Mere Christianity: Goim in Sinagoga

Mi s-a intamplat la o evanghelizare de camin cultural sa intru la mijloc intre crestinismul istoric (CI) si secta sambatarilor (SS). Reprezentantii CI m-au acuzat ca as fi facut-o pe Fecioara “jidovca” si “curva” (prima fiind mai grava decat a doua). “Pai daca Fecioara a fost jidovca, atunci si Iisus era jidan” – a strigat revoltat un CI in strai national cu cizme de piele. Cealalta problema a fost generata de afirmatia ca Miriam nu ar fi avut idealuri de sfintenie calugareasca. “Adica Fecioara era asa, o …”, s-a suparat o CI cu basma neagra.

A doua gafa, cea care mi-a pus SS in cap, a fost o extensie a celei dintai. Am declarat ca, departe de a fi cultivat idealul crestin de virginitate, Miriam facea probabil pregatiri speciale pentru noaptea de vineri – “Adica in Sabat”? – si aspira sa umple casa de copii. “Adica vrei sa spui ca fratii lui Iisus erau fratii lui Iisus”? CI au vrut sa ma bata. SS mai bine m-ar fi batut.

Concluzia: goimul tot goim.

Acum vreo doua mii de ani, un rabin numit Saul din Tars a gasit niste precedente in Lege (Avraam ales inainte de circumcizie, Isaac si Esau nu sunt intaii nascuti, etc.), pe care, cu proverbiala dexteritate a fariseului, le-a manuit in asa fel incat sa fie acceptati goim in secta Nazarenilor. Saul scria si predica intr-un fel de idish, numit astazi greaca Noului Testament, care era si limba de sinagoga in diaspora. Goim au invatat si ei sa vorbeasca idish si Saul a decis ca secta iudeo-goima este noul Israel.

Dar abia l-a scurtat Nero pe Pavel (de parca nu era destul de scurt), ca goim s-au apucat sa faca test de credinta din porc (adica sa excluda pe cei care nu-l mananca) si au spus ca Legea a fost o pedeapsa pentru evrei, ca s-a stiut dinainte ca or sa-l rastigneasca pe Mesia, ba au fost chiar alesi pentru asta, fiindca erau oricum cei mai rai dintre oameni. Apoi l-au amestecat pe Nazarinean cu un shmeker care vindea ulei de sarpe si facea exorcism prin piete.

Asa se intampla cand primesti goim in sinagoga.

Un fel de replica

Raspunsurile oferite mie de catre Edi sunt pe fond bizare. La un articol ironic, Edi raspunde cu „fapte”….Dar sa analizam putin continutul „real si esential” al pozitiei exprimate in raspunsul adresat mie.

Din turnul meu de fildes se remarca relativ usor ca oamenii de stiinta seriosi nu sunt cei care fac debate-uri si showuri on-line pentru amuzamentul privitorilor. Lumea nu se invarte in jurul cuceririi publicului de catre creationisti, decat daca te uiti prea mult pe ecranul diverselor device-uri. Ca politicienii incearca sa foloseasca religia in scopul prostirii maselor, da – e ceva nou aici?

„In acest context periculos…”. Da, periculos nu zic nu, incetam va rog cu aceste accente escatologice?

Pot sa inteleg ca pe Edi l-a deranjat remarca mea legata de cultura teologica, dar raspunsul sau este pe calapodul: „aia (Luther, Calvin samd) i-au omorat pe aialalti”, raspuns folosit de obicei de pastori cand vine vorba de ateism, intr-o formula usor modificata „ateii (Hitler, Stalin..) au comis crime, deci…”. Publicul poate judeca valoarea unei asemenea abordari. Oricat l-ar incomoda pe Edi, punctul sta in picioare: vorbesti depre genetica trebuie sa stii genetica la nivel de liceu cel putin (concedem asta, da?), vorbesti despre Origen, trebuie sa-l fi citit, sau sa te abtii. Ca acesti „calugari” au scris tampenii metafizice, probabil, dar a-i cita fara sa-i fi citit este totusi neplacut (eufemistic vorbind…)

Constatam ca „hotii striga hotii”. Care dintre Ibrian sau Edi a fost prins mai adesea cu paradoxul la purtator (a la Barth), care justifica intertextual ineptiile din Geneza?

Edi ma sfatuieste sa ma preocupe ce este real si esential. Problema este ca „real” si „esential’ sunt termeni metafizici, dar despre asta alta data. Si solutia lui Edi la a vorbi despre ce este real si esential este sa tina speech-uri despre nefrecventabili (de catre cei care au ceva simt stiintific) precum Zizek sau Lacan. Pentru ca ceilalti filosofi contemporani sunt platiti de capitalisti.

Edi continua sa creada ca ce se intampla in ograda AZS are proportii cosmice si ca cei care nu sunt interesati de ce se intampla acolo sunt ignoranti in privinta problemelor reale ale omenirii. Si ni se da un exemplu foarte relevant privind comunismul. Acum mi se va scuza un ad hominem pe ici, pe colo, deoarece, nu-i asa (?!) si Marx spunea ca un argument capata forta cand devine ad hominem.

Edi nu s-a convins ca eu sunt Oxigenat, dar il asigur ca sunt, ca vad si eu hainele imparatului. Diferenta fundamentala este ca eu pot dormi linistit cu lipsurile epistemologice si probante ale crestinismului, pe cand el e adevaratul Don Quixote care cauta adesea corelatii acolo unde nu sunt de gasit.

Edi nu este crestin si el o stie. Poate redefini termenul cum vrea, dar fara un Iisus istoric ramane si fara impuls si fara vector.

Turnul de fildes al lui Ibrian are fereastra cu gratii

Nemultumirea lui Ibrian imi aduce in minte un dialog dintr-un film romanesc cu actiunea in timpul guvernului Radescu. “Uite, asta nu-mi place mie la voi, comunistii. Nu aveti chestia asta – cum spun englezii – ‘fair play’” – spune Fory Etterle,in rolul unui politician subtire cu arterele ingrosate. (Tragi)-comedia tine de context. Omul avea deja scris pe frunte Canalul Dunarea-Marea Neagra. Absenta manierelor anglo-saxone la comunisti era ultima lui problema.

Ibrian pare la fel de rupt de realitate ca personajul jucat de Fory Etterle. Oameni de stiinta din US se angajeaza in dispute publice impotriva YEC si ID. Constroversa a ajuns in curtea de justitie. Scoala este sub presiune politica sa se intoarca in era procesului maimutelor. In Romania, invatamantul este sub presiune sa se intoarca sub aripa bisericii, si manualul de biologie este deja victima inchizitiei. In Rusia, unde oameni de stiinta ca Vavilov au murit in gulag pentru ca s-au opus Lysencoismului, neo-darwinismlui pentru care au fost persecutati este denuntat ca ideologie comunista si scos din scoli. La cosmodromul din Baikanur, popi barbosi fac slujbe langa rampa de unde a fost lansat Gagarin, atunci cand nu a vazut o gradina acolo unde biserica spunea ca exista una.

Este doat varful icebergului. Sub apa, atentatul impotriva lui Charlie Hebdo si manualul de Creationsim sunt parte din acelasi colos in colizie cu civilizatia apuseana, cea beata de multiculturalism si relativism etico-filosofic.

In acest context periculos, Ibrian ne mustra ca ne ocupam de un subiect aflat in afara preocuparilor crestinismului istoric. Asta imi aminteste iarasi de o nuvela a lui Paul Goma, in care o mama senila il sfatuia pe fiul ei, detinut la Gherla, sa nu neglijeze exercitiul regulat la pian in puscarie. Ma intreb si eu ca Zarathustra: “Cum e posibil ca sfantul acesta, in padurea lui, sa nu fi aflat ca Gott todt ist”. Asta inseamnand, explica luteranul apostat in „La Gaya Scienza“, ca “Dumnezeul crestin a devenit incredibil”. Adica, inteleg subsemnatul, bazele ontologice/metafizice ale crestinismului istoric sunt inacceptabile pentru omul modern.

Este irelevant pentru noi cum defineau Creatia calugarii si doctorii care impartaseau ceea ce Bertrand Russell numeste “greseala grecilor”: confuzia intre sintaxa frazei si ontologie. “Potcoave de la cai morti”, ar spune Creanga.

Mai mult, Ibrian ne trimite inapoi la parintii bisericii, care poarta raspunderea morala pentru linsarea barbara a Hypatiei, la Luther, care l-a condamnat verbal pe Copernic, la Calvin, care l-a prajit pe Servetius la flacara mica in Geneva protestanta, si, last but not least, la Karl Barth, care a rezolvat dilema Creatiei folosind notiunea Orwelliana de adevar dublu. Cu alte cuvinte: WAR IS PEACE, FREEDOM IS SLAVERY, IGNORANCE IS STRENGTH. Sa nu-l uitam aici pe compatriotul Tutea: DOGMA E LIBERTATE. Restul e sectarism nemanierat si nerusinat.

Exista totusi vesti bune pentru Ibrian. Pocaitii incep sa se pocaiasca de pocaiala lor. Unchiul Lucian a re-descoperit recent neo-platonismul parintilor bisericii si empirismul lui Thomas Reid in aceiasi suflare, macar ca cele doua se potrivesc ca nuca-n perete. Organizatia Amicus tocmai si-a imbogatit colectia de potcoave de la cai morti.

Sa ne intoarcem la personajul jucat de Fory Etterle. Mesajul subtil al plangerii din turnul de fildes cu privire la lipsa de maniere a jocului politic post-belic este acela ca cisma sovietica a fost doar o parte din tragedie. Cealalta parte a fost senilitatea partidelor istorice. Daca Ibrian se plange de caracterul sectar al dezbaterii pro/anti – YEC, noi ne plangem de senilitatea crestinismului istoric care nu inceteaza sa recita aceleasi platitudini si dogme milenare in fata dilemelor moderne.

La fel cum politicienii romani cu papillion declamau lozinci semanatoriste intr-un context istoric definit de intalnirea de la Yalta, cu Stalin la Rasarit, o Europa inclinata spre stanga, in care intelectualii simpatizau deschis cu marxismul, si un comunism confident si machiavelic acasa, Ibrian ne cheama sa inlocuim dezbaterea a ceea ce este real si esential cu o teologie care mai are valoare doar in istoria literaturii.

Ma intorc iarasi la scena din film. Singura strategie realista pentru partidele democrate ar fi fost implicarea in luptele SECTARE din SECTA politica comunista, alianta cu Patrascanu. Cand s-au intalnit in puscarie era deja prea tarziu.

Dezbaterile noastre sectare sunt doar fractale intr-un sistem de fractale care cuprinde toata planeta. Sectarismul nostru este universal. Tine de Zeitgeistul epocii. “S-a intors masina lumii”, cum spune poetul.

Lumea s-a intors spre trecut. Naivii cred ca lumea, obosita de secularism, se intoarce la Dumnezeu. Adevarul simplu si brutal este ca mai-marii-acestui-veac au redescoperit religia ca opium pentru popor. „Religia, o fraza de dansii inventata, / Ca cu a ei putere sa va apese-n jug”. (Seara asta sunt nostalgic dupa filmul si cartea de acasa). Dumnezeu nu are nici o legatura.

Turnul de fildes al teologului este zona de confort care-i permite sa priveasca conflictul de sus si sa nu se implice. Este Ibrian constient ca priveste printre zabrele?

De ce nu pot vedea toti hainele Imparatului

images Versiune audio

Saga sectantilor

Cu totii stim ca in ciuda pretentiilor de liberatate de expresie, gandire si alte alea,  O2 este un site adventist. Doar ca in ultima vreme acest aspect a devenit vizibil intr-un mod care strica aerul si n-are nicio treaba cu oxigenul.

De ani de zile cele mai „importante” si dezbatute topicuri sunt cele legate de young earth creationism. Tin sa-i aduc aminte gazdei noastre (si altora in egala masura) ca preocuparea pentru literalismul celor sase zile ale Facerii este pur sectara si nu este un fenomen generalizat postdarwinian. O lectura transversala a istoriei dogmei iti arata ca nici macar crestinii de secol doi nu credeau in literalismul Genezei, ba mai rau erau unii (morti ca martiri ulterior) care nu credeau ca exista suport biblic nici pentru creatia ex nihilo.

In acelasi spirit sectar, se cauta urma adevaratilor crestini pe calea unui landmarkism adventist si ni se servesc periodic glume precum: adventismul este cale spre reforma crestinismului sau ADN-ul adventist al pionierilor incuraja cercetarea rationala. Acum ca adventismul este la ani lumina de crestinismul istoric este clar pentru oricine are o minima cultura teologica. Care cultura teologica, scuzati-mi aroganta, lipseste din majoritatea dezbaterilor de pe zona. La fel cum unchiu’ Lucian nu are treaba cu stiinta, fratele Edi pretinde ca ar fi inteles ceva din Calvin sau Augustin, pe care adesea ii desfigureaza pana la nerecunoastere.

Se cere biserica inapoi, dar in spiritul propriei eclezilogii – biserica sunt „ei” si revendicarea rezulta intr-un non-sens. Pe de alta parte, nu suportam institutiile bisericesti, dar vrem sa occupy church. Adventismul este axis mundi – poti fi ne-adventist, ex-adventist, adventist de Romania sau post-adventist.

De asemenea, nu cred ca trebuie de fel argumentat ca singurul motiv pentru care adventismul este mentionat pana la greata tine de imbibarea extrem de subiectiva a oricarui dialog cu evocarile personale ale mediului bisericesc adventist. Lecturi de referinta de care se face misto sau la care se face aluzie sunt, fireste, Semnele timpului sau Spectrum Magazine. Iar glumele savuroase sunt cele din Troparul, care privesc pastori…aaa…sa ghicim…adventisti.

In dialogul sau cu Beni Plesa cu privire la Sabat, Edi ne arata ca a ramas un sectant. Pentru Edi Constantinescu nu este neaparat relevant Iisusul istoric, dar este revoltator de relevant daca din punct de vedere istoric biserica primara tinea sabatul. Si cu atat mai amuzant, cu cat in teologia lui Edi, Sabatul nu pare a avea vreo relevanta.

Acum serios baieti: Nu v-ati saturat de adventism? Nu va este rusine?

Edmond vs Lucian – nostalgia si neajunsurile ei

„Ca unii care avem aceleași valori, suntem același tip de persoane și iubim aceeași biserică și aceeași credință” – Edmond Constantinescu

E destul de greu de crezut că Edi și ”unchiul Lucian” au aceleași valori și aceeași credință. Personal am renunțat de destula vreme să mai sper într-o schimbare a bisericii adventiste care să o aducă în pericol să fie relevantă. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, sunt complet de acord cu afirmația lui Edmond. Pentru aceasta voi face apel la un eseu al autoarei Svetlana Boym, ”Nostalgia and its Discontents”.

Atât Edi, cât și unchiul Lucian sunt persoane nostalgice. Cuvântul ”nostalgia” ar fi fost format prin unirea a două rădăcini grecești, nostos însemnând ”întoarcere acasă” iar algia însemnând ”dor” (en. longing). În viziunea Svetlanei, nostalgia pare să fie manifestarea dorului după un loc, când în realitate ar fi năzuința după un timp diferit – timpul copilăriei noastre. ”Nostalgicul își dorește să transforme istoria în mitologie privată sau colectivă, să reviziteze timpul la fel ca spațiul, refuzând să se predea în fața trecerii ireversibile a timpului care caracterizează condiția umană.”
Atât Edmond, cât și unchiul Lucian au aceeași algia, aceeași năzuință după un timp-spațiu diferit. Un nostalgic nu este niciodată o persoană ”de-a locului”, ci o persoană care mediază între locuri și timpuri diferite; între modernitate și tradiție. Luată independent, această năzuință cvasi-universală ne face să fim empatici față de semenii noștri. În momentul în care încercăm să împlinim această năzuință printr-o anumită apartenență (”longing vs. belonging”), atunci apar diferențele, iar înțelegerea reciprocă se încheie.

Svetlana distinge între două tipuri de nostalgie: restaurativă și reflexivă. Nostalgia restaurativă, caracteristică unchiului Lucian, se axează pe aspectul ”întoarcerii acasă” (nostos), propunându-și reconstrucția trecutului pierdut. Nostalgia reflexivă (Edi) se axează pe aspectul ”năzuinței” în sine (algia), amânând întoarcerea acasă în mod deliberat, ironic, fără să evite contradicțiile modernității. Probabil unchiul Lucian ar nega faptul că este o persoană nostalgică; scopul său este acela de a lupta pentru adevărul absolut. Edi, pe de altă parte, își încurajează cititorii să pună sub semnul întrebării orice formă de ”adevăr”. Deși aceste două atitudini par să fie contradictorii, ambele au la bază o anumită formă de nostalgie. Svetlana continuă să le descrie comparativ:

”Nostalgia restaurativă se află la baza reînviorărilor religioase. Aceasta cunoaște două scenarii de bază – întoarcerea la origini și conspirația. Nostalgia reflexivă nu urmează un singur scenariu, ci explorează moduri diferite de a locui mai multe locuri în același timp și de a imagina diferite zone temporale. Aceasta iubește detaliile, nu simbolurile. […] Retorica nostalgiei restaurative nu se referă la ”trecut”, ci mai degrabă la valori universale, familia, natura, patria, adevărul. Retorica nostalgiei reflexive se referă la a-ți lua un moment de pauză pentru a pătrunde semnificația prezentului eluziv. […]
Viziunea conspiraționistă [a nostalgiei restaurative] reflectă nostalgia unei cosmologii transcendentale și a unei concepții simple, premoderne, de bine și rău. Această viziune se bazează pe un singur scenariu trans-istoric, o bătălie maniheică între bine și rău, precum și inevitabila identificare a țapului ispășitor – dușmanul mitic. Multitudinea de sensuri, complexitatea istoriei, varietatea dovezilor contradictorii, precum și specificitatea circumstanțelor moderne – toate sunt șterse, iar istoria modernă este văzută ca împlinirea profețiilor antice. Aderenții extremiști ai teoriilor conspirației își imaginează că mitica lor ”casă” este întotdeauna sub asediu, trebuind să fie apărată de dușmanii conspiratori.”

În viziunea Svetlanei și a altor autori (Walter Benjamin, Adrian Forty), obsesia trecutului denotă o puternică amnezie. Când o cultură este profund ancorată în trecutul ei, acesta va fi păstrat viu în memoria colectivă (”tradiție” în definiția lui Maurice Halbwachs). Nostalgia apare abia în urma unei crize de memorie, când societatea se simte complet ruptă de trecut. Un astfel de punct a fost secolul 19, care prin revoluțiile sale radicale a creat o ruptură în continuitatea civilizației umane. America pare să fi fost cu atât mai afectată, cu cât locuitorii săi trăiau într-un continent fără istorie, izolați de culturile-mamă.
Probabil adventismul poate fi înțeles într-un asemenea context – criza de memorie a unui grup de americani i-a condus spre încercarea iluzorie de a reconstrui mitica patrie-mamă: puritanism, literalism biblic, mentalități victoriene, toate încorporate în cea mai îngustă nostalgie restaurativă. Toate aspectele din citatul anterior sunt perfect valabile în cazul adventismului.
Svetlana face chiar o predicție – cu cât fenomenul modernizării este mai accentuat, cu atât mai conservatoare și mai rigide vor fi noile tradiții. În al doilea rând, cu cât este mai puternică retorica unei continuități cu trecutul și valorile istorice, cu atât mai selectiv va fi prezentat trecutul în sine. ”Noutatea tradițiilor inventate nu devine mai puțin nouă atunci când se camuflează ca antichitate.” Acestea sunt însă convingătoare întrucât exploatează simțul pierderii comunității și a coeziunii și oferă un scenariu al apartenenței colective. Așa se face că adventismul și-a propus să recupereze trecutul pierdut prin doctrine complet noi precum ”Sabatul – sigiliul lui Dumnezeu”, doctrina Sanctuarului, starea omului în moarte și scenariul profetic unic. Această formă de nostalgie restaurativă a fost atât de îmbietoare și universală (Sola Scriptura), încât a găsit teren fertil inclusiv în România, găsindu-și apologeți neobosiți precum Florin Lăiu sau unchiul Lucian.

Edmond, pe de altă parte, a descoperit nostalgia reflexivă ca pe o potențială metodă de a depăși actuala criză de memorie și de identitate. ”Nostalgia nu e întotdeauna retrospectivă. Fanteziile trecutului, determinate de nevoile prezentului, au un impact direct asupra realităților viitorului. În timp ce utopiile futuriste pot fi demodate, nostalgia în sine are o dimensiune utopică, care însă nu este îndreptată spre viitor. Uneori nu este îndreptată nici spre trecut, ci mai degrabă în lateral. […] Ne face să explorăm umbrele laterale și aleile din spate mai degrabă decât calea dreaptă către progres. Ne permite să ocolim narațiunile deterministice ale istoriei.”
În loc să lupte pentru adevărul absolut și valori fundamentale, Edmond tezaurizează ideile gânditorilor din toate timpurile: profeții evrei, Iisus, Pavel, Platon, Aristotel, Occam, Machiavelli, Luther, Erasmus, Newton, Descartes, Kant, Hegel, Nietzsche, Marx, Wittgenstein, Ellen White, Darwin, Teilhard, Derrida, Foucault Kung, Ratzinger, Hawking! E greu să găsești în altă parte un amestec atât de eclectic. Toți aceștia devin elemente ale nostalgiei reflexive – frânturi din trecut care pot fi oricând invocate în prezent sub forma unei epifanii (W. Benjamin). ”Nostalgia de acest fel este mai mult orientată spre o narațiune individuală care apreciază detaliile și semnele memoriale, amânând totodată întoarcerea acasă. Prețuiește fragmentele disparate de memorie și temporalizează spațiul. Demonstrează că năzuința și gândirea critică nu sunt opuse. Tocmai această defamiliarizare și simțământ al distanței îl face [pe nostalgic] să își spună povestea, să nareze relația dintre trecut, prezent și viitor. Prin această năzuință, el descoperă că trecutl nu este ceea ce nu mai există, ci, conform lui Bergson, trecutul este ceva ce ”poate acționa și va acționa poziționându-se într-o situație prezentă din care împrumută vitalitatea””.

În timp ce unchiul Lucian se agață de trecutul mitic al patriei-mamă (care nu a existat niciodată așa cum și-o imaginează), încercând în mod naiv să-l reinstaureze în prezent, Edmond – ca și Svetlana Boym – vede trecutul ca pe o colecție de gânduri, trăiri și experiențe care pot deschide o multitudine de posibilități. ”Nostalgia reflexivă oferă posibilități non-teleologice de dezvoltare istorică… Era curentă de amnezie este văzută ca fiind potențial pozitivă: aceasta ar putea crește posibilitățile emancipatoare și alegerile individuale, oferind multiple ”comunități imaginate” și moduri de apartenență… În locul re-creării casei pierdute, nostalgia reflexivă poate încuraja formarea individualității estetice”. În acest context, forma de adventism non-adventist imaginată de Edi pare perfect legitimă, fiind oricând de preferat pentru un student Amicus în fața alternativei unchiului Lucian.

Groupthink

images Versiune audio