Credinta intre metafizica si hermeneutica

Nu de mult, un tanar a “luat ostatec trupul Mantuitorului” la o biserica din Chicago. Mai exact, a luat painea de comuniune din mana preotului, si a fugit cu ea din biserica. Evenimentul a pus in grea incurcatura biserica, care a trebuit sa alerge la fileu pentru o minge imaginara. La celalalt capat al spectrului ideologic, Pharyngula lui PZ Myers nu a scapat ocazia sa ridiculizeze dogma transubstantiatiunii.

Gestul poate fi interpretat si altfel. Daca vreti, in sensul lui Tolstoi tragand cu pistolul in pocalul de comuniune (Tolstoi nefiind Lenin). Biserica este cea care prin dogme si institutii a luat ostateca ideea Incarnarii. Tanarul a luat inapoi ceea ce ni s-a furat.

Ideea incarnarii este aceea ca Dumnezeu s-a golit de atributele sale si le-a transferat asupra creaturii: “imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”. Aceasta idee are un caracter hermeneutic mai degraba decat metafizic. Cu alte cuvinte, nu implica un set de afirmatii absolute despre realitate (gen oamenii au fost contemporani cu dinosaurii), dar interpreteaza perspectiva istorica asupra realitatii dupa criterii absolute.

Sa consideram trei exemple.

Metafizica lui Pavel era definita in mare masura de apocaliptica iudaica si mai putin de Aristotel. Hermeneutica incarnarii depaseste aceasta metafizica. Pavel crede sincer ca sclavia si subordonarea femeii tin de ordinea naturala (de la creatiune) a lumii. Incarnarea implica “umplerea” sclavului si femeii cu atributele divine, deci implicit rasturnarea ordinii existente.

In secolul xix, metafizica lui Max Stirner este opusul lui Pavel. Stirner considera ca religia este o alienare. Omul a transferat asupra divinitatii potentialul sau infinit. Ideea origineaza cu Feuerbach. Stirner merge insa mai departe si denunta orice institutie care transcende individul (biserica, regele, patria) ca o forma de alienare. In Prusia secolului xix, trinitatea biserica/rege/patrie este la fel de vitala ca patriarhatul sau sclavia in Roma imperiala. Ideea revolutionara este aceea ca omul nu poate fi subordonat institutiilor pentru ca omul este un absolut. In genealogia ideilor moderne, notiunea ca omul este un absolut decurge insa din ideea incarnarii.

Al treilea exemplu este din timpul nostru. Locul dualitatii pater/dominus si al trinitatii biserica/patria/regele l-a luat monoteismul corporat. Economia, armata, guvernul, scoala, divertismentul sunt parte din puterea corporata. Biserica nu face exceptie. Relativismul postmodern si fundamentalismul religios sunt ideologii ale puterii corporate. Conflictul dintre ele este inselator. Scopul comun este acelasi: a pastra ideea Incarnarii prizoniera in biserici. Este interesul puterii ca oamenii sa confunde credinta cu aderarea la o metafizica moarta, sau sa nu creada in nimic.

Credinta metafizica este un dusman care trebuie invins (dezertarea nu este o optiune). Credinta ca hermeneutica este viitorul, (daca viitorul exista).

Tu si cu mine

Vorbea apostolul, intr-o celebra pagina epistolara, despre credinta, speranta si dragoste. Despre cum primele doua sint efemere, doar cea din urma perena. Ei bine, ateismul este Imparatia lui Dumnezeu. Nu, nu pentru ca oglinzile au devenit (sau ar putea deveni vreodata) inutile, nici pentru ca utopiile au inceput sa-si gaseasca loc in realitate. Ateismul renunta la credinta si speranta (aceasta din urma in sensul ei apocaliptic), lasind loc, aici si acum, dragostei. Daca tinem cont ca omul Isus punea paharul cu apa oferit celui insetat mai presus de teologie si bucuria copilului tinut pe genunchi mai presus de dezmierdarile sinului lui Avraam, atunci ateismul (macar in versiunea lui naturalist-umanista) e mai crestin decit multe dintre crestinismele de azi si din toate timpurile.

Mi se spune uneori ca am devenit ateu dintr-un soi de dezamagire – l-am cautat pe Dumnezeu cum nu trebuie si, cind nu l-am gasit, am renuntat (resemnat sau dezgustat, dupa caz) la cautare. La care tin sa spun: nu, ateismul meu (ca al multora) nu este abandonarea disperata sau condescendenta a cautarii de Dumnezeu, ci forma ei cea mai onesta, cea mai temerara, cea mai implinitoare. Ateismul nu este un esec, dupa cum credinta si speranta nu sint un succes. Isus si apostolul propuneau, ca indice al apropierii de tinta, masura dragostei. Ateii ii iubesc.

Celor care, in pofida proprietatii termenilor, sustin ca e nevoie de mai multa credinta pentru a fi ateu decit credincios, le zic ca la carte: putin credinciosilor!