”Darul Cernobîlului” în era post-adevăr

În primul episod al mini-seriei Chernobyl, în timpul unei întâlniri de urgență la Pripyat ispolkom, consiliul de conducere al orașului, apparatchikul veteran Zharkov (Donald Sumpter) cere compatrioților săi „să aibă credință”.

” Închidem orașul „, spune Zharkov. „Nimeni nu pleaca. Tăiem liniile telefonice. Oprim răspândirea dezinformării. Astfel îi împiedicăm pe oameni să submineze roadele muncii lor”.

”Roadele muncii lor” înseamnă, bineînțeles, privilegiile lui Zharkov și ale nomenklaturii din care face parte. Oamenii trebuie izolați și lăsați să moară în chinuri, ignoranță, și disperare, pentru a nu destabiliza birocrația politică. Adevărul înseamnă dezinformare. Dreptul la propria viață înseamnă dezertare.

Astfel de eufemisme orwelliene am mai auzit și în alt context. Aveți ”credința” (în ce spunem noi). Știința, istoria bisericii, studiul religiilor, exegeza științifică a Bibliei, sunt ”dezinformare”.  Credincioșii nu trebuie ”lăsați să plece” (să-și ia viața în mâinile lor). Trebuie tăiate legăturile cu lumea. Trebuie să-i împiedicăm pe oameni să-și submineze propria mântuire, (privilegiile clerului), prin accesul la adevăr.

Sar la ultimul episod. Cuvintele savantului Valery Legasov (Jared Harris) în overvoice se suprapun cu imaginile postapocaliptice filmate în ultimele secvențe.

A fi un om de știință înseamnă a fi naiv. Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim. Dar el este întotdeauna acolo dacă îl vedem sau nu, dacă îl alegem sau nu. Adevărului nu-i pasă de nevoile sau dorințele noastre – nu-i pasă de guvernele noastre, de ideologiile noastre, de religiile noastre – să aștepte pentru totdeauna. În cele din urmă, acesta este darul Cernobîlului. Dacă mi-a fost cândva frică de costul adevărului, acum mă întreb doar care este costul minciunilor

Pentru Legasov, prețul adevărului ar fi fost cariera lui în structura de putere a științei sovietice. Prețul minciunii a fost ”darul Cernobîlului”, care l-a costat viața. Darul Cernobîlului este că adevărul suprimat, orice adevăr suprimat, va ajunge într-o zi la masa critică și va spulbera obstacolele puse de oameni.

Gorbaciov spunea că principala cauză a demisiei URSS a fost explozia de la Cernobîl. Uzura morală și tăierile financiare de colțuri ale tehnologiei sovietice, secrete de stat păzite de KGB atât de bine încât nici inginerii de la Cernobîl nu le cunoșteau în noaptea când au făcut testul fatal,  puteau fi reformate la un cost, într-adevăr, mare, dar mult mai mic decât efortul de îndiguire a catastrofei nucleare. Imperiul sovietic a plătit prețul minciunii.

Alte imperii așteaptă la rând. Biserica așteaptă la rând. Adevărul este întotdeauna acolo. Are răbdare, pentru că este nemuritor. Timpul nu este de partea noastră. 

Aude cineva? Întrebarea este naivă. ”Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim”. Altă lecție de la Cernobîl. Nu este vorba numai de putere, ci de oameni în general. Orice căutător de adevăr va ajunge în cele din urmă la această concluzie. Stăpânii măcar vorbesc civilizat. Să te ferească Dumnezeu de mânia sclavului căruia vrei să-i rupi lanțurile. Este prețul adevărului. Dar prețul minciunii va fi mult mai mare.

Lăsați-mă cu iluziile erei post-adevăr, cu narațiunile și metanarațiunile voastre, cu arhetipuri, tradiții, și pietre de hotar. Adevărul există. Adevărului nu-i pasă de voi. Adevărul stă la pândă. Adevărul va exploda, spulberând orice: imperiu, ideologie, dogmă, iluzie.

Adevărul nu iartă. Împacă-te cu adevărul cât ești cu el pe drumul spre judecător, căci altfel vei plăti până la ultimul bănuț.

Amin vă spun vouă.

Apocalipsa ne-gândirii

Incalzirea globala si viitorul adevarului

Isus și Euclid

Roma Finita Est

Pretentii din bezna

„… n-am recunoaște Rațiunea Care a venit la noi, pentru noi, ca noi, prin trup, și S-a îngropat prin silabe și litere pentru simțirea care întoarce spre sine toată puterea minții din noi.” (Maxim Marturisitorul – Ambigua, II, 27)

In cele mai recente incursiuni ale sale prin catacombe, Edi prezinta falimentul demersului de a prinde in cuvinte fluxul adevarului. Doua lucruri fac propriul demers al lui Edi demn de deriziune: nu ne-a definit niciunde „adevarul” (si ar fi fost autoreferential sa o faca) si in emisiunea sa a folosit, cum le spune alora,…..”cuvinte”. Dar am aflat de asemenea ca adevarul spuselor lui se va proba in „viitor”, care, in tot cazul, nu este „viitor” propriu denotat si pana la care se vor petrece tot felul de „vedenii”.

Pozitia lui Edi nu este surprinzatoare: el este nemultumit de caracterul precar (in opinia sa) al discursului teologic. In cazul scientismului mut al lui Edi, nu doar ca mintea nu poate exercita o supervenienta asupra cortexului pentru a genera ceva precum un limbaj care excede statutul de epifenomen fizic, dar nici macar Dumnezeu nu poate controla felul in care sunt folosite cuvintele – astfel incat acestea sa dobandeasca o eficienta comunicativa trans-generationala. Ca limbajul este un instrument cat de cat adecvat in a ridica pretentii legate de adevar o arata chiar faptul ca Edi respinge crezurile sau declaratiile confesionale. De ce le respinge? Nu pentru ca ar crede ca nu le intelege sau pentru ca le considera perfect opace (ceea ce ar fi de asteptat, daca ar fi consecvent), ci pentru ca le intelege si le considera false. Oamenii din diverse culturi si generatii reusesc sa comunice si sa pastreze in forma verbala castigurile cognitive – lucrul asta e aproape de natura evidentei.

Pe de alta parte, Edi nu e logocentric pentru ca nu e Logos-centric. Il informam pe crestinul autentic Edi ca Eshatonul a avut deja loc in Hristos (nu avem nevoie de „viitor” pentru a valida aceasta afirmatie) si ca posibilitatea exprimarii verbale a unei teo-logii este un act de condescendenta divina, inseparabil de Intrupare.

La un moment dat, se pare ca necazul lui Edi este de ordin metodologic: adica adevarul (whatever that means) curge si litera il ucide. Acum, ce o fi fiind acela „adevar”, daca il separam de „faptul”de a fi un atribut propozitional?

Cuvintelor lui Edi si cuvintelor lui despre „cuvinte” nu le mai ramane, se pare, decat statutul de vibratii mecanice – lucru care nu ar trebui sa deranjeze pe cineva pentru care ele nu pareau utile, decat, poate, in asteptarea ad infinitum a unui viitor iluzoriu.

Obiectivism de la marginea buzei

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!