Depinde Binele de Dumnezeu?

Liberul arbitru – un răspuns penibil la problema suferinței

 

Atunci când în lume au loc tragedii majore, răspunsul creștinilor cu privire la cauza existenței răului este de fiecare dată același: „liberul arbitru”. De ce a permis Dumnezeu genocide înspăimântătoare și războaie lungi și cumplite? De ce a permis ororile holocaustului pentru 4 ani de zile, timp în care au murit milioane de ființe nevinovate? De ce permite ca o fetiță să fie violată și ucisă cu bestialitate de un monstru sadic cu chip de om? Răspunsul halucinant al prietenilor creștini este de fiecare dată același: „pentru că Dumnezeu este iubire, și încă iubire desăvârșită”.

Nu ați înțeles? Nicio problemă, nu e vina dvs, dar voi repeta: Dumnezeu este dragostea desăvârșită. Așa … din start, apriori … pentru că asta cred prietenii creștini. Și ca să demonstreze că este dragoste desăvârșită, permite ca unii copii ai săi să ucidă cu sălbăticie alți copii ai săi nevinovați, deoarece le-a dat tuturor liberul arbitru. Altfel Dumnezeu n-ar mai fi dragoste și dreptate… Incredibil… dar aceasta este teodicee creștină populară, deoarece cea profesională, făcută de teologi care chiar au habar despre textul biblic, se abține să dea vreun răspuns oficial cu privire la problema suferinței pe Terra.

Poate pentru secolele 17 (Leibnitz) sau 19 ( Ellen White), o asemenea teologie a suferinței ar fi fost încă acceptabilă. Dar în secolul 21 ea mi se pare o jignire cumplită la adresa rațiunii și inteligenței cuiva. Și să spun și de ce: imaginați-vă că un tată ar permite ca fiul său mai mare să-i chinuie și să-i omoare pe frații lui mai mici care nu se pot apăra, fără ca acest tată să intervină în vreun fel, deși este la curent cu acțiunile fratelui mai mare!! Ar mai fi numit acest tată de către cineva întreg la minte un tată iubitor?!? Sau mai degrabă un tată monstru, dacă știe de acțiunile copilului său mai mare și nu face nimic ca să-l oprească? Ei bine, nici măcar un singur creștin sănătos la cap n-ar afirma că acel tată este un tată iubitor, sunt sigur, ci bun de internat într-un sanatoriu psihiatric, în cel mai bun caz.

Ori atunci când vine vorba despre Dumnezeu, dintr-o dată exact același comportament este scuzat, Dumnezeu nu numai scăpând de oprobriul general, dar încoronându-se cu atributul de „iubitor”. Aceasta este teologia creștină! Să te mai mire de ce oamenii raționali părăsesc cu miile creștinismul în fiecare zi? Pentru răul colosal din lume poți da vina pe păcat; pe Adam și Eva; pe Lucifer devenit diavolul; pe liberul arbitru; dar niciodată, sub nicio formă… nu trebuie să dai vina pe Dumnezeu, adică pe creatorul acestei lumi!

Vă propun alt exercițiu de imaginație. Să zicem că un director executiv CEO al unei firme de calibru mondial, renumit pentru bunătatea și corectitudinea sa, are în subordinea sa într-o țară oarecare un manager general care este însă o pacoste. Acesta din urmă exploatează muncitorii peste măsură fără ca să le plătească orele suplimentare, dă ordine ca salariile să fie plătite în mod mizerabil și cu întârziere, angajează supraveghetori speciali care exercită violență fizică și psihică oribilă asupra muncitorilor fără vreun motiv anume, femeile sunt maltratate și chiar violate dacă își cer drepturile, și toate grozăviile care vă mai pot trece prin cap. Directorul executiv al companiei este la curent cu toate aceste abuzuri strigătoare la cer ale subordonatului său din acea țară îndepărtată dar nu ia absolut nicio măsură de reglementare a situației. Motivul? Ei bine… liberul arbitru! Managerul sadic este liber să conducă fabrica sa după cum îi dorește sufletul. O imixtiune în treburile locale ale acelei fabrici din partea directorului general al firmei pentru a face dreptate celor oprimați ar fi catalogată ca „ lipsă de bunătate” din partea sa. Și de către cine ar fi catalogată astfel?De muncitorii abuzați? Nu, desigur, ci doar de managerul general local.

Cine dintre angajați ar mai continua să-l considere pe directorul executiv, în ciuda neimplicării sale criminale, un om bun și corect? Cum ar reacționa opinia publică generală în fața unei asemenea situații? Și cât de serios ar fi argumentul aplicării liberului arbitru în acest caz? Ei bine, ceea ce este absolut penibil și condamnabil pentru creștini în relațiile inter-umane, este pe deplin justificabil în relația Dumnezeu-om. Știți deja placa repetată obsesiv de către creștini: Dumnezeu -șeful suprem al universului – este iubirea întruchipată și desăvârșită, dar există undeva pe o planetă minusculă din univers un personaj malefic numit diavol, de asemenea creație a lui Dumnezeu și aflat desigur în subordinea Comandantului suprem… Iar acestui diavol i se dă stăpânire peste acea planetă și libertatea supremă de a face ceea ce dorește cu oamenii. Și oricât de cumplit ar fi tratamentul aplicat oamenilor de către diavol, neimplicarea lui Dumnezeu  este bună și dovedește dragostea sa nemărginită pentru … oameni. Serios acum… mai înțelegeți ceva? Asta este teologia creștină!

Să mai adaug aici că biblia susține mai degrabă, prin nenumărate versete, dogma predestinării decât cea a liberului arbitru? Să mai adaug aici că experimente nenumărate din științele neurologice ale ultimilor ani au dat definitiv de pământ cu liberul arbitru? Să mai spun că filozofic vorbind ideea liberului arbitru nu face niciun sens? Degeaba. Orice argument sănătos, fie din logică, fie din neuroștiințe, fie chiar din biblie, adus de cineva rațional împotriva dogmei liberului arbitru va fi egal cu un mare zero pentru creștinul care nu vrea să gândească cu propriul creier. Pentru cineva care crede apriori într-un Dumnezeu iubitor dar în aceeași măsură nu poate nega atrocitățile cumplite de pe Terra, liberul arbitru ( acordat diavolului sau omului în egală măsură) este singura scăpare teologică, singura ancoră de care se mai prinde. A recunoaște failibilitatea ideii cu liberul arbitru înseamnă pentru el trezirea la o realitate sumbră. Și cine are chef să se trezească la o asemenea realitate, când visarea la umbra dogmei este atât de plăcută?

În plus, suferința de pe Terra nu se poate explica întotdeauna prin argumentul falacios al liberului arbitru. Există suferință indusă de acțiunea directă a omului ( războaie, crime, violuri, etc ), dar există și suferință ca rezultat al fenomenelor naturale care nu depind de om: cutremure devastatoare, tsunamiuri, vulcani, alunecări de teren. Milioane fără număr au pierit în istorie din cauze care nu pot fi atribuite vreunui misterios liber arbitru, decât în ipoteza puțin probabilă, să zicem, în care acele victime au ales să se nască în regiunile calamitate…Dar moartea lor nu este mai puțin sfâșietoare decât moartea celor din atentatele teroriste de la Paris și Bruxelles.

Comparația folosită uneori de creștini cu o mamă care alege totuși să dea naștere pruncului ei deși este conștientă că s-ar putea ca în viitor acesta să devină un hoț sau un criminal notoriu este cât se poate de absurdă, din cel puțin două motive. În primul rând, o mamă nu știe viitorul pruncului ei, spre deosebire de Dumnezeu cel atotștiutor atunci când creează… De  fapt, de foarte multe ori mamele chiar refuză să dea viață dacă știu cu siguranță că pruncul care se va naște va avea o boală genetică incurabilă. Să înțelegem că Dumnezeu a știut ce se va întâmpla cu Lucifer, sau cu Adam și Eva, sau cu Hitler, Bin Laden și ISIS, dar a permis totuși să se întâmple? Așa ceva este monstruos pentru orice om rațional din secolul 21.

În al doilea rând pruncul ei, odată ajuns la maturitate, capătă independență totală iar mama nu mai poate fi făcută răspunzătoare pentru deciziile ulterioare ale fiului său matur. Mama, în cel mai literal sens al cuvântului, și-a pierdut controlul sau autoritatea asupra fiului ei. Sunt creștinii gata să accepte exact aceeași logică și în ceea ce-l privește pe Dumnezeu și diavol? Mă îndoiesc. Iar dacă nu o acceptă, atunci comparația cu mama nu-și are niciun rost. Cum nu-și au niciun rost toate acele versete biblice care, chipurile, pledează pentru liberul arbitru. „ Dacă vei asculta și nu vei mânca din pomul oprit vei trăi, dar dacă nu vei asculta și vei mânca, vei muri negreșit” vă sună cumva ca o expresie a libertății? Ce fel de libertate poate exista la umbra unei amenințări? Și de ce trebuie să existe doar două variante ( ascultare/viață, neascultare/moarte) acordate făpturii create? Până și un părinte omenesc acordă libertate totală copilului său adolescent, fără ca să-l amenințe în schimb cu ceva.  Ca să-l avertizeze de consecințele deciziilor sale este una, amenințarea însă e deja un semn al unei deficiențe mentale sau de natură morală. Să înțeleg că Dumnezeu este inferior din punct de vedere etic unui părinte omenesc din moment ce promite omului că dacă va călca porunca divină, va muri?

