Domnul zeu, Doamna zi

Sînt, în reflexul adorabil al celui care sare la bătaie cînd îl înjuri de mamă, două păcate: reacția asta nu e decît „exces de corectitudine politică” (pentru că nimic n-o face pe mama ta specială, în afară de faptul că e a ta) și semn de gravă imaturitate emoțională (pentru că mama ta, ca orice mamă, n-a fost decît om – și bună, și rea, și demnă de prețuire, și demnă de dispreț). Violența celui înjurat de mamă nu e decît blocaj în stadiul oral – stadiul ad-orației. Omul care a acceptat să crească știe că mama care l-a zămislit, protejîndu-l în însuși trupul ei, e mama care îl aruncă în lume (Geworfenheit), pradă cruzimii, indiferenței, imaturității, insuficienței, absenței ei (ale lumii și, mai întîi de toate, ale mamei înseși).

Aceleași păcate îl bîntuie pe cel înjurat de Tată. Am mai spus-o: Dumnezeu se nutrește inevitabil dintr-o formă de cenzură a gîndirii, însoțită de poliția limbajului și a reprezentării – pe de o parte; iar pe de alta, credinciosul nu poate să nu fie naiv moral – împarte lumea în buni și răi (el fiind mereu de partea bunilor), vede în opoziție pe Diavolul (cel pe de-a-ntregul dincolo de bine, de izbăvire), face orice (inclusiv relele cele mai mari) în numele Tatălui ultragiat. De aceea, dualismul apocalipticii creștine (ca al oricărei apocaliptici) e infantil și, în ultimă instanță, imoral.

Primul cîmp de bătaie (Armaghedon) al oricărei apocalipse e sinele. Aici – în sine – se cultivă neputința învățată de a integra binele și răul lumii. Și de aici – din egoismul luptei cu sinele – se naște violența. Nu e de mirare că Augustin, cel care hotărăște să facă război cu animalul incontrolabil din sine, ajunge foarte ușor la concluzia că e în regulă să impui altora cu forța credința ta (Isus-ul tău). Violența față de semen decurge din violența față de sine. Toți jihadiștii fix asta ne explică – războiul sfînt începe cu lupta împotriva firii. Război civil în care ambele părți (și binele, și răul din sine) cad victimă (pentru că oricine cîștigă e Cain – violența oricărui bine e abjectă).

Etimologic, doar o bifurcație de gen gramatical separă zeul de ziuă – ambele cuvinte sînt forme ale aceluiași etimon indoeuropean care denumea „strălucirea cerului” (Jupiter, suveranul trinității capitoline, e, din aceeași rădăcină, „Dumnezeu-tatăl”). Carpe deum – înșfacă-l pe Dumnezeu și nu-l lăsa să fugă de lumina dimineții, cum a făcut Iacov la Iaboc. Satanistului, care descoperă virtuțile Diavolului (dintre care de căpătîi e nesupunerea), trebuie să-i răspundă teistul care înțelege că Tatăl are și părțile lui de umbră (începînd tocmai cu violența de care, din povestea potopului încoace, încearcă să se pocăiască). Tolerăm astfel matur propria ambiguitate morală. Și învățăm în sfîrșit să iubim.

13 Responses to Domnul zeu, Doamna zi

  1. Amaranthine Sophia says:

    Sau Satan e umbra jungiana a lui Dumnezeu. Oricum l-am concepe pe Dumnezeu, îi oferim și o umbră pt ca propria-ne umbra participa la procesul creației de dumnezei.

  2. Polihroane, de data asta te-ai intrecut pe tine. Omule, ar trebuii sa scrii o carte cu acelasi titlu (daca nu te-ai lenevit). Day – deus, whatever.

  3. polihronu says:

    Inca n-am ajuns la virsta cartilor 🙂 Si, sincer sa fiu, n-aveam de gind sa scriu nimic azi, da’ m-a inspirat dom’ doctor.

  4. Sorin Săndulache says:

    ❤️

  5. taranlogic says:

    „Tolerăm astfel matur propria ambiguitate morală.Și învățăm în sfârșit să iubim.” – Fuziunea perfectă a moralei cu psihologia,ca dealtfel întreg articolul.

  6. Bogdan Vodita says:

    Mishto demers (cel putin pe partea lingvistica) 🙂 . Totusi, juxtapunerea zeu-zi (Latina deus-dies), nu poate fi extrapolata in (prea multe) alte limbi. Ex. Day- God, Tag-Gott, Jour-Dieu, Giorno-Dio. In sfarsit, sa mizam pe etimonul indoeuropean arhaic ! P.S. Denumirea divinitatii in limba romana (la origine, in Latina vulgara tarzie, Dominus Deus, adecatelea Stapanul Zeu), constituie in sine un argument despre inutilitatea oricarei metafizic/teologii …

  7. polihronu says:

    Tizule, uita-te mai atent la jour, giorno, romanescul jurnal – tot rude ale zeului sint (prin adjectivul diurnus). Nu ma interesau insa decit numele romanesti. Si doar pentru a facilita mnemotehnic deconstructia (ca aici).

  8. ibrian says:

    Articolul asta nu ma jigneste de Tata, pentru ca nu e despre el. Iluzia re-prezentarii este un antorpormorfism condamnat explicit de adoratorii Tatalui, ca un lucru la care suntem inclinati, dar nu mai putin ilicit, vorba psalmistului „ai crezut ca sunt ca tine”. Apropierea razboinica o da tocmai proximitatea idolului, a speculei de sine, nu Cel a carui prezenta excede reprezentarea prin alteritatea radicala.

  9. polihronu says:

    „Articolul asta nu ma jigneste de Tata, pentru ca nu e despre el.”

    Asta miroase a no true Scotsman. Parca iti repugna odoarea.

    „proximitatea idolului, a speculei de sine, nu Cel a carui prezenta excede reprezentarea prin alteritatea radicala”

    Asa cum spuneam aici, „zeii ne seamana, mai ales atunci cind difera cel mai mult de noi – ne intregesc. Sintem fatalmente (?) nuntiti cu reflexiile (/reflectiile) noastre, oricit de anamorfotice.” Alteritatea, mai ales cea radicala, are exact profilul meu, chiar daca intors pe dos. In plus, in ce sens ti-e Tata, daca nu-i semeni deloc? 😀

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: