Credința este „calea cea larga”, îndoiala este „calea îngustă”
11 decembrie 2023 Lasă un comentariu
Viermele oricărui enunț roade și în expresii
4 februarie 2023 12 comentarii
Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.
Povestea universului e una. Semnificația ei pentru fiecare parte a poveștii e.. altă poveste.
Îmi imaginez că am putea surprinde povestea universului. Istoria universului. Toate datele cu privire la ce s-a întâmplat, înregistrate. Un set obiectiv de date.
Am spune că povestea universului e una – această înregistrare de date.
Am putea spune că deținem adevărul absolut.
Într-un anumit sens..
Și am pășit pe tărâmul semnificației unde lucrurile încep să miște apoi scăpa haotic de sub control.
Datele (povestea universului) pot fi interpretate în funcție de fiecare bucățică de univers. Se pot interpreta datele din perspectiva X. Se emit judecăți în funcție de X. Funcție de X ceva trebuie (sau ar trebui) să se comporte într-un fel, altceva altfel.
Asta bine, așa rău.
Formula/funcția/perspectiva/’centrul X’ determină/’obligă’/’forțează’ anumite rezultate/așteptări.
Universul prin prisma centrului X se împarte în ceea ce satisface centrul X și ceea ce nu satisface centrul X.
Semnificațiile cresc exponențial cu numărul de bucățele din univers. Fiecare bucățică e un centru, fiecare combinație de centre e un alt centru.
O poveste mai simplă: ‘mănânc mere’.
În acest univers există un ‘eu’. Există ‘mere’. Există ‘mănânc’.
Semnificațiile acestui univers ar părea finite: combinațiile formate din perspectivele bucăților de univers.
Combinațiile mulțimii perspectivelor lui ‘eu’, fenomenului ‘mănânc’ și fenomenului ‘mere’.
Sensul acestui univers ar trebui să fie ușor de determinat: una din această mulțime de semnificații (mulțime aparent finită).
Lucrurile însă continuă haotic.
Subiectul ‘eu’ nu e singura bucățică ascunsă. ‘Eu’, ‘mănânc’, ‘mere’, sunt toate concepte purtătoare de definiții. Definiții care conțin concepte la rândul lor în nevoie de definire.
Simboluri care trimit către alte simboluri. Fiecare cu semnificații proprii.
Universul unui enunț cât de simplu atrage cu sine întregul limbaj. Atrage expunerea întregii cunoașteri despre universul fizic.
Semnificațiile unui simplu enunț explodează în infinitatea de semnificații posibile în universul fizic.
Pe firul definițiilor ajungem la particule fizice apoi intrăm în domeniul abstract al numerelor.
În dimensiunea numerelor crește speranța că lucrurile devin mai stabile și punem capăt interpretărilor și semnificațiilor.
Dar lucrurile se încăpățânează în haotic.
Infinități de zecimale, infinității mici, infinități mari, infinități de infinității. Axiome și probabilități.
Interpretarea datelor, semnificația datelor este infinită pentru că mereu poți muta centrul către altceva, către alt obiect, alt fenomen. Adică interpretezi din alt punct de vedere.
În post-structuralism și postmodernism critica centrului e dilema maximizării unei singure dimensiuni (unui singur punct de vedere). Ce anume justifică alegerea unei perspective ca dominantă peste celelalte? De ce ceva merită mai mult decât altceva?
E fenomenul libertății totdeauna un centru nenegociabil peste toate celelalte?
Poate dragostea, justiția?
Sau omenirea,
specia,
natura,
biologia,
voința de putere,
democrația,
capitalismul,
muncitorul,
alienarea,
suferița,
știința,
individualismul,
deontologia,
supraviețuirea,
expansiunea,
colonizarea,
națiunea,
echilibrul,
competiția,
cooperarea,
cultura,
o persoană
…
cunoașterea?
Nu putem fixa un centru absolut, stabil, care să nu depindă de niciun context – să fie situat peste/în afara oricărui context.
Altă perspectivă:
Semnificația e ca o funcție. Centrul e parametrul funcției. f(x), f(centru). Obții o valoare. Un rezultat. Stabil. Fix. Predictibil. Absolut. Pentru aceeași valoare x, totdeauna același y.
Problema e că numai în domeniul abstract al matematicii avem de-a face cu astfel de valori fixe pentru că este domeniul formelor ideale.
În universul fizic, obiectele, fenomenele nu au valori absolute, fixe, limitate ca să putem pretinde operații pure. Funcții pure unde rezultă totdeauna aceeași valoare de ieșire pentru aceeași valoare de intrare.
F(x) este totdeauna egală cu același y doar în lumea ideilor platonice pentru că în universul fizic nu există obiecte identice pentru a produce rezultate identice.
Doar în lumea ideilor 2 mere pot fi identice și trecute prin funcția storcător vor produce identic același suc.
În universul fizic nu sunt 2 mere identice. 2 mere fizice vor fi 2 mere cu mici diferențe care vor produce 2 sucuri cu mici diferențe. Pentru că orice obiect fizic e captiv infinității dintre 1 și 0. Nu-i putem măsura și specifica nici o proprietate cu precizie absolută. Nu-l putem identifica/delimita în mod absolut.
Două mere se despart prin diferențe foarte mici. Mici dintr-o perspectivă dar mari din altă perspectivă pentru că diferențele mici în cele din urmă sunt infinite iar infinitatea este mare. Deci diferențele sunt mici și mari în același timp. Nu poți stabili un capăt preciziei de definire a unui fenomen/obiect decât în mod arbitrar. Noi oprim precizia dar nu-i știm un capăt.
În universul fizic rotunjim, aproximăm, eliminăm diferențele pentru a putea afirma că funcția storcător aplicată celor 2 mere identice produce exact același suc.
Cu alte cuvinte orice afirmație e însoțită de specificarea unei precizii. Adică, e atașată unui context. Orice enunț e atașat unui context. Orice enunț, afirmație, adevăr sunt contextuale pentru că sunt valabile doar în contextul unei scale de precizie.
Similar în ce privește umanul, funcția f, adică un fenomen, o poveste, o experiență aplicată la 2 indivizi va avea un rezultat diferit (o percepție diferită, semnificație diferită).
Doar prin ‘violența’ rotunjirii, aproximării, eliminării diferențelor, cei 2 indivizi sunt la fel iar experiența X va avea același rezultat, aceeași semnificație.
În universul fizic unde cercul perfect nu există și nu-i știm capătul lui pi, unde două mere nu sunt identice și nici nu poți mânca de două ori același măr, un f(x) nu e repetabil.
Repetabilitatea perfectă e imposibilă.
Empiricismul la modul absolut nu există.
Nu putem avea niciodată precizia (siguranța? certitudinea?) totală. Nu cunoaștem nimic în sine și pe deplin. Nu putem identifica în totalitate. Suntem doar ingineri la o anumită scală. Rotunjim, aproximăm.
De ce ceva ar merita mai mult decât altceva când nici măcar nu putem măsura ceva vreodată pe deplin? Măsurătoarea în sine produce variații pe care măsurătoarea acum trebuie să le ia în calcul. Măsurătoarea e în timp iar timpul însuși e sursă de diferențe. Măsurătoarea nu e capabilă să se delimiteze de nemăsurătoare. Măsurătoarea rămâne blocată într-o regresie infinită. Nu se termină niciodată.
Zenon are dreptate. Broasca a câștigat cursa pentru că Ahile este imobilizat în infinitatea preciziei dintre 0 și 1. Și în același timp Zenon nu are dreptate deoarece cursa continuă, încă nu s-a terminat. Sau mai degrabă spunem că nu putem determina dacă Zenon are dreptate.
Paradoxul în care am ajuns e că orice a început să miște nu mai poate fi oprit. Nu-i putem atinge finalul. De aici nu e surprinzător să gândești că mișcarea este de fapt o iluzie. Că transformarea și schimbarea nu există din moment ce nici unei mișcări nu i se poate identifica finalitatea. Și cum schimbarea și transformarea nu mai au loc, de fapt totul e una. Tot ce s-a întâmplat vreodată încă se desfășoară. Nimic nu s-a oprit. Totul e una.
Limitele interpretării sunt la granița logicii unde în toată splendoarea se desfășoară paradoxul și absurdul: conform post-structuralismului, pretenția de a comunica un enunț este permisă doar dacă putem exprima enunțul cu precizie absolută; în termeni absoluți. Dacă există riscul interpretării, nu ne putem asuma comunicarea unui enunț pentru că nu va fi decât o altă impunere violentă a unei dogme.
Post-structuralismul are dreptate dar paradoxal ajunge să se identifice cu negația sa: similar dogmatismului, în cele din urmă nici post-structuralismul nu se poate lepăda de absolut.
Nu permite discursul (utterance) decât în prezența absolutului pe care tocmai îl demonstrează absent.
Unde dai și unde crapă. Că-i raiul absolut, că-i raiul infinit, important e tot să taci și doar să te minunezi.
Post-structuralismul în cele din urmă depinde de absolut; cum la rândul său, absolutul depinde de post-structuralism. Pentru că singurul mod de a identifica absolutul e prin a epuiza îndoiala cu privire la existența sa – prin a nega că există, adică modul de identificare a absolutului e prin neabsolut. E greu să te abții din a te alătura lui Nietzsche și să pufnești în râs.
Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.
Identitatea și negația nu pot evada dependenței reciproce.
Ca și cum expresia ‘sau’ nu se poate decide între identitate și disjuncție. E ‘sau’ ‘ori’ sau ‘și’ sau ‘ori’ și ‘și’?
Paralizia incertitudinii în care am ajuns, imobilizarea la care ne condamnă post-structuralismul, e un set de paradoxuri matematice la care e de așteptat să ajungem și prin dialectică. Problemele identității, auto-referinței, regresiei infinite și imposibilitatea negației intrinseci sunt întâlnite și în Russell’s Paradox, The Incompleteness Theorem și The Halting Problem.
O ultimă formulare:
Universul este o mare propoziție, o afirmație. Universul este.
Universul asimilează mereu tot ceea ce nu e univers. Pentru că tot ceea ce observăm că există, e deja parte din univers. Neuniversul, nefizicul, metafizicul, e ceea ce așteaptă să fie cunoscut. Neînțelegerea noastră.
Post-structuralismul este expunerea dialectică despre paradoxul matematic în care trăim: faptul că auto-referința și negația ne împing într-o regresie infinită. Drept consecință, pentru anumite afirmații nu putem avea dovezi (vezi Godel și teoremele incompletitudinii).
De exemplu: dacă post-structuralismul spune adevărul când afirmă că totul este o dogmă atunci post-structuralismul minte pentru că se exclude pe sine din afirmația inițială. Deci nu totul este o dogmă; există ceva care are dreptate: post-structuralismul care face afirmația.
Iar dacă post-structuralismul minte când afirmă că totul este o dogmă atunci nu avem de ce să ne batem capul cu el.
Dacă post-structuralismul are dreptate atunci trebuie să ne îndoim că are dreptate pentru că ăsta e tocmai mesajul post-structuralismului.
Prin urmare nu putem dovedi că are dreptate din cauza recursivității infinite în care intrăm cauzată de referința către sine.
Absolutul la rândul său nu poate fi dovedit pentru că implică existența prin sine. Nu poate fi falsificat. Suferă și el de recursivitatea auto-referinței.
Singurul mod de a tinde cât mai mult către absolut implică să te îndoiești mereu că l-ai atins. Astfel vei continua mereu să te apropii de absolut dar nu poți ști vreodată că l-ai ajuns pentru că nu poate fi testat, falsificat, negat.
În ambele cazuri îndoiala e ceea ce pare că ‘rămâne’, că ‘stă în picioare’. Ceea ce practic învie post-structuralismul din moment ce îndoiala e tocmai ceea ce post-structuralismul propune.
Dar odată înviat post-structuralismul, automat învie absolutul. Pentru că îndoiala acum devine absolutul pe care-l putem afirma.
Dar dacă post-structuralismul și îndoiala sunt singurul absolut, îndoiala necesită să te îndoiești însăși de îndoială pentru că asta presupune îndoiala. Și din nou am îngropat și post-structuralismul și absolutul.
Ad infinitum.
Suntem în cercul recursivității și auto-referinței. Nu doar la limita interpretării, ci și a logicii pentru că avem axiome nedemonstrabile.
Pe limba lui Derrida: suntem prizonieri limbajului.
Amânarea (deferred-ul) din différance face trimitere către întârzierea infinită a posibilității unei afirmații; a unei rezolvări absolute. E practic intuiția aceluiași paradox: că tot încercăm lămurirea unor dileme care în cele din urmă nu pot fi rezolvate. Pentru că la fundamente avem axiome care nu pot fi dovedite.
Diferența (different-ul) din différance face trimitere către imposibilitatea de a separa cu precizie absolută fenomenele, obiectele. Așa numita separare dintre self și other.
Scala infinită de precizie face imposibilă identificarea completă, totală, absolută a unui obiect. Implicit face imposibilă separarea între obiect și negația sa (non-obiect). Obiectele au identitate proprie și în același timp nu se poate preciza unde exact se separă de alte obiecte, sau dacă se separă de alte obiecte.
Alte concepte precum originea/ontologicul/transcedentalul, acel ‘nothing outside the text’, pot fi transpuse în ‘speranța demonstrației’, speranța într-o soluție a paradoxului. Ca să putem avea un sistem formal complet și să nu mai existe incertitudine și indeterminabil.
Această speranță e un fel de dorință schizofrenă a noastră după determinism. Dorință care vrea să cunoască explicația totalizatoare deși deja știe că îi va da vestea că e o marionetă teleghidată. Adevărul cu orice preț chiar dacă dovedește că totul a fost o minciună.
Trace-ul lui Derrida trimite către problematizarea identității în timp și problematizarea diferențelor.
De exemplu: cine e cel mai ‘tu’? Cel de când?
Sau: cum e cu relația paradoxală între importanța individualități și imposibilitatea separării de alții? Cu alte cuvinte: care e rezolvarea importanței la ‘the other’ (ceea ce e diferit de tine) care necesită sacrificiul tău; și în același timp faptul că și tu ești un ‘the other’ pentru ‘the other’, deci la fel de important și la rândul tău meriți sacrificiul lui ‘the other’ (se pare că nu doar Dumnezeu iubește la fel de mult pe toți, ne bucurăm și de toată simpatia absurdului).
Trăim într-un paradox matematic. Dar tot răul spre bine pentru că cel mai probabil numai așa suntem posibili. Numai așa este posibil aleatoriul, liberul arbitru, subiectivitatea, viața și arta printre multe altele.
Nu mă pot decide dacă mi-aș dori să fie altfel. Și tocmai pentru această incertitudine, mulțumesc paradoxului.
Demonul din viitor
26 noiembrie 2022 3 comentarii
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.
Există adevăr absolut? Șah-mat. Încolțit în pătrățelul cu există. Victorie idealismului!?
Așa pare dar cumva nu reușim să scăpăm de îndoială. De parcă suntem într-un event horizont al jocului: o fi existând adevăr absolut dar cum îl aflăm? Cum știm că l-am atins?
Absolutului îi scapă ironia: singurul mod pe care-l avem la dispoziție să testăm absolutul e prin a ne îndoi că există. Epuizând argumentele că nu există până când nu avem altă variantă decât să recunoaștem absolutul.
Suntem practic constrânși unui Descartes reformulat: există deci mă îndoiesc. Există adevăr absolut deci e necesar să mă îndoiesc; ca să-l recunosc. Îndoială, scepticism, incertitudine.. calea către adevărul absolut pare pavată cu postmodernism.
Două lucruri remarcabile am învățat la biserică: Dumnezeu este bun și postmodernismul e rău. Învățăturii de pe urmă i-am fost mai credincios. Astfel îmi merit soarta că n-am zgâriat bine scoarța post-structuralismului / postmodernismului și am și reușit o criză existențială și ceva în proximitatea unei psihoze. Scuzele sunt printre rânduri.
E complicat cu interpretarea dar n-a ajutat prea mult când m-a pătruns abisul din limbaj. În contextul infinității de sensuri, ce scop mai rămâne interpretării decât un joc stupid de ping-pong sau sport de sucit minți.
După destul ping-pong de sucit minți ajungi și la acele interpretări greu de băgat sub preș. Printre care rolul involuntar al postmodernismului de ‘gardian al viitorului’. Gardian al viitorului pentru că păzește împotriva sfârșirii istoriei. Împotriva idealizării prezentului încât să considerăm o anumită cunoaștere suficientă și finală. Împotriva unui moment după care nu mai este nimic demn de aflat; nimic să merite riscul schimbării ordinii lucrurilor. Gardian care păzește împotriva la o stare, o înțelegere, ‘rânduire’, care se vrea veșnică și absolută. Împotriva dogmatizării timpului – dogmarizare a unei cunoașteri dintr-un anumit timp – încât istoria să înghețe pentru că viitorul nu mai are de oferit decât mai mult din ceea ce deja este și se știe, dar nimic nou sau diferit. Împotriva interpretării decise finale.
Postmodernismul descrie consecințele fenomenului înaintării în viitor și de ce este nevoie pentru a continua să fim în timp. Descrie cum fiecare moment din viitor amenință starea lucrurilor din prezent. Cum pe măsură ce timpul înaintează și aflăm lucruri noi, aceste noutăți e cel mai probabil să aibă consecințe asupra a ceea ce am stabilit ca judecată de valoare până în prezent.
Ține de noi să interpretăm și să determinăm noile semnificații pentru ce am stabilit până în acel moment ca adevăr, morală, etică, deontologie sau religie.
Asta găsesc ca fiind una din semnificațiile filozofice ale inversării ierarhiei dualităților din deconstrucția lui Derrida. O semnificație filozofică pentru exercițiul de a descoperi interpretări în care neprivilegiatul devine mai important. Când neprivilegiatul devine mai important, ordinea curentă trebuie să se reevalueze. Reevaluarea crește probabilitatea de a fi mai bine adaptați. Avem o șansă mai bună când pășim înainte.
E și unul din motivele pentru care Nietzsche e insistent cu depășirea prejudecăților și cu încumetarea dincolo de bine și de rău. Pentru a preveni sau evada dogmatizării înțelegerii dintr-un anumit timp.
Prejudecată e un cuvânt care probabil nu-i suficient de descriptiv. Nu surprinde destul din aspectul morfic și perpetuu. Mai precis: că în urma unei prejudecăți depășite, modul în care a fost depășită poate deveni la rându-i o prejudecată. Invitația la depășirea prejudecăților e invitația la perpetua reevaluare, fără finalitate; în a identifica dacă nu cumva lipsa de adaptare la noi realități e din considerente dogmatice.
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.
Căutarea de sensuri și interpretări poate fi și un imperativ rațional nu doar exercițiu de antrenat mușchiul imaginației. Există motivații pentru căutarea de sensuri și interpretări dincolo de ‘relativism pentru că nu Dumnezeu’ sau ‘scepticism de dragul lui Gică Contra’.
Multe din sensurile pe care le identificăm sunt de fapt reflexiile a ceea ce cândva a avut sau va avea rol și rost. Într-un anumit context, timp sau configurație o valoare e ‘bună’, în alt context, devine ‘rea’. Acel rost și context încă poate exista. Sau poate doar a fost cândva, deși se poate repeta când orice reprezintă o înțelegere nouă devine provocare pentru ordinea și înțelegerea curentă. Vine în minte noțiunea de trace din deconstrucție. Acel ceva (situație nu metafizic) care nu e prezent dar care influențează concretul.
Necesitatea interpretării inevitabil implică și din ceea ce numim artă, conspirație, politic și ideologic.
De exemplu poți să deduci din inversarea dualităților că reprezintă imperativul politic de a contribui la următoarea inversare a ierarhiei – la revoluție. Mai mult, că e necesar să fim într-o permanentă revoluție (sensurile sunt infinite). Poți interpreta capitalismul ca fiind o inițiativă de sfârșit al istoriei în dimensiunea economică pentru că se dorește a fi sistemul decis optim (bun) și final (refuzăm din principiu posibilitatea altuia). Perspective pertinente cu mențiunea că poți ajunge să impui chiar această critică prin violență, ca sfârșit al istoriei și să ajungi în contradicție.
Un alt aspect al antagonismului dintre viitor și sfârșitul istoriei e că dogma e cea care hotărăște că trecutul și prezentul sunt bune iar viitorul reprezintă un risc de schimbare, amenințare pentru dogmă, prin consecință, viitorul e rău. Dogma ocupă poziția discriminatorului, de ‘judecător’ – dar nu unul imparțial – din moment ce dogma nu are alte justificări pentru modul în care ‘face împărțeala’ decât ‘propriul interes’, decât pe sine ca și criteriu de discriminare.
S-ar zice că dogma stă în afara dualităților, își manifestă voința de putere și se impune prin violență în centru.
În afara dualităților pentru că dogma în sine nu e capabilă să se testeze pe sine dacă e bună sau rea prin propriile criterii. E nefalsificabilă pentru că prin propriile criterii niciodată nu poate greși. E ca o mare tautologie. Dogma are dreptate pentru că așa spune dogma.
Voință de putere pentru că optimizează doar pentru a-și justifica propria existență.
În centru pentru că e poziția de discriminator, de arbitru între dualitățile ‘bine’ și ‘rău’.
Prin violență pentru că nu are justificări fără conflict de interese pentru a ocupa poziția de centru.
Când dogma devine criteriu pentru a decide sfârșitul istoriei și al cunoașterii, dogma pretinde poziția de centru moral absolut. Sau ce pretinde centrul moral absolut e dogmă.
Din inițiativa de a nu dogmatiza cunoașterea și a nu opri timpul în loc, postmodernismul pune în centru scepticismul și incertitudinea. Ce au diferit scepticismul și incertitudinea față de dogmă?
Capacitatea de a se îndoi de sine și de a permite posibilitatea greșelii. Permite până a fi sceptic față de scepticism și incert cu privire la incertitudine. Sunt falsificabile pentru că prin definiție permit greșeala și corecția. Rămân deschise. Nu se absolutizează.
Referitor la incertitudine: Derrida menționează despre așa-numita ștergere a ‘/’ dintre dualități. Adică de a observa ce e dincolo de conflictul dintre dualități. Dincolo de ‘binele și răul’ dualităților. Despre cum conflictul e poate doar nevoia de schimbare și adaptare la care suntem provocați de viitor.
Un mod prin care ‘/’ dintre dualități este provocat e felul în care negația / opusul depinde de celălalt termen. Dar al doilea mod e în dansul inversării ierarhilor. Inversarea permanentă înseamnă că există probabilitatea ca oricare dintre dualități să apară pe oricare din pozițiile ierarhiei. Cu alte cuvinte să nu ne așteptăm de la viitor, ca orice să se stabilizeze într-o valoare permanentă de bine sau rău. Ci modul în care e mai potrivit să percepem viitorul e că după orice schimbare pe care o aduce, există probabilitatea ca orice să ajungă pe oricare din pozițiile de bine sau rău. Incertitudinea nu intenționează să descrie paralizia deciziei cât natura probabilistică. O decizie, da, fiind posibil dificilă într-un context probabilistic. Uneori paralizantă.
Postmodernismul ne pregătește pentru scenariul în care cunoașterea nu implică vreun act final ci e posibil să constituie doar permanenta căutare de soluții și adaptări la schimbări aduse de timp (care poate nu se vor termina niciodată). Pentru posibilitatea ca universul să nu aibă vreo agendă predefinită ci să se inventeze și reinventeze din mers.
Un exemplu de sfârșit al istoriei (intenționat provocator): reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie.
Dacă dogmatizăm și absolutizăm afirmația pe criteriul că așa e scris în biblie / biologie / evoluție / natură / etică, atunci nu permitem din principiu vreodată curiozitatea și cercetarea reproducerii artificiale. Și nu pentru că tehnic nu ar fi vreodată posibil ci pentru că noi ne interzicem asta prin dogmatizare. Înghețăm timpul în dimensiunea reproducerii omului pentru că am absolutizat / dogmatizat înțelegerea unui anumit timp.
Starea curentă, în care reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie este o constatare descriptivă a lucrurilor. În forma aceasta au ajuns să fie lucrurile pană în prezent.
Dar nu e o constatare normativă. Nu e și strict necesar ca lucrurile să rămână așa în viitor.
Natura nu are vreo referință ‘în afara naturii’ de unde își ia instrucțiunile despre cum să fie și ce trebuie să rămână. Întrebarea despre natură e ‘cum e’ nu ‘cum ar trebui să fie’.
Sigur, contemplării exemplului menționat i se poate reproșa îngrijorarea exagerată cu privire la viitor. Argumentul l-am mai remarcat: nu e legitim să forțezi în prezent măsuri pentru toate posibilitățile viitorului. Cu precădere al unui viitor îndepărtat.
Reproș pertinent dar rămâne valabil că e minim necesar o minte deschisă la posibilitățile viitorului și câte ceva din viitor e necesar să imaginăm.
Practic ambele argumente pot fi făcute: trebuie să fii deschis la posibilitatea că lucrurile nu vor rămâne așa, în același timp deschis la faptul că nu știi cât vor rămâne așa.
Dar decât să ridici critica viitorului îndepărtat de ce să nu ridici critica trecutului îndepărtat?
Până la urmă, ce este astăzi decât viitorul unui trecut îndepărtat?
E legitim să interoghezi prezentul despre prejudecăți și dogme pentru că prezentul e viitorul unui trecut unde e posibil să fi creat dogme care azi luptă împotriva posibilităților ce ne sunt la îndemână în acest moment. Viitorul îndepărtat e și azi.
E prezentul curent complet lipsit de dogmele trecutului și suficient încât să nu mai fie deschis posibilităților viitorului? E acest prezent vreun timp demn de sfârșitul istoriei?
E vreun prezent vreodată demn de sfârșitul istoriei? Foarte improbabil.
O altă implicație care decurge din necesitatea interpretări e că atunci când nu poți încadra pe cineva în stânga sau în dreapta, se poate datora tocmai efortului proactiv de a găsi sensuri noi. Și asta pentru a se păzi de prejudecăți, pentru a nu dogmatiza o anumită înțelegere, pentru a nu opri timpul în loc, pentru a păstra mintea deschisă acelui viitor care înainte de orice e – așa cum se amintește des pe oxigen – probabilistic.
Un risc în dansul interpretărilor e că inevitabil ajungi în contradicții. E de așteptat pentru că asta implică viitorul, trecerea timpului, informația nouă, testarea prejudecăților. E semnalul că ceva e de corectat / adaptat.
Ca în orice alt departament al gândirii, te lovești de contradicții și în postmodernism. Diferența e că postmodernismul admite posibilitatea greșelii spre deosebire de religie care apelează la metamorfoză sub perpetua scuză că greșeala nu e decât adevărul care îmbobocește mai tare. Religia mereu peticește dogma sub pretextul că e absolutul în continuă nevoie de îngrijire pentru că nu face față timpului.
În concluzie, problema pe care postmodernismul o înaintează e că pentru a exista un viitor, idealul trebuie să răspundă la schimbările viitorului. Trebuie să se adapteze. Are nevoie de reevaluare.
Cât timp este timp, nu există ideal absolut. Sau altfel spus, idealul absolut nu poate fi determinat pentru că nu poate fi analizat / surprins fără să oprești timpul, implicit schimbarea și cunoașterea.
Absolutul nu poate fi cunoscut decât la sfârșitul timpului. Dar nimeni nu dorește să oprească timpul și să nu mai existe nimic nou.
Înțeleg postmodernismul ca un moment al introspecției filozofiei. Când a devenit nemulțumită de observația că tinde să se închidă, să găsească un sfârșit, să se dogmatizeze. Filozofia ajunsă în dilema de a se preda ordinii absolutului sau dezordinii infinitului. Să se resemneze absolutizării / condiționării hardware-ului (a fi determinat de natură) sau să evadeze în infinitatea software-ului (a participa la natură).
Absolutul reprezintă ceea ce e închis. Ceea ce caută să cunoască tot, să știe tot. Vrea să fie tot pentru că dorește să fie finit, stabil, să aibă capăt, să fie determinat, să fie complet, să fie predictibil, să nu-i scape nimic. Să nu aibă surprize, necunoscute sau nou. Să nu joace zaruri. Fără excepții. Absolutul e dogmă.
Infinitul e opusul. Nedeterminat, deschis, incomplet, instabil, cu elemente încă necunoscute, cu excepții, are nou, joacă zaruri.
Am dat de dualități, dar cum ștergem ‘/’ dintre absolut și infinit? Ce e dincolo de ‘binele’ și ‘răul’ dintre absolut și infinit?
Cred că avem nevoie de ‘absolut local’ (temporal), certitudine temporară, de ‘nebunia deciziei’ pentru ca să testăm, să organizăm, să construim. Singurul absolut util e de fapt un maxim local – e operarea cu ceea ce e cel mai probabil.
Infinitul global e sursa de unde provin elementele noi, evenimentele surpriză, necunoscutul, e sursa liberului arbitru. În global începe deconstrucția pentru că eventual trebuie să integrăm elementul surpriză din global în local. Reevaluăm continuu localul pentru că probabilitățile sunt mereu schimbate de elementul surpriză. Infinitul global e natura probabilistică a întregului univers.
Dincolo de bine și de rău, deconstrucția e un memo pentru a nu uita cum respiră cunoașterea și cum respirăm ca omenire: prin reevaluare, recalculare, autocorecție.
De ce știința nu e absolută? Pentru că se corectează ca să țină pasul cu infinitul.
De ce religia e absolută? Pentru că îl face pe Dumnezeu absolut nu infinit.
Idea infinitului apare nihilistă din perspectiva lipsei unui capăt. Din cauza copleșirii în fața imensității de posibilități. Dar mai nihilist infinității de posibilități e absolutul fără vreo nouă posibilitate. În cele din urmă găsesc liberare în infinit.
Acum partea incomodă: dacă ești pro-istoria-să-continue, pro-viitor, ești pro-infinit, tehnic postmodernist.
Cu alte cuvinte: cum viitorul depinde de el, postmodernismul e demonul care nu poate fi respins ci doar îmbrățișat.
Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor
14 august 2022 24 comentarii
Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.
Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.
1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai important.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.
2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.
3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).
4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.
Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.
Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.
Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.
Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.
În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.
Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.
Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?
În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.
Reflecții:
1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.
2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.
3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.
4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.
5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.
Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.
Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).
6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.
7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.
Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.
oxigen2 
Comentarii recente