Drum fara intoarcere
30 mai 2023 Lasă un comentariu
Viermele oricărui enunț roade și în expresii
4 februarie 2023 10 comentarii
Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.
Povestea universului e una. Semnificația ei pentru fiecare parte a poveștii e.. altă poveste.
Îmi imaginez că am putea surprinde povestea universului. Istoria universului. Toate datele cu privire la ce s-a întâmplat, înregistrate. Un set obiectiv de date.
Am spune că povestea universului e una – această înregistrare de date.
Am putea spune că deținem adevărul absolut.
Într-un anumit sens..
Și am pășit pe tărâmul semnificației unde lucrurile încep să miște apoi scăpa haotic de sub control.
Datele (povestea universului) pot fi interpretate în funcție de fiecare bucățică de univers. Se pot interpreta datele din perspectiva X. Se emit judecăți în funcție de X. Funcție de X ceva trebuie (sau ar trebui) să se comporte într-un fel, altceva altfel.
Asta bine, așa rău.
Formula/funcția/perspectiva/’centrul X’ determină/’obligă’/’forțează’ anumite rezultate/așteptări.
Universul prin prisma centrului X se împarte în ceea ce satisface centrul X și ceea ce nu satisface centrul X.
Semnificațiile cresc exponențial cu numărul de bucățele din univers. Fiecare bucățică e un centru, fiecare combinație de centre e un alt centru.
O poveste mai simplă: ‘mănânc mere’.
În acest univers există un ‘eu’. Există ‘mere’. Există ‘mănânc’.
Semnificațiile acestui univers ar părea finite: combinațiile formate din perspectivele bucăților de univers.
Combinațiile mulțimii perspectivelor lui ‘eu’, fenomenului ‘mănânc’ și fenomenului ‘mere’.
Sensul acestui univers ar trebui să fie ușor de determinat: una din această mulțime de semnificații (mulțime aparent finită).
Lucrurile însă continuă haotic.
Subiectul ‘eu’ nu e singura bucățică ascunsă. ‘Eu’, ‘mănânc’, ‘mere’, sunt toate concepte purtătoare de definiții. Definiții care conțin concepte la rândul lor în nevoie de definire.
Simboluri care trimit către alte simboluri. Fiecare cu semnificații proprii.
Universul unui enunț cât de simplu atrage cu sine întregul limbaj. Atrage expunerea întregii cunoașteri despre universul fizic.
Semnificațiile unui simplu enunț explodează în infinitatea de semnificații posibile în universul fizic.
Pe firul definițiilor ajungem la particule fizice apoi intrăm în domeniul abstract al numerelor.
În dimensiunea numerelor crește speranța că lucrurile devin mai stabile și punem capăt interpretărilor și semnificațiilor.
Dar lucrurile se încăpățânează în haotic.
Infinități de zecimale, infinității mici, infinități mari, infinități de infinității. Axiome și probabilități.
Interpretarea datelor, semnificația datelor este infinită pentru că mereu poți muta centrul către altceva, către alt obiect, alt fenomen. Adică interpretezi din alt punct de vedere.
În post-structuralism și postmodernism critica centrului e dilema maximizării unei singure dimensiuni (unui singur punct de vedere). Ce anume justifică alegerea unei perspective ca dominantă peste celelalte? De ce ceva merită mai mult decât altceva?
E fenomenul libertății totdeauna un centru nenegociabil peste toate celelalte?
Poate dragostea, justiția?
Sau omenirea,
specia,
natura,
biologia,
voința de putere,
democrația,
capitalismul,
muncitorul,
alienarea,
suferița,
știința,
individualismul,
deontologia,
supraviețuirea,
expansiunea,
colonizarea,
națiunea,
echilibrul,
competiția,
cooperarea,
cultura,
o persoană
…
cunoașterea?
Nu putem fixa un centru absolut, stabil, care să nu depindă de niciun context – să fie situat peste/în afara oricărui context.
Altă perspectivă:
Semnificația e ca o funcție. Centrul e parametrul funcției. f(x), f(centru). Obții o valoare. Un rezultat. Stabil. Fix. Predictibil. Absolut. Pentru aceeași valoare x, totdeauna același y.
Problema e că numai în domeniul abstract al matematicii avem de-a face cu astfel de valori fixe pentru că este domeniul formelor ideale.
În universul fizic, obiectele, fenomenele nu au valori absolute, fixe, limitate ca să putem pretinde operații pure. Funcții pure unde rezultă totdeauna aceeași valoare de ieșire pentru aceeași valoare de intrare.
F(x) este totdeauna egală cu același y doar în lumea ideilor platonice pentru că în universul fizic nu există obiecte identice pentru a produce rezultate identice.
Doar în lumea ideilor 2 mere pot fi identice și trecute prin funcția storcător vor produce identic același suc.
În universul fizic nu sunt 2 mere identice. 2 mere fizice vor fi 2 mere cu mici diferențe care vor produce 2 sucuri cu mici diferențe. Pentru că orice obiect fizic e captiv infinității dintre 1 și 0. Nu-i putem măsura și specifica nici o proprietate cu precizie absolută. Nu-l putem identifica/delimita în mod absolut.
Două mere se despart prin diferențe foarte mici. Mici dintr-o perspectivă dar mari din altă perspectivă pentru că diferențele mici în cele din urmă sunt infinite iar infinitatea este mare. Deci diferențele sunt mici și mari în același timp. Nu poți stabili un capăt preciziei de definire a unui fenomen/obiect decât în mod arbitrar. Noi oprim precizia dar nu-i știm un capăt.
În universul fizic rotunjim, aproximăm, eliminăm diferențele pentru a putea afirma că funcția storcător aplicată celor 2 mere identice produce exact același suc.
Cu alte cuvinte orice afirmație e însoțită de specificarea unei precizii. Adică, e atașată unui context. Orice enunț e atașat unui context. Orice enunț, afirmație, adevăr sunt contextuale pentru că sunt valabile doar în contextul unei scale de precizie.
Similar în ce privește umanul, funcția f, adică un fenomen, o poveste, o experiență aplicată la 2 indivizi va avea un rezultat diferit (o percepție diferită, semnificație diferită).
Doar prin ‘violența’ rotunjirii, aproximării, eliminării diferențelor, cei 2 indivizi sunt la fel iar experiența X va avea același rezultat, aceeași semnificație.
În universul fizic unde cercul perfect nu există și nu-i știm capătul lui pi, unde două mere nu sunt identice și nici nu poți mânca de două ori același măr, un f(x) nu e repetabil.
Repetabilitatea perfectă e imposibilă.
Empiricismul la modul absolut nu există.
Nu putem avea niciodată precizia (siguranța? certitudinea?) totală. Nu cunoaștem nimic în sine și pe deplin. Nu putem identifica în totalitate. Suntem doar ingineri la o anumită scală. Rotunjim, aproximăm.
De ce ceva ar merita mai mult decât altceva când nici măcar nu putem măsura ceva vreodată pe deplin? Măsurătoarea în sine produce variații pe care măsurătoarea acum trebuie să le ia în calcul. Măsurătoarea e în timp iar timpul însuși e sursă de diferențe. Măsurătoarea nu e capabilă să se delimiteze de nemăsurătoare. Măsurătoarea rămâne blocată într-o regresie infinită. Nu se termină niciodată.
Zenon are dreptate. Broasca a câștigat cursa pentru că Ahile este imobilizat în infinitatea preciziei dintre 0 și 1. Și în același timp Zenon nu are dreptate deoarece cursa continuă, încă nu s-a terminat. Sau mai degrabă spunem că nu putem determina dacă Zenon are dreptate.
Paradoxul în care am ajuns e că orice a început să miște nu mai poate fi oprit. Nu-i putem atinge finalul. De aici nu e surprinzător să gândești că mișcarea este de fapt o iluzie. Că transformarea și schimbarea nu există din moment ce nici unei mișcări nu i se poate identifica finalitatea. Și cum schimbarea și transformarea nu mai au loc, de fapt totul e una. Tot ce s-a întâmplat vreodată încă se desfășoară. Nimic nu s-a oprit. Totul e una.
Limitele interpretării sunt la granița logicii unde în toată splendoarea se desfășoară paradoxul și absurdul: conform post-structuralismului, pretenția de a comunica un enunț este permisă doar dacă putem exprima enunțul cu precizie absolută; în termeni absoluți. Dacă există riscul interpretării, nu ne putem asuma comunicarea unui enunț pentru că nu va fi decât o altă impunere violentă a unei dogme.
Post-structuralismul are dreptate dar paradoxal ajunge să se identifice cu negația sa: similar dogmatismului, în cele din urmă nici post-structuralismul nu se poate lepăda de absolut.
Nu permite discursul (utterance) decât în prezența absolutului pe care tocmai îl demonstrează absent.
Unde dai și unde crapă. Că-i raiul absolut, că-i raiul infinit, important e tot să taci și doar să te minunezi.
Post-structuralismul în cele din urmă depinde de absolut; cum la rândul său, absolutul depinde de post-structuralism. Pentru că singurul mod de a identifica absolutul e prin a epuiza îndoiala cu privire la existența sa – prin a nega că există, adică modul de identificare a absolutului e prin neabsolut. E greu să te abții din a te alătura lui Nietzsche și să pufnești în râs.
Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.
Identitatea și negația nu pot evada dependenței reciproce.
Ca și cum expresia ‘sau’ nu se poate decide între identitate și disjuncție. E ‘sau’ ‘ori’ sau ‘și’ sau ‘ori’ și ‘și’?
Paralizia incertitudinii în care am ajuns, imobilizarea la care ne condamnă post-structuralismul, e un set de paradoxuri matematice la care e de așteptat să ajungem și prin dialectică. Problemele identității, auto-referinței, regresiei infinite și imposibilitatea negației intrinseci sunt întâlnite și în Russell’s Paradox, The Incompleteness Theorem și The Halting Problem.
O ultimă formulare:
Universul este o mare propoziție, o afirmație. Universul este.
Universul asimilează mereu tot ceea ce nu e univers. Pentru că tot ceea ce observăm că există, e deja parte din univers. Neuniversul, nefizicul, metafizicul, e ceea ce așteaptă să fie cunoscut. Neînțelegerea noastră.
Post-structuralismul este expunerea dialectică despre paradoxul matematic în care trăim: faptul că auto-referința și negația ne împing într-o regresie infinită. Drept consecință, pentru anumite afirmații nu putem avea dovezi (vezi Godel și teoremele incompletitudinii).
De exemplu: dacă post-structuralismul spune adevărul când afirmă că totul este o dogmă atunci post-structuralismul minte pentru că se exclude pe sine din afirmația inițială. Deci nu totul este o dogmă; există ceva care are dreptate: post-structuralismul care face afirmația.
Iar dacă post-structuralismul minte când afirmă că totul este o dogmă atunci nu avem de ce să ne batem capul cu el.
Dacă post-structuralismul are dreptate atunci trebuie să ne îndoim că are dreptate pentru că ăsta e tocmai mesajul post-structuralismului.
Prin urmare nu putem dovedi că are dreptate din cauza recursivității infinite în care intrăm cauzată de referința către sine.
Absolutul la rândul său nu poate fi dovedit pentru că implică existența prin sine. Nu poate fi falsificat. Suferă și el de recursivitatea auto-referinței.
Singurul mod de a tinde cât mai mult către absolut implică să te îndoiești mereu că l-ai atins. Astfel vei continua mereu să te apropii de absolut dar nu poți ști vreodată că l-ai ajuns pentru că nu poate fi testat, falsificat, negat.
În ambele cazuri îndoiala e ceea ce pare că ‘rămâne’, că ‘stă în picioare’. Ceea ce practic învie post-structuralismul din moment ce îndoiala e tocmai ceea ce post-structuralismul propune.
Dar odată înviat post-structuralismul, automat învie absolutul. Pentru că îndoiala acum devine absolutul pe care-l putem afirma.
Dar dacă post-structuralismul și îndoiala sunt singurul absolut, îndoiala necesită să te îndoiești însăși de îndoială pentru că asta presupune îndoiala. Și din nou am îngropat și post-structuralismul și absolutul.
Ad infinitum.
Suntem în cercul recursivității și auto-referinței. Nu doar la limita interpretării, ci și a logicii pentru că avem axiome nedemonstrabile.
Pe limba lui Derrida: suntem prizonieri limbajului.
Amânarea (deferred-ul) din différance face trimitere către întârzierea infinită a posibilității unei afirmații; a unei rezolvări absolute. E practic intuiția aceluiași paradox: că tot încercăm lămurirea unor dileme care în cele din urmă nu pot fi rezolvate. Pentru că la fundamente avem axiome care nu pot fi dovedite.
Diferența (different-ul) din différance face trimitere către imposibilitatea de a separa cu precizie absolută fenomenele, obiectele. Așa numita separare dintre self și other.
Scala infinită de precizie face imposibilă identificarea completă, totală, absolută a unui obiect. Implicit face imposibilă separarea între obiect și negația sa (non-obiect). Obiectele au identitate proprie și în același timp nu se poate preciza unde exact se separă de alte obiecte, sau dacă se separă de alte obiecte.
Alte concepte precum originea/ontologicul/transcedentalul, acel ‘nothing outside the text’, pot fi transpuse în ‘speranța demonstrației’, speranța într-o soluție a paradoxului. Ca să putem avea un sistem formal complet și să nu mai existe incertitudine și indeterminabil.
Această speranță e un fel de dorință schizofrenă a noastră după determinism. Dorință care vrea să cunoască explicația totalizatoare deși deja știe că îi va da vestea că e o marionetă teleghidată. Adevărul cu orice preț chiar dacă dovedește că totul a fost o minciună.
Trace-ul lui Derrida trimite către problematizarea identității în timp și problematizarea diferențelor.
De exemplu: cine e cel mai ‘tu’? Cel de când?
Sau: cum e cu relația paradoxală între importanța individualități și imposibilitatea separării de alții? Cu alte cuvinte: care e rezolvarea importanței la ‘the other’ (ceea ce e diferit de tine) care necesită sacrificiul tău; și în același timp faptul că și tu ești un ‘the other’ pentru ‘the other’, deci la fel de important și la rândul tău meriți sacrificiul lui ‘the other’ (se pare că nu doar Dumnezeu iubește la fel de mult pe toți, ne bucurăm și de toată simpatia absurdului).
Trăim într-un paradox matematic. Dar tot răul spre bine pentru că cel mai probabil numai așa suntem posibili. Numai așa este posibil aleatoriul, liberul arbitru, subiectivitatea, viața și arta printre multe altele.
Nu mă pot decide dacă mi-aș dori să fie altfel. Și tocmai pentru această incertitudine, mulțumesc paradoxului.
Demonul din viitor
26 noiembrie 2022 3 comentarii
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.
Există adevăr absolut? Șah-mat. Încolțit în pătrățelul cu există. Victorie idealismului!?
Așa pare dar cumva nu reușim să scăpăm de îndoială. De parcă suntem într-un event horizont al jocului: o fi existând adevăr absolut dar cum îl aflăm? Cum știm că l-am atins?
Absolutului îi scapă ironia: singurul mod pe care-l avem la dispoziție să testăm absolutul e prin a ne îndoi că există. Epuizând argumentele că nu există până când nu avem altă variantă decât să recunoaștem absolutul.
Suntem practic constrânși unui Descartes reformulat: există deci mă îndoiesc. Există adevăr absolut deci e necesar să mă îndoiesc; ca să-l recunosc. Îndoială, scepticism, incertitudine.. calea către adevărul absolut pare pavată cu postmodernism.
Două lucruri remarcabile am învățat la biserică: Dumnezeu este bun și postmodernismul e rău. Învățăturii de pe urmă i-am fost mai credincios. Astfel îmi merit soarta că n-am zgâriat bine scoarța post-structuralismului / postmodernismului și am și reușit o criză existențială și ceva în proximitatea unei psihoze. Scuzele sunt printre rânduri.
E complicat cu interpretarea dar n-a ajutat prea mult când m-a pătruns abisul din limbaj. În contextul infinității de sensuri, ce scop mai rămâne interpretării decât un joc stupid de ping-pong sau sport de sucit minți.
După destul ping-pong de sucit minți ajungi și la acele interpretări greu de băgat sub preș. Printre care rolul involuntar al postmodernismului de ‘gardian al viitorului’. Gardian al viitorului pentru că păzește împotriva sfârșirii istoriei. Împotriva idealizării prezentului încât să considerăm o anumită cunoaștere suficientă și finală. Împotriva unui moment după care nu mai este nimic demn de aflat; nimic să merite riscul schimbării ordinii lucrurilor. Gardian care păzește împotriva la o stare, o înțelegere, ‘rânduire’, care se vrea veșnică și absolută. Împotriva dogmatizării timpului – dogmarizare a unei cunoașteri dintr-un anumit timp – încât istoria să înghețe pentru că viitorul nu mai are de oferit decât mai mult din ceea ce deja este și se știe, dar nimic nou sau diferit. Împotriva interpretării decise finale.
Postmodernismul descrie consecințele fenomenului înaintării în viitor și de ce este nevoie pentru a continua să fim în timp. Descrie cum fiecare moment din viitor amenință starea lucrurilor din prezent. Cum pe măsură ce timpul înaintează și aflăm lucruri noi, aceste noutăți e cel mai probabil să aibă consecințe asupra a ceea ce am stabilit ca judecată de valoare până în prezent.
Ține de noi să interpretăm și să determinăm noile semnificații pentru ce am stabilit până în acel moment ca adevăr, morală, etică, deontologie sau religie.
Asta găsesc ca fiind una din semnificațiile filozofice ale inversării ierarhiei dualităților din deconstrucția lui Derrida. O semnificație filozofică pentru exercițiul de a descoperi interpretări în care neprivilegiatul devine mai important. Când neprivilegiatul devine mai important, ordinea curentă trebuie să se reevalueze. Reevaluarea crește probabilitatea de a fi mai bine adaptați. Avem o șansă mai bună când pășim înainte.
E și unul din motivele pentru care Nietzsche e insistent cu depășirea prejudecăților și cu încumetarea dincolo de bine și de rău. Pentru a preveni sau evada dogmatizării înțelegerii dintr-un anumit timp.
Prejudecată e un cuvânt care probabil nu-i suficient de descriptiv. Nu surprinde destul din aspectul morfic și perpetuu. Mai precis: că în urma unei prejudecăți depășite, modul în care a fost depășită poate deveni la rându-i o prejudecată. Invitația la depășirea prejudecăților e invitația la perpetua reevaluare, fără finalitate; în a identifica dacă nu cumva lipsa de adaptare la noi realități e din considerente dogmatice.
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.
Căutarea de sensuri și interpretări poate fi și un imperativ rațional nu doar exercițiu de antrenat mușchiul imaginației. Există motivații pentru căutarea de sensuri și interpretări dincolo de ‘relativism pentru că nu Dumnezeu’ sau ‘scepticism de dragul lui Gică Contra’.
Multe din sensurile pe care le identificăm sunt de fapt reflexiile a ceea ce cândva a avut sau va avea rol și rost. Într-un anumit context, timp sau configurație o valoare e ‘bună’, în alt context, devine ‘rea’. Acel rost și context încă poate exista. Sau poate doar a fost cândva, deși se poate repeta când orice reprezintă o înțelegere nouă devine provocare pentru ordinea și înțelegerea curentă. Vine în minte noțiunea de trace din deconstrucție. Acel ceva (situație nu metafizic) care nu e prezent dar care influențează concretul.
Necesitatea interpretării inevitabil implică și din ceea ce numim artă, conspirație, politic și ideologic.
De exemplu poți să deduci din inversarea dualităților că reprezintă imperativul politic de a contribui la următoarea inversare a ierarhiei – la revoluție. Mai mult, că e necesar să fim într-o permanentă revoluție (sensurile sunt infinite). Poți interpreta capitalismul ca fiind o inițiativă de sfârșit al istoriei în dimensiunea economică pentru că se dorește a fi sistemul decis optim (bun) și final (refuzăm din principiu posibilitatea altuia). Perspective pertinente cu mențiunea că poți ajunge să impui chiar această critică prin violență, ca sfârșit al istoriei și să ajungi în contradicție.
Un alt aspect al antagonismului dintre viitor și sfârșitul istoriei e că dogma e cea care hotărăște că trecutul și prezentul sunt bune iar viitorul reprezintă un risc de schimbare, amenințare pentru dogmă, prin consecință, viitorul e rău. Dogma ocupă poziția discriminatorului, de ‘judecător’ – dar nu unul imparțial – din moment ce dogma nu are alte justificări pentru modul în care ‘face împărțeala’ decât ‘propriul interes’, decât pe sine ca și criteriu de discriminare.
S-ar zice că dogma stă în afara dualităților, își manifestă voința de putere și se impune prin violență în centru.
În afara dualităților pentru că dogma în sine nu e capabilă să se testeze pe sine dacă e bună sau rea prin propriile criterii. E nefalsificabilă pentru că prin propriile criterii niciodată nu poate greși. E ca o mare tautologie. Dogma are dreptate pentru că așa spune dogma.
Voință de putere pentru că optimizează doar pentru a-și justifica propria existență.
În centru pentru că e poziția de discriminator, de arbitru între dualitățile ‘bine’ și ‘rău’.
Prin violență pentru că nu are justificări fără conflict de interese pentru a ocupa poziția de centru.
Când dogma devine criteriu pentru a decide sfârșitul istoriei și al cunoașterii, dogma pretinde poziția de centru moral absolut. Sau ce pretinde centrul moral absolut e dogmă.
Din inițiativa de a nu dogmatiza cunoașterea și a nu opri timpul în loc, postmodernismul pune în centru scepticismul și incertitudinea. Ce au diferit scepticismul și incertitudinea față de dogmă?
Capacitatea de a se îndoi de sine și de a permite posibilitatea greșelii. Permite până a fi sceptic față de scepticism și incert cu privire la incertitudine. Sunt falsificabile pentru că prin definiție permit greșeala și corecția. Rămân deschise. Nu se absolutizează.
Referitor la incertitudine: Derrida menționează despre așa-numita ștergere a ‘/’ dintre dualități. Adică de a observa ce e dincolo de conflictul dintre dualități. Dincolo de ‘binele și răul’ dualităților. Despre cum conflictul e poate doar nevoia de schimbare și adaptare la care suntem provocați de viitor.
Un mod prin care ‘/’ dintre dualități este provocat e felul în care negația / opusul depinde de celălalt termen. Dar al doilea mod e în dansul inversării ierarhilor. Inversarea permanentă înseamnă că există probabilitatea ca oricare dintre dualități să apară pe oricare din pozițiile ierarhiei. Cu alte cuvinte să nu ne așteptăm de la viitor, ca orice să se stabilizeze într-o valoare permanentă de bine sau rău. Ci modul în care e mai potrivit să percepem viitorul e că după orice schimbare pe care o aduce, există probabilitatea ca orice să ajungă pe oricare din pozițiile de bine sau rău. Incertitudinea nu intenționează să descrie paralizia deciziei cât natura probabilistică. O decizie, da, fiind posibil dificilă într-un context probabilistic. Uneori paralizantă.
Postmodernismul ne pregătește pentru scenariul în care cