Batalia pentru viata prenatala

Nu sunt autorizat sa vad adevarul

Noi cei fara teama

​1 Corinteni 13:prezent

​Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare.. am aflat că se bat neveste și-n afară, că ‘prin credință’ e destulă și-n știință, că creierele de la garderobă n-așteaptă toate steluțe-n coronițe, că avortul nu-i alternativa mai umană varguței la fund, că pedofilii n-au preferință exclusivă și pentru religie, că orgiile sexuale nu necesită strict autoritate pastorală, ca toți suntem egali în ochii lui Dumnezeu dar pe negri îi vede mai bine, că mijlocire fac și ong-urile, că vorbitul în limbi inundă științele sociale, că să fii coadă și nu cap e echitate pentru coadă, că nu e circumcizie dacă tai cu totul, că nu ai voie să ceri seamă nici experților nu doar lui Dumnezeu, ca spălatul la creier nu e doar cu Biblia în cap ci și cu curcubeul pe gât, că fusta scurtă din ziua a șaptea poate să lipsească în luna pride, că împreuna simțire e mai profundă după o lună intensă decât o zi de odihnă, că există nu doar păcat împotriva duhului sfânt ci și banare veșnică pe twitter, că să fii fără cusur se poate: pe instagram cu mult post și fără rugăciune, că se face colectă la biserică dar se strâng daruri și pe onlyfans, că ‘lăsați copilașii sa vină la mine’ se aude nu doar din gura lui Isus ci și la show-uri cu drag ‘kinks’, că nu funcționează doar pusul sub cenzură ci și privarea feministă trimestrială de sex, că degeaba iartă Dumnezeu când psihologul te vede neprihănit într-o lume vinovată, că și zâna maseluță răspunde la rugăciuni și împlinește orice gen îți dorești, că te poți identifica și cu spaghetti monster nu doar cu imaginea lui Dumnezeu, că creștinii trebuie să întoarcă și obrazul dar popoarele sfinte sunt ofensate de logos, că se îngenunchează și la altarul cu BLM nu doar cu GOD, ca icoanele nu-s demodate dacă e Georgele potrivit, că dă rezultate nu doar dacă strigi la Dumnezeu ci și dacă țipi cu portavoce la aproapele, că corpul tău e templu sfânt și cu cât mai încăpător cu atât mai ‘positive’, că e concurență și la cel mai victimă nu doar la cel mai păcătos, că veganismul poate birui, că poți avea autoritate peste adulți și ascultând de influenceri nu doar îndemnat de duhul sfânt, că nu e spirit de turmă dacă e la modă, că prozeliți sunt nu doar cei cu bătutul la ușă ci și nesuferiții care îți schimbă iconițele la aplicații, că stickere cu God sunt și ‘they’ în semnătura de email, ca îl mărturisești pe Dumnezeu nu doar menționându-i numele ci și înlocuind pe ‘el’ cu ‘ea’ în fiecare paragraf, că problemă nu e doar finalul ‘mulțumesc lui Dumnezeu’ ci și debutul cu pronumele preferat, că exersezi pentru cer nu doar dacă n-adormi până se termină predica ci și cu fața serioasă pe durata lecturii despre diversitate.

În sfârșit, de când m-am făcut om mare, gust mai bine ironia: că marea deșteptare le lipsește și wokeiștilor.

​Păcatul împotriva duhului sfânt: respingerea noului

Încep cu concluzia:
Păcatul religiei e că permite fundamentalismului literei să prevină apariția noului.
Păcatul secularismului e că permite progresului să fie absolutist în respingerea noului în idei din trecut.
Păcatul transumanismului e paradoxul că noul e posibil în ciuda eliminării impredictibilului.

Laodiceenii sunt căldicei datorită tensiunii de mijloc iar mai important vărsatului din gură e aerul proaspăt ce-l succede.

Intriga:
E noul și setea de cunoaștere așa-zisul ‘mușcat din fructul oprit’ sau e împlinirea poruncii de a ‘crește și umple pământul’? Iar dacă e umplerea pământului, risipește Dumnezeu universul doar pentru a ne limita la pământ?

În cuvinte care se vor multe, tipicul povestirii despre rai din copilărie e că toate-s bune și frumoase până când trebuie schimbat subiectul pentru a evita plictiseala și sesiza staticul și sumbrul din Eden. Începe să fie evidentă absența transformării. De exemplu lipsește detaliul cotorului. Mărul mâncat nu ajunge cotor pentru că nașterea cotorului implică moartea mărului.
Cu cât e internalizată lipsa transformării, cu atât zbenguitul pe pajiștile veșnic verzi sfârșește nemișcat într-o colivie gri bacoviană. Din ce știm despre rai, episodul White Christmas din Black Mirror oferă gustul cel mai apropiat de gândul veșniciei.

Idea articulată fiind că ‘cea mai moarte’ e de fapt absența noului. Prin comparație, moartea biologică asemeni cotorului, rămân doar benigne transformări. ‘Adevărata moarte’ e lipsa noului, iar apogeul suferinței e imaginea conștientului captiv în colivia unde noul nu mai vizitează niciodată.

O altă formulare care atinge aceeași idee o menționează des Elon Musk. În particular în ce privește geriatricul politic (parafrazez): ‘oamenii ajung să nu-și schimbe ideile, motiv pentru care prelungirea nelimitată a vieții s-ar putea să nu fie o idee tocmai bună, iar moartea sa nu fie neapărat un bug ci un feature (nu un defect ci o abilitate)’.
Din nou ‘adevărata moarte’ fiind reprezentată de lipsa noului.

O a treia formulare e întâlnită în perspectiva transumanistă comunicată de Harari în Homo Deus:
‘What is death, if not a situation when information doesn’t flow (ce e moartea decât situația în care informația nu mai circulă)?’
‘Adevărata moarte’ fiind lipsa mișcării informației, lipsa noului.

Incidental, am dat peste un ecou al aceleiași idei în comentariul lui polihronul:
‘Am putea spune că Dumnezeu este aspirația totalitaristă a cunoașterii. Și că ateismul e celebrarea fragmentarului ca spațiu al libertății. De altfel, putem deriva un excelent argument antiteist din simpla observație că o hartă 1:1 a universului ar fi anihilarea universului’.
Dincolo de faptul că e perfect valabilă și înlocuirea lui Dumnezeu cu ‘The Science’ și a ateismului cu speculația filozofică, miezul ideii e în ‘cunoașterea ultimă/absolută’ ca fiind însoțită de ‘moartea ultimă’: absența noului.

Pe firul ideii realizezi că încă există poezie în mitul fructului oprit: că dacă te întinzi destul eventual îți fuge craca de sub picioare. Cât din setea de cunoaștere e în același timp și condamnare? Cât din nevoia omului de determinism, de a fi stăpân peste natură, în control asupra propriului destin, de a atinge ‘cunoașterea ultimă’ se plătește cu diminuarea noului și în cele din urmă cu moarte?

Pentru că în cele din urmă, ce poate fi mai sfâșietor decât imaginea unei conștiințe care nu mai are ce cunoaște?

Ironic, absolutul, Dumnezeu, pare să fie singurul care a gustat agonia absolută. Ca singura conștiință captivă unui infinit în care noul e absent. De unde poate încă o explicație a paradoxului în care inviți să fii ca Dumnezeu și în același suflare previi să fii ca Dumnezeu.
Aceeași agonie probabil a inspirat și tabloul lui Dumnezeu care plictisit de lipsa de nou, creează omul, îl dă pe mâna Satanei și slobozește impredictibilul.

Eliminarea impredictibilului e cealaltă față a monedei absolutismului religios și la schimb e tot libertatea și autonomia individuală.

Ca apostol al poziției că nu există întrebări interzise, întreb dacă și cât din setea de cunoaștere e supusă și ea legii randamentului redus?
Cât din eliminarea impredictibilității face loc tiraniei?
Sau dacă e mai preferabil: câtă centralizare a cunoașterii ajunge să amenințe ‘fragmentarul ca spațiu al libertății’?
Sau pe limba huiduitului (Peterson): câtă ordine în haos e prea multă ordine?

Dacă amenințarea religiei e în absolutismul ideologic, pericolul transumanismului și ‘dataismului’ (Homo Deus) e în inițiativa de eliminare a impredictibilului. Cu precădere cel uman.
Ambele riscă păcatul respingerii noului.