Două lumi: mit și realitate

Știința pune întrebări la care nu se poate răspunde niciodată, religia predică răspunsuri care nu pot fi niciodată chestionate! Din Sean Caroll, cules de Dr ID, plus câteva idei imp.

Miturile sunt pentru omenire, ceea ce sunt visele pt om. Ele rezolvă tensiunile reale, indicând narativ, imagistic și metaforic, dinspre inconștientul individual sau colectiv, spre conștient, logic, propozițional și rațional – dezechilibrele și ceea ce este de făcut. Cambell are observații pertinente prin care îi taxează pe Frazer și Freud care n-au înțeles pe deplin natura și funcțiile mitului, ale credințelor, artei. Frazer, primul mare atropolog din sec XIX, ia în considerare aspectul magic – mecanicist al miturilor. Freud consideră religia și miturile – o nevroză. De fapt, miturile sunt un mecanism complex, cultural, spiritual, de adaptare!

Considerând, oarecum similar cu Genesa, ceea ce deosebește omul de restul regnului animal, este conștiența de sine și este muritor, iar aceasta l-a împins spre soluția spirituală, transcendentă, a mitologiei. Cele mai vechi forme hominide – homo fabilisodată cu primele unelte, din Africa de Est, sunt însoțite de ceremonialuri ale înmormântării, cu speranța înveșnicirii. Mult mai târziu, au continuat cu piramidele.

Ființa umană a realizat de timpuriu , prin ascendenți și descendenți, prin grupul social căruia îi aparținea, se autoperpetuează, se înveșnicește prin superorganismul social căruia îi aparține. Acesta are o structură, valori, cutume, specifice, markeri ai identității. Încă din copilăria lor, omul și omenirea, își reprezintă mama ca reprezentând natura, iar pe tată, ca structură socială, cultură, spiritualitate. Odată cu civilizația, Domnul Oștirilor, al mâniei și războiului, devine Tatăl nostru.

În încercarea de a defrișa complexul de atitudini față de narațiuni, va trebui probabil, distingem între genuri literare narative, ca: ficțiune, istorie, relatare, reportaj, povestire, legendă, basm, articol științific, eseu filosofic. Nu cred trebuie le definim pe fiecare, dar cu siguranță, trebuie fim conștienți de existența lor și de atitudinea noastră diferențiată față de aceste genuri. Este adevărat mitul, mitologia, reprezintă mult mai mult decât literatura, genurile literare sau figurile de stil, de care se folosește copios.

Ce diferențiază literalismul, credulitatea, de analiză, gândire critică, luciditate? Ne situăm în interior, subiecți ai unui joc suprarealist, sau încercăm obiectivăm întreaga procesualitate, ne detașăm, încercând înțelegem esența fenomenului? ne gândim puțin și ne întrebăm: parabolele agricole au ca subiect agronomia? Samariteanul milos, pune bazele traumatologiei? A influențat Isus statistica morbidității sau mortalității în Canaan, Israel, Galileea sau Palestina? Chiar dacă evanghelia nesinoptică ne spune hiperbolic, relatarea tuturor minunilor n-ar încăpea, prin terabiții ei, nici în suluri, nici în codexuri, nici în lume.

Este atât de comun și obișnuit ca, în orice formă de artă acceptăm convenția, condițiile pe care le impune orice mediu artistic și ajungem la mesajul, esențialul transmis.

De ce atunci, în cazul miturilor, pe care le-am transformat în crezuri, le-am proiectat și originat unor ființe cu trăsături ideale, absolute, trebuie ne pierdem spiritul critic și le acceptăm în mod idolatru, ca un mesaj absolut, sacrosant, infailibil? Mai ales , la orice analiză documentată, științifică, se dovedesc a fi orice altceva, numai ceea ce ți se pretinde crezi, nurevelații – oricât de valoroase, înțelepte, cizelate multigenerațional și folcloric.

În interpretarea viselorapropo de analogia vis / mitexistă abordarea ericksoniană, în care totalitatea evenimentelor și personajelor din vis, sunt văzute ca referindu-se, în mod complex, la visător. Așa cum propune Campbell, cu referire la Jung și alții, miturile, vorbesc despre om, grupuri, etnii, culturi, având toate aceleași teme ancestrale și arhetipale: origini, sens și semnificații, valori, conflict, ură, dragoste, existență, moarte, suferință, viitor, veșnicie.

În acest caz, care este nivelul la care dorim ne situăm în interpretarea miturilor, făcând analogie cu literatura? Luăm de bune, povestirea, jocul evenimentelor și al personajelor, le tratăm ca pe relatări, istorie și fapte, sau distilăm din aceste capodopere ale înțelepciunii și culturii universale, semnificațiile, mesajul, problematizarea, valorile neschimbătoare?

Campbell deplânge pierderea miturilor și face referințe sumbre asupra destructurării civilizațiilor invadate intempestiv de modernitate. Parțial, este de înțeles. Ni se spune odată cu miturile pierdem mesajele lor, modul în care ne-am structurat ca oameni și civilizație, spiritualitate.

De altfel, apariția miturilor urbane, o formă de kitsch, pare îndreptățească această opinie.

Totuși, tentăm o analiză mai profundă. Avem tendința de a idealiza trecutul, deși oamenii rămân aceeași, dintotdeauna. Astăzi, când omenirea începe înțeleagă – imperfect, desigurnatura și motivațiile acestor creații, când înțelegem mai bine resorturile conștiente și inconștiente ale psihismului uman, comportamentele sale sociale, nivelurile culturale, dimensiunile antropologice și spirituale, cu evoluțiile lor, n-am putea sugera sau găsi o rezolvare, prezentă sau viitoare, ceva mai apropiată de realitate, de tendințele omului modern? Vom fi urmăriți încă multă vreme de umbră, pulsiuni inconștiente, ghemul de instinctualitate, frică și groază, nevoia de mângâiere și siguranță, certitudine.

Oricât de valoroase și pline de înțelepciune ar fi narațiunile, miturile, poveștile, ne vom agăța în continuare de această lume ireală, de basm, pentru a putea trăi pe deplin, valoros, pentru a ne găsi temeiurile, sensul și semnificațiile cele mai înalte?

Este oare necesar ne populăm existența și conștiințele cu mituri, când avem capacitatea de a ne autoanaliza, de a le analiza, de a înțelege nevoia și motivațiile care au dus la creația acestora?

Nu este existența, imperativele ei, nu sunt misterele sale, suficient de complexe, motivante și mobilizatoare, ca nu ne mai refugiem în mitologic, imaginar, ci devenim, în sfârșit mai realiști, orientați, eficienți și lucizi.

Înțelegând în profunzime, destinul milenar al omenirii, al fiecărui om pe pământ, cunoscând fie și parțial, fenomenele și procesele din natură, mai este necesar ne agățăm de fantastic, de narațiuni imaginare? Nu cumva ne-am atins maturitatea necesară, pentru a ne accepta destinul cu serenitate, a trăi și a admira frumusețea, bucuria și fericirea pe care le oferă viața reală, natura înconjurătoare, misterele existenței? Sagan spunea monotonia science fiction este cu mult depășită, pe toate planurile, de superbia structurală și morfologică, funcțională, a detaliilor, inclusiv electrono-microscopice, ale formelor de existență și de viață.

Dacă visele, visurile și miturile nu sunt decât proiecții ale noastre și de către noi înșine, spre noi înșine, dacă ele ne vorbesc în mod indirect despre noi, într-o formă narativă, alegorică, metaforică, nu sunt ele concomitent, o expresie a vechiului adagio: „Cunoaște-te pe tine însuți!” sau îndemnul sacru: „Cercetați-vă pe voi înșivă!”.

Percepția noastră senzorială, simțurile noastre, sunt orientate spre exterior. Dar lumea noastră interioară? Îi înțelegem mai bine pe semeni, decât pe noi înșine. Deseori, în terapie sau în relații, avem insightul, revelația motivațiilor, impulsurilor care ne caracterizează, ne definesc. De obicei suntem blindați cu mândrie, vanități, defense, complexe. Dacă am opta pentru a fi mai deschiși, mai transparenți, mai vulnerabili?! Ce-am avea de ascuns? Cu ce suntem deosebiți de toți ceilalți muritori? Am avea parte de o atmosferă fresh, de sinceritate, onestitate, autenticitate.

Dar la nivel de grup, colectivitate, confesiune, neam, societate? Punem mare preț pe tradiții, ritualuri, cutume, dogme, ca specificații ale identității și originalității. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii se ucid, se urăsc, sunt torturați, umiliți, discriminați, în numele lor. Și totuși, Creatorul ne-a numit simplu: ișa. Om.

Cum vom trata miturile și credințele? Cu detașare. Ca pe vise. Este, totuși, de datoria noastră le deslușim, le interpretăm sensul profund! Temerile, dorințele, trebuințele, înțelepciunea, din spatele lor. Este profund contraproductiv și dovada unei ignoranțe crase, le tratăm ca pe adevăruri literale. E ca și cum te-ai mulțumi cu acțiunea, narațiunea și n-ai înțelegeo boabă din mesaj, din morală.

12 Responses to Două lumi: mit și realitate

  1. daimonel says:

    Daca mitul e un mecanism adaptativ cultural si spiritual sa l analizam ca atare si nu ca pe o eroare de judecata sau, mai grav, ca pe o patologie psihică!
    Marea majoritate a credinciosilor practicanti,din toate religiile,chiar si dintre asa zisii fundamentaliști ,isi traiesc viata ancorati ,mai mult sau mai putin, in Realitate si doar din cand in cand plonjează in fictiunea Mitului.Uneori aceasta adapare mitologică le ofera forta launtrica sa depășească dificultățile vietii reale…alteori ii afunda si mai rau in ele!
    Poate ca valoarea mitului e data de suma algebrica a efectelor sale in viata credinciosului.Pe unul religia l a salvat de la alcoolism, pe altul l a împiedicat sa si termine educatia școlară!
    Ideea de a i salva din mrejele mitologiei pe altii pare atractiva si justificata din perspectiva progresista,dar ce faci cu un om care cade in hiatusul dintre mit si realitate,adica intre cele doua lumi?!
    Va asumați riscul sa l aruncati intr un spatiu fara repere,fara aderenta si consistentă?

  2. Pai de unde stim sigur ca lumea aceasta de care vorbiti e ireala? Daca totusi Dumnezeu exista? In caz ca nu exista si nu exista nici viata vesnica atunci viata e absurda. Iar raspunsul la intrebarea dvs daca avem nevoie de Dumnezeu ca sa avem un sens este da, absolut da. Nu exista sens al vietii fara Dumnezeu si viata vesnica. Si cand spun asta sunt realist, nu visator. E clar ca daca neantul ne este rezervat, viata asta si lumea intreaga e o gluma proasta. O gluma pe care eu nu o gust, absolut deloc. Insa revenind, daca in ciuda aparentelor totusi cineva exista dincolo de lumea asta si de posibilitatile investigatiei noastre stiintifice? Avem noi dovada ca nu este asa? Ok, dar nu avem nici dovada ca este, veti spune. Perfect, dar atunci de ce sa nu ne pastram speranta, din moment ce aceasta speranta este singurul mod de a trai cu sens? Ce ma poate opri sa sper?

  3. Desigur, cineva ma poate intreba : pe ce anume se cladeste aceasta speranta? Cu ce difera ea de speranta unui lunatic ca ar exista o ceasca zburatoare care se roteste in jurul soarelui sa zicem? Difera. Fiindca daca am simtit fie si o singura data in viata ca e posibil ca Dumnezeu sa existe, atunci nu mai pot sa neg definitiv acest fapt. Ma pot indoi, ma pot sfasia, pot sa problematizez, dar sa ajung sa neg cu desavarsire orice posibilitate, fie ea cat de mica, ca Dumnezeu sa existe, asta nu mai pot.

  4. Sorin Săndulache says:

    Mă bucur că ridicați întrebări, ca și mine, ca orice alt muritor, și răspundeți singur. Nu neg și nu am negat niciodată posibilitatea existenței lui Dumnezeu. Înțeleg și valoarea complexă a narațiunilor mitice. Avem nevoie de ele. Ceea ce sper eu este să nu mai fie nevoie de reculul milenar, să revenim la zi, să regăsim mesajele fundamentale în prezentul imediat și fascinant, să trăim pe deplin, acum și aici, realist, să ne fraternizăm vehiculele narative autentice cu mesajele fundamentale fără de care nu putem trăi, să eliminăm fetișurile, falsurile, contradicțiile. În acest sens, textul sacru face câteva afirmații surprinzătoare care te lasă perplex, îți dau de gândit. Nu cumva, împărăția este în interiorul nostru? Dacă la Dumnezeu, o mie de ani și o zi sunt totuna, n-ar fi posibil ca prin calitate și intensitate, să trăim veșnicia într-o clipă, sau o viață? Viața aceasta! Așteptând, uităm să trăim și viața, frumusețile creației și sufletului omenesc, ne scapă printre degete. Desigur viața nu e simplă, dar idealizând, proiectând și absolutizând, nu facem decât să ne intoxicăm. Conștienți de limitele existente, realiste, ne putem diversifica, aprofunda, intensifica infinitul de fiecare zi. E aici!

  5. Nu cred ca infinitul e aici, fiindca nu cred ca imparatia lui Dumnezeu e din lumea aceasta. Mi se pare iluzoriu si utopic ca credem ca putem trai aici fericiti. Nu exista fericire aici, decat cel mult farame de multumire. Ajunge sa-ti faca copilul intr-o noapte febra 40, ca sa incepi sa te perpelesti. Nu mai vorbesc de adevaratele tragedii care se intampla in vietile multora aici. Totusi, intr-un punct va dau dreptate. Credinta trebuie demitologizata. Nu poti sa crezi ca perspectiva lui Avraam despre un dumnezeu care iti cere sa-ti sacrifici copilul este perspectiva adevarata despre Dumnezeu, si nici ca aceasta este ceea ce vrea cu adevarat Dumnezeu de la noi. Nu cred ca Dumnezeu apreciaza un asemenea tip de credinta ca cel al lui Avraam, si nici nu cred ca El vrea sa ni-L imaginam asa. Aici da, aveti dreptate. Si ma solidarizez cu dvs impotriva apologiei facute de Kierkegaard credintei avraamice. Desigur, intreaga carte a Genezei e un mit, nimic de obiectat aici. Mitul poate avea semnificatii profunde, dar el nu trebuie confundat cu adevarul istoric. In acest sens imi place nespus o vorba a lui Gustave Thibon care se intreaba : pana unde trebuie demitologizata credinta? Si tot el raspunde : ”pana la Dumnezeu”.

  6. polihronu says:

    „O gluma pe care eu nu o gust
    „am simtit fie si o singura data”

    Ah, vechiul „criteriu estetic”.

    „Nu poti sa crezi ca perspectiva lui Avraam”
    „pana la Dumnezeu”

    Pina la dumnezeul lui AV, ca pe al lui Avraam l-am abortat.

    „speranta este singurul mod de a trai cu sens”

    Deci – vorba aceea – sensul vietii e cautarea unui sens al vietii.

  7. Amaranthine Sophia says:

    Dacă existența lui Dumnezeu, ca și a noastră e absurdă? Atâta timp cât nu știm sigur, nu putem nega asta la modul absolut. Pe ce ma bazez? Pe baza a ceea ce a dus, măcar în bună parte, la formarea miturilor. Cred ca știi la ce ma refer.

  8. La sfarsitul zilei, trebuie sa discutam despre religie doar ca fenomenologie. Niciodata ca ontologie. Raspunsul cu privire la ontologie este „nu stim”.punct. Religia este un semn de intrebare, nu un punct.

  9. Amaranthine Sophia says:

    Ca fenomenologie, nu ne permite sa discutam practic tot ce ne trece prin cap, fără nicio regula? Sau criteriul de calitate e roada pe care o aduce, ca în „veți cunoaște pomul după rodul lui”, adică după efectele în plan social?

  10. Cred ca mai repede ontologia ca metafizica ne permite sa spunem orice. Fenomenologia se restrange la campul experientei, care poate fi analizata.

  11. Alise Fekete says:

    ”Religia este un semn de intrebare, nu un punct.”

    Simplu, onest, frumos.

    ” sa discutam despre religie doar ca fenomenologie”

    🙂

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: