Fara titlu

Intors de la cutreierarea Pamintului, diavolul da nas in nas cu dumnezeu, care-l intreaba:

⁃ L-ai vazut pe robul meu I(ac)ov, barbosu’ meu favorit, cum sufera sarmanul?

⁃ Nu, raspunse diavolul. Eram ocupat sa ajut niste evolutionisti sa gaseasca vaccin pentru coronavirusu’ asta pe care l-ai scapat din eprubeta.

⁃ A, da. Ups.

⁃ I(ac)ov zici?

⁃ Da, e trist rau, sfintul geniu, pupa-l-as.

⁃ Ce i-ai mai facut?

⁃ Eu? Nimic. L-am dat pe mina fratilor lui.

⁃ Ptiu, drace! Chiar n-ai mila?

⁃ Eh, stii cum devine treaba, cui pe cui se scoate – zice dumnezeu zimbind strengareste.

⁃ Da, stim. Asa i-ai zis si lu’ fiu-tu, de-a ramas cu gauri in palme. Sau in incheieturi – depinde cu care dintre vocile din capul lui vorbesti.

⁃ C-o cruce sintem toti datori, nu?

⁃ Sa mori tu! Hai ca am treaba. Distractie placuta.

⁃ Bine, bine. Apropo, ai auzit-o p-aia cu cea mai mare inselatorie a omului? S-a convins pe sine insusi ca exista!

⁃ Tare! Vezi ca stai cam mult pe Facebook.

Literatura apocaliptică

Toate adevărurile, personajele, evenimentele, normele, considerate sacre, imuabile, veșnice, au caracter istoric, temporal, cultural, un moment documentat – de cele mai multe ori – al apariției, dezvoltării, modificării sau dispariției lor. Acest adevăr este valabil pentru Yahwe – zeul madianit obscur, devenit Dumnezeu, Decalog, literatura deuteronomistă, Sfânta Treime, etc., și pentru literatura cu caracter profetic sau apocaliptic.

Ce reprezintă apocalipticismul? Una dintre formele revelației – mantra de la interfața orient / occident, dintre antichitate și lumea modernă. O soluție, o promisiune, un compromis, o amânare, o proiecție, o defensă. 

Soluția rezolvării dilemei teodiceei, compromisul translației din lumea reală, încăpățânată și contradictorie, într-o lume imaginară: Impărăția lui Dumnezeu, a luminii, perfecțiunii, veșniciei, în contrapartidă cu Împărăția Întunericului, iadul, infernul, pedeapsa veșnică. O radicalizare!

O amânare a justiției și justificării, o proiecție spre personaje mitologice, atotputernice, cu atribute și carateristici absolute, într-o zonă în care totul devine posibil, chiar imposibilul, improbabil.

Dar, n-ar putea apocalipsa să mai fie și altceva? O revoluție interioară, amputată, avortată? Mulți pot avea ideea revoluției, dar nu oricine este în stare sau vrea, cu tot dinadinsul, să pună mâna pe jungher, pe spadă sau pe armă. Și atunci? 

Însăși ideea revoluției este sublimată și proiectată, lăsată în seama Domnului, care va aduce dulcea răzbunare, care va face, în sfârșit, dreptate! O fi însemnând „Soarele mult doritei dreptăți!” și lumină, dar prăjește foarte eficient! „În căminul măreț uimitor, Odihnesc fericiții tihniți… A venit, iată și rândul lor, Căci destul au fost prigoniți!” Între armonia paradisiacă, tensiunea conflictului și intoleranța iadului, nu e decât un pas, iar trecerea este foarte bine dozată.

Apocalipsa nu este decât o revoluție înveșmântată sacerdotal, o răsturnare de regim isihastă, un pelerinaj spre tărâmuri generoase imaginare – Noul Ierusalim.

Să ne amintim că orice revoluție este confiscată, deturnată. De cine? De real, cotidianul tern și lumea noastră prost orânduită, de interese, privilegii, corupție și putere. De oameni. Și atunci, poate că apocalipsa este de fapt, o revoluție ideală amânată, proiectată în zona morgana împărăției ideale, către care tindem, dar nu ajungem.

O defensă șchioapă, care expediază inconveniențele lumii reale imediate, într-o zonă imaginară, himerică, bogată în promisiuni excedate, cu acoperire incertă, plină de iluzii care pot întreține boala, dar nu aduc vindecarea, nici rezolvarea.

Citit în cheie literalistă, ea devine religie, credință, superstiție. Totuși, rămâne ceea ce este: o ficțiune! Oricât de bogată ar fi în semnificații!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale și istorie, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de firesc, verosimil. 

Un samizdat, o subversiune. Îmi amintesc de “Pregătire pentru criza finală”, scrisă la mașina de scris pe hârtie pelur, în douăsprezece exemplare – apostoli din era comunistă a pre-copiatoarelor, trimiși să potolească setea de “altceva”!

M-am născut la câțiva ani după al doilea război, în plin stalinism, colectivizare, comunism ceaușist, am trăit un cutremur major, revoluția, tranziția, digitalizarea, internetul și ce mai urmează.

Ritmul istoriei se grăbește sau este doar o aparență. Una este să trăiești istoria și alta este s-o percepi, s-o scrii, în mod semnificativ. Istoria este povestea jocurilor de putere, de interese, ale informării și dezinformării. Teoriile conspirației sunt un fel de profetism și apocalipticism contemporan.

Știm azi că necunoscutele din știința viitorului – futurologia, sunt prea numeroase ca să putem face predicții științifice, altele decât pe termen scurt. Modelăm viitorul, impregnați fiind de trecut. Viața omului este prea scurtă, ritmul istoriei prea lent, adevărul evenimentelor reale clasificat, pentru decenii sau pentru totdeauna.

Pentru profetism și apocalipticism, trebuie să ai imaginație bogată, să fii suficient de exaltat, dar bine dozat, să faci un joc de perspectivă apriori – aposteriori de câteva secole, să te pretezi la tehnica pseudoepigrafiei – furt de identitate sacru – să stăpânești suficient de bine limbajul oracular, să aplici principiul profetic an–zi pentru a transforma anii în secole, secolele în milenii și să dai istoriei perspectiva veșniciei. 

Cu puțin noroc, dacă concurența nu e prea mare – ai șansa să-ți reușească. S-a purtat până la saturație! S-a umplut lumea de apocrife! Patima scrisului e mai mare decât patima cititului!

În mentalitatea literaliștilor, inerantiștilor, profetismul și apocalipticismul poate fi reînviat la dimensiuni caricaturale, pantagruelice, un fel de apetit debușonat de interdicția ficțiunii, cultivat cu osârdie și obsesiv la toate nivelurile, de la pseudoacademic la vulgar, trecând prin seminariile (ppt) obligatorii și de gust îndoielnic – ca să folosim un eufemism, până la can-can-urile decretului duminical și fixarea addictivă, masochistă, a unor date profetice parusiene.

Care sunt, totuși, calitățile profetismului, apocalipticismului? 

Capabil să simuleze și disimuleze jocuri de putere și interese. Dezvăluia adevăruri perene despre o realitate imediată care nu permitea libertatea de gândire și expresie. Dădea glas celor oprimați.

Probabil cea mai importantă funcție este cea mitologică, simbolică, bogăția de semnificații, planurile reverberate și multiplicate de valori și înțelepciune, incluse.

Totuși, percep o incompatibilitate funciară între împărăția lui Dumnezeu interioară despre care ne spune evanghelistul doctor Luca, că vorbea blândul Isus, și viziunea catastrofică, cataclismică a finalului apocaliptic. Pare și un fel de calcul cu efecte terifiante, făcut sau completat de preoți, locotenenți ai liturgicii și anexelor sale pecuniare.

A fost de partea omului simplu, împilat. O luptă pentru echitate și împotriva abuzurilor de tot felul. Este măreț și strălucitor. Are funcții artistice, estetice, etice, epice, dramatice, catartice – reale, incontestabile. Este perfecționat și finisat în mod savant, așa cum numai anticii puteau s-o facă. 

„Să nu impunem micile noastre programe de burghezi cu bun simț acestor mișcări extraordinare atât de mult peste statura noastră. Vom continua să admirăm morala Evangheliei…, dar să nu ne închipuim că, cu idei simple de fericire sau de moralitate individuală se poate schimba lumea. Ideea lui Isus a fost mult mai profundă, a fost ideea cea mai revoluționară din câte au existat vreodată într-un creier uman, ea trebuie luată în ansamblul ei, și nu cu suprimări timide care amputează tocmai ceea ce a făcut-o eficace pentru regenerarea umanității.” Ernest Renan, Mântuitorul – Viața lui Isus, trd Ion Papuc, București, Orizonturi, 2013, p 81. 

Religie – etiogeneză – 2

Acest al doilea articol este, ca și primul, o recenzie, o compilație din Reza Aslan^[1] ce conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample, răspunzând la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

(Continuare)

Aspecte evolutive. Întrebarea este: ce avantaj adaptativ ar fi putut crea religia pentru ființele primitive? Cum anume ajută la supraviețuirea speciei răspunsurile liniștitioare, dar mereu schimbătoare, date misterelor universului?

Practica rituală ar activa anumite sentimente care i-ar da posibilitatea să-și controleze temerile. Totuși, cercetătorii nu sunt convinși că prezența unei credințe ar avea acest efect, pe când absența ei, ar conduce la pierderea sa. Unele credințe nu produc nici un sentiment de felul acesta. 

În ciuda percepției obișnuite, nu avem nicio dovadă că există o emoție caracteristică religiei – nici măcar transcendența – și, ca atare, nu există niciun temei pentru a conchide că sentimentele religioase contribuie în vreun fel la supraviețuirea oamenilor.” p 44.

Ipoteza sociologică, avansată de părintele sociologiei, Emile Durkheim. „Pentru acesta, religia este un fapt eminamente social, ea trebuie să fie înrădăcinată ferm în realitate, nu în mitologii fanteziste sau speculații absurde, nu în crâmpeie mistice sau superstițioase, în credințe, ci în obiecte și experiențe reale, pentru a rezista ca un construct social în perioada dezvoltării noastre timpurii.^[2]

„Durkheim a susținut că reale sunt acțiunile concrete ale unei coomunități unite prin sânge și relații de rudenie, care luptă laolaltă să se adapteze și să supraviețuiască într-un mediu ostil. De aceea, spune Durkheim, religia provine din viața socială, din riturile și ritualurile care ajută comunitatea să dezvolte o conștiință colectivă.”

El folosește vânătoarea ca act generator de coeziune și întemeietor de rituri, crezuri, ceremonii care prin utilitatea lor, îi pătrunde pe vânătorii și oamenii expuși riscului, de un fior sacru.

Aici se cristalizează primele dansuri rituale, aici încolțește ideea de jertfă, se naște mitologia sacrificiului.

„Astfel, ceea ce începe ca un act real – vânătoarea – se transformă într-o activitatea spirituală – ceva supranatural – deschizând drumul pentru credința în suflete personale și spirite divine.” p 46.

„Teoria socială este cea mai larg acceptată… Neajunsul acestui raționament este, că deși, religia are puterea de a aduce laolaltă oameni diferiți, este eficientă atât ca forță unificatoare, cât și ca generatoare de învrăjbire. Poate provoca coeziune, dar și disoluție, incluziune, dar și excluziune, legitimează, dar și delegitimează.” p 47.

„Teoria coeziunii sociale se bazează pe ideea că religia este sursa primară, dominantă, a solidarității în comunitățile preistorice. Acest lucru este în mod categoric fals (opinia categorică îi aparține lui Reza Aslan – n.a.artic.). În evoluția umană, relațiile de rudenie au fost un instrument mai puternic și mult mai însemnat al coeziunii sociale.”47

Teorii psihologice și psihanalitice. Jung și Freud au furnizat explicații psihologice pentru imboldul religios extras din faldurile modelului psihanalitic nou, dar „în timp ce Jung a psihologizat spiritualitatea religioasă, Freud o considera o nevroză, o tulburare mentală, psihosocială care favorizează credința în lucruri invizibile și imposibile, determinând acțiuni compulsive și un comportament obsesiv.

Credința religioasă, scria Freud în Viitorul unei iluzii, ‚se naște din nevoia omului de a-și face neputința suportabilă.’ În viziunea lui Freud, dorința principală a lui Adam este să-și satisfacă instinctul animal. Religia ar fi doar un mijloc de a-și diminua vinovăția izvorâtă din dorința de a-și nega natura umană.”48

„Aproape tot ce a scris Freud despre originile imboldului religios, a fost demontat. Totuși opinia sa că religia este o ‚împlinire a dorințelor’ a rămas în conștiința criticilor religiei. Mulți dintre ei au rămas cu ideea că scopul principal al religiei este să diminueze suferința și anxietatea, să aline frica de necunoscut.” Reza Aslan consideră acest tip de explicații simplist și eronat.

Motivația religioasă indusă de frică, anxietate și violență este regăsită și la David Hume și Rene Girard. Acesta spune că religia a apărut la popoarele primitive pentru a domoli violența, canalizând-o spre un sacrificiu ritual – țapul ispășitor.^[3]

Frustrarea. Ludwig Feuerbach reține în Esența creștinismului, că Dumnezeu  este ‚sentimentul unei lipse’.^[4]

„Religia nu poate fi considerată în mod intrinsec o sursă de confort. Nu există niciun temei științific pentru a gândi astfel. Dimpotrivă. Religia provoacă tot atât de multă anxietate și vinovăție în viețile oamenilor, pe cât alină. Cliford Geertz: „probabil că religia i-a tulburat pe oameni, în aceeași măsură în care i-a îmbărbătat.”^[5] Sub aspect evoluționist, costurile mari ale religiei ar putea fi drămuite mult mai bine și dirijate spre resurse de supraviețuire și reproducere.

Aspectele etico morale. Cu siguranță, religia clamează un comportament altruist și este generatoare de caritate. Are ea însă un efect moral specific asupra societății? Concluzia lui Paul Bloom, cercetător cognitivist, este că sunt puține dovezi care să ateste că „religiile lumii au un efect important asupra vieții noastre morale”. Studii serioase, repetate, au arătat că efectele morale ale religiei, atât bune, cât și rele, nu sunt diferite de ale oricări alte practici sociale. „Ca adaptare biologică, credința religioasă este un candidat improbabil.”^[6]

De altfel, aspectele etice ale religiei, judecate la scara timpului biologic, sunt destul de recente. „Credința într-un ‚legiuitor divin’ care stabilește ce este bine și ce este rău să facem, nu are decât 5000 de ani; credința într-o răsplată cerească pentru un astfel de comportament, este și mai recentă.” Apare odată cu scrierile deuteronomice și apocaliptice, în ultimii 2500 ani.

„Ceea ce au în comun toate teoriile curent acceptate și aparent logice despre originile imboldului religios, este că sunt mai preocupate de ceea ce face religia, decât să precizeze de unde provine religia, cum a apărut și de ce. În ciuda a tot ceea ce credem că știm, dovezile arată că religia nu îi face pe oameni nici buni, nici răi. Ea nu controlează natural comportamentul și nici nu favorizează în mod natural cooperarea în societate. Nu stimulează altruismul diferit de orice alt mecanism social… Nu reduce în mod automat anxietatea și nici nu îmbunătățește succesul reproductiv. Nu promovează supraviețuirea celui mai puternic.”^[7]

Scott Atran, antropolog, citat de Reza Aslan: Religia „este scumpă material, necruțător de contrafactuală, chiar și contraintuitivă. Practica religioasă este costisitoare, sub aspect material, al consumului emoțional (incitând frici și speranțe) și al efortului cognitiv (necesar menținerii a două rețele de credințe, una factuală și alta contraintuitivă).”^[8]

---

^[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate , notele, citatele primare sau secundare următoare.

^[2] Emile Durkheim, The Elementary Forms of Religious Life, Free Press, NY, 1995, p 227.