Oricum am diseca problema, eliberați de lanțurile greoaie ale gândirii dogmatice, liberul arbitru este un răspuns penibil la problema cumplitei suferințe umane. Să creezi niște roboți superinteligenți, dar pe care-i poți ține sub control din punct de vedere etic, este mult mai responsabil decât a crea ființe libere cu conștiință proprie care se pot ucide și chinui între ele. Așa cum este prezentat de teologia creștină, Dumnezeu este fără doar și poate un monstru cosmic. Iar locul monștrilor este în legendele antichității sau în basmele copiilor, dar nu în mintea unui om educat din secolul 21.

 

Despre lucrurile care este

Referirea recenta la productiile intelectuale de „mare calibru” ale lui Y.N. Harari ne aduce in atentie un exemplar, specific postmodernitatii, care enunta platitudini si falsitati cu viteza similara celor care sparg seminte in spatele blocului. Platitudinile sunt insa partea interesanta si chipurile originala, daca ma pot exprima asa, deoarece restul rambleului poate fi gasit lejer intr-o forma mai structrata in multe alte lucrari.

Ma voi rezuma aici la felul in care Harari ne spune ca numite lucruri/entitati nu exista. Cu un aer foarte socant Harari ne informeaza ca:

„Nu exista Dumnezeu în univers.

Nu exista natiuni.

Nu exista corporatii.

Nu exista bani.

Nu exista drepturile omului.

Nu exista legi.

Nu exista dreptate nicaieri in afara imaginatiei comune a lui sapiens.”

Medievalii si-au dat devreme seama ca existenta nu e tocmai un predicat logic. A spune despre „ceva” ca exista nu descrie acel ceva si nici nu indica un contrast cu „altceva” care nu exista, pentru ca despre ceva care nu exista nu se poate enunta nimic. De la medievali la W.v.O. Quine (On What There Is) problema lucrurilor care „exista” nu s-a clarificat prea mult. In anumite momente Quine pare sa lase sa se intelega ca entitatile (precum cercurile patrate) care implica paradoxuri logice nu exista. Bineinteles ca acestea nu exista, dar aici e prezenta presupunerea foarte discutabila ca „imaginabilitatea” (concievability) unui lucru este cumva un suport epsitemic pentru posibilitatea existentei lui.

Harari face si el presupunerile lui, care se vad la tot pasul, precum aceea ca granita dintre natura si cultura (aka fictiune) este neta. Folosind o imagine heideggeriana intreaga lume este o lume la indemana omului si este, pe cale de consecinta, supusa lecturii si interpretarii omului la orice contact. Nu exista fapte pure, tot asa cum nu exista teorii pure si in domeniul asta Harari ne arata ca e doar ignorant. In acest sens nu doar „chestiile” numite de Harari nu exista nicaieri in afara imaginatiei comune a lui sapiens, ci nimic altceva.

Imi pare rau pentru Harari, dar, conform distinctiei lui, eu ma indoiesc ca lucrarile sale chiar exista. Hai sa imi asum si eu riscul unei definitii: Ceea ce este inevitabil in practica pe calea unei decizii subiective unilaterale poate purta atributul existentei. (Chiar si un triunghi, cat se poate de imaginar, o data imaginat are proprietatea bizara de a nu mai putea fi imaginat altfel – ca o figura cu suma unghiurilor avand 188 de grade, sa zicem…). Banii sunt o conventie, well da, dar lui Harari nu-i trece prin cap (pentru ca mintea e doar o fictiune), ca exista obiectivitate in toate institutiile si instituirile umane. Si aceasta obiectivitate se referea la caracterul transgenerational si intersubiectiv (lecturi pentru ignorant de la J.P. Dupuy la J.M.Keynes si I. Markova). Corporatiile nu exista – aici vedem doar ca intelectualul de fata nu stie cum se definesc corporatiile si ca nu-si da seama ca studiul societatii umane nu se refera doar la a demantela concepte, ci si la a arata cum fenomene specifice rationalitatii colective conduc in mod necesar la anumite forme de organizare sociala.

Fiecare cu fictiunile lui, spre nenorocul lui Harari, Dumnezeu o are pe-a lui – care se intampla sa fie intreaga noastra lume. Iar singurul interpret avizat al acestei puneri in scena este chiar el. Ce il indreptateste pe Dumnezeu sa vina cu interpretarea legitima este autoritatea auctoriala, macar el, atotputernic fiind, sa scape din hatisul postmodern.