Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!

Controverse care cer un răspuns

[Scrisoare deschisă către adolescenții de acum 50 ani.]

1Corinteni 13:11-12 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.

O listă* a provocărilor contemporane cu care se confruntă membrii confesiunilor creștine.

[Desigur, puteți ucide mesagerul. Dar nu asta rezolvă problema. Mesajul este fundamental.

Suntem în posesia a cel puțin două tipuri de adevăruri:

A. Unele intuitive, potrivite cu bunul simț, convenabile și convenționale, cele care coincid cu idealurile și dorințele noastre de bine, cu aspirațiile și proiecțiile noastre, cu așteptările și speranțele noastre, cu convingerile și credințele noastre, cu simpatiile și dragostea noastră, pe de o parte, și,

B. Altele, contraintuitive uneori, istorice, documentate, verificate, științifice – adevărurile reale, care ne vorbesc despre lumea și realitatea în care trăim, exact așa cum este ea. Adică, cel mai bun și adecvat răspuns, la un moment dat.]

Care va fi atitudinea noastră, privind:

1. Datele paleontologiei, istoriei documentate ale omenirii prin dovezi databile, universal acceptate și dovedite prin evidențe geologice, datare biologică, confirmare genetică.

2. Volumul imens de informații neintegrate în istoria sacră: continente, specii, istorie planetară, religii, mitologii, sisteme filosofice, progresul științific, tehnologic, informațional, etic, social și al civilizației.

3. Contradicțiile legate de conținutul biblic: poligamie, sclavie, superstiții, politeism, regim preferențial, separatist, capricios, rebarbativ și ranchiunos, inechitate, discriminare feminină, genocid, epurare etnică, pedeapsă capitală pt abateri de conștiință.

4. Caracterul legendar, anistoric, al unor părți din VT, sau evanghelice – de mesaj, solie, nondocumentar și imposibil de documentat prin mijloace științifice – arheologic, istoric.

5. Indiscriminarea comună între literatura ficțională și povestirile cu pretenție istorică, nevalidate încă.

6. Discrepanța datărilor: canonul iudaic se formează între sec V îHr și sec I – (Iamnia). Ex clasice: niciun teolog respectabil nu mai acceptă o datare mai veche de 150 î.Hr. pt cartea atribuită lui Daniel. Știe orice seminarist că nu Moise, ci surse multiple – sunt autorii Pentateucului sau Torei. Sursa deuteronomistă este cât se poate de bine precizată.

7. Atribuirile pseudoepigrafice – falsuri pt adjudecarea credibilității (Enoh, Adam, Petru, Toma, Ioan, epistolele pastorale – școala paulină, etc.

8. Nediscriminarea între interpretarea mitologică, legendară și datele istorice certe.

9. Literalismul dogmatic, profetic și populist – popular, accentuat folcloric. Ex clasic: legea duminicală, diverse numerologii: 666, 144 mii, subterfugiul împlinirii condiționate, etc.

10. Sacralizarea sacrosanctă, cu efortul de invalidare a oricărei tentative de gândire critică.

11. Poziționarea extremistă chiar în rândul teologilor, de dragul originalității – interpretarea istoristă, actualizarea dogmelor iudaizante – nonevanghelice, perfecțiunea ultimei generații, judecata preadventă, etc.

12. Idolatrizarea propriilor dogme, istorii recente, redarea eufemistică a propriilor erori.

13. Fenomenul multiconfesional și religios universal: aceleași dogme, aceleași simțăminte, experiențe, minuni, stereotipii manipulative, separare sectară, izolare culturală, tabu uri, interdicții absurde, controling, filosofie ascetică, pasiv agresivă, anti-vitală, contra-naturală, de amânare sine die a implicării autentice în existență – aici și acum.

14. Rigiditatea dogmatică, cultivarea suspiciunii, fricii, temerilor, efemerității vieții reale, proiecții fantastice privind universalitatea și mondializarea insignifianței, egocentrismul și egolatria de grup – toate frizează trăsături paranoice culturale, moștenite și dobândite.

15. Confundarea aspirațiilor, năzuințelor, bunelor intenții, proiecțiilor culturale, profetice și imaginației utopice, ideale – de multe ori pur defensive – chiar a ideologiilor de clasă, etnice, naționaliste – cu realitatea istorică.

16. Motivarea prin vinovăție – contraproductivă, cu accent pe un sistem punitiv sadic, patologic, concomitent cu gratificații utopice, iluzorii și imposibile legic și logic.

17. Noncontradictorialitatea perpetuă. Reașezarea succesivă, apologetică, defensiv – stângace, recursul la paralogisme, aporie, autoritate, tautologie, etc., ceea ce conduce la o pseudovalidare internă.

[Ambele tipuri de adevăruri – A și B – sunt necesare, esențiale, fundamentale. Dar trebuie, în sfârșit, să le împăcăm! Pentru valorizarea lor și sănătatea noastră culturală, spirituală, trebuie să devină congruente, complementare!

Vom continua să ne amăgim, cocoloșindu-ne sau vom lua taurul de coarne, vom accepta adevărul așa cum este și ne vom adapta crezurile, convingerile, la realitatea palpabilă și nu unor himere înșelătoare și păguboase?!?

De la Galilei sau poate de la Democrit, această controversă stăruie în cultura și istoria omenirii, și nu e ușor de eradicat!]

---

*Autorul recunoaște limitele acestui demers complex și le asumă, împreună cu erorile inerente, acceptă critici și dialogul constructiv, este bine intenționat și onest în căutările sale, iar acest text este, în ultimă instanță, rezultatul unor frământări de conștiință, dedicate și închinate celei mai autentice atitudini existențiale.