Daca macane ca un mit…

Edi trebuie sa-si duca gindul pina la capat. Interpretarea – doar aparent concordista – pe care o da primelor 11 capitole ale Genezei este construita pe realizarea fundamentala a caracterului lor mitic. Faptul ca refuza inca sa le numeasca “mituri” este singurul lucru care il mai leaga de concordism. Acum, ca mitul poate avea radacini istorice (sau stiintifice, intr-un sens primitiv) este un fapt indisputabil. Numele trandafirului al lui Umberto Eco, de exemplu, are certe si, uneori, explicite raporturi cu realitatea istorica – religioasa, culturala, sociala – a sfirsitului de secol XIII, inceputului de secol XIV. Dar este totusi opera de fictiune, cu pretentii mitice in masura in care vorbeste despre chestiuni perene ale existentei umane, ba chiar oferind o etiologie pentru disparitia unui text aristotelian. Stim ca exista in Austria un vechi oras medieval numit Melk, cu o abatie intemeiata undeva spre sfirsitul secolului al XI-lea, renumita pentru scriptoriul si biblioteca ei. Dar nu ma apuc sa-l caut pe Adso.

Daca religiile (nu, nu doar crestinismul) dau sens vietii este doar pentru ca ele ofera o poveste ale carei personaje putem deveni si noi. Aceste povesti, mai ales cind au puternice accente eschatologice, pretinzind ca dezleaga si viitorul nostru, nu doar trecutul, raspund nevoii noastre de vector, de directionalitate, de deznodamint. Iar nevoia aceasta e mai veche si mai profunda decit aceea de a intelege lumea in care traim. Eclesiastul e minoritar. Tesatorii de povesti au avut mereu cistig de cauza. Daca Dumnezeu exista, ne seamana teribil – pentru ca ne spune dintotdeauna povesti, lasindu-ne sa ne batem de unii singuri capul cu dezvrajirea stiintifica a lumii.

Geniul crestinismului, subminat in varii moduri (inca din teologia NT) de crestinismul insusi, a constat in umanizarea totala si ireversibila a lui Dumnezeu. Divinul incape fara probleme in pielea omenescului – in paharul intins celui insetat, in copilul strins in brate proteguitor si dragastos, in grija pentru aici si acum, nu pentru sinul lui Avraam. Descoperindu-l pe Dumnezeu, Isus ne-a aratat cum sa fim oameni. Si ca a fi om este suficient. Ati observat ca daca stai la masa si fringi piinea, imparti paharul si spui povesti, nu exista erezii?

Definitia titanismului

Recunoasteti autorul:

Cit de trecatoare, scurta si fragila este viata omului, si cit de expusa dezastrelor, cu atitea boli si accidente fara de sfirsit – prabusiri de cladiri, naufragii, cutremure, fulgere! De aceea, nu e deloc nevoie si de nenorocirile razboiului; mai multa suferinta vine din aceasta sursa decit din oricare alta. Era de datoria predicatorilor sa inlature pe deplin ideile discordiei din inimile oamenilor. Dar, dimpotriva, anglii ii urasc pe gali, galii ii urasc pe angli, fara alta pricina decit aceea ca sint angli. Irlandezul, doar pentru ca e irlandez, il uraste pe britanic; italianul pe german; svabul pe elvetian; si tot asa. O regiune uraste alte regiuni, un oras alte orase. De ce oare ne despart aceste nume fara noima mai mult decit ne uneste numele impartasit al lui Hristos? Desi e adevarat ca unele razboaie sint drepte, e de datoria preotilor intelepti sa indrepte mintile oamenilor simpli si ale printilor catre alte lucruri decit nebunia acestui flagel. Dar, din pacate, ei (preotii) sint astazi tocmai instigatorii razboaielor. Episcopii nu se rusineaza sa umble cu crucea prin cantonamente, cu trupul lui Hristos, amestecind sacramentele ceresti – simboluri ale iubirii desavirsite – cu lucruri mai mult decit infernale. Inca mai ridicol, Hristos e in ambele tabere ce se infrunta, ca si cind ar purta razboi cu sine insusi. Nu era de ajuns ca razboiul e tolerat printre crestini, a trebuit sa ajunga si lucru de cinste!

Daca invatatura lui Hristos nu condamna peste tot razboiul, daca se poate invoca fie si o singura lauda la adresa lui, sa se razboiasca crestinatatea! Evreilor li s-a permis sa lupte, dar numai la porunca lui Dumnezeu. Or, oracolul nostru – descoperit necontenit in Evanghelie – ne impiedica sa ne razboim; cu toate acestea, o facem mai abitir decit evreii. David a fost placut lui Dumnezeu in multe privinte, si totusi El i-a interzis construirea templului din cauza intinarii cu singe, adica pentru ca era un razboinic. Pasnicul Solomon a fost ales in loc. Daca asa stateau lucrurile intre evrei, cum ar trebui sa fie intre noi, crestinii? Ei n-au avut decit umbra lui Solomon; noi avem adevaratul Solomon, printul pacii, Hristos – cel care impaca toate lucrurile, ceresti si pamintesti.

Despre 22 octombrie

Asa cum Geneza 1 gazduieste, adesea ignorata, o tainica si fertila pluralitate (omul se naste din dialog, dintr-o relatie, din “noi” – “sa facem om dupa chipul nostru“), crestinismul se intemeiaza pe o fascinanta pluralitate hermeneutica – vocile distincte ale celor patru evanghelii, care sint cinci, dat fiind ca Pavel vorbeste explicit despre “evanghelia mea” (Romani 2:16; 16:25; 2 Timotei 2:8), generata de “apocalipsa lui Isus Hristos” (Galateni 1:12; 2:2; Efeseni 3:3). Isus nu a produs nicio editie definitiva a mesajului lui Dumnezeu pentru lume. A scris o singura data, in pasajul apocrif din Ioan 8. Nu ni se spune ce, iar pasii trecatorilor sau o boare de vint au sters irevocabil opera lui. Logos-ul s-a facut trup pentru a se (ras)fringe in multiplicitatea unor intilniri personale. Descoperirea maxima a “absolutului” a fost asumarea generoasa, plina de har si de adevar, a relativitatii.

Fragmentarea (intra)denominationala a crestinismului nu este o nenorocire, ci un destin implinit. Crestinismul este fringere. Isus nu si-a propus sa ne aduca pe toti la acelasi numitor dogmatic sau liturgic. Revolutia lui vizeaza modul in care ne privim unii pe altii, dincolo de orice distinctie, de orice prejudecata, de orice accident genetic, de orice succes sau esec. Obsesia omului cu absolutul, cu singularitatea este babelica, este totalitara. Dumnezeu este fringere. Daruirea de sine este chipul lui Dumnezeu in om. Apropierea pe care o propune Isus, drumul nou, perfect deschis, catre Tatal, trece prin a invata sa te imparti macar “unuia din acesti micuti”. Pentru ca sfinta sfintelor nu este un loc; este insasi apropierea. Alta certitudine si alta unitate decit aceea a bratelor deschise (Marcu 10:16; Luca 15:20; 1 Ioan 4:20) nu ne este data.