Apocalipsa într-Adevăr

Tehnologia informației, ca și matematica împărtășește din plin cu filozofia. Abstractul, ierarhiile și categoriile sunt rutina zilnică.
În programarea software există două concepte importante pentru o bună organizare a arhitecturii: ‘separarea responsabilităților’ (separation of concerns) și ‘principiul unicei responsabilități’ (single responsability principle). În implementarea acestor principii de obicei semantica dictează. Iar una din dificultățile tehnice de care te lovești e localizarea codului care descrie interacțiunile dintre două componente/entități.
Este practic una din temele filozofice în jurul identității. Anume, de cine aparțin relațiile/interacțiunile dintre două entități?

În cod dacă specifici relațiile ca proprietăți ale oricărei dintre entități ajungi să comiți păcatul de ‘tight coupling’. Poluezi identitatea unei entități cu informații și responsabilități despre altă entitate de care nu ar trebui să aibă habar. Ești nevoit să impui limite și ierarhii altfel coșmarul în care ajungi e că orice modificare arhitecturală semnificativă va fi extrem de greu de efectuat în viitor. ‘Soluția’ (compromisul) de obicei este o variație în care pasezi responsabilitățile interacțiunii dintre cele două entități către o a treia componentă. Nu degeaba de multe ori această a treia componentă e așa numita ‘componentă părinte’. Dar i s-ar potrivi la fel de bine și componenta popă, pastor, spirit sau duh sfânt. Pentru că ea mediază sensul (semantica) celor două entități/componente particulare. Cunoaște, descoperă ceea ce ar trebui să facă entitățile.

Revin mai la ale noastre și reiau întrebarea: relațiile dintre două entități, identități cui aparțin? De exemplu că cineva e irascibil la temperamentul meu – situația, relația asta cui aparține? Îmi aparține pentru că am eu în mod obiectiv atributul enervant? Sau aparține celuilalt pentru că are el în mod obiectiv atributul ‘prea sensibil’?
Complicat. Asemeni lumii codului, probabil ai conceptualiza un nou abstract, o entitate formată din noi doi iar descrierea interacțiunii este un atribut al acestei entități ‘fictive’ și nu a unuia dintre noi în mod direct. Suntem ispășiți.

Deci cumva aș fi și nu aș fi enervant. Aș fi pentru că există cel puțin o relație în care sunt enervant. Dar totuși enervant nu e atribut care îmi aparține mie în mod direct, ci aparține acelui abstract ‘imaginat’ ce reprezintă relația particulară cu cineva. Adică nu sunt enervant pentru toți. Universal. Nu sunt enervant în mod obiectiv. Deci trag speranță.

Dacă aș fi enervant pentru toată lumea atunci ai putea localiza acest atribut (enervant) ca fiind al meu în mod direct. Pentru că acum nu mai este ceva particular unei/unor anumite relații ci este prezent în toate relațiile. Prin urmare nu mai este necesară nici o indirecție, ci reprezintă (mă reprezintă) direct.

Acum pentru că m-am pus singur în situația să mă apăr, voi obiecta că pentru a fi un atribut al meu direct (pentru a fi enervant în mod obiectiv) trebuie să validăm că sunt enervant chiar pentru toată lumea. Toată toată lumea. Adică și din trecut și viitor. Abia atunci aș putea conchide că sunt enervant cu adevărat. Absolut enervant. Acesta ar fi eșantionul necesar pentru evaluarea obiectivității obiective. Cu adevărat adevărate.
Practic până la sfârșitul lumii, până când se oprește existența, până la concluzia/judecata de pe urmă nu poți afirma dacă sunt cu adevărat enervant. Profit de incertitudine.

Orice nou născut din viitor ar putea infirma regula până la el. M-ar putea găsi simpatic. Pentru mine, un Mesia. Poate până la urmă mă răscumpăr 0.0…1% simpatic. Bătălia pentru sufletul meu încă nu s-a încheiat.

Avem deci nevoie de sfârșitul lumii, de ‘tragerea liniei’, de judecata de apoi, finală pentru a putea calcula dacă într-adevăr am fost enervant pentru toată lumea.
Obiectivitatea are nevoie de evenimentul terminării, sfârșitului, completării pentru a se stabiliza. Eterniza. Pentru a demonstra. QED.

Obiectivitatea are nevoie ca nimic să nu mai fie în mișcare, în desfășurare pentru ca nimic să nu mai poată altera rezultatul. Este investită în dominarea/oprirea posibilității. Viitorului.

Iată cum computaționalul, obiectivul, empiricul, adică adevărul, are fetișuri apocaliptice. Adevărul are nevoie de neschimbător ca să elimine îndoiala.

Adevărul doare.

Confruntat cu universul, semantic scapi săpunul

Menționam în editorialul anterior că ‘deși legea e conceptul inventat, a ajuns neclar cine pe cine determină’. Asta în contextul juridicului, în care poziția de creator o ocupăm noi, autorii legii sociale.
Dar să considerăm desfășurarea în alt context. Unde legea și creatorul nu mai suntem noi, ci universul. Noi suntem cei determinați de univers (de legea universului) iar poziția noastră de inferioritate este reprezentată de preocupările pentru semantică.

Semantica, teritoriul imaginarului. Semnificație. Speculație. Iluzie. Imaterial. Spirit. Subiectiv. Moft. Uman. Suplimentar. Secundar. Dispensabil. Dependent. Practic, nimic.

Universul, realul. Concretul. Dovedit. Adevăr. Material. Întrupat. Obiectiv. Necesar. Insensibil. Principal. Primordial. Indispensabil. De care depinde. Practic, totul.

Confruntat cu universul, semantic scapi săpunul. Universul e totul, semantica nimic.

Universul fizic e legea obiectivă. Noi, un accident în univers. Un accident în obiectiv. Anomalie. Semantica, anomalie în anomalie. Vis în vis. Semantica e excesul de vremuri bune. Vremurile grele, taie din exces și întorc la căile adevărate ale universului, la legile fundamentale ale universului. Universul e ceea ce contează.

Pământul de exemplu a fost și el odată ceea ce contează: centrul universului. Nu mai este de când putem să-l distrugem.
Cândva natura a fost și ea ceea ce contează: mamă a tot. Nu mai este de când putem s-o distrugem.
Dumnezeu a fost și el cândva ceea ce contează. Nu mai este de când putem să-i violăm atotvoința cu știința.

Rămâne că universul e ceea ce contează. Rămâne să-l putem distruge. Și atunci, și universul este și nu mai este tot ceea ce contează. Atunci înseamnă că și universul depinde de semantica noastră, de neînțelegerile noastre.

Da. Semantic, și universul se poate apleca.

Apropo, dacă universul e inteligibil atunci de ce ne-am ales cu semantica? Doar totul mecanizat nu se putea? Sau poate e și semantica mecanizată. Pesemne că într-o zi știința nu va mai fugi de semantică și o va explica. Apoi după ce vom fi cu explicația în mână ce? Ei bine, ce-i după rămâne o problemă.. de semantică.
Regula pare să fie că oricum am freca forma lămpii, nu putem opri spiritul. Momentul explicării semanticii nu rezolvă semantica. Cât de inteligibil e asta?

De exemplu e inteligibilul satisfăcut și când demonstrezi formal că nu e posibilă formalizarea? Când explici cum nu poate fi explicat? Pentru că în funcție de asta universul poate fi inteligibil și fără să poată fi explicat. Sau poate fi inteligibil doar dacă poate fi explicat. În cazul de pe urmă, cum încă nu știm dacă poate fi explicat, nu știm dacă e inteligibil. E doar aparent explicabil și aparent inteligibil. E deci nu tocmai pertinentă retorica din ‘cum se face că universul e inteligibil?’.

Rațiunea e limitată. Spiritul, na rațiune.

Necunoașterea legii scuză pe nimeni

Așa sună fundamentul juridic. Din fericire pentru mine, sunt un nimeni. Deci să-mi fie scuzat demersul împotriva legii.

‘Necunoașterea legii scuză pe nimeni’ e pilonul declarat absolut din necesitate. Axiomatic, fundamental pentru a putea permite și susține posibilitatea legii în sine. Fărădecare legea nu se poate dezvolta, exista. Fără acest pilon, s-ar dezlănțui haosul. Haosul fiind de fapt ceea ce justifică acest pilon al legii. Pentru că fără urgența haosului, am recunoaște cu ușurință și detașat că pretinsul fundament e lipsit de logică. E absurd. Ceea ce în final mărturisește până și fundamentul despre sine.

Nevoia scrisului
Legea are nevoie să fie scrisă și tocmai această necesitate e testamentul, recunoașterea că legea depășește capacitatea ‘naturală’ de a fi memorată. Din start, de la origine, legea nu poate fi cunoscută pentru că nu poate fi toată memorată. Are nevoie de scris. De ‘stă scris’. Să fie scrisă. Legea mereu s-ar pierde dacă nu ar exista posibilitatea stocării, memorării. Scrisul în sensul colocvial fiind una din formele memorării (scrisului în abstract). Legea are nevoie de scris pentru a se putea repeta. Perpetua. Veșniciza. Eterniza. Obiectiviza. Deci tehnic, formal suntem din start incapabili de a cunoaște legea. Ceea ce normal ar însemna că suntem perfect scuzabili și de necondamnat. Dar creația (legea) ajunge să se răzvrătească împotriva creatorului (a noastră).
Pentru că de la origine legea nu poate fi toată cunoscută (memorată), legea își permite ca semantic (în spirit) să ne declare păcătoși. Legea ne declară născuți în fărădelege. Condamnabili pentru că ne naștem incapabili să-i satisfacem nevoia: aceea de a o reține complet și fidel. Suntem incapabili de a sluji legea cum trebuie. Născuți vinovați, păcătoși. Deși legea e conceptul inventat, a ajuns neclar cine pe cine determină.

Avocați și judecători
Dacă într-adevăr nu ar fi scuză necunoașterea legii atunci nu am avea nevoie de avocați și judecători.
Nu tocmai existența judecătorilor și avocaților e mărturia și dovada că legea nu poate fi cunoscută? Pentru că dacă ar putea fi cunoscută, și ar fi cunoscută, atunci la ce trebuință avocați și judecători? Vasăzică toți suntem capabili să cunoaștem legea doar că cei de rând cunoaștem doar cu ‘c’ mic. Doar avocații purced și judecătorii deja dețin, Cunoașterea cu ‘C’ mare (Adevărată). Dar și avocații și judecătorii sunt în cele din urmă muritori. Și ei failibili în fața legii. În fața legii pe care o întemeiază. Închinători la creație.

Martorul din filme
Filmele sunt un alt martor al absurdității că ‘necunoașterea legii nu este scuză’. Mă refer la clișeul omului primitiv din trecut care e teleportat în modernitate. Primitivul neadaptat încalcă toate legile modernității. Tehnic e imediat condamnabil, dar spiritul umanității îl păsuiește. Pentru că primitivul beneficiază de clemența din ‘necunoștintă de cauză’. Adevărata necunoștință de cauză. Cu condiția să fie primitiv destul. Primitiv așa cum trebuie, altfel e de condamnat.
Îndurarea aceasta față de primitiv e de fapt recunoașterea că regula este absurdă din moment ce are excepții valide. Primitivul este scuzat de necunoașterea legii datorită ‘necunoașterii legii’. Dar nu orice ‘necunoaștere a legii’ e la fel. Avem așadar necunoașteri mai necunoașteri și necunoașteri mai puțin necunoașteri.
Totuși nici măcar primitivul nu e scuzat de la posibilitatea cunoașterii legii. Prin urmare trebuie educat. Și vorba unuia, întâi ajutat, apoi obligat. Pentru că până și un singur necunoscător, e unul prea mult.

Fundamentul în sine
Nu în ultimul rând, fundamentul despre care vorbim (necunoașterea legii scuză pe nimeni) este în sine mărturia că fundamentul nu face sens. Pentru că întemeietorii când au început legile nu au început cu fundamentul. Cu ‘necunoașterea legii nu e scuză’. Ci fundamentul a fost introdus posteriori. În urma abuzului legii. Și de aici decurg problemele. Ceea ce este considerat fundament, un evident, ceea ce trebuie să fie ‘prim’ al legii, primordial, este de fapt un secundar, un supliment, un adaos, o peticeală ca să nu curgă legea pe apa sâmbetei. Ceea ce trebuia să fie evident de la început, a fost evident doar în retrospectivă.
Dacă ‘necunoașterea legii nu e scuză’ atunci nu e scuză necunoașterea că axioma noastră e un fundament care nu ar fi trebuit să apară posteriori ci să fie prezent la început, de la început, să fie cea dintâi lege. Cea evidentă, cea mai evidentă.

Fundamentul legii e șubred. Scârțâie tehnic și semantic. Și în fapt și în spirit.
Empiric și științific: câți dintre noi cunoaștem toate legile? Nici unul.
Și imediat e nevoie să lăsăm raționalul, realismul, practicul, știința și empiricul la o parte și s-o dăm cu semantica și spiritul: tehnic da, cunoașterea legii este un absurd și o imposibilitate, dar în spirit, e cât se poate de fundamentală. Să remarcăm deci: fundamentul justiției, civilizației și societății e spirit nu fapt. Semantică nu empiric și științific.

Fundamentul legii imploră acum clemență. Are nevoie de scuze pentru că n-a cunoscut legea care îi cerea să fie prezent de la început nu ulterior ca peticeală retrospectivă. Și cum necunoașterea legii scuză pe nimeni, să judecăm și fundamentul.

Ipoteza gradinii zoologice

Sindromul Ierusalim

Învățat cu răul

Am fost învățat că nu se știe cum a apărut răul. Adică am fost învățat că răul intră în scenă. Apare, intervine. Undeva, cândva. Răul era nicăieri, înainte.

Dar nu posibilitatea apariției răului e deja cam rău? Nu e destul de rău că rău poate să fie? Și nu-i și tare bine că rău, doar, poate să fie? E posibilitatea de a fi rău sau bine rău sau bine?

Aștept să-mi zică alții. Că așa sunt învățat

Dialectică de zi cu zi: Cel-cu-mașina-mare

​Am avut un conflict într-o parcare.
Domnul grav, impunător, mustață deasă, riduri expresive. Mă țintește din spatele geamului mașinii cu o privire clar nemulțumită și un murmur de înjurătură. Evaluez situația, fac introspecție, mă găsesc kosher. Cu amestec de nedumerire și indignare mă îndrept către domn să-mi satisfac curiozitatea.

Aflu că n-am parcat cum trebuie. Mă uit din nou. Mașină mică de oraș, încadrată bine în spațiul de parcare marcat. O dăm în dezbatere. El nu prea articulat, eu tot mai indignat, el mai departe cu reproșurile, eu nu pricep nemulțumirea. Câteva replici mai târziu ne vedem fiecare de ale lui.

Ulterior interpretez mai bine contextul. Domnul avea mașină lungă iar eu cu mașina mică eram parcat pe un spațiu care i-ar fi venit bine dumnealui. El o ținea că n-am parcat bine, eu că am parcat bine. Domnul de fapt nu-mi reproșa nimic tehnic, legal (s-ar spune că nimic formal, structural, gramatical). Ci semantic. Formal eram în drept, în spirit anatema. În ciuda efortului dezicerii de credință dealungul timpului, iartă-mă din nou acuzat de formalism și legalism. De îmbrățișare a literei și nu a spiritului. Technicalității în detrimentul practicalității. Că-mi pasă doar de mine, fără să am preocupare activă față de eventualitățile celorlalți.

Morala e că vă condamn pe toți la încă o sarcină mesianică: de fiecare dată când parcați mașina, să vă gândiți și la Cel-cu-mașină-mare. Dacă e tocmai azi ziua când vine Cel-cu-mașină-mare și bate în parcare? Sunt eu oare pregătit?