Evolutia Adventismului

Anunțuri

Despartirea

M-am supus ieri supliciului de a urmari recentele inregistrari cu noul Jorge da Burgos la londonro.org. Florin comite doua mari greseli si un mic pacatel. In primul rind, condamna in gura mare stiintele naturii, trecind sub tacere militantismul sau pentru abordarea stiintifica a textului Bibliei. De ce l-am respecta pe el ca savant, cind nu poate tolera concluziile savantilor din alte discipline? Ceea ce il face pe Florin sa intre in conflict cu unele interpretari traditional adventiste e tocmai ceea ce l-a facut pe Darwin sa propuna evolutionismul. In al doilea rind, ignora faptul ca frumusete, sens si speranta a gasit si gaseste lumea nu doar in povestea crestina. Ca e imposibil sa sustii onest, dincolo de simplul atasament biografic si emotional, un mit impotriva altui mit. Ca pina si ateii spera, isi dau un sens si au ochi pentru frumos. In fine, Florin sustine ca are prieteni care s-au despartit de el pentru ca nu-i impartasesc convingerile. Adevarul este ca imamul Laiu a spus-o pe sleau: nu de prieteni are nevoie, ci de frati intru iluzie. Sa-i lumineze ipocrizia batrinetile. 

Asteptandu-l pe Grigore

Sam-sony intreaba daca cineva cu pregatire filosofica ar fi fost in stare sa sustina ideile lui William Miller.

Raspunsul scurt este Issac Newton.

Raspunsul elaborat este “Daniel & Revelation” de Uriah Smith. Smith construieste pe William Miller dar, spre deosebire de Marea Lupta, lucrerea lui este scrisa stiintific. Legitimitatea hermeneuticii lui Miller este argumentata cu referinte la teologi protestanti din secolele XVII-XVIII.

Intrebarea mea socratica este alta. Ar fi putut cineva cu pregatire filosofica sa joace rolul istoric al lui Galileo? Raspunsul ni-l da Paul Feyerabend in “Against Method”: biserica a fost mai mult de partea ratiunii si a stiintei in sensul de atunci decat Galileo.

Ar fiputut cineva cu pregatire filosofica sa scrie Aventurile lui Huckleberry Finn sau Colt Alb, sa conduca America la victorie impotriva Confederatiei si la emanciparea sclavilor, sa inventeze avionul?

Raspunsul ni-l da Jules Verne. Intr-un club de Yankei care se pregatesc sa inaugureze era spatiala cu un secol inaintea misiunilor Apollo, cineva face declaratia incredibila ca in Europa nu poti fi colonel daca nu ai fost capitan, si nu poti fi inginer daca nu ai scoala. Revelatia este primita cu hohote de ras si glume despre stupiditatea continentala. Welcome to America the great. America as it used to be.

Revolutia Stiintifica care s-a incheiat la inceputul secolului XX origineaza intr-o lume dubioasa de alchimisti, astrology, lunatici religiosi (ex. Newton), societati secrete, excroci, eretici si nebuni. Repetentul Einstein a fost ultimul specimen.

Lumea moderna a fost produsul unor proscrisi ca Thomas Paine (caruia Diavolul i-a dictat The Age of Reason), Jean-Paul Marat (care dormea in canal pana la revolutie), Georges Danton, Maximilien Robespierre, Max Stirner, Karl Marx, Emma Goldman.

Nu vreau sa-i ridic pe pioneri la nivelul celor de mai sus. Vreau doar sa arat ca veneau din aceiasi lume, in care respectabilitatea academica sau sociala nu este un criteriu decat in sens negativ.

Comentand principiul “intai ca tragedie, apoi ca farsa”, Marx spune ca istoria devine propria ei parodie pentru a ne face in stare sa ne despartim de trecut razand. Rasul vindeca mania. Multi dintre prietenii mei de pe acest forum au in suflet o manie amara impotriva lui Ellen White si a pionerilor care, gandesc ei, i-au jefuit in mod cinic de viata. Avantajul pe care ni-l ofera bufonii contemporani ai Apocalipsei (si Genezei) este acela ca ne fac in stare sa ne despartim de trecutul nostru razand. Rasul ne face in stare sa iertam trecutul. Dar rasul are si un mesaj pentru viitor.

Intrucat incepand de vineri suntem gazdele lui Sorin, voi incheia cu o concluzie pe care predicile pastorului Petrof o adauga la rasul prin care cronicarul Grigore dupa Ureche se desparte de trecut: este timpul sa devenim seriosi cu privire la viitor.

Via crucis

Intr-adevar (iata cum strajuiesc fantomele textul!), credinciosul naiv si necredinciosul dus pe la biserica rateaza in egala masura actul credintei, de vreme ce ambii nesocotesc mitul ca mit. Cel dintii tine mitul drept indice al realitatii, cel de pe urma detine mitul ca exercitiu de putere. Adevaratul (ptiu, drace!) credincios se simte acasa in mit ca mit. Mitul ii e singura realitate, gaseste in mit darul si prilejul de daruire. Adevaratul (iarasi zic, apage!) credincios a facut drumul lui Derrida de la „il n’y a pas de hors-texte” la „tout autre est tout autre”. Doar asa ramine credincios mitului (indiferent ca e credincios teist sau ateu).

Acum, nu stiu cum si la ce bun ar trebui luata biserica inapoi (expresia lui Edi). Biserica e de doua mii de ani, ba chiar dintotdeauna a necredinciosilor si a fundamentalistilor. Sociologia bisericii nu tolereaza decit necredinciosi si fundamentalisti. In biserica se reinventeaza la nesfirsit zidul de despartire si naivitatea. Credinciosul, „adevaratul credincios” de mai sus, sfirseste mereu pe cruce. Unde ii e locul. Si de unde rosteste impacat „acesta este trupul meu, luati, mincati!”.

Intai ca tragedie, apoi ca farsa

De ce am numi milenismul pionerilor un mit si nu pur si simplu o idiotenie?

Intrebarea astfel formulata reprezinta suma aproximativa a reactiilor la ultimul meu post.

Voi apela la doua explicatii ale lui Zizek.

Prima: hainele noi ale imparatului. Desigur ca hainele nu exista. Ele sunt insa acceptate ca un intermediar simbolic intre realitatea nuda si perceptia sociala. Aceasta perceptie simbolica nu este insa o simpla conventie, ci are la baza autoritatea unui “Big Other” (Lacan). Postmodernismul este definit de Zizek ca disparitia lui Big Other si raportarea imediata la realiatate. Las asta pentru Alexa. Ma voi referi la un aspect care imi este mai familiar in intepretarea lui Zizek: conceptul Marxist de ideologie.

Dezbracarea realitatii de haina simbolica nu duce la “realism” ci la fetisizarea realitatii si reificarea gandirii. Cinismul gloatei care rade de imparatul gol exprima iluzia ca ei nu sunt goi, cand de fapt fiecare uita ca toti oamenii sunt goi pe subt haine. Postmodernismul este pentru Zizek victoria ideologiei asupra adevarului sub masca cinismului si realismului imediat.

A doua explicatie se refera la aforismul lui Marx: istoria se repeta inati ca tragedie, apoi ca farsa. Marx spune ca executia cuplului regal de catre revolutia franceza a fost o tragedie, pentru ca atat Louis cat si Marie Antoinette credeau sincer in ungerea divina al regilor si au cautat pana in ultima clipa sa se ridice la slujirea dezinteresata si demnitatea acestei pozitii. Aspectul tragic consta in faptul ca idea monarhiei de drept divin fusese deja condamnata la moarte de istorie. Pe de alta parte, atat Louis-Napoleon cat si monarhismul prusac erau simple farse, pentru ca nimeni nu mai putea crede in monarhia de drept divin in secolul XIX.

De aici, Zizek declara atat neo-conservatorismul cat si liberalismul postmodern simple farse, in timp ce tragedia este jucata de adevaratul conservatorism american al clasei de mijloc albe, condamnata de istorie.

Inapoi la Adventism. Milenismul pionerilor era inca credibil la timpul sau. Cu alte cuvinte, avea in spate o simbolistica religioasa si o paradigma intelectuala valida pentru o clasa larga de americani. The Big Other garanta existenta hainelor pe trupul imparatului. De aici, mitul.

Tragedia consta in faptul ca paradigma intelectual-simbolica pe care a fost construit acest mit fusese condamnata de istorie. Adevarata mare dezamagire nu a fost 1844 ci alunecarea in desuet a hermeneuticii profetice a lui Newton si a teologiei rationaliste a lui Locke.

Miller, Andrews, Smith, au fost figuri tragice din cauza ca teologia lor a fost ancorata intr-o epistemologie a carei credibilitatea s-a stins in timpul generatiei lor. Aceasta teologie a trecut in zilele noastre in mainile bufonilor de amvon. Farsa nu consta in faptul ca cineva spune ceea ce nu crede, ci ca cineva nu poate fi serios in ceea ce spune. Comedia este jucata in aceiasi masura de public. Cu exceptia catorva fanatici sinceri, cei care ies in fata la apelul evanghelistului-reformator, incheie de multe ori seara intr-un local departe de fata Domnului.

Stalinisti de ziua a saptea

 

Dupa victoria bolsevicilor in razboiul civil, Lenin a facut o propunere la fel de indrazneata ca faimoasele Tezele din Aprilie, care au declansat revolutia din octombrie. Citit printre randuri, Lenin recunoaste ca revolutia a urmarit o utopie. El propune abandonarea idealului comunist pentru o perioada nedefinita, si folosirea puterii castigate in scopul de a transforma Rusia intr-o societate moderna si progresista.

