Să vă aibă la nazar nazîrul!

Am fost curios să aflu ce știm exact despre Nazaretul primului secol. Concluzia? Nimic. Nazaretul nu e atestat niciunde înaintea evangheliilor. Primii creștini nu par să se fi dat în vînt după rădăcinile pămîntești ale noului lor zeu. Abia Eusebiu, citînd o sursă de secol III, face din Nazaret subiect de istoriografie creștină. E epistola lui Iuliu Africanul care propune o soluție fantezistă la problema genealogiilor divergente din Luca și Matei, care inventează istorie ca să-și argumenteze explicația (arhive arse de Irod, de exemplu), care zice că Isus era de neam din Nazara și Cohava (nimănui nu-i pasă de Cohava), și care încheie spunînd: dacă-i așa au ba, nimeni nu știe, e de ajuns că explicația, fără pic de dovezi, e adevărată, de vreme ce evangheliile îs adevărate. Deci fantezii biografice reclamă fantezii istorice și geografice ca să dovedească veridicitatea unor fantezii metafizice. Toate adevăr pur.

Din aceeași perioadă avem (cică) și o inscripție evreiască de la Caesarea. E un fragment dintr-o listă de familii preoțești plus diversele locuri din Galileea unde s-au retras după distrugerea romană a Ierusalimului. E o legendă a continuității iudaice construită pe legenda celor 24 de mișmarot din 1 Cronici 24, și ea generată probabil de practica cultică babiloniană. Apropo, manzaltu e terminologie astrologică (apare și în Iov 38:32 sau 2 Regi 23:5), iar maṣṣartu e din aceeași rădăcină (națaru) din care probabil că vine și Nazaretul („a păzi”, „a veghea” – lupta cosmică e, începînd cu Daniel 4, între diferitele tipuri de woke, și sîntem toți prizonieri în turnul de veghere, cîntînd imnuri gregoriene).

Avem deci două tradiții de speculație istorică născute cel mai probabil dintr-o speculație de hermeneutică profetică. Nimeni nu știe de unde „citează” Matei 2:23 – e doar o joacă pe diferitele accepțiuni ale unui cuvînt ebraic (nețer / națar / nazir). Nimeni nu știe unde e sinagoga în care a citit Isus din Isaia, nici muntele sprîncenat de pe care era să fie aruncat (Nazaretul istoricizat începînd cu secolul IV e mic și-n vale). Nimănui nu-i pasă că, la origini, creștinii (FA 24:5) erau preoți însărcinați cu cîte-o nazirie – o preoție surogat, o fantezie de supraviețuire a zeului. Abia apoi, cînd împărăția a coborît pe pămînt, s-a împămîntenit oleacă și mitul.

Știți, profeți cum sînteți, ce urmează. Nu tocmai demult, un prof de limbi moarte a sugerat că Isaia era la curent cu egipteanul nṯr, devenit între timp numele mumiei. Între cîrja preoțească și cadavrul nemuritor al zeului, creștinismul.