^[3] Rene Girard, Violence and the Sacred, John Hopkins Univ Press, Baltimore, 1979.

^[4] Ludwig Feuerbach, The Essence of Christianity, trd Marian Evans, NY, 1855, p 105.

^[5] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, NY, 1973, p 87-125. În rom, ed Tact, 2014.

^[6] Paul Bloom, Religion, Morality, Evolution, în Annual Review of Psychology, 63/2012, pp 186-196. As, Paul Bloom, Religious Belief as an Evolutionary Accident, în The Believing Primate, Philosophical and Theological Reflections on the Origin of Religion, ed J Schloss și M Murray, Oxford Univ Press, 2009, p 169.

^[7] David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral: Evolution, Religion and the Nature of Society, Univ of Chicago Press, 2002.

^[8] Scott Atran, In God We Trust: The Evolutionary Landscape of Religion, Oxford Univ Press, 2002, p 43.

Religia – etiogeneză – 1

Aceste două articole – de fapt unul singur – despărțit din motive redacționale, sunt/este o recenzie, o compilație din Reza Aslan^[1], dar care conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample care răspund la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

Încercând să stabilim cauzele religiei avem deschise două mari posibilități.

O putem face ca oameni religioși, deschidem Sfânta Scriptură la Geneza 1,1 și spunem: La început… Ipoteza credinței este una validă pentru credincioși, oferă temeiuri afective, dar nu conduce la progresul cunoașterii.

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu, cel necreat, a creat existența, materia, spațiul, timpul, viața, pe om și religia. Punct. Cunoașterea se oprește aici. Mai departe putem face teologie, exegeză, hermenutică, dar nu putem vorbi de știință. 

Religia a apărut odată cu omul.

Sub aspect științific, care ar putea fi ipotezele de luat în discuție?

Am putea clasifica teoriile cauzale ale religiei în categorii circumscrise domeniului de care aparțin. Atfel, am avea teorii existențiale, empirico-pragmatice, sociale, psihologic-psihanalitice, evoluționiste, neurofiziologice, eclectice, etc. Ultima ar fi o sinteză a tuturor explicațiilor, dându-le credit parțial, tuturor.

Mai întâi, sub aspect istoric, arheologic, paleonologic, omul n-a fost același în ultimii 100 de mii de ani, de când a apărut pe continentul african. Nu există doar fosile ale hominizilor, dar în ultimii 60 de mii de ani și chiar mult mai vechi, există artefacte care le-au dat posibilitatea cercetătorilor să brodeze pe seama artei rupestre, a mormintelor, reprezentărilor. În tot acest timp, omul, trebuințele sale, cultura și spiritualitatea lui, s-au schimbat profund. La fel și religia sau religiile sale.

Cele mai presante trebuințe ale ființelor vii sunt supraviețuirea, hrana, adăpostul, reproducerea. Omul devenit conștient de sine, gânditor, folosește unelte, focul, pieile și orice ar putea fi folositor scopului urmărit – trebuințele sale presante.

Civilizația peșterilor, poate și ca locuințe, dar mai ales ca lăcașuri de cult, aduce primele reprezentări artistice.

Primele eforturi de a găsi o explicație universalității prezenței religiei pe întregul pământ, au început după jumătatea sec XIX, stimulate de opera novatoare a lui Darwin. Chiar dacă în forme culturale și spirituale, atât de diverse, proteiforme – animiste, politeiste, monoteiste, panteiste, nonteiste, spiritualiste, ezoterice, teozofice, etc. – trebuie să existe o explicație evoluționistă, legată de supraviețuirea speciei umane prin fenomenul religios.

Teorii spiritualiste. Printre primii care au intuit acest aspect, încă de pe la 1850, a fost antropologul Edward B Tylor. El considera că „sursa imboldului și comportamentului religios este credința enigmatică și derutantă, că sufletul există separat de trup”, convingere prezentă pretutindeni în lume.

Elementul morfologic constutiv de recunoaștere între oameni, este fața. El are corespondent în creier, ca și alți centri relativ localizați: văz, miros, vorbire, scriere, auz, calcul, etc. Leziunile acestui centru conduc la prosopagnozie (gr: prosopon – față) – incapacitatea de a recunoaște apropiații. Inutil să spunem că există și proceduri legale care uzează de aceste detalii: pozele din pașaport, IC, legitimații, etc. 

Totuși, în mod intim, în forul nostru interior, nu ne identificăm în primul rând cu trupul nostru, sau poate doar kinestezicii și artiștii o fac. Cerebralii, auditivii, se identifică în primul rând cu propria personalitate, cu viața lor interioară.

Ce suntem sau cum ne vedem noi? Un suflet în-trupat. (Acest tip de cratimă inspirată îi aparține lui Gabriel Liiceanu). Deci, nu în primul rând piele, oase, carne și păr, unghii, ci un suflet, un spirit, un psihic. Apoi i-am creat pe zei în oglindă, punându-i la rându-le să ne facă, „după chipul și asemănarea noastră”! 

De când științele informaționale și comunicarea au devenit pregnante, oamenii devin tot mai conștienți de faptul că, deși ființa lor este unitară, totuși partea biologică din noi este doar un vehicul, în timp ce esența noastră se află în computerul cerebral.

Psihologii și neurofiziologii au multe detalii și distincții de operat aici, dar omul comun folosește o singură expresie sau doar câteva: psihic, suflet, intelect, minte, etc.

Bagajul lingvistic și al cunoștințelor s-a îmbogățit continuu, ca în toate celelalte domenii.

Fenomenele onirice. Un prim început, bănuiește Tylor, au fost visele. Ele au fascinat din cele mai vechi timpuri. Au fost sursă a divinației. Dar să ne gândim la substanțele psihoactive, folosite de asemenea, din cele mai vechi timpuri. Apoi, producțiile psihopatologice, halucinațiile, delirul, transa, stările modificate ale conștiinței, etc. Toate acestea s-au modificat parțial, de-a lungul timpului, cu specificul cultural, zona geografică, tradițiile acumulate. 

Toate aceste manifestări ciudate, au fost interpretate, semnificate și au constituit un rezervor bogat în popularea cu ființe divine de pe alte tărâmuri, diferite de viața ternă de fiecare zi.

Cultul morților. Morții nu mai sunt abandonați, ci sunt prezervați, îngropați, casetați, purtați, ca spirite ocrotitoare. Perisabilitatea trupului, materiei era evidentă, dar rămânea ceva din sufletul, amintirea, calitățile, spiritul celui decedat. 

Nu cunoaștem raționamentul omului din acele vremuri. De vreme ce începuse să gândească, să judece, să facă legături, să proiecteze în timp și spațiu, să se atașeze, să stabilească relații, acele legături persistau și după moarte, prin ceea ce părea durabil: sufletul, spiritul său.

Influența Naturii. În Germania, Max Muller, „considera că primele experiențe religioase ale omenirii au fost rezultatul întâlnirilor cu natura. Nu visele, ci starea de veghe, îi alimentează lui Adam experiența religioasă. Adam trăiește într-o lume vastă, incomprehensibilă, plină de mistere, pentru care caută explicații. Trebuie că altceva, altcineva, le-a creat pentru el.” p 42.

„Primii oameni au avut anumite credințe despre natura universului și despre locul lor în el, cu mult înainte de a începe să-și graveze credințele pe pereții grotelor. Strămoșii noștri, Adam și Eva, nu au trăit într-o ceață nihilistă din care, dintr-o dată, s-au deșteptat, precum profeții atinși de revelație. Mai degrabă, Adam și Eva și-au moștenit sistemul de credințe cam în același fel în care și-au moștenit dibăcia la vânătoare sau abilitățile cognitive și lingvistice: în mod gradual, pe durata a sute de mii de ani de evoluție mentală și spirituală.” Id, 39-40.

„Supoziția curentă este că aceste picturi rupestre sunt menite să fie un fel de „magie a vânătorii”, farmece care îl ajută pe vânător să își prindă prada.” Acum apare Vrăjitorul din peștera Volp, supranumit Stăpânul Fiarelor, una dintre cele mai vechi reprezentări ale unui zeu zoomorf.^[2]

Fascinația transcendenței. „Credința religioasă este atât de răspândită, încât trebuie considerată o parte esențială a experienței umane – un fapt de netăgăduit. Suntem Homo religiosus – dar mai puțin prin dorința de a avea crezuri sau instituții, nu prin devoțiunea noastră față de zei și teologii specifice, ci prin năzuința noastră existențială către transcendență.” 40-41.

„Etnologul britanic Rober Marett a numit acest sentiment de minunare – supranaturalism, adică acea atitudine a minții provocată de minunarea în fața misterului… El a numit această forță, un fel de suflet universal, mana – cuvânt polinezian care înseamnă putere. Mana reprezintă forța impersonală, imaterială, supranaturală, care se găsește în toate obiectele animate și inanimate.” p 42.

„Fie că este vorba de vise, de întâlniri cu natura sau de speculații despre înaintași defuncți, toate aceste expicații au în comun supoziția că religia a apărut în evoluția omenirii ca răspuns la niște întrebări fără răspuns, și pentru a-i ajuta pe primii oameni să gestioneze o lume amenițătoare și impredictibilă. Această explicație a rămas populară până astăzi…

(Va urma)

---

^[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate notele, citatele primare sau secundare următoare.

^[2] Nota conține referințe la principalii autori privind vrăjitorul și stăpânul animalelor din preistorie și zorii civilizației. Enumerăm doar câțiva: Alberto Blanc, Some Evidence for the Ideologies of Early Man, în Social Life of Early Man, ed Sherwood Washburn, Rutlege, Londra, 2004, p 121. Bettina Arnold, Derek Counts, ed., The Master of Animals in Old Iconography, Budapesta, 2010, p 9. Jacquetta Hawkes și Sir Leonard Woolley, Prehistory and the Beginnings of Civilization, Harper and Row, NY, 1963, p 204-205.

Tribalism interiorizat

Una e să fii consilier și alta consiliat, una este să fii istoric al religiilor, cercetător al psihologiei, sociologiei, antropologiei religiei, și alta este să fii credincios. Una este să fii subiect, și alta obiect. Una este să fii în afară, exterior, și alta în interior. Una e să fii cercetător, savant, om de știință, universitar și cu totul alta este să fii religios, dominat de temeri, copleșit de orânduiri, autoritate, reguli, plin de idei preformate, superstiții, crezuri.

Unul face analiza la rece, detașată, lucidă, a situației, proceselor, fenomenelor implicate, celălalt este implicat cu întreaga sa ființă: afectivitate, interes, pasiune, convingere, miză, în mixtura relațiilor prost conturate și rău definite, în supa gusturilor îndoielnice și a doctrinelor, dogmelor și ideologiilor interesat – preformate.

Unul cunoaște modelare psihică umană, dinamica psihologică, regresia, defensele și jocurile psihologice, profunzimile abisale ale subconștientului și inconștientului, celălalt intră în creuzetul frământărilor, conflictelor, luptelor cu sine, cu semenii, cu lumea, se consumă afectiv, mizează totul pe apărarea oarbă a unor ruine fumegânde, dar are sentimentul că moare ca un erou, că își vinde scump pielea prețioasă, pe care ceilalți o evaluează condescendenți, critic, compătimitori.

Primul este neutru, detaliază, descrie, separă, disecă, urmărește longitudinal, forțele, conduita, comportamentele, consecințele, determinismul, cel de-al doilea este cufundat în atmosfera fenomenologică, își pune în joc aptitudinile, talentul, ființa, se investește, se identifică, devine partinic, tendențios. Devine selectiv, reține tot ce îi confirmă convingerile, respinge tot ce îi provoacă disonanță cognitivă, îl contrariază. Confirmation bias, cognitive bias.

Cel dintâi nu are parti-pris-uri, în schimb folosește din plin criterii de validare, verificare, falsificare. Cel de-al doilea este cufundat afectiv în convingeri, este parte în conflictul pro/con, simte că e de datoria lui să slujească această cauză, să militeze activ, să-și transmită misionar convingerile, să câștige aderență și aderenți, să tezaurizeze argumente, să combată obiecțiile, îndoiala, incertitudinile. 

Cel dintâi păstrează o imagine de ansamblu, un orizont larg, compară și cântărește, enumeră și identifică, evaluează și clasifică. Cel de-al doilea străbate un tunel, un coridor îngust, creează un abataj, îl lărgește și îl transformă în ghetou, cameră ecou, bulă de siguranță și supraviețuire.

Miracolul, spune Liiceanu în Isus al meu, este că această asimilare interioară a unei realității spirituale întrupate, cu scopul de a seduce carnea către spirit, poate avea loc. Noi, oamenii, proiectăm în afară noastră, locuri, ființe, personaje, reprezentând valorile, idealurile și aspirațiile noastre, dar ele nu sunt decât procese interioare – locul tuturor puterilor și împărățiilor.

Cum funcționează Diavolul

Domnul zeu, Doamna zi

Sînt, în reflexul adorabil al celui care sare la bătaie cînd îl înjuri de mamă, două păcate: reacția asta nu e decît „exces de corectitudine politică” (pentru că nimic n-o face pe mama ta specială, în afară de faptul că e a ta) și semn de gravă imaturitate emoțională (pentru că mama ta, ca orice mamă, n-a fost decît om – și bună, și rea, și demnă de prețuire, și demnă de dispreț). Violența celui înjurat de mamă nu e decît blocaj în stadiul oral – stadiul ad-orației. Omul care a acceptat să crească știe că mama care l-a zămislit, protejîndu-l în însuși trupul ei, e mama care îl aruncă în lume (Geworfenheit), pradă cruzimii, indiferenței, imaturității, insuficienței, absenței ei (ale lumii și, mai întîi de toate, ale mamei înseși).

Aceleași păcate îl bîntuie pe cel înjurat de Tată. Am mai spus-o: Dumnezeu se nutrește inevitabil dintr-o formă de cenzură a gîndirii, însoțită de poliția limbajului și a reprezentării – pe de o parte; iar pe de alta, credinciosul nu poate să nu fie naiv moral – împarte lumea în buni și răi (el fiind mereu de partea bunilor), vede în opoziție pe Diavolul (cel pe de-a-ntregul dincolo de bine, de izbăvire), face orice (inclusiv relele cele mai mari) în numele Tatălui ultragiat. De aceea, dualismul apocalipticii creștine (ca al oricărei apocaliptici) e infantil și, în ultimă instanță, imoral.

Primul cîmp de bătaie (Armaghedon) al oricărei apocalipse e sinele. Aici – în sine – se cultivă neputința învățată de a integra binele și răul lumii. Și de aici – din egoismul luptei cu sinele – se naște violența. Nu e de mirare că Augustin, cel care hotărăște să facă război cu animalul incontrolabil din sine, ajunge foarte ușor la concluzia că e în regulă să impui altora cu forța credința ta (Isus-ul tău). Violența față de semen decurge din violența față de sine. Toți jihadiștii fix asta ne explică – războiul sfînt începe cu lupta împotriva firii. Război civil în care ambele părți (și binele, și răul din sine) cad victimă (pentru că oricine cîștigă e Cain – violența oricărui bine e abjectă).

Etimologic, doar o bifurcație de gen gramatical separă zeul de ziuă – ambele cuvinte sînt forme ale aceluiași etimon indoeuropean care denumea „strălucirea cerului” (Jupiter, suveranul trinității capitoline, e, din aceeași rădăcină, „Dumnezeu-tatăl”). Carpe deum – înșfacă-l pe Dumnezeu și nu-l lăsa să fugă de lumina dimineții, cum a făcut Iacov la Iaboc. Satanistului, care descoperă virtuțile Diavolului (dintre care de căpătîi e nesupunerea), trebuie să-i răspundă teistul care înțelege că Tatăl are și părțile lui de umbră (începînd tocmai cu violența de care, din povestea potopului încoace, încearcă să se pocăiască). Tolerăm astfel matur propria ambiguitate morală. Și învățăm în sfîrșit să iubim.