Asteptandu-l pe Grigore

Sam-sony intreaba daca cineva cu pregatire filosofica ar fi fost in stare sa sustina ideile lui William Miller.

Raspunsul scurt este Issac Newton.

Raspunsul elaborat este “Daniel & Revelation” de Uriah Smith. Smith construieste pe William Miller dar, spre deosebire de Marea Lupta, lucrerea lui este scrisa stiintific. Legitimitatea hermeneuticii lui Miller este argumentata cu referinte la teologi protestanti din secolele XVII-XVIII.

Intrebarea mea socratica este alta. Ar fi putut cineva cu pregatire filosofica sa joace rolul istoric al lui Galileo? Raspunsul ni-l da Paul Feyerabend in “Against Method”: biserica a fost mai mult de partea ratiunii si a stiintei in sensul de atunci decat Galileo.

Ar fiputut cineva cu pregatire filosofica sa scrie Aventurile lui Huckleberry Finn sau Colt Alb, sa conduca America la victorie impotriva Confederatiei si la emanciparea sclavilor, sa inventeze avionul?

Raspunsul ni-l da Jules Verne. Intr-un club de Yankei care se pregatesc sa inaugureze era spatiala cu un secol inaintea misiunilor Apollo, cineva face declaratia incredibila ca in Europa nu poti fi colonel daca nu ai fost capitan, si nu poti fi inginer daca nu ai scoala. Revelatia este primita cu hohote de ras si glume despre stupiditatea continentala. Welcome to America the great. America as it used to be.

Revolutia Stiintifica care s-a incheiat la inceputul secolului XX origineaza intr-o lume dubioasa de alchimisti, astrology, lunatici religiosi (ex. Newton), societati secrete, excroci, eretici si nebuni. Repetentul Einstein a fost ultimul specimen.

Lumea moderna a fost produsul unor proscrisi ca Thomas Paine (caruia Diavolul i-a dictat The Age of Reason), Jean-Paul Marat (care dormea in canal pana la revolutie), Georges Danton, Maximilien Robespierre, Max Stirner, Karl Marx, Emma Goldman.

Nu vreau sa-i ridic pe pioneri la nivelul celor de mai sus. Vreau doar sa arat ca veneau din aceiasi lume, in care respectabilitatea academica sau sociala nu este un criteriu decat in sens negativ.

Comentand principiul “intai ca tragedie, apoi ca farsa”, Marx spune ca istoria devine propria ei parodie pentru a ne face in stare sa ne despartim de trecut razand. Rasul vindeca mania. Multi dintre prietenii mei de pe acest forum au in suflet o manie amara impotriva lui Ellen White si a pionerilor care, gandesc ei, i-au jefuit in mod cinic de viata. Avantajul pe care ni-l ofera bufonii contemporani ai Apocalipsei (si Genezei) este acela ca ne fac in stare sa ne despartim de trecutul nostru razand. Rasul ne face in stare sa iertam trecutul. Dar rasul are si un mesaj pentru viitor.

Intrucat incepand de vineri suntem gazdele lui Sorin, voi incheia cu o concluzie pe care predicile pastorului Petrof o adauga la rasul prin care cronicarul Grigore dupa Ureche se desparte de trecut: este timpul sa devenim seriosi cu privire la viitor.

Intai ca tragedie, apoi ca farsa

De ce am numi milenismul pionerilor un mit si nu pur si simplu o idiotenie?

Intrebarea astfel formulata reprezinta suma aproximativa a reactiilor la ultimul meu post.

Voi apela la doua explicatii ale lui Zizek.

Prima: hainele noi ale imparatului. Desigur ca hainele nu exista. Ele sunt insa acceptate ca un intermediar simbolic intre realitatea nuda si perceptia sociala. Aceasta perceptie simbolica nu este insa o simpla conventie, ci are la baza autoritatea unui “Big Other” (Lacan). Postmodernismul este definit de Zizek ca disparitia lui Big Other si raportarea imediata la realiatate. Las asta pentru Alexa. Ma voi referi la un aspect care imi este mai familiar in intepretarea lui Zizek: conceptul Marxist de ideologie.

Dezbracarea realitatii de haina simbolica nu duce la “realism” ci la fetisizarea realitatii si reificarea gandirii. Cinismul gloatei care rade de imparatul gol exprima iluzia ca ei nu sunt goi, cand de fapt fiecare uita ca toti oamenii sunt goi pe subt haine. Postmodernismul este pentru Zizek victoria ideologiei asupra adevarului sub masca cinismului si realismului imediat.

A doua explicatie se refera la aforismul lui Marx: istoria se repeta inati ca tragedie, apoi ca farsa. Marx spune ca executia cuplului regal de catre revolutia franceza a fost o tragedie, pentru ca atat Louis cat si Marie Antoinette credeau sincer in ungerea divina al regilor si au cautat pana in ultima clipa sa se ridice la slujirea dezinteresata si demnitatea acestei pozitii. Aspectul tragic consta in faptul ca idea monarhiei de drept divin fusese deja condamnata la moarte de istorie. Pe de alta parte, atat Louis-Napoleon cat si monarhismul prusac erau simple farse, pentru ca nimeni nu mai putea crede in monarhia de drept divin in secolul XIX.

De aici, Zizek declara atat neo-conservatorismul cat si liberalismul postmodern simple farse, in timp ce tragedia este jucata de adevaratul conservatorism american al clasei de mijloc albe, condamnata de istorie.

Inapoi la Adventism. Milenismul pionerilor era inca credibil la timpul sau. Cu alte cuvinte, avea in spate o simbolistica religioasa si o paradigma intelectuala valida pentru o clasa larga de americani. The Big Other garanta existenta hainelor pe trupul imparatului. De aici, mitul.

Tragedia consta in faptul ca paradigma intelectual-simbolica pe care a fost construit acest mit fusese condamnata de istorie. Adevarata mare dezamagire nu a fost 1844 ci alunecarea in desuet a hermeneuticii profetice a lui Newton si a teologiei rationaliste a lui Locke.

Miller, Andrews, Smith, au fost figuri tragice din cauza ca teologia lor a fost ancorata intr-o epistemologie a carei credibilitatea s-a stins in timpul generatiei lor. Aceasta teologie a trecut in zilele noastre in mainile bufonilor de amvon. Farsa nu consta in faptul ca cineva spune ceea ce nu crede, ci ca cineva nu poate fi serios in ceea ce spune. Comedia este jucata in aceiasi masura de public. Cu exceptia catorva fanatici sinceri, cei care ies in fata la apelul evanghelistului-reformator, incheie de multe ori seara intr-un local departe de fata Domnului.

Revolutia Araba ca Tragedie si Farsa

Hegel comenteaza undeva că toate faptele mari si protagonistii lor in istoria lumii apar, ca să spunem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă. Karl Marx, 1852.

Revolutia araba este o farsa. Tragedia a avut loc acum o jumatate de secol.

Aduc in favoarea acestei afirmatii argumentul celor care ma vor contrazice: “revolutiile arabe sunt revolte spontane ale maselor impotriva exploatarii si tiraniei.” Tocmai asta este problema.

Poporul nu face revolutie. Dati-mi pace cu mitul poporului care lupta pentru libertate. Poporul sparge vitrine, linseaza, si cere un tap ispasitor. “Prosti da’ multi.” Revolutia o face clasa de mijloc care foloseste furia populara pentru a inlatura clasa conducatoare si a-i lua puterea in numele poporului. Scopul activistului revolutionar nu este satisfacerea cerintelor strazii ci folosirea lor. Cititi “Ce-i de Facut” de V.I. Lenin, care stia ceva despre revolutii. Thomas Paine, Marat, Danton, Robespierre, Lenin, Trosky, Stalin, Mao, au fost intelectuali dezradacinati, uneori de mana a treia, ale caror aspiratii nu aveau nimic in comun cu poporul dar stiau sa coboare ideologia in strada.

Obiectivul adevarat al revolutiei nu este dorit de popor. Poporul se teme de ceva nou. Poporul vrea restaurarea privilegiilor pierdute. Revolutionarul vrea transformarea radicala a societatii. Domnia terorii, care insoteste orice revolutie, nu este indreptata impotriva clasei conducatoare asa cum se pretinde, ci impotriva poporului. Adevaratul agent al revolutiei nu este omul de rand ci comisarul. Comisarul stie ca inamicul lui este traditia si ca singura putere capabila sa infrunte traditia este domnia terorii.

Revolutiile duc la castigarea unor libertati si pierderea altora. Balanta difera de la o revolutie la alta. Dar orice revolutie duce la disciplina sociala si progres. Pretul este de obicei platit in ceea ce Stalin numea “statistica”. Cu cat traditiile sunt mai adanci in popor, cu atat statisticile sunt mai mari. O adevarat revolutie intre arabi ar duce la cifre astronomice.

Din acest punct de vedere, adevaratii revolutionari arabi au fost Gamal Abdel Nasser si Anwar Sadat. Esecul lor se explica prin faptul ca nu au avut curajul sa fac ceea ce au facut Lenin si Ataturk. Lenin a intrat cu baionetele in biserici. Ataturk a interzis hijabul si turbanul in spatiul public. Suna dur, dar istoria are legile ei si nu este sensibila la corectitudine politica. Nivelul scazut de educatie al arabilor face imposibila infectarea strazii cu idei sociale radicale. Islamul a ramas ideologia legitima si Islamul este antiprogresist prin natura lui.

Un alt motiv care a dus la esecul revolutiilor arabe din a doua jumatate a secolului trecut este acela ca in contextul razboiului rece, orice reforma progresista era suspecta de marxism si aliniere cu URSS. US a cautat mai intai sa foloseasca nationalismul arab impotriva marxismului si apoi Islamul radical impotriva nationalismului secular, ca dupa aceea sa vaneze monstrul pe care l-a creat la fel ca celebrul doctor Frenkenstein.

In 1953 Mohammed Mossadegh primul ministru al Iranului a fost rasturnat printr-o operatie coordonata de CIA din teama ca ar putea aluneca prea mult spre stanga. Gloate inarmate cu bate si cutite, platite din cufar diplomatic, controlau strazile intimidand opozitia. Doua decenii mai tarziu gloata s-a intors impotriva dusmanilor lui Khomeini. Partidul nationalist Baat a fost sustinut in Siria impotriva rivalilor marxisti. In 1963 Sadam si partidul Baat au fost sprijinite sa ia puterea inpotriva influentelor internationaliste.

Sadam a fost dusmanul neimpacat islamismului si al teroristilor fundamentalisti. Totusi a trebuit sa suporte mania unui electorat indobitocit de religie si talk-radio pentru ceea ce facusera islamistii. Rezultatul a fost re-islamizarea Irakului. Islamul “moderat” ramane optiunea vestului pentru tarile arabe, indiferent de aspiratiile claselor educate.

Faimosii “freedom fighters” care au redat afganilor libertatea de a interzice educatia femeilor si a le impune burka lupta acum impotriva lui Gaddafi ajutati de aceiasi putere care i-a ajutat acum un sfet de secol impotriva rusilor. O jurnalista este violata in plina zi in Cairo. O alta este torturata si molestata in Lybia. Imami radicali arunca flacari in Moschei si statii TV. Poporul cere libertatea de a ucide cu pietre femeile adultere. Un infidel este ucis cu pietre de revolutionari. In acelasi timp, analisti politici discuta despre rolul Islamului in noile democratii arabe.

Aplaudam atunci cand vedem la CNN palate de tirani aruncate in aer si armate spulberate. Acceptam cu seninatate filosofica inevitabilitatea victimelor inocente. Dar este tabu sa te legi de lanturile care leaga 700 milioane de femei. Aruncam bombe pentru dreptul de autodeterminare cultural-religioasa al gloatelor ramase in secolul VIII. Nu ne sinchisim de drepturile individuale ale victimelor unei religii anacronice.

Stiu ce veti spune. Acestea sunt episoade triste dar neesentiale. Cand vor fi liberi de tirani domestici si exploatare imperialista, oamenii se vor civiliza si asemenea lucruri vor inceta de la sine. Quranul va devenii un fel de Magna Charta a lumii arabe aparand drepturile femeii si libertatile civile. Democratia va inflori in teocratie. Imamul si activistul liberal vor paste iarba impreuna ca lupul si mielul in Paradis. Singurul obstacol in calea acestei stari edenice sunt cativa tirani si, fireste, imperialismul.

Ma indoiesc.

Cand ultimul imam va fi spanzurat cu hijabul ultimei musulmane emancipate, voi crede si eu in revolutia araba. Pana atunci, eu zic sa ne pregatim pentru ce-i mai rau. Si ce poate fi mai rau decat o imensa criza a ptrolului, insotita de un val de imigratie islamica, terorism si razboi?

Fireste ca poate fi ceva mai rau: islamofobia.

Anno Domini 15 – Rastignirea Fiintei

Anno Domini 07 – Noul Ateism

Logos 45 – Dialectica Invers

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.