Biologia fructului oprit
25 septembrie 2020 21 comentarii
CIUMA PREZENTA
1 mai 2020 27 comentarii
Tizian: Pedeapsa lui Sisif
In anul 1947 este publicat romanul filosofului francez Albert Camus avand titlul-La Peste, 𝗖𝗶𝘂𝗺𝗮 in traducere . O poveste in care autorul nu face rabat de la detaliile imunde ale epidemiei si de la tragediile lugubre pe care personajele romanului le traiesc paroxistic. Am convingerea ca similitudini frapante si analogii relevante se pot face de cei care au trait sau traiesc nemijlocit efectele, in prima linie, ale pandemiei anului 2020.
Sigur, nu toti suntem in aceeasi barca. Suntem cu totii in aceeasi furtuna, insa nu toti in aceeasi barca. Pentru unii, carantina se va dovedi un prilej optim de crestere, dezvoltare personala, refacerea relatiilor de familie, jocuri si timp de calitate alaturi de copii, perfectionarea abilitatilor gastronomice si cizelarea celor gospodaresti, momente fertile de reflectie. Pentru altii insa, carantina va potenta dilemele existentiale, frustrarile, neimplinirile profesionale si/sau personale, va amplifica tensiunea familiala, va genera, poate, chiar violenta domestica. Pentru unii, e un moment al evaluarii personale fara deficit, al prosperitatii finaciare(sunt domenii care au inregistrat cresteri substantiale), al rasaritului azur in compania persoanei dragi si al amurgului molcomitor privit de pe terasa inflorata. Pentru unii insa, e momentul constatarii vidului interior, al tribulatiilor acumulate in timp, al crizei pecuniare aidoma, nu analize si proiectii financiare de la televizor. Pentru unii, este momentul adevarului, al sacrificiului, dedicarii si demnitatii profesionale, al eroismului sobru si discret, pentru altii e momentul demisiei, al iresponsabilitatii, al lasitatii fatise. Pentru unii, este momentul increderii in Dumnezeu, al miracolului salvarii, pentru altii insa, e momentul lepadarii, deznadejdii, al imbolnavirii, al mortii. Unii asteapta cu speranta finalul crizei, altii trambiteaza cu zambet ipocrit tragedia si prevad cu precizie profetica apocalipsa si raul mai mare care abia urmeaza.
Asadar, nu suntem toti in aceeasi barca. Traversam o perioada in care provocarile si nevoile fiecaruia sunt specifice. Toti traversam aceeasi criza si TOTI vom fi schimbati de ea. In ce fel, cat de pregnant, nu stiu. In acest moment, primordial este ca Viata sa fie salvgardata. Apoi, cand primejdia va fi trecuta, va fi timp pentru actiuni specifice. Economistii sa ofere solutii viabile pentru deblocarea economiei si diminuarea efectelor negative. Politicienii sa inteleaga rolul unui om de STAT si sa si-l insuseasca nu doar declarativ, liderii sacerdotali sa ofere indrumare colectiva si ritual celor piperniciti si nevoiasi. Va fi timp pentru toate, profetii sfarsitului apocaliptic vor trai o mare dezamagire, binemeritata! Lumea isi va relua cursul si se va adapta la noile conditii. Viata va continua, insa pentru ca ea sa continue, pentru unii, e necesar ca in aceste ultime saptamani critice sa fie protejata. Hastagul #stamacasa ramane actual!
𝘕𝘢𝘥𝘢𝘫𝘥𝘶𝘪𝘦𝘴𝘤 𝘵𝘰𝘵𝘶𝘴𝘪 𝘤𝘢 𝘪𝘯 𝘴𝘱𝘦𝘤𝘵𝘳𝘶𝘭 𝘭𝘢𝘳𝘨 𝘢𝘭 𝘴𝘤𝘩𝘪𝘮𝘣𝘢𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳 𝘷𝘪𝘪𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦 𝘴𝘢 𝘳𝘦𝘨𝘢𝘴𝘪𝘮 𝘴𝘪 𝘰 𝘳𝘦𝘢𝘴𝘦𝘻𝘢𝘳𝘦 𝘢 𝘷𝘢𝘭𝘰𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳. Ma voi referi numai la una. RATIUNEA.
𝗙𝗮𝗿𝗮 𝘂𝗻 𝗲𝘅𝗲𝗿𝗰𝗶𝘁𝗶𝘂 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗲𝗰𝘃𝗲𝗻𝘁 𝘀𝗶 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗶𝘀𝘁𝗲𝗻𝘁 𝗮𝗹 𝗿𝗮𝘁𝗶𝘂𝗻𝗶𝗶, 𝗽𝗲𝗿𝗶𝗰𝗼𝗹𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗷𝘂𝗿 𝗱𝗲𝘃𝗶𝗻 𝗮𝗯𝗶𝘀𝗮𝗹𝗲. Cei mai multi raman fara capacitatea de a judeca, analiza si filtra informatiile. Este calea sigura de a deveni un subiect facil de influentat si manipulat. Nu este rolul meu aici sa demontez mistificarile si enormitatile care circula si sunt promovate asiduu in spatiul public. Imi lasa totusi un gust amar apelul pe care unii lideri spirituali indraznesc sa il faca in aceste momente- apelul exclusiv la credinta, miracol, metafizic, concomitent cu blamarea nedisimulata a ratiunii. Iar cei “slabi in credinta”, cei fara o intrebuintare suficienta si adecvata a laturii critice, a RATIUNII, cad lesne prada. Ironic, tocmai ceea ce moralistii imorali predica ca fiind nepotrivit in aceste vremuri- jos ratiunea, stiinta si apelul la autoritatea umana laica, este ceea ce va salva omul, aceasta salvare fiind ea insasi corolarul credintei. Inteleg ca intr-o noua paradigma a viitorului, cu toate schimbarile ineluctabile la orizont, sacerdotii intuiesc pericol- imputinarea credinciosilor echivaleaza cu pustiirea visteriei. Nu generalizez!
Doctorul Rieux, eroul lui Camus, luptatorul biruitor al infrangerii generate de epidemiei este intrebat de ce lupta si este atat de devotat bolnavilor loviti de bacterie, tocmai el un om fara credinta in Dumnezeu.
„𝗱𝗮𝗰𝗮 𝗮𝗿 𝗰𝗿𝗲𝗱𝗲 𝗶𝗻 𝗗𝘂𝗺𝗻𝗲𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗮𝘁𝗼𝘁𝗽𝘂𝘁𝗲𝗿𝗻𝗶𝗰, 𝗮𝗿 𝗶𝗻𝗰𝗲𝘁𝗮 𝘀𝗮 𝗺𝗮𝗶 𝘃𝗶𝗻𝗱𝗲𝗰𝗲 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶𝗶, 𝗹𝗮𝘀𝗮𝗻𝗱𝘂-𝗶 𝗹𝘂𝗶 𝗮𝗰𝗲𝗮𝘀𝘁ă 𝗴𝗿𝗶𝗷𝗮…
-Da, aproba Tarrou, pot ințelege, dar victoriile dvs. vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult.
-Totdeauna, stiu. Dar asta nu e un motiv sa incetezi sa lupti.
-Nu, nu este un motiv. Dar atunci imi inchipui ce trebuie sa fie pentru dvs. aceasta ciuma.
-Da, spuse Rieux. O interminabila infrangere (…)”
Cred ca personajul acesta, prin abnegatia, dedicarea si implicarea fara limita in salvarea semenilor lui este 𝗽𝗿𝗼𝘁𝗼𝘁𝗶𝗽𝘂𝗹 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗲𝗺𝗽𝗼𝗿𝗮𝗻 𝗱𝗲 𝗰𝗿𝗲𝗱𝗶𝗻𝘁𝗮. Faptele acestuia, 𝘣𝘪𝘯𝘦𝘭𝘦 𝘧𝘢𝘤𝘶𝘵 𝘥𝘦 𝘥𝘳𝘢𝘨𝘶𝘭 𝘣𝘪𝘯𝘦𝘭𝘶𝘪, fara nicio contraprestatie sau rasplata, fara publicitate si aplauze, circumscriu tipologia crestinului de care societatea are cea mai mare nevoie. Apoi, un exemplu de incredere, optimism si disponibilitate de a lupta pana la capat! Interminabila infrangere prefacuta in biruinta definitiva in lipsa judecatii de apoi.
Toate personajele romanului sunt in final schimbate de experienta dramatica a epidemiei, asa cum viata fiecaruia dintre noi va fi, intr-un fel sau altul, schimbata de Covid-19. In ce fel? 𝘝𝘦𝘴𝘵𝘦𝘢 𝘣𝘶𝘯𝘢 𝘦 𝘤𝘢 𝘴𝘵𝘢 𝘪𝘯 𝘱𝘶𝘵𝘦𝘳𝘦𝘢 𝘯𝘰𝘢𝘴𝘵𝘳𝘢 𝘴𝘢 𝘪𝘯𝘧𝘭𝘶𝘦𝘯𝘵𝘢𝘮 𝘮𝘰𝘥𝘶𝘭 𝘪𝘯 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘤𝘦𝘢𝘴𝘵𝘢 𝘴𝘤𝘩𝘪𝘮𝘣𝘢𝘳𝘦 𝘴𝘦 𝘷𝘢 𝘱𝘦𝘵𝘳𝘦𝘤𝘦 𝘤𝘶 𝘯𝘰𝘪, 𝘪𝘯 𝘯𝘰𝘪 𝘴𝘪 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘯𝘰𝘪.
O Făclie de Paști
28 aprilie 2019 Un comentariu
”Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”
Nu, Leiba Zibal nu este părintele Nicolae Steinhardt. Religia la care se convertește hangiul din Podeni în Noaptea de Înviere este definită de soția lui ca o boală:
”Fără îndoială – gândește Sura – Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are idei la cap„… Rabinul va trage cu siguranță aceiași concluzie și satul ortodox ar fi de acord cu diagnosticul.
O Făclie de Paști ete una din cele câteva povestiri în care Caragiale și-a încercat mâna în Naturalism. Miezul povestirii este conflictul între hangiul evreu, Leiba Zibal, și argatul concediat, Gheorghe. Cel din urmă promite fostului stăpân că se va răzbuna în Noaptea de Înviere.
Caragiale își introduce personajele în stereotipurile vremii. Gheorghe este țăranul antisemit, o forță a naturii combinată cu rebutul social/economic. Leiba este evreul firav și fricos, strivit între rigorile dumnezeului său și resentimentul moldovenilor bătuți la jocul capitalismului primitiv. Gheorghe tâlhărește și ucide sadic familii de negustori evrei. Leiba dă peșcheș la subprefect pentru protecție. Subprefectul răspunde la fel ca dumnezeul lui Leiba: ia peșcheșul, îl admonestează, și nu face nimic.
Leiba se molipște de idei la cap în sâmbăta paștilor, ascultând doi studenți din Iași, unul la medicină, celălalt la filozofie, conversând despre crimă și liberul arbitru. Medicinistul crede în predeterminarea biologică a criminalului.
Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepție… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!
Darwin… Haeckel… Lombroso…
„Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!”.
Leiba este deja bolnav de friguri și boala este un bun catalist pentru idei noi. Nu înțelege mult, dar recunoaște portretul lui Gheorghe în descrierea studentului. Leiba începe să gândească lumea. Adică să existe. Înviează.
Noaptea, când satul este la Înviere în biserica de deal, Leiba il așteaptă pe Gheorghe calm și calculat. Gândul bate natura. Dimineața, sătenii, întorși de la biserică, gasesc cadavrul tâlharului agățat de poarta hanului, cu brațul ars de făclia lui Leiba.
„Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.
– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”
Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.
Unde duce drumul lung al lui Leiba Zibal? Caragiale ne spune că intenționa să se mute la Iași, unde se considera în siguranță. Știu la ce vă gândiți, dar omul nu e profet. Fiul său va merge la universitate unde va înțelege mai bine ideile care l-au virusat pe tatăl său. Le vor discuta la un pahar la fel ca cei doi studenți la hanul din Podeni, spre spaima lui Sura. Cu siguranță, urmașii lui vor cunoaște fața sinistră a determinismului biologic care l-a luminat pe Leiba. Lumea va rămâne împărțită în triburi etnic-religioase.
În Podeni, oriunde s-ar afla, discoteca a înlocuit cârciuma lui Leiba și Gheorghe înjură americănește ca-n filme că lumea s-a civilizat. Oamenii conversează despre crimă și cauzele ei în social media dar tema discutată de cei doi studenți a devenit haram. În noaptea de înviere satul se duce la biserică. Undeva, în sat, cineva a rămas acasă și aprinde făclia învierii de la o carte sau un de la un sait pe Internet.
Ekleipsis
23 august 2017 11 comentarii
Am privit eclipsa într-un loc simbolic. Nu mă refer la observatorul din Chicago. Cerul a fost acoperit de nori și, pe deasupra, eclipsa era parțială aici. Am privit-o din parcarea unui sex-shop, singurul semn de civilizație în afara silozurilor și culturilor de porumb industrial, undeva în sudul statului Illinois.
Simbolistica observatorului nostru improvizat ține de un anumit entuziasm pe care l-am simțit încercând să retrăiesc înfiorarea scribilor haldei care au curvit cu oștirea cerurilor în antichitatea biblică.
Apocalipsa lui Enoh ne spune că astronomia antică s-a născut atunci când îngerii care și-au luat neveste dintre ficele oamenilor i-au învățat pe copii lor căile corpurilor cerești, scrisul pe papirus, farmakea (vrăjitoria) ierburilor de leac, tehnologia armelor de bronz și, last but not least, albastrul de ochi, pentru care a fost aruncată pe fereastră managera sex-shopului fenician din Israel.
Legenda reflectă suspiciunea triburilor de nomazi față de civilizația agrar-urbană și revoluția științifică a epocii bronzului. Conflictul s-a păstrat până în timpurile noastre. Eclipsa, luna roșie, căderea de stele, trebuie privite cu temeri apocaliptice. Curiozitatea științifică este păcatul originar al civilizației.
De la scribii haldei gândul m-a purtat la filozofii greci. Grecii au calculat circumferința pământului și a lunii, distanța până la lună și chiar la soare, desenând triunghiuri și cercuri pe nisip.
A fost descoperit chiar și un computer analog pe care grecii îl foloseau să prevadă eclipsele de lună și soare, și data olimpiadelor.
Multe din realizările științei grecilor sunt cunoscute din Istoria Eclesiastică a lui Eusebiu din Cezarea. Eusebiu considera că întruparea Logosului a venit la ”împlinirea vremii”, după ce știința și filozofia au descoperit Logosul – Rațiunea. Înțelegem că Eusebiu se aștepta ca creștinismul să inaugureze o nouă eră de aur a științei și filozofiei. Un secol mai târziu a fost ucisă Hypatia. Moartea ei a însemnat începutul unei eclipse de o mie de ani.
Eclipsele spiritului, la fel ca cele ale soarelui, sunt evenimente periodice. Mi-am amintit de Hypatia în timpul eclipsei. Mi-am amintit că Rațiunea a intrat iarăși în eclipsă. Cuvântul grec ekleipsis înseamnă întunecare sau prăbușire. Cât va dura de data aceasta?
E luna August. Plăjile sunt pline. Facebookul e saturat de pântece leneșe unse cu sunscreen și costume de baie din branduri care propovăduiesc profeția Apocalipsei că ”marea nu va mai fii”. Fără să știe de ce, fundamentaliștii au dreptate când spun că bikini sunt ”ca-n zilele lui Lot”. Nu mă refer la prejudecăți puritane (doamne ferește) ci la ”un foc veșnic” (Iuda 7) descoperit nu pe insula Patmos ci pe Atolul Bikini.
În aparență, marea este acolo unde era și pe vremea grecilor. Dar marea grecilor, Thalassa, Thalassa, nu mai există.
Provoc pe orice om modern aflat în vacanță la mare să încerce să calculeze distanța până la Lună desenând figuri geometrice pe plajă. Avem computere miniaturizate care ne pot arăta timpul și locul oricărei eclipse cu mii de ani în urmă sau în viitor. Ne imortalizăm digital pântecele leneșe sau soțiile martirizate întru dietă și le expunem pentru audiențe globale.
Dar nu mai desenăm cercuri pe nisip și plaja noastră nu se mai învecinează cu Universul. Apocalipsa s-a împlinit. Ni s-a luat marea.
Poate într-o zi vom crea Thalassa pe Marte.
Cazul Malalei Yousafzai
1 iulie 2015 7 comentarii
Cum sa incep altfel decat prin a va impartasi despre mine faptul ca iubesc cartile. Departe de a ma considera vreo mare literata, aceasta mentiune am facut-o doar spre a avea un punct de plecare catre argumentarea mea in cele ce urmeaza.
Felul in care am aflat despre povestea Malalei Yousafzai a fost prin intermediul cartilor. Desi cartea sa a fost publicata acum 2 ani, eu abia acum am zarit-o pe rafturile librariilor. Povestea Malalei ma fascineaza deoarece este o voce care anevoie s-a facut auzita in lume, ducand cu sine strigatul de ajutor al unei umanitati care se auto-condamna repetandu-si greselile. Aceste greseli au la baza cutume vechi, perpetuate in mod mecanic de la o generatie la alta si care se rasfrang in mod constant asupra tineretului prin efecte ce uneori raman inscrise in istorie ca niste rani adanci.
Ce au in comun toate aceste abuzuri si crime impotriva umanitatii? Au la baza mecanisme de gandire ce se perpetueaza pana in momentul in care ele devin ceea unii numesc traditie. Cu cat o traditie este mai inradacinata in timp, cu atat devine mai greu de combatut. Este imposibil ori cel putin dificil de combatut cu argumente rationale si de obicei doar o revolutie a gandirii (la scala nationala sau internationala) mai poate schimba directia fatala in care se indreapta lumea in astfel de contexte. Citește mai mult din acest articol
Versiune audioPozitia de supunere
20 ianuarie 2015 143 comentarii
Am primit de curand urmatorul email de la Marcus Crassus:
Florin Laiu a postat un link despre slujirea femeilor in biserici, sau ceva asemanator – un studiu despre hirotonirea femeilor… Am remarcat un comentariu al unei fete de 28 de ani…
Redau mai jos o parte din comentariul fetei-de-28-de-ani.
Toate lucrurile au fost facute ca femeia sa fie un simbol al creaturii si barbatul sa fie un simbol al Creatorului… De aceea frati si surori care ati sesizat ca hirotonirea femeii ca pastor reprezinta un pacat capital, va rog sa nu omiteti radacina acestui rau intamplat. Cand poporul a cerut un conducator omenesc in locul lui Dumnezeu nu reprezinta (sic) altceva decat femeia in locul Barbatului sau creatura in locul Creatorului… Poporul adventist repeta aceasta istorie trista….. creatura in locul Creatorului, femeia in locul Barbatului…
Fata are dreptate. Cu o singura exceptie: a asezat caruta inaintea cailor. Barbatul nu este simbolul Creatorului, asa cum femeia nu este simbolul creatiei. Dimpotriva, mitul Creatorului patriarh este o proiectie simbolica a politicii sexuale din Canaanul epocii bronzului. Fantoma acestei lumi de mult trecute ne bantuie in imaginea unui Dumnezeu alpha-male.
Sa incepem cu un episod familiar din viata lui Avraam.
