“vreau o păpușă care să danseze” – interpasivitatea ritualurilor

Astăzi, în cadrul predicii, pastorul alege să spună o istorioară adevărată:

Odată, o cunoștință urma să vină în țară după ceva vreme petrecută peste hotare. O întreabă la telefon pe fiica mea care era mică pe atunci ce dorește să i se aducă. N-o să vă vină să credeți ce a răspuns! Știți care era trauma fiicei mele (chiar a nimerit cuvântul ”traumă” deși l-a folosit neintenționat – observația mea)?! A răspuns: vreau o păpușă care să danseze.” În sală chicote și nedumerire. Pastorul continuă ”pentru că fiica mea nu dansa (nu avea voie să danseze – adaug eu), și-a dorit o păpușă care să știe să danseze.” (care are voie să danseze, în locul ei – observația mea).

Povestioara asta hazlie care a avut, probabil, drept principal obiectiv descrețirea frunților celor din auditoriu, pe mine m-a întristat teribil. Am văzut în ea matricea de gândire actuală, am văzut în ea paradigma în care funcționează sistemul de credințe astăzi, m-am văzut pe mine în oglindă.

Mă gândesc la o altă istorisire pe care filosoful Slavoj Žižek o folosește des în prezentările sale. Este vorba despre Niels Bohr, fizicianul danez care a avut mari contribuții în înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice, fiind totodată laureat al Premiului Nobel în 1922. Se spune că acesta a primit vizita unui prieten la casa pe care o avea undeva la țară, în Danemarca. Prietenul său, om de știință și el, rămâne uimit de potcoava pe care o vede atârnând la ușa casei (potcoava reprezintă un obiect superstițios despre care se crede că ar proteja casa de spiritele rele). Vădit contrariat, bărbatul îl întreabă pe Niels: ”Ești nebun?! Ce caută obiectul ăsta aici? Crezi în așa ceva?!”. Bohr îi răspunde zâmbind: ”Evident că nu cred în așa ceva! Doar sunt om de știință ca și tine!”. Prietenul, și mai iritat, îl întreabă: ”Atunci ce caută potcoava asta la ușa casei tale?”. Răspunsul final vine: ”În mod clar nu cred în asemenea superstiții, dar, se spune că funcționează chiar dacă nu crezi în ele!”.

Zizek conchide că, de fapt, așa funcționează ideologia în ziua de azi: nu pretindem că noi suntem cei care credem, însă avem nevoie de cineva care să creadă în locul nostru. Este vorba de un cinism nu în sensul lui de bază, acela care se referă la oameni răi care manipulează, ci de un cinism redefinit: noi practicăm credințe fără să credem în ele. Acest lucru are o consecință mult mai gravă decât ne-am închipui: de fapt, noi ne supunem (obey) mult mai mult decât apărem s-o facem.

Robert Pfaller, un filosof austriac drag lui Zizek deasemenea, a introdus conceptul de ”interpasivitate” care apărea, inițial, în domeniul artei contemporane cu scopul unui aport critic adus noțiunii de ”interactivitate”, definitorie pentru discursul artei contemporane (click aici pentru detalii). Interpasivitatea se referă la reacțiile pasive pe care le transferăm unul altuia – ceilalți sunt pasivi pentru noi. Zizek dă un exemplu specific în acest sens: vii acasă obosit după o zi de lucru, te așezi în fața televizorului și dai drumul la unul dintre serialele acelea de comedie stupiduțe care folosesc acel tip de ”canned laughter” (un tip special de soundtrack, care apare în anumite show-uri televizate și sitcomuri și constă în sunetul artificial care imită râsetele unui presupus auditoriu); deși tu, ca spectator, nu schițezi nici un zâmbet în timp ce programul rulează pe ecranul din fața ta, la sfârșitul acestuia, te simți încărcat (nu descărcat!) ca și cum tu însuți ai fi râs. Așa funcționează și ritualurile: aparent, nu credem în ele, dar avem nevoie de un Celălalt care să creadă în locul nostru. Nimeni nu mai crede astăzi în Moș Crăciun, însă el continuă să existe și funcționeze ca personaj de sine-stătător. Atunci când părinții care pun cadouri sub brad pentru copiii lor spunându-le că Moșul le-a adus sunt întrebați de ce le transmit copiilor o informație pe care ei înșiși o găsesc stupidă (existența lui Moș Crăciun), ei își justifică gestul afirmând că se prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe copiii lor. Partea interesantă este că dacă îi întrebi pe copii dacă ei cred în Moș Crăciun, vor da exact același răspuns ca părinții lor (”evident că nu cred, dar mă prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe părinți”).

Această structură se aplică și credințelor religioase. Credința religioasă devine, astfel, un subiect al practicii interpasivității. Nu noi înșine trebuie să fim cei care să gustăm din așa-zisul ”comfort al religiei”, ci un anonim Altcineva trebuie să ne facă să credem că noi, de fapt, credem. Această anonimă obiectivă iluzie se regăsește în fiecare dintre ritualurile religioase. De exemplu, atunci când scriem niște motive de rugăciune pe o bucată de hârtie și ne așteptăm ca cineva să se roage pentru noi, ne comportăm ca și cum nu există dubiu că răspunsul la astfel de rugăciuni va veni neîntârziat. Sau atunci când mergem la biserică și aprindem lumânări pentru sufletul nostru sau al celor dragi și lumânarea mai rămâne aprinsă câteva ore după ce noi părăsim incinta respectivă. Aceasta este o gândire de tipul ”ca și cum” în sensul că bucata de hârtie ori lumânarea se roagă pentru noi, sau, mai mult, noi înșine ne rugăm prin intermediul acestor obiecte ”ajutătoare”. Frumusețea acestui fapt se traduce în interiorul psihicului nostru prin aceea că, personal, mă pot gândi la orice vreau eu, pot avea cele mai perverse gânduri, – aceasta nu contează -, pentru că, indiferent la ce mă gândesc, în mod obiectiv eu mă rog.

Întorcându-mă la povestioara inițială, cea cu păpușa care știe să danseze, mă întreb: oare aceste obiecte care ”fac în locul nostru” îndeplinesc, într-adevăr, rolul pozitiv de sublimare? Fac ele ”the dirty job” în locul nostru? Deviază ele pulsiunea noastră spre un scop nou, sănătos valorificat? Reușesc realmente să ne facă să ne descărcăm de o anumită energie de afect? Mă gândesc la mine care am primit, de multe ori, replica ”vorbești mult”. Totodată, referitor la un ritual (sănătos zic eu, hehe) de-al meu pe care-l cultiv de ceva ani – acela de a încerca să scriu ceva ce-mi place să cred că seamănă cu literatura – mi s-a spus că textele mele sunt excelente (nu a fost deloc rezervat în complimente interlocutorul meu, ce-i drept, hehe) în ceea ce privește forma, stilistica, că sunt foarte intelectuale, dar că le cam (!) lipsește emoția. O nouă întrebare se naște acum: îndeplinește actul meu artistic, într-adevăr, rolul de sublimare? Sau, vorbesc atât de mult, tocmai pentru ca, de fapt, să nu fiu nevoită să spun/fac/simt ceva? Pentru că nu-mi permit, nu-mi dau voie încă să dansez și mă mulțumesc doar cu o păpușă dansatoare? Răspunsul, timpul îl va da. Sau interpasivitatea, cine știe.

Foto: Wild strawberries (1957), Ingmar Bergman