Stalinismul a fost reactia naturala a bolsevicilor care au simtit ca nu vor mai putea dormi noaptea fara utopia care le justifica crimele comise. In doua decenii, optzeci de procente dintre ei vor fi executati sau internati in gulag. Iar utopia tot nu s-a realizat.

Lectie pentru adventisti:  Sa recunoastem ca milenismul nostru a fost o utopie; ca Ellen White nu a vizitat Orionul si nu a fost martora la saptamana creatiunii; ca moralitatea nu este definita de rotatia pamantului. Orice secta este o reformatiune esuata. Suntem doar una dintre ele. Este un adevar pe care stalinismul de ziua a saptea ni-l interzice, spunand ca iesirea din matrix va duce la “pierderea identitatii” (ce ma enerveaza cuvantul asta).

Exista motive solide sa credem ca o astfel de acceptare a realitatii nu va insemna sfarsitul misiunii advente.

Mai intai, pentru ca in urma sinuciderii postmoderne a ratiunii, teologia se gaseste din nou in postura in care s-a gasit dupa demisia lumii clasice. Augustin si Aquinas au fost refugiul ratiunii in evul mediu. Am intrat intr-un nou ev mediu si teologia este singura activitate filosofica care poate face fata la hiper-relativismul si ultra-multiculturalismul postmodern.

In al doilea rand, pentru ca suntem prin traditie radicali, adica avem o tendinta sa mergem la radacina, si aceasta este o calitate de care lumea fara substanta in care traim are nevoie vitala.

In al treilea rand, pentru ca inca mai credem, desi am pierdut naivitatea infantila.

Cei care nu cred, adventistii postmoderni, sustin aceasta naivitate infantila tocmai din cauza ca nu cred in nimic. Cei care cred in ceva, au inceput sa paraseasca biserica. Fundamentalistii sunt la mijloc, conditionati de un IQ scazut sau de o psihologie deformata.

Este timpul ca cei care inca cred, atei sau teisti, sa se intoarca si sa ia biserica inapoi de la necredinciosi si fundamentalisti. Da, ati citit bine, ateul-care-crede-in-ceva ne va fi mai necesar in timpul care vine decat teo-sofistul postmodern sau fundamentalistul rigid.

A venit decretul duminical

Adventistii pot sa doarma linistiti. Noul papa nu va avea timp de ei.

 Atunci cand fostii mei enoriasi din Atlanta au fugit “la munti”, au aratat lui Big Brother, orcine ar fi acesta, ca Adventistii nu sunt periculosi, ca sunt cobai docili (Operation Whitecoat vine in minte) in experimente sociale sinistre, ca eschtologia lor poate fi un instrument perfect de manipulare in mainile unui evanghelist harismatic.

 Intrucat ne asteptam ca dezastrul sa devina norma intr-o istorie care continua in ciuda predictiilor lui Fukuyama, este important pentru putere sa anticipeze si sa previna reactiile gloatei. Teologiile apocaliptice sunt bune atunci cand nu sunt militante, pentru ca reprezinta mecanismul perfect de panic-control. In era miscarilor “occupy”, “occupy mountains” este diversiunea perfecta.

 Acestea fiind spuse, consider ca ultima miscare a papei este un semn al vremii. Ceea ce vedem in jurul nostru este cristalizarea unei noi forme de putere fara precedent in istorie. Multiculturalismul si dreptul minoritatilor este parte din ideologia noii puteri, asa ca nu va exista nici o persecutie pentru sabat sau criminalizarea unei confesiuni. Religia va juca insa un rol esential, si daca papa va sta in capul mesei alaturi de presedinte, cateii vor putea sa manance farmiturile de sub masa, si sunt multe faramituri delicioase sub masa stapanilor. Vreau sa spun ca liderii minoritatilor isi au locul lor in noua schema.

 Decretul duminical este un mit, dar miturile pot contine adevaruri adanci pentru care nu avem inca un sistem conceptual de referinta. Eschatologia pionerilor contine intuitia unei noi forme de putere in care democratia parlamentara devine instrument represiv si religia este ideologia ei. Din acest punct de vedere raman un admirator al lui John Andrews si Uriah Smith si adeptul unei paradigme demitologizate a Marii Lupte. Geniul pionerilor este viziunea unui viitor in care lagarul de concentrare si asezarea unor clase intregi inafara drepturilor civile, sau a dreptului la viata, este partea umbrita a programelor umanitare, ecologice sau evanghelistice globale. Alegerea noului papa va fi cu siguranta un pas inainte in aceasta directie.

 Pionerii au avut dreptate atunci cand au intuit ca un astfel de sistem i-ar condamna pe unii ca ei la statutul de homo sacer, omul scos inafara societatii care poate fi ucis dar nu adus ca jertfa. Dar pionerii sunt morti. Urmasii lor sunt parte din sistem. Vor exista multi homo sacer si multi inamici publici in secolul care vine, dar Adventistii nu vor fi printre ei.