Avraam a zis celui mai batran rob din casa lui, care era ingrijitorul tuturor averilor lui: „Pune-ti, te rog, mana sub coapsa mea; si te voi pune sa juri pe Domnul, Dumnezeul cerului si Dumnezeul pamantului ca nu vei lua fiului meu o nevasta dintre fetele canaanitilor, in mijlocul carora locuiesc… (Gen 24: 2.3; vezi si Gen 47:29).
Rabinii sunt in general de acord ca “sub coapsa” este un eufemism pentru Milah, penisul circumcis. Cine jura trebuie sa puna mana pe un obiect sacru. Robul pune mana pe Milahul batranesc asa cum crestinul pune mana pe crucea popii. Caracterul sacru al Milahului s-ar datora faptului ca circumcizia este semnul Legamantului.
Exista totusi o problema cu aceasta interpretare. Avraam nu spune “te voi pune sa juri pe semnul Legamantului” ci “te voi pune sa juri pe Domnul, Dumnezeul cerului si Dumnezeul pamantului”, adica pe Creator. La fel ca fata-de-28-de-ani, Avraam si robul sau cred ca simbolul Creatorului se afla “sub coapsa”. Urmand sfatul lui Spinoza: “non ridere, non lugere, neques destestari, sed intelligere”, nu vom rade ca Charlie Hebdo, nu vom plange ca fata-de-28-de-ani, nu vom detesta pornografia juramantului, ci vom incerca sa intelegem ce se intampla.
Prima explicatie care vine in minte este ca pro-creatia simbolizeaza Creatia. Intrucat se credea ca barbatul are “samanta” iar femeia este doar “brazda” sau “gazda”, (sau vre un alt cuvint de origine geto-dacica), in care este semanata samanta. Barbatul impartaseste o calitate divina, care explica si superioritatea lui morala – vir-tutea. “Ferice-acela… ce ca si Iacob sta var-tos”. Idiomul romanesc exprima intr-un cuvant cele doua calitati cardinale ale patriarhului biblic: virtutea si hiper-potenta sexuala.
Si totusi, Milahul lui Avraam este o departare de simbolurile falice ale Neoliticului. Baal este intr-adevar o divinitate hiper-sexuala. Yahveh manifesta o virilitate ascetica. Mai mult, cultele fertilitatii sunt condamnate hotarat in Biblie. Milahul exprima o mutatie in teologia politica.
Pentru a intelege aceasta mutatie, vom merge mai departe la continutul juramantului pe care Avraam il cere de la robul sau: “jura ca nu vei lua fiului meu o nevasta dintre fetele canaanitilor, in mijlocul carora locuiesc”. Rabbi Shlomo Ephraim ben Aaron Luntschitz explica astfel relatia intre asezarea mainii pe Milah si continutul juramantului: circumcizia simbolizeaza despartirea reproducerii de pofta sexuala. Fetele canaanite au mostenit dorintele sexuale puternice care l-au facut pe Ham/Canaan sa profite de Noe la betie (era mare criza de fete dupa potop). Recunoastem aici teme de mai tarziu: pericolul femeii straine, care trebuie indepartata cu orice pret, ca in Ezra 9; pacatul originar ca pofta sexuala, la Augustin; circumcizia femeii, in Islam; izolarea vestimentara sau excluderea femeii din spatiul public, in Islam si in Iudaismul Ortodox; conceptia imaculata; sexul doar pentru reproducere; obsesiile puritane; lista continua.
Toate acestea ofera impresia unei preocupari morale. In realitate, reprimarea dorintei are un caracter politic. Scopul este transformarea sexualitatii intr-o relatie de putere. Relatia intre Yahveh si Creatia sa, in special relatia cu Israel, este o relatie sexuala distilata in mod absolut la aspectul de dominatie masculina. Activitatea reproductiva a patriarhilor are ca scop sa genereze o posteritate careia sa-i “porunceasca” cu autoritate absoluta. Simbolul puterii regale este haremul. Scopul acestuia nu este satisfactia carnala, ci proiectia puterii. Yahveh i-a pus lui David la san sotiile stapanului sau. Absalom “a intrat” public la sotiile tatalui sau. Imparatul Siriei cere lui Ahab sa-i dea sotiile si ficele. Imparatul Asiriei ridica asediul Ierusalimului numai dupa ce Ezechia ii cedeaza haremul. Violul de razboi este ritualul invingatorului. Violul strainului, ca in Sodoma, este tot un ritual al puterii.
Femeia devine simbolul obedientei absolute. De aceea ritualul obedientei la barbat este “prosternarea”, adica pozitia de supunere a masculului mai slab in fata la alpha-male. Pozitia de supunere, intalnita la mamiferele gregare, este un ritual sexual, in care masculul se declara simbolic femela, pentru a evita coarnele masculului rival. Este interesant de observat cum a copiat religia si monarhia Orientului Mijlociu acest ritual. Nu doar prosternarea, dar si castrarea simbolica (circumcizia) este necesara pentru a nu starni mania lui Yahveh.
Milahul lui Avraam este simbolul divinitatii, pentru ca este un simbol teologic-politic. Este simbolul dominatiei absolute. Creatorul este vazut ca o divinitate super-masculina aflata intr-o relatie sado-masochista cu propria creatie. Merita sa ne intrebam in ce masura simbolurile de mai tarziu ale Creatorului: coarnele altarului, sulul Torei, filacteriile, crucea, sunt versiuni sublimate ale Milahului patriarhal. Ce-i lipseste femeii ca trebuie sa taca in biserica?
Sa revenim la timpul nostru cu un citat din Michel Foucault:
Underlying both the general theme that power represses sex and the idea that the law constitutes desire, one encounters the same putative mechanics of power. It is defined in a strangely restrictive way, in that, to begin with, this power is poor in resources, sparing of its methods, monotonous in the tactics it utilizes, incapable of invention, and seemingly doomed always to repeat itself. Further, it is a power that only has the force of the negative on its side, a power to say no; in no condition to produce, capable only of posting limits, it is basically anti-energy. This is the paradox of its effectiveness: it is incapable of doing anything, except to render what it dominates incapable of doing anything either, except for what this power allows it to do. And finally, it is a power whose model is essentially juridical, centered on nothing more than the statement of the law and the operation of taboos. All the modes of domination, submission, and subjugation are ultimately reduced to an effect of obedience. Why is this juridical notion of power, involving as it does the neglect of everything that makes for its productive effectiveness, its strategic resourcefulness, its positivity, so readily accepted? In a society such as ours, where the devices of power are so numerous, its rituals so visible, and its instruments ultimately so reliable, in this society that has been more imaginative, probably, than any other in creating devious and supple mechanisms of power, what explains this tendency not to recognize the latter except in the negative and emaciated form of prohibition? Why are the deployments of power reduced simply to the procedure of the law of interdiction?
Let me offer a general and tactical reason that seems self-evident: power is tolerable only on condition that it mask a substantial part of itself. Its success is proportional to its ability to hide its own mechanisms. Would power be accepted if it were entirely cynical? For it, secrecy is not in the nature of an abuse; it is indispensable to its operation. Not only because power imposes secrecy on those whom it dominates, but because it is perhaps just as indispensable to the latter: would they accept it if they did not see it as a mere limit placed on their desire, leaving a measure of freedom however slight-intact? Power as a pure limit set on freedom is, at least in our society, the general form of its acceptability.
Pentru cei care nu au avut rabdare sa citeasca tot pasajul, il voi reduce la o idee oarecum trunchiata. Represia sexuala ascunde adevaratul caracter si scop al puterii. Suntem facuti sa credem ca daca nu am acorda altora puterea sa limiteze libertatea noastra, am fi in pericol. Puterea nu este interesata decat de putere, dar vrea sa credem ca este interesata de conditia noastra morala, pentru a ne controla vietile cu consintamantul nostru.
Nici o societate, orcat de barbara, nu ar accepta omorarea cu pietre daca ar stii ca scopul ei este doar acela de a intarii puterea de viata si moarte a conducatorilor religiosi. Nici o biserica nu ar accepta controlul pastoral absolut, daca ar stii ca pastorul este preocupat doar de putere. Hirotonirea femeii nu ar fi o problema daca agenda politica a celor care i se opun ar fi clara. Creatia nu ar fi o sotie desculta si gravida in bucatarie, cu o vanataie sub ochi, daca fata-de-28-de-ani ar intelege natura politica a sexismului biblic. Dar creatia pare sa aiba Stockholm Syndrome.
Nu va lasati creierele pe calea ferata
14 ianuarie 2015 32 comentarii
La ceremonia inmanarii premiului Darwin pentru soldatul care a devenit cobai voluntar, Darwin a luat cuvantul si a spus:
Cu cine voi asemana neamul acesta de oameni? Il voi asemena cu o turma de oi care trece calea ferata urmandu-si pastorii. Trenul se apropie cu viteza, locomotiva suiera strident, dar turma nu se opreste. Dupa ce bolidul a trecut, turma isi continua mersul compact lasand in urma creiere de oaie risipite pe calea ferata.
Dupa ceremonie, ucencii s-au apropiat de el si l-au intrebat: „talcuieste-ne pilda cu trenul si oile pe calea ferata”.
Darwin a luat din nou cuvantul si a spus:
Voua v-a fost dat sa intelegeti tainele selectiei naturale. Pentru ei, taina aceasta este acoperita de Creationismul Stiintific.
Asa cum v-a scris, dupa intelepciunea data lui, si fratele Dawkins, selectia actioneaza la nivelul genei. Supravietuirea genei de oaie depinde de supravietuirea turmei, mai degraba decat de cea a individului, si de decizia pastorului, mai degraba decat de cea a oii. De aceea instinctul de conservare al oii este instinctul de consevare a turmei. Oaia va alege sa moara mai degraba decat sa se rupa de turma, si turma va alege sa sacrifice un numar de oi, mai degraba decat sa se desparta de pastorii ei.
Omul este singurul animal care isi poate recicla instinctele prin cultura. Religia este instrumentul cel mai eficient. Revolutia pleistocenului a constat in transformarea omului din scavenger si culegator in vanator. Cultura picturilor rupestre, care se intindea din Spania pana in Romania si Franta, ne-a lasat urmele unor ritualuri elaborate prin care omul se identifica cu animalul de prada. Revolutia agrara, care a avut loc aproximativ acum 10.000 de ani, a reciclat instinctul de vanator in instinctul de turma. Instrumentul acestei transformari a fost credinta in zei, care a inlocuit religia totemica si shamanismul vanatorului-culegator. Oamenii au devenit “turma zeilor” pastorita de reprezentantii acestora, preotul si regele.
Manifestarea istorica extrema a co-dependentei oaie pastor a fost iudaismul. Trebuie sa recunoastem totusi ca profetii evrei au fost primii care au atacat aceasta relatie. Totusi, ea s-a pastrat in Crestinism, comunicata prin canalele paralele ale religiei si agriculturii, pana in secolul luminilor. Iarasi trebuie sa recunoastem ca evreii seculari au avut o contributie majora in victoria iluminismului. Acesta este si motivul pentru care evreii sunt subiectul favorit al teoriilor conspirative reactionare, de la Protocoalele Inteleptilor Sionului la Walter Veith.
Atunci, un profet evreu, care se scobea in nas sub crengile pomului vietii, s-a ridicat si a zis:
Capitalismul a eliberat taranul medieval din robia seniorului si a preotului. Proletarul e stapan pe forta lui de munca si poate sa o vanda cui vrea. Desi nu se bucura de educatia burgheza, proletarul nu are stupiditatea religioasa a taranului. Duminica bea bere si mananca mici in loc sa mearga la biserica. Cat despre burghez, religia lui este banul.
Atunci – intreba alt ucenic – cum au ajuns AZS sa aiba psihologie de turma in sec XX?
Evreul se mangaie pe barba si raspunse:
Religia este opiumul poporului. Literalismul Vechi-Testamentar a facut ca AZS sa devina o enclava Vechi-Testamentara in timpurile moderne. De asemenea, paranoia apocaliptica ii face pe AZS sa creada ca daca se desprind de turma vor fi victimele celor sapte plagi. Cat despre pastori, ei sunt clasa stapanitoare, membrii ai acelei elite pe care propria lor invatatura o numeste “fiara cu coarne de miel care vorbeste ca un balaur”.
Profetul scoase o hartie de sub surtucul peticit si citi cu accent german:
We feel that if anyone should recognize a debt of loyalty and service for the many courtesies and considerations received from the Department of Defense, we, as Adventists, are in a position to feel a debt of gratitude for these kind considerations. The type of voluntary service which is being offered to our boys in this research problem offers an excellent opportunity for these young men to render a service which will be of value not only to military medicine but to public health generally. I believe I speak not only the sentiments of our administrative group in this office, but also of our Adventist young men in the services, in observing that it should be regarded as a privilege to be identified with the significant advanced step in clinical research.
Aceste este, continua el, raspunsul lui Theodore R. Flaiz, secretar al Departamentului medical al Conferintei Generale catre Lt Colonel W. D. Tigertt, commantul unitatii medicale de la Fort Detrick. Tonul este acelasi pe care pastorii din Romania il foloseau, in acelasi timp, in corespondenta lor cu autoritatile marxiste, (evreul rosii), in timp ce tinerii lor infudau puscariile pentru aspecte tehnic-formale imprumutate din Iudaism si invatate de la aceiasi pastori.
Ucenicii au inceput sa rada si sa faca glume pe seama premiantului, care si-a lasat aripile in jos de rusine. Atunci s-a apropiat de ei un preot iezuit care avea o harca de Homo erectus pekinensis intr-o mana si fructul oprit in cealalta. Parea frantuz, si facea parte dintre ucencii lui Darwin si ai lui Isus, in acelasi timp. Preotul a ridicat mana si a spus:
Nu radeti. Crestinismul va fi salvat de Teoria Evolutiei.
Exista o impresie gresita cu privire la faptul ca Isus ne recomanda sa fim oi. Intr-adevar, Isus se adreseaza oilor si denunta pe pastori ca “hoti si talhari”. “Mai marii neamurilor stapanesc peste ei si oamenii ii numesc “eyergetes” – binefacatori. Intre voi sa nu fie asa”. Pildele lui recunosc o realitate bio-sociala. Dar Isus le recomanda ucenicilor sa recicleze instinctul gregar in instinct de sarpe/porumbel. Oaia care renunta la confortul stupid al turmei va supravietui intre lupi prin reciclarea instinctului gregar in intelepciunea sarpelui.
Sarpele nu este inteligent. “Intelepciunea” la care se refera Isus este suma instinctelor si dotarilor, care este una din cele mai formidabile mecanisme de supravietuire individuala in istoria vietii. Sarpele vede in infrarosu. In aparenta surd, are o ureche interioara care simte cele mai mici vibratii in nisip. Sarpele a renuntat la picioare pentru a se misca liber in orice mediu: pe pamant, sub pamant, in apa, in copaci, in scorburi. Sarpele nu are nevoie de turma si de pastor. Fiti dar intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii
In concluzie, Darwin a spus:
Multumim celor care au imbunatatit genomul lui Homo Sapiens lasandu-si creierele de oaie pe calea ferata.
Selectia naturala pazeste principiul non-contradictiei
16 decembrie 2013 3 comentarii
Voi incepe prin a-l cita pe cem mai influent logico-pozitivist al secolului XX: „Sensul lumii trebuie sa se afle inafara lumii”. Asta insemneaza doua lucruri. Mai intai, nu putem evita teologia (cel putin implicit) atunci cand vorbim despre sens si valoare. In al doilea rand, intrucat principiul non-contradictiei tine de articularea limbajului la suma faptelor care este lumea, teologia nu are sens. Wittgenstein insusi gaseste solutia in tacerea mistica. Hegel in dialectica. Luther in credinta. Kierkegaard in „intelegerea periculoasa” dincolo de principiul non-contradictiei. Etc, etc. Numitorul comun la toti acestia este ca au impins gandirea pana la 0. Asta trebuie sa facem si noi, „pocaitii”, daca vrem ca lumea civilizata sa asculte ce avem de spus.
Si acum intrebarea: pazeste Dumnezeu principiul noncontradictiei?
Asta s-a intrebat insusi Descartes. Ipoteza farsei cosmice: si daca Dumnezeu vrea sa credem ca 1+1=2, cand de fapt nu este asa? Raspunsul sau a fost ca trebuie sa credem ca Dumnezeu garanteaza adevarul logic, pentru ca altfel stiinta nu ar fi posibila. Este o ironie nesesizata in ateismul de youtube faptul ca increderea in adevarul stiitific este conditionata in ultima instanta de acceptarea argumentului ontologic.
De aici, Descartes purcede cu optimism spre noi forntiere: geometrie analitica, mecanica carteziana, omul masina. Ce te faci insa atunci cand ajungand la capatul acestor frontiere, descoperi ca pisica lui Shroddinger nu asculta de principiul non-contradictiei? Zizek spunea cu umorul balcanilor ca Dumnezeu ne-a crezut prea prosti pentru fizica quantica, si ca atare nu si-a batut capul sa simuleze universul dincolo de legile newtoniene.
Adevarul este ca nu Dumnezeu, ci selectia naturala, pazeste principiul non-contradictiei. Creierul a evoluat in acea zona ontica care este descrisa de legile mecanicii clasice. Daca exista un procent de nebunie ereditara in orice societate umana, este pentru ca omul a suspendat selectia naturala, avand grija ca cei care nu pot sa treaga strada singuri sa nu fie calcati de masini. Uneori ma intreb daca victoria lui Homo Sapiens asupra verilor sai mai dotati nu s-a datorat tolerantei fata de schizofren si epileptic, care a insemnat implicit toleranta fata de geniu, si asa s-a nascut shamanul, primul om de stiinta.
Ce facem cu teologia? Grecii aveau motive solide sa considere crucea o nebunie. Sa nu uitam ca teologia vine de unde vine si principiul non-contradictiei, de la Aristotel. Conform principiului amintit, spune filosoful in Metatfizica (V), Dumnezeu nu este constient de existenta noastra. Mintea perfcecta a Agentului Imobil nu poate fi miscata de violul banal, urmat de uciderea cu pietre pentru impuritate sexuala, a unei fetite de 13 ani in Somalia (unde s-a trecut cu succes de la dialectica de stanga la mistica de dreapta, dar asta e pentru alt articol).
„La inceput a fost Logosul (asta spune si Platon)… si Logosul s-a facut trup (contradictie logica intre universal si particular), si noi am vazut slava lui (nu Idea, ci Galileanul descult, alta contradicite logica), intocmai ca slava singurului nascut din Tatal (nascut din cineee?). Basca ca i s-au mai si relaxat sfincterele pe cruce. Hei, Paulus, prea multa invatatura te-a facut sa uiti sa-ti iei pastilele.
Teologia crestna s-a nascut din contradictia intre universalitatea logicii si universalitatea logosului intrupat, care are doar trei rezolvari posibile: paradoxul, mistica si dialectica.
Impartasesc lipsa de entuziasm a lui Ibrian pentru Kierkegaard (mai ales considerand reduntanta referintelor la el), dar recunosc ca omul si-a castigat cinstit dreptul de a nu fi trecut cu vederea. Am tot atatea gene de mistic ca dom’ Cioran, admistratorul strandului de la Valea Aurie (langa Rasinari), care ne injura de toti sfintii cand saream gardul.
Cat despre dialectica, vorba lui Francisc I „Nu sunt Marxist, dar nici nu ma supar daca sunt numit astfel”.
oxigen2 
Comentarii recente