Mitul: postmodernismul nearticulat

​​Ca unul între cei frământați de simultaneitatea necesității și disprețului cu limitele și condiționările, încerc să articulez câte ceva din legitimitatea ambelor poziții.

Probabil nu e mod mai potrivit pentru un demers despre de limite și condiționări cum e interogarea postmodernismului.
Care este propunerea postmodernismului în reevaluarea limitelor, fundamentelor, prejudecăților, apriorilor, absoluturilor, evidențelor, axiomelor, valorilor, credințelor, etc. relativ la cunoaștere?

Un răspuns și implicit prezentarea cât mai accesibilă, favorabilă și pe bună dreptate a argumentului postmodernist cred că îi face cinste analogia cu o sesiune de brainstorming.
Rolul deconstrucționismului în scena asta e să încurajeze depășirea pufnitului în râs și prefăcătoria că luăm exercițiul în serios. Deconstrucționismul așterne solemnitate cu introducerea unei dileme suficient de gravă încât exercițiul de brainstorming să merite toată atenția, deschiderea și participarea cu toată ființa.​​

Una din condițiile brainstormingului e lipsa presiunii. E important să se accentueze lipsa constrângerilor și limitelor în general. Nu există idei proaste iar timpul e cât se poate de îngăduitor. Chiar până a-l imagina infinit, de unde implicit, totul devine posibil.
Coregrafia sesiunii de brainstorming e locul unde deconstrucționismul caută să ne aducă. Locul unde ne pierdem până și cuvintele. În ‘spațiul gol, unde din nou poate să se desfășoare gândirea’. Putem reconstrui de la zero, iar dacă nu atingem un optim dorit, oricând este spațiu suficient pentru reinterpretare, deconstrucție și reconstrucție.

Fără a insista și mai mult, cred că putem recunoaște deja că asemeni brainstormingului, postmodernismul este o metodă care își are merite și face sens. Cu toate acestea, deducțiile filozofice ale deconstrucționismului își au costul. În abstract postmodernismul ajunge în tot felul de contradicții și paradoxuri. Dacă totuși părăsim domeniul abstractului pentru concret, putem identifica ipostaze nenumărate care pot apărea paradoxale dar sunt de fapt ‘doar o problemă de limbaj’. De exemplu există ipostaze simultan utile și impractice. Sau idei, soluții, algoritmi, filozofii, ideologii care funcționează într-un interval local dar sunt metode nesustenabile global. Paradoxuri aparente.

Un exemplu de ‘util impractic’:
Evidențiez câteva formulări care se regăsesc în brainstorming și postmodernism: reconstrucția/simularea de scenarii noi de la zero, preocuparea pentru prejudecăți/limite (biasuri), sustragerea constrângerilor impuse de timp, căutarea a ceva (răspuns, soluție, optim?). Aceste formulări sunt paradigme întâlnite și în lumea AI și a algoritmilor. Împreună, ca metodă, acești termeni sunt fezabili doar în lumea algoritmilor pentru că doar acolo timpul poate fi fentat prin creșterea capacității de procesare iar identificarea unui răspuns (optim) poate fi efectuată prin simulări excesive (reconstrucții infinite).

Într-o anumită măsură, brainstormingul și postmodernismul ca metode sunt un strigăt de disperare. De last resort (soluție ultimă) în cazul în care altceva nu funcționează. Sunt asemeni algoritmilor de brute force, care apelează la strategii primitive de permutări pentru a identifica o soluție. Pentru cei familiari cu domeniul, e similar rezolvării unei probleme apelând la metoda Monte Carlo.
Disperarea provine din faptul că o problemă din diverse motive devine impractic să o calculezi clasic (deterministic) și te decizi mulțumit cu o aproximație dobândită în urma unui număr excesiv sau suficient de aruncări cu banul (simularea de scenarii).

Metoda postmodernismului, speranța pusă în reconstrucția excesivă, e inițiativa de aproximare a unui răspuns prin apelul la metoda disperată a aruncării cu banul de destule ori.
Metoda este utilă dar impractică pentru orice nu este un algoritm.

Un exemplu de ‘valid local, nesustenabil global’:
Manifestarea filozofiei marxiste în cultură. Potrivită în familie, local, tot mai nepotrivită odată cu lărgirea domeniului social, global.
Ca să nu distrag prea mult de la subiect rămân în abstract și sugerez că cel mai bine idea este surprinsă de zicala „good ideology, wrong species” (ideologie grozavă, specie greșită).
Referința fiind la deducțiile filozofice ale marxismului nu la critica validată pe care o efectuează marxismul. Iar argumentului că nu înțelegi marxismul dacă îndrăznești să-l extrapolezi la cultură nu-i pot răspunde decât că nu este permis să atribui marxismului influențe asupra culturii în aceeași măsură în care nu e permis să atribui religiei influențe asupra culturii. Ori ambele au influență ori niciuna nu are dar nu-ți poți permite inconsistența intelectuală de a le alege după moft.

Ca o concluzie, e de evidențiat că postmodernismul rezultă în idei care sunt aparent paradoxale, adevărate și false în același timp. Rezolvarea acestor paradoxuri e locul unde simultan postmodernismul e validat și își găsește și poetic pierzania. Ce-i dă viață îl și ucide: necesitatea limitelor. Ceva da, poate fi adevărat și fals în același timp dacă implică limite și condiționări. Adevărat în anumite condiții și limite, fals între alte condiții sau limite.

Ce rămâne postmodernismului e că limitele nu sunt absolute, sunt greu de identificat, mereu schimbătoare și trebuie să le găsim manifestarea în timpurile noastre. Limitele există dar capătă detalii noi, unele sunt depășite, altele se impun.
Cu toate acestea, postmodernismul nu e nici singurul nici primul care vorbește despre asta. Din adâncul existenței, miturile spun aceeași poveste și sunt preocupate cu aceleași subiecte.
Mitul e precursorul postmodernismului. Postmodernismul încă nearticulat și în căutare de formalizare.
Mitul e tot despre limite, categorii, patternuri, arhetipuri, teme, observații fundamentale. În același timp despre interpretarea literei și despre căutarea semnificației pentru prezent.
Oarecum surprinzător dar nu întâmplător religia, exegeza și hermeneutica sunt încununarea postmodernismului deși religia îl precede.

În cele din urmă, pe cât mi se pare de legitimă pretenția postmodernismului pentru spațiu de brainstorming mi se pare legitimă și așteptarea ca brainstormingul să se rezolve într-o contribuție la organizarea informației, la sinteză, la cunoaștere nu la distrugerea ei. De altfel deconstrucționismul însuși pretinde că scopul e reconstrucția, chiar infinită dar în orice caz nu pledează pentru abandonul ei, pentru nihilism.
Cu alte cuvinte o aplicare corectă a postmodernismului și deconstrucționismului rezultă cel mult într-un agnosticism util și pertinent. Devine un mare paradox și o contradicție când postmodernismul capătă convingeri la care nu-și permite să renunțe.

Postmodernismul e și el validat. Toți suntem de acord în cele din urmă cu el. Diferența e că unii aud și partea cu reconstrucția, alții rămân mulțumiți cu golul care le oferă și lor portița mult dorită spre subiectivism. Prețiosul ‘prin credință’.

Învățătura: postmodernismul spune ceva și spune bine dar ține de noi să nu interpretăm ca Bulă la școală.

30 Responses to Mitul: postmodernismul nearticulat

  1. polihronu says:

    Mi-e imposibil să-mi dau seama despre ce vorbești sau care sînt sursele care îți cauționează remarcile. Așa, de bază, poate că ar fi trebuit să te întrebi și care sînt diferențele dintre deconstrucție, postmodernism și brainstorming. O să iau în discuție o singură propoziție.

    „alții rămân mulțumiți cu golul care le oferă și lor portița mult dorită spre subiectivism”

    Derrida a avut grijă să insiste că deconstrucția nu e nici Hegel, nici Marx, nici Sartre. Deconstrucția nu e un moment de depășit, nu e o pauză salutară de la binevenite certitudini. Deconstrucția este viermele veșnic al oricărei construcții. E duhul de libertate care se ascunde în orice literă. Deconstrucția vede subiectivismul (ca să folosesc termenul tău) din orice afirmație. Nu promite vreo tabula rasa, ci cultivă instabilitatea oricărui enunț. Nu caută soluții – Doamne ferește! Ci acceptă disoluția oricărui verdict. Își celebrează propriile limite pentru că sînt limitele oricărui Babel de gîndire.

  2. Eduard Fidiles says:

    ​Da nu discut procesul de interogarea recursiva care inevitabil duce la nuanta. Nici n-am cum ii inainta vreo critica pentru ca mi-as cam nega sinele din moment ce-mi insoteste propria gandire. Discut in sfera deductiilor filozofice ulterioare.
    Durerea nu e ca deconstructionismul nu e explicit in privinta avertizarii deductiilor filozofice.
    Durerea e ca in ciuda avertismentelor, deductii se fac.
    Durerea nu e ca termenul de subiectivitate nu-si are locul. Durerea e ca in deductii filozofice are si conteaza mai mult decat ne place.
    Durerea nu e ca deductii filozofice n-ar trebui sa infloreasca atat de mult in jurul deconstructionismului, durerea e ca infloresc si din partea celor care se declara sustinatori si de partea celor declarati in opozitie.
    Da, multe discutii in jurul deconstructionismului n-au treaba cu tema ci sunt doar un pretext de alte subiecte. Oricat de impropriu si greu o fi de suferit, totusi ramai cu bagajul temelor si subiectelor care insista sa existe.
    Despre pacatele acestui fenomen nu e nevoie sa elaborez dar perspectiva legitimitatii pe care o pot surprinde e ca:
    – odata, nu e nimic nou sub soare: ‘metoda/procesul’ in sine ajuns sursa de speculatie si filozofie.
    – din astfel de frustrari la un moment dat se aleg cei dupa generatia noastra cu categorii si termeni mai potriviti (daca o mai fi nevoie de asa ceva pentru omul v2).
    – pana la urma de ce sa nu faci deductii filozofice? Tehnic facem deductii filozofice din orice pentru a pregati socialul, etica si morala (de care pare ca nu mai avem nevoie, probabil pana petrecem ceva timp iar cu dracu’).
    – care conduce catre ultima problema: vocabularul. Folosirea improprie a termenilor indica o insuficienta de vocabular.

    In orice caz, materialul urmator e mai explicit si n-am indoiala c-o sa-l gasesti mai neplacut.

  3. polihronu says:

    Vezi, încă nu știu despre ce vorbești. Hai să spunem că vorbesc în numele deconstrucției. N-am spus niciunde să nu se mai deducă. Am pus subiectivitatea chiar în centrul oricărui discurs – de vreme ce nu știm altă obiectivitate decît a obiectelor. N-am denunțat niciunde înflorirea – dimpotrivă, diseminăm.

    Vorbind tot în numele deconstrucției, n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc. Altfel, cădem de acord că nu știi despre ce vorbești.

  4. Eduard Fidiles says:

    Ma bucur ca-ti ai momentul. Da e degeaba, nu ne putem intelege, pot sa spun orice si n-am cum sa ma lupt cu tine. De curiozitate: si traiesti pentru deconstructie?
    Esti printre putinii care n-o sa se plictiseasca niciodata pentru ca fundamente construim din nou. Cel putin esti relaxat cu pariul pe morile de vant. Mergem mai departe.

  5. Eduard Fidiles says:

    Sa-ti spun si eu una:

    Stii cum e cu sensul?
    E blestem. Ca atunci cand ti se descopera adevarul si esti condamnat sa-l urmezi altfel mergi la caldut. Asa ca mai bine nu-l afli.
    Sensurile in urma deconstructiei toate exista indiferent ca ne place sau nu. Problema e ca odata articulate de vreo minte esti condamnat sa tii cont de ele. Asa ca mai bine nu le afli.

    Toate bune si frumoase dar acum ce anume hotaraste ca ceva spus se califica in a fi unul din sensurile alea de care merita sa tii cont? gdsfgsdf in limba romana, in prezent, intre noi implicati in discurs etc cu siguranta nu se califica. Dar de unde poti sti din moment ce nu am saturat ‘etc’-ul?
    Mda… cum se numeste aia ce-ti faci singur cu mana ta? Tot deconstructie?

  6. Eduard Fidiles says:

    In fine vorbesti putin ca in bible si mi-e dificil sa te interpretez dar urmatoarele imi sunt accesibile despre deconstructionism:
    Scopul e sa indice:
    – ca exista interpretari alternative si
    – spre insuficienta limbajului de a fi capabil sa transmita un sens neschimbator (instabilitatea enuntului cum ai mentionat). Din cauza ca diverse variabile (prejudecati) ii altereaza sensul. Fiecare persoana are bagajul ei de variabile care ne face prada multitudinilor de interpretari. Textul la randul lui poate contribui la largirea probabilitatii de interpretari prin stil. Variabilele pot fi in text sau absente textului: factori de cultura, sanatate, abilitati, experienta, expunere, instruire etc.
    Majoritatea prejudecatilor sunt sub forma de dualitati capatate prin aplicarea retoricii la dileme existentiale / metafizice.
    Tipic in orice text vor exista anumite teme principle si relatii intre ele (tensiuni). Cum ar fi dualitatile (subiectivism/obiectivism, bun/rau, modernism/postmodernism a fi/ a nu fi, femeie/barbat, postmodernism/deconstructionism/brainstorming etc)
    Tensiunile/relatiile vor avea ‘intensitati’, ‘prejudecati aplicate’ care determina ierarhii intre ele. Ceva fie va fi mai important, pozitiv, prioritizat, bun, favorizat, privilegiat peste cealalta dualitate.
    Urmeaza sa analizezi/critici diferentele (la care ai batut apropo), nuantele; presupunerile despre relatiile ierarhice dintre ele. Daca in urma analizei/criticii reusesti sa schimbi relatiile dintre ierarhii (din cauza la diverse motive cu privire la prejudecati) atunci ai dat de un sens nou.
    Toate lucrurile la un loc in cele din urma construiesc interpretari care devin la fel de legitime, moment in care sensul e multiplu si instabil.

  7. polihronu says:

    Am spus eu însumi – deconstrucția – că nu putem să nu dibuim fundamente. Dar nu e nimic să ne oblige să fim și fundamentaliști. Tocmai fundamentalismul e luptă cu mori de vînt. Deconstrucția acceptă și celebrează faptul că orice text e moară de vînt. Fundamentalistul contestă realitatea textului. Pariul meu – al deconstrucției – cu morile de vînt e că acestea vor toca la nesfîrșit fundamentaliști. În sensul ăsta ești osîndit.

    Ai perfectă dreptate: vorbesc „ca în biblie” – ca unul care a petrecut ceva timp în biblioteca textelor deconstructivismului. Tu e clar că n-ai făcut asta. Doar așa poți vorbi despre „interpretări care devin la fel de legitime”. Eu – deconstrucția – pot repera faptul că mă înțelegi aproximativ, pe departe, adică nu mă înțelegi. Deriva sensului e o caracteristică a textului. Lenea interpretului e o caracteristică a cititorului. Cea dintîi nu o scuză pe a doua. Dimpotrivă.

  8. Eduard Fidiles says:

    Intre momentul de azi si ieri a citirii aceluiasi text sunt diferente. Diferentele deja dau alt sens textului, asa ca azi pot articula ca ierarhia intre obiectiv si subiectiv traditional e setata in valorile filozofice in sensul obiectivului fiind mai de pret decat subiectivul. Obiectivul e privilegiat.
    Totusi subiectivul trebuie sa includa obiectivul cu niste diferente ca sa se distinga de obiectiv. Dar asta face ca subiectivul sa includa obiectivul, care schimba ierarhia, avem un nou sens si pierdem stabilitatea.
    Cu cat diferentele variaza (din cauza la timp sau alta dimensiune) cu va fi loc de sens sa se schimbe.
    „…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc” K am inteles. Referinta era la exprimarea prin diferente. Importanta diferentelor.
    Incep sa pricep. Da saru’ mana.. trebuie sa aprofundez.

  9. Eduard Fidiles says:

    Eu – deconstrucția – pot repera faptul că mă înțelegi aproximativ, pe departe, adică nu mă înțelegi. Deriva sensului e o caracteristică a textului. Lenea interpretului e o caracteristică a cititorului. Cea dintîi nu o scuză pe a doua. Dimpotrivă.
    Da ai reperat bine. Cred ca am priceput destul ca sa dibacesc inainte. Fascinant fara indoiala. Decurg multe, nu stiu ce-i de facut cu implicatiile. Ca de asteptat, nu-s nici incantat cu noile diferente nici fara dar de inteles trebuie sa inteleg

  10. Criticul metamodernist says:

    EDUARD,pot sa te intreb ceva?Esti conservator?

  11. Eduard Fidiles says:

    Criticul metamodernist:
    Nu pot decat sa scot un peterson din maneca: defineste conservator. Sau in noua intelegere: e un binar mult prea usor de deconstruit incat sa merite efortul asocierii.
    Sau cred ca s-ar mai putea spune: am prezenta mea proprie fata de obiectul conservator. Diferenta mea, gandirea mea. Self-ul pentru ca am ceva ce e al meu care e mai important decat idealul conservator. Am schimbat ierarhia intre mine si ideal. Eu sunt mai important. Am dat un nou sens, am deconstruit. Na s-ar zice ca iese duhul fascist..
    Serios vorbind, nu pot spune nimic mai mult pentru ca nu simt ca as folosi termenul appropriately (imi dau seama ca tocmai din cauza deja spuse). In unele lucruri sunt, in altele nu. Si fara sa vreau acum cu deconstructionismul in cap eram sa pacatuiesc cu un wokeism si sa spun ca ‘in unele zile da, in altele nu’.

  12. Eduard Fidiles says:

    Numai la lucru nu mi-a fost mintea azi.

    M-am tot gandit la diferente ca ceva se tot cerea.
    ​Daca ne referim doar la asemanarile dintre niste obiecte vorbim practic despre un singur alt obiect care e comunul, intersectia asemanarilor. Dar practic nu mai aveam un discurs despre obiectele initial ci l-am mutat catre acest noul obiect.
    Prin urmare diferentele sunt cele care conteaza pentru ca discrimineaza de la ceea ce este comun si identifica obiectele noastre.
    De asta diferentele dau asa numita ‘prezenta’ a obiectelor (care acum pare foarte potrivit ca termen). Doar diferentele conteaza in identificare și prezenta.
    Ceea ca ma face sa-mi dau seama ca practic asta in sine e deconstructie a filozofiei vechi care considera intersectia, idealul, esenta, idea lui Plato, partea aia comuna ca fiind ceea ce este important.
    In deconstructie important e derivatul, ceea se abate si difera. Practic s-a schimbat ierarhia si avem un nou sens.
    Practic deconstructionismul a deconstruit filozofia veche in timp ce se inventa.
    Obiectul care se diferentiaza si e discriminat are practic si individualitate, moment in care devine propriu sa-l reprezinti cu termenul de ‘self’ pentru ca detine ceva a lui, diferenta e a lui. Obiectul comun, neimportant ramane generic si nu are nevoie de semnificatie. Ramane in discurs doar obiectul. ​​

  13. Eduard Fidiles says:

    Individualitatea e diferance e prezenta e self. Face sens.
    Ma bucur ca individualitatea ramane. M-am linistit. A fost o zi ciudata.

  14. polihronu says:

    Credeai că glumesc cînd sugeram că deriva sensului e rădăcina libertății?

  15. Eduard Fidiles says:

    Nu stiu ce sa cred si sa mai zic. Mai ramane sa aud ca trebuie sa follow the white rabbit

  16. Eduard Fidiles says:

    Asta-i ca una din alea d’ale lui Lewis. Ori de la cel bun ori de la cel rau dar nu-i cale de mijoc

  17. Eduard Fidiles says:

    Metanoia

  18. Eduard Fidiles says:

    voi cine sunteti?

  19. Eduard Fidiles says:

    btw.. apreciez rabdarea si tactul 🙂

  20. polihronu says:

    „care se diferentiaza”

    Se ascunde aici la différance. Uneori Duhul vorbește în pofida profetului.

  21. Eduard Fidiles says:

    da ma asteptam si aici mi-am dat seama ca-l intuiesc destul ca sa-l folosesc: Individualitatea e diferance e prezenta e self.
    Btw, am facut dus intersectia la capat si am ramas lefter. Si s-au lamurit si celelalte intrigi 🙂

  22. Eduard Fidiles says:

    ‘diferance’, pe aproape

  23. Eduard Fidiles says:

    This misspelling highlights the fact that its written form is not heard, and serves to further subvert the traditional privileging of speech over writing.
    différance ascunde o différance. si literal. sublim 🙂

  24. Eduard Fidiles says:

    Viermele sapa. ​Paradoxul se rezolva si în acelasi timp paradoxal continua sa existe. Esti totul si nimic. Selful si obiectul oscileaza. Nu se pot stabiliza. Tu simultan esti cel important si nu esti important. Ierarhia din nou se schimba. Esti important fata de alte obiecte iar la randul tau nu esti important pentru ca relatiile, diferance ce deriva din tine e de fapt adevarata ta prezenta. Tu esti derivatul, ai self. Si nu ai. Esti si paradoxul. Self si în acelasi timp obiectul din care se deriva. Nu poti fixa nici o pozitie. Recursivitatea imposibila e posibila.
    Consecinta instabilitatii e ca niciodata nu poti fi sigur de vreun self ‘suprem’, ultim, stabil. Certitudinea nu e posibila. Paradoxul ‘cine l-a facut pe Dumnezeu’ ga​​seste rezolvare fara sa aiba una.

  25. Eduard Fidiles says:

    deviere de la sensul intentionat

  26. Eduard Fidiles says:

    Viermele: de ce autentic?
    Pentru ca rezolva totul si nu rezolva nimic. Dualitati deconstruite care raman. Dumnezeu exista si nu exista. Conteaza si nu conteaza. Liber si nu esti liber. Liniste nu indiferenta. Stim ca nu stim. Différance, miscare. Autentic.

  27. Eduard Fidiles says:

    Viermele: de ce cuvintele mai putine?
    Babelul de gandire

  28. Eduard Fidiles says:

    Cu cateva zile in urma, ‘derivat’ din Criticul metamodernist am dat peste urmatorul paragraf din Victor Frankl. Acum inteleg ce m-a atras la el de l-am notat. Vorbeste despre autentic, prezenta si différance.
    ​”Everyone has his own specific vocation or mission in life, everyone must carry out a concrete assignment that demands fulfillment. Therein he cannot be replaced, nor can his life be repeated, thus, everyone’s task is unique as his specific opportunity to implement it.”

  29. Criticul metamodernist says:

    Tot un Aspergerian de-al nostru a fost si Derrida asta:

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: