Zbor în bătaia săgeții (pars secunda)

Ei, ați aruncat vreun ochi în Scrisoarea lui Neacșu (care împlinește probabil anul viitor 500 de ani)? Ați remarcat că, dincolo de salutatio, textul ei începe cu și e ritmat de slavonismul i pak („și iarăși”, ca în crez – „și iarăși va să vie”) care trimite prin omofonie cu interjecția favorită a copilăriei multora dintre noi la pistolul din e-pistol-ă și din versurile blajiene citate emblematic (apropo, Paul Octavian e, in ciuda patronimicului, din Tecuci, deci de neamul moldovenilor)? Nimic din toate astea nu mi-a trecut prin cap cînd am scris poezia, prin 1997, sau zilele trecute, cînd am comentat-o în primul episod al acestui zbor riscant. De unde se vede că, mai în joacă, mai în serios, și autorul poate găsi în text chestii pe care nu le-a pus acolo – textul are intențiile lui (intentio operis, după vorba lui Eco).

Cum se întîmplă asta? Cum scapă textul de sub controlul autorului, trădîndu-l? Cum se instalează insidios decalajul între ce vreau să spun și ce spune textul meu de capul lui? Orice text rezonează în intertext (din care face parte, cu povestea lui, și cititorul), se amplifică, se contaminează – ceea ce, tocmai pentru că este inevitabil, face importante limitele interpretării. Altfel, totul e ecou, reverberație. Glasul infinit răsfrînt al textului e cacafonie, vacarm. Armonia – sensul – se naște tocmai din limitarea spectrului interpretărilor. Spiritul, care ne face prea ușor să cădem în beția hermeneuticii, trebuie rafinat – adevărul ne face liberi doar cind îi tatonăm granițele. Dacă toți au dreptate, nimeni n-are dreptate. Dacă toate lecturile sînt posibile, nicio lectură nu este posibilă. Trebuie să tăiem potecă (drum îngust) prin jungla de semne. 

A permite unui text să însemne ce vrea oricine îl trivializează. Cînd rabinul îți spune că toate sensurile posibile ale textului sacru sînt intenționate (de text, adică de Duh, dacă nu de autor), își bate joc și de text, și de tine. „Principiul apotelesmatic” e o glumiță postmodernă – la fel ca împleticitul pe patru cărări al exegezei patristice (‘tu-ți pătratu’). Textele au și ele gravitație. Lăsate de capul lor (și al episcopilor), tind să acumuleze atîtea sensuri că nu mai dau nicio lumină. Texte vorace, canibalizează orice alt text. Și nu doar din posteritatea interpretativă, ci și din anterioritatea creației – texte construite din și pe alte, multe, texte. Noduri într-un vast univers textual. Da, asta vreau să spun: Biblia este o gaură neagră.

Așa cum știți însă, găurile negre suferă de frumusețea imposibilă a curburii infinite. Ba chiar asta e lecția lor – transgresarea limitei. Asemenea texte, încărcate de autor și/sau de tradiția interpretării cu ambiguitate, poartă un nume potrivit și cuprinzător – „literatură” (litera care o ia pe arătură). Da, asta vă tot spun: Dumnezeu e literatură. Miezul de tăcere al oricărei povești e golul de forma omului din orice zeu.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

până la ceva mai bun îţi
urez să te întorci devreme acasă
la coarnele jertfelnicului şi ale plugului
înainte de a fi ajuns la nadirul
logicii acarobice
unde nici suinelor
nu le rămâne o roşcovă

(din Traiste şi Pontice)

Epigrama asta îi aparține lui Florin Lăiu. A încheiat cu ea, ludic, un email pe care mi l-a trimis acum vreo zece ani. Trimiterea e, evident, la parabola fiului risipitor – „acarobic” e o invenție pe baza numelui semitic al roșcovei; dar și (în falsa indicație a sursei) la Ovidiu – Florin știe că polihronu e tomitan. Coarne – ca demarcări teritoriale și memoriale – aveau într-adevăr și altarele antice (vezi, în treacăt, aici). I-am răspuns că ”cel care trebuie să se întoarcă e Dumnezeu. El e fiul risipitor.” Pentru că parabola e obiect literar prin excelență, făcut tocmai pentru a-și înmulți sensurile (vezi capitolul relevant din cartea lui Pleșu despre Parabolele lui Iisus, subintitulată adecvat Adevărul ca poveste, dar și capitolul anterior – „Misterul ușilor închis-deschise”). Tot lui Florin Lăiu i-am spus, tot acum un deceniu, „sînt o corabie în bătaia Duhului”. Rămîne doar să adaug că acasă e, în lumea de după Cruce, oriunde sînt eu și-ncă unu’ sau doi; că doar fiarele mai au coarne; că penița e plug de-ajuns (orice sator se-nvîrte-n operă) și că nadirul sau zenitul sînt doar efecte de perspectivă – se plimbă cu mine prin lume.

Atunci, ce suntem?… mă întreb
Mai decât toate deosebi,
eterne căutări de-a ne iubi…
De ne-am găsi, am şi muri,
ca două stele ce s-ar stinge
În clipa-n care s-ar atinge…

Le-ați recunoscut – dintr-o celebră poezie a lui Benone Burtescu (frate mai mic al bunicului meu matern care, spre deosebire de bunicul meu și încă un alt frate mai mare, a fost dat afară din seminar pentru că și-a ascultat inima mai mult decît superiorii). Dacă răsturnăm tabloul, transformînd orizontala în verticală (ca în exegeza creștină a Cîntării cîntărilor), Benone e în strofa asta în pericol să se dea în vileag ca psalmist arghezian. Căutarea amantului divin e conținutul autentic al oricărei spiritualități. Drumul religios al omului e suspendat în interogație. 

Limitele interpretării sînt pînă la urmă limitele rațiunii întoarse în ea însăși. Cînd le excedăm, facem – vital – artă. Vorba vorbei lui Pompei (raportată de Plutarh): „E musai să navigăm, să trăim nu-i musai”. Așa că, în versurile lui Radu Stanca, vă zic și eu vouă:

Încolăcit în mine
Ca iedera pe sârmă,
Străbat fără de cârmă
Pustietăţi marine.

32 Responses to Zbor în bătaia săgeții (pars secunda)

  1. Daniel Cucu says:

    M-ai dus cu gandul la o pictura ‘’La Trahison des images’’ numita si ‘’This is not a pipe’’
    (bleah..nu reusesc/ nu stiu sa o atasez).

    Toate reprezentarile figurative nu is decat confuzii ale sensului. Descompunem si reintregim la infinit particule conceptuale. De aici frumosul efort de a echivala perfect gandurile cu exprimarea lor. ‘’Authorial intent’’ devine, in context, imposibil dar mai ales irelevant pentru a intelege o ”literatura”.

    I bog te veselit! : ))

  2. polihronu says:

    Magritte smoked the best pipes 🙂

    Iar eu il fumez pe Dumnezeu tot timpul – makes me happy indeed 😛

  3. Daniel Cucu says:

    Your Highness, devii infumurat? :))

  4. ibrian says:

    As excede limitele interpretarii lecturand autoreferential acest text si ghicind in el taman opusul intentiei acutoriale, adica faptul ca sensul poate fi comunicat (si interpretat) in mod determinat si stabil. Acesta excedere ma indoiesc insa ca devine arta, decat in masura in care aplicarea logicii transcede mestesugul si devine sublim.

    Era vorba aia: autorii postmoderni comunica eficient ca nimic nu se poate comunica eficient.

  5. polihronu says:

    „Your Highness”

    In fumuri ma infumur 😉

  6. polihronu says:

    ibri,

    welcome to the party 🙂

  7. Polihornule,o întrebare! Cu ce îți câștigi existența? Dacă nu e deranj !!

  8. polihronu says:

    Nu mi-o cistig. Mi-e data-n dar.

  9. Deci o freci la rece

  10. polihronu says:

    Ca orice sarpe.

  11. Cum ai spus că ești unul dintre componenții acelui grup de “cântecaci” și Marius Stănescu nu ești atunci eu îți spun că halal dar ai mai primt 🙂

  12. polihronu says:

    „halal”

    Curat, necurat, darul se musca, nu se cauta la dinti.

  13. polihronu says:

    Make sure you watch the transitions 🙂

  14. polihronu says:

    Niste exegeza

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: