Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor

​Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.

Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.

1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai imp​​ortant.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.

2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.

3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).

4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.

Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.

Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.

Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.

Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.

În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.

Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.

Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?

În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.

Reflecții:

1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.

2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.

3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.

4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.

5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.

Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.

Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).

6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.

7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.

Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.

La început?

La început?

Scurta istorie a Marii Lupte

Ideologia MGGA (Make GreatControversy Great Again) readuce in discutie naratiunea fundamentala a conditiei umane.

O statuie de lut insufletita isi cauta in zadar locul printre animale. Zeul vede ca omul se cauta pe sine acolo unde nu se poate gasii, si decide ca are nevoie de „un ajutor potrivit”. Femeia se pune imediat pe treaba si intelege ca locul omului nu este intre animale ci intre zei. Pentru a fi ca Dumnezeu, omul trebuie sa deschida ochii si sa priveasca in neant fara frica. Teama de moarte este sclavie. Omul deshide ochii si vede ca este gol, adica realizeaza ca nu este un animal intre animale ci un zeu dezbracat. Dumnezeu recunoste ca omul a devenit ca el in cunoastere si decide sa il impiedice sa devina ca el in putere. Se pare ca Dumnezeu se teme de om.

Dumnezeu inventeaza religia. Religia este un exercitiu de supunere neconditionata. Omul se resemneaza in fata mortii si a sclaviei agrare. Orice tehnologie care il poate face pe om independent de o natura impredictibila (irigatii, plug de fier, geometrie, arhitectura) este interzisa. Cand vine seceta sau lacuste omul trebuie sa se pocaiasca. Baza agriculturii este rugaciunea pentru ploaie. Femeia trebuie sa accepte reproducerea ca pe un blestem fiziologic si sa striveasca capul sarpelui. De aceea la baza oricarei religii se afla eternul ne-feminin al babelor superstitioase si al femeilor reprimate care „invata si nu ajung niciodata la cunostinta edevarului”. Acele femei care spala in adorare picioarele preotului.

Pentru ca desupra ierarhiei se afla preotul, adica pastorul arhetipal cu un zambet bland pe fata si o bata in mana. Cain se razvrateste impotriva pastorului, ii smulge bata din mana si inventeaza ghilotina, pentru ca stie ceva despre tehnologia metalelor. Abel devine primul Louis XVI: un mesaj trimes lui Dumnezeu de pe esafod.

Dumnezeu primeste mesajul si incearca sa negocieze un compromis: semnul lui Cain. Cain stie mai bine, si declanseaza revolutia tehnico-stiintifica a epocii bronzului.

Ingerii vad ca fiicele oamenilor sunt frumoase, nu doar masini de facut copii, garbovite sub sclavia domestica. Ingerii descopera eternul feminin. Eternul feminin naste eternul masculin. Se nasc uriasi, eroii legendari ai antichitatii. Dumnezeu aduce potopul, dar potopul nu poate stinge constelatiiile care pastreaza numele si legendele femeilor frumoase si ale eroilor care au facut zeii sa tremure.

Dupa potop, oamenii considera ca a venit timpul sa aiba o conversatie serioasa cu zeii si zidesc un turn care sa ajunga la cer. Dumnezeu decide ca limbajul uman poate pune cerul in pericol daca nu este confuz. Omenirea este impartita in triburi care nu se pot intelege si care se dusmanesc mutual.

Isaac, legat sub cutit, invata lectia fricii si devine primul anti-erou avraamic, adica primul sfant.

Grecii incep sa rezolve problema limbajului si incep sa construiasca un turn pana la cer.

In Iudeea, un invatator obscur le spune oamenilor ca l-au inteles pe Dumnezeu pe dos. Dumnezeu vrea ca omul sa cunoasca binele si raul si sa fie nemuritor. Dumnezeu nu vrea omenirea tribalizata de la Turnul Babel. Grecii aud de invatatorul obscur, si sunt de acord.

Preotii, sleahta eterna a pastorului cu zambet bland si ciomag noduros, explica lumii ca l-au inteles gresit pe Galilean. Satana este legat pentru o mie de ani la picioarele cezaro-papismului.

In Alexandria, o femeie numita Hypatia, are o converstie cu sarpele si musca din fructul oprit al elipselor. Preotii o dezbraca ca pe Eva, o dezbraca si de piele, impiedicand o noua cadere in pacatul grecilor. Femeile invata lectia si se intorc la spalatul picioarelor preotilor.

Dupa ce trece mia de ani, Satana este dezlegat. Un calugar italian, numit Petrarca, se intoarce de la vietile sfintilor la eroii antichitatii clasice. Se naste Umanismul. Este urmat de mai multi artisti care descopera ca ficele oamenilor sunt frumoase si reinvie chipurile uriasilor nascuti din relatia lor cu ingerii in statui si fresce asezate chiar in biserici. Apare Renasterea. Preotii tremura.

Un matematician german este ispitit de Hypatia sa muste din fructul cunoasterii elispelor si descopera bazele astronomiei si ale zborului spatial. Incepe cucerirea cerului, pe care costructorii turnului Babel nu au putut-o efectua pentru ca nu cunosteau limbajul in care a scris Dumnezeu Universul si vorbeau incalcit. Incepe Secolul Ratiunii. Preotii devin isterici.

Omul citeste cartea naturii, si isi cunoaste locul in Univers. Nu mai are neoie de preot si rege sa ii spuna ce sa faca. Incepe Secolul Luminilor. Preotul ridica bata si blastama. Regele scoate sabia.

Incepe Secolul Revolutiilor. Eva/Ficele Oamenilor/Hypatia, tine acum un steag rosu intr-o mana, un pistol in cealalta, si este frumoasa. Eternul masculin construieste baricade. Tronul si altarul se prabusesc. Omul rupe lanturile.

Preotul zambeste siret.

Preotul traieste in veci. Preotul nu se da batut. Preotul nu se va oprii pana ce omul nu va tremura iarasi, legat sub cutit pe altarul religiei.

Intrebarea este: de care parte e Dumnezeu? Galileanul ne-a spus acum doua milenii si a fost rastignit de preoti.

Hristos a inviat.

 

 

 

 

 

 

De ce sunt impotiva hirotonirii femeii

Spoiler: pentru ca sunt impotriva hirotonirii.

Geneza este baza ontologica a legamantului intre YHVH si Israel. O prima confuzie pleaca de la prejudecata ca Genza descrie o creatie ex nihilo. La fel ca celelalte cosmogonii din Orientul Mijlociu, Geneza descrie separarea elementelor din haosul primordial. Diferenta consta in faptul ca, in Geneza, haosul si elementele nu sunt personificate, desi motivul Leviatanului apare in Biblia Ebraica ca un vestigiu al unor traditii mai vechi.

O a doua prejudecata este aceea ca procesul creatiei – care este de fapt procesul despartirii – se incheie in capitolul doi. Capitolul doi descrie separarea barbatului de femeie. Procesul continua in capitolul trei unde femeia este asezata “la locul ei” dupa tentativa esuata de revolta impotriva ordinii creatiei. In aceiasi succesiune, omul este separat de “noi” Elohim – orcine ar fi acestia. Animalele curate sunt separate de cele necurate cu ocazia potopului, care este o deconstructie a creatiei urmata de o noua creatie – separare. Omenirea este impartita in semiti, iafetiti si hamiti, adica in rob si slobod. Urmeaza apoi impartirea limbilor si despartirea lui Israel de restul neamurilor. Exodul desparte lucrurile kosher de cele ne-kosher, levitii de restul semintiilor, samanta lui Aron de leviti, Tempul de restul tabarei, preotul de laic, Locul prea Sfant de restul Templului.

Teologia Noului Testament nu poate fi inteleasa decat ca o negare-a-negatiei in raport cu caracterul negativ al Legii. La inceput nu a fost haosul ci Logosul. Legea este negatia unitatii primordiale a Logosului. Asa intelegem afirmatia lui Bart ca lumea a a fost creata cazuta. Creatia din Geneza este chiar Caderea. Intruparea Logosului restabileste unitatea Creatiei “sa impace in Sine toate lucrurile, in cer si pe pamant”. De aceea nu mai este “iudeu si grec, rob si slobod, barbat si femeie”, bucate curate si necurate, in Isus.

Exista fireste si Iudeo-Crestinsmul care marturiseste credinta in continuitatea Vechiului Legamant, dar reprezentantul lui legitim este Islamul. Evanghelicii care cred in caracterul profetic al statului Israel si asteapta rezidirea Templului, mormonii (si altii) care cred ca America este noul Israel, martorii care cred ca numele lui Dumnezeu este YHVH si refuza transfuzia de sange, crestinii care cred ca femeia nu trebuie sa poarte pantaloni, adventistii care cred ca exista mancaruri necurate (nu am probleme cu dieta sanatoasa, este alta poveste), sunt de fapt secte islamice.

Argumentele aduse impotriva hirotonirii femeii pot fi la fel de bine aduse impotriva hirotonirii oricarui goim. Si pe buna dreptate. Preotia este o intitutie iudaica, atunci cand nu este doar pagana. Cine a inteles teologia Noului Testament este impotriva hirotonirii femeii… si a barbatului deopotriva. Daca cineva este impotriva hirotonirii femeii, dar crede inca in superstitia hirotonirii, ar trebuii sa se si circumcida, adica sa se “schilodeasca” cum spune Pavel. Pastorul si preotul sa oficieze metzitzah b’peh si credinciosii sa jure pe milah, mai degraba decat pe cruce sau pe Biblie.

Primul Adam

Moise demitologizatorul

Pilula Rosie

A fi

Care de fier

Domnul a fost cu Iuda; si Iuda a pus stapanire pe munte, dar n-a putut sa izgoneasca pe locuitorii din campie, pentru ca aveau care de fier.

Eva a fost primul transumanist. Au urmat apoi hibrizii de inger si om, carora Geneza le atribuie revolutia stiintifica a Epocii Bronzului. Dupa potop, constructorii turnului Babel au decis sa invadeze cerul.

VT este clar cu privire la fezabilitatea proiectului. Adam si Eva au avut nemurirea la varful degetelor, constructorii turnului nu erau nebuni. YHWH stie ca fara incurcarea limbilor nimic nu va putea impiedica omenirea unita sa cucereasca cerul.

Motivul pentru care YHWH este anti-transumanist nu este binele omului. YHWH este gelos. Daca tot nu a reusit sa pastreze monopolul cunoasterii, vrea sa nu-l piarda macar pe cel al nemuririi.

Primejdia este reala. Omul poate sa invinga zeii. Pentru a impiedica rebeliunea se aplica teroarea Stalinista: primul care se opreste din aplaudat merge in Gulag. Exercitii ocazionale de shock and awe: cutremure, vulcani, inundatii, incendii, lacuste, seceta, comete, epidemii, etc., au ca scop sa re-aminteasca periodic omului cine-i seful. Dar domnia terorii este dovada ca puterea totalitara se teme de supusi.

Mesajul subtil este acela ca transumanismul este posibil. Mai mult, Biblia ne ofera si secretul infrangerii lui YHWH. “Domnul a fost cu Iuda; si Iuda a pus stapanire pe munte, dar n-a putut sa izgoneasca pe locuitorii din campie, pentru ca aveau care de fier” Jud 1:19. O divinitate din Neolitic nu poate face fata tehnologiei militare din Epoca Fierului. La fel cum ingerul care scrie cu pana de gasca la judecata nu mai sperie pe nimeni in epoca Internetului.

De aceea Israel nu are voie sa practice arhitectura, geometria, astronomia, medicina si tehnologia fierului. Si din acelasi motiv regimurile totalitare interzic posesia armelor si limiteaza accesul la Internet al cetatenilor.

Mesajul biblic este clar. Omul poate sa se intoarca in Eden si sa manance din pomul vietii, pentru ca a muscat din fructul cunoasterii. Drumul e barat de ingeri cu sabii de foc. Dar ce sunt sabiile de foc in epoca tehnologiilor laser si a fuziunii nucleare?