Este Trump un Erou?

Nu folosesc cuvântul erou în sensul popularizat de Hollywood, adică eroul ca băiat bun, suflet nobil, dezinteresat, sfânt, martir, mai știu eu ce. Folosesc termenul în sens Hegelian: eroul ca om de acțiune energic, ambițios, egolatru, amoral, machiavelic, lipsit de scrupule, căruia Istoria i-a dat scriptul pentru actul următor în dramă și l-a invitat să joace rolul principal. Idea este că cineva trebuie să fie amoral și absorbit de sine ca să accepte rolul pentru că Istoria face regie în stilul lui Tarantino și actorii sunt pe măsură.

Scrie omul alb mort în Filozofia Istoriei:

Cezar lupta pentru menținerea poziției sale, pentru onoare și siguranță personală… victoria sa a asigurat pentru el cucerirea întregului Imperiu: și astfel a devenit – păstrând totuși forma constituției – autocratul statului.

Adică exact lucrul de care se tem mulți cu privire la Trump.

Totuși, pentru Hegel, eroul este Cezar – nu Cato, Cassius și Brutus, suflete nobile, republicani idealiști, opoziția autocrației, care se sacrifică pentru libertate, ci Cezar, cel care luptă ”pentru menținerea poziției sale, pentru onoare și siguranță personală”. Cezar este eroul pentru că întruchipează zeitgeist-ul epocii și zeitgeist-ul este Imperiul. Fără Imperiu nu se va naște Europa.

Aici este – continuă Hegel – tensiunea între universal și particular – între viziunea filozofică și ambiția egocentrică. Alexandru, Cezar, și Napoleon au avut vieți nefericite și au murit de timpuriu pentru că istoria pe care au creat-o a fost limitată de interesele lor egoiste și s-a întors împotriva lor.

Voi repeta deci întrebarea: este Trump un erou? Adică, un actor care cunoaște scenariul și a acceptat să joace rolul principal? Răspunsul la această întrebare nu ține de cunoașterea binelui și răului ci de înțelegerea a ceea ce Hegel numea Zeitgeist – spiritul vremii. Căci nu sunt timpurile sub Trump ci bietul Trump sub timpuri.

”Sunt un Leninist” a declarat Steve Bannon – strategul echipei lui Trump – spre consternarea suporterilor și adversarilor deopotrivă. ”Lenin voia să distrugă statul, și eu am același scop. Vreau să dărâm totul și să distrug tot stabilimentul prezent”

WWRD – ”what would Regan do” este acronimul subânțeles al oricărui republican.  Acronimul lui Bannon/Trump este WWLD.

Săptămâna trecută democrații au triumfat și republicanii au fost dezamăgiți de farfuriada Congresului adunat pentru a abroga Obamacare. Comentatorii au trâmbițat (pentru a câta oară?) sfârșitul lui Trump. Dar oare a vrut Trump cu adevărat ca Congresul să reușească? WWLD? ”Un pas înainte, doi pași înapoi”. Trump însuși s-a declarat mulțumit și, după propria mărturisire, așteaptă ca Obamacare să ”explodeze” (și sistemul să implodeze). Votul nu a făcut altceva decât să arate încă o dată ineficiența sistemului.

Aceiași comentatori care se consolau după alegeri că GOP îl va strunii pe Trump se bucură acum că partidul s-a dovedit inapt să guverneze și Trump împreună cu el. Mi se pare mie sau aici este o contradicție?

Dar WWLD? Ar plânge cu menșevicii sau ar organiza revoluția cu bolșevicii? Revoluția – spune Lenin în ”Ce-i de făcut?” – nu se face cu majoritatea celor care votează ci cu o minoritate disciplinată care împărtășeșete aceiași viziune cu privire la momentul istoric.

Întrebarea care ar trebuii să-i îngrijoreze pe democrați (și republicani deopotrivă) nu este dacă Trump este popular în sondaje și dacă republicanii vor putea păstra ambele camere, ci dacă există o variantă de dreapta a bolșevismului. adică o minoritate care împărtășeșete un anumit ce-i de făcut. Răspunsul este că există, și nu doar în US.

 

 

 

 

Anunțuri

Cine l-a ucis pe Alex Rădiță?

Idele lui Marte

De câte ori pornește în fruntea bandei de cuțitari să facă un asasinat pe internet, Florin Lăiu ne oferă versiunea tragi-comică a discursului lui Brutus în tragedia shakespeareană Julius Caesar. ”Și eu l-am iubit pe Caesar dar am iubit mai mult Roma”. Și eu îl iubesc pe (numele victimei) dar iubesc mai mult biserica sfinților.

Aspectul tragic este că Florin are multe în comun cu eroul lui Shakespeare. Brutus este un introvert, un erudit, un fiozof și un gânditor, care petrece mai mult timp între cărți decât între oameni. Nu este arogant, dar este absorbit cu totul de ideile lui și trăiește încuiat în lumea lui proprie. Vrea să fie iubit și admirat dar nu iubește și nu admiră pe nimeni înafară de sine însuși. Vrea să fie ascultat dar nu ascultă ce spun alții. Este fanatic și inflexibil. Din cauza aceasta face greșeli pe care apoi nu le recunoaște. Sună familiar?

Atunci când Antonius, antagonistul său, câștigă in fața romanilor tocmai pentru că evită greșelile lui Brutus, acesta își păstrează complexul de superioritate, raționalizând că Antonius este un superficial gregar și harismatic care câștigă prin manipulare împotriva logicii.

Aspectul de farsă constă în faptul că Florin este doar caricatura lui Brutus. Este gata să proiecteze asupra celor pe care îi atacă folosirea harismei și manipulării, în timp ce refuză să angajeze argumente logice sau le răstălmăcește în mod necinstit. Mai mult, răspunde la logică prin argumente din autoritate eclesiastică sau imprecații biblice.

Florin spune ”și eu îl iubesc pe (numele celui asasinat) dar iubesc mai mult biserica” în timp ce refuză dialogul care unește biserica și nu încearcă să-și ascundă ranchiuna personală. Brutus l-a asasinat pe Caesar ca să rupă lanțurile tiraniei. Florin își atacă prietenii și frații ca să apere lanțurile.

Hegel explică ”șiretenia” Istoriei care s-a folosit de Brutus să aducă puterea Cezarului în timp ce credea că salvează Republica. Caesar – spune filozoful german – voia să păstreze forma Constituției, creaând astfel iluzia că Republica este vie. Victimă acestei iluzii, Brutus a crezut că Caesar este doar o contingență istorică supărătoare. Odată eliminat, gândea el, Republica se va întoarce la zilele ei bune. (Iluzia se repetă astăzi cu privire la Trump, dar asta este pentru alt articol). Asasinarea lui Iulius Caesar ca persoană a deschis însă drumul pentru Cezar ca instituție, precipitând astfel moartea Republicii. Cel care ar fi trebuit avertizat să se păzească de Idele lui Marte era Brutus.

Nu știu ce duh de înșelăciune a fost trimis să îl amăgească pe Florin Lăiu să grăbească demisia sistemului pe care pretinde că îl apără, jucând până la capăt farsa lui Brutus. La fel ca Caesar, mulți din cei care au trecut Rubiconul teologic au investit prea mult în sistem ca să accepte demisia lui definitivă. Atacurile lor împotriva irelevanței și contradicțiilor teologice ale bisericii sunt motivate de dorința de a o salva. Dar poate fi salvată biserica?

O biserică este vie numai atâta timp cât dă naștere la idei noi. Crima majoră a lui Florin și banda lui nu este asasinarea caracterelor ci asasinarea ideilor. Odată aceste contingențe supărătoare eliminate, gândesc ei, biserica se va întoarce la zilele ei bune. Ceea ce nu înțeleg este că acestea nu sunt simple contingențe ci manifestări ale legilor istoriei. Biserica nu poate supraviețuii înafara istoriei.

Însă dacă Istoria/Dumnezeu a hotărât că biserica trebuie să moară, are nevoie de un Brutus care să îi asasineze pe cei care încearcă să-i lungească boala. Pare logic. Surpriza mea este alta: et tu Florine?

Cruciada anti-vaccin

Nu te lăsa mințit III

Nu te lăsa mințit II

Nu te lăsa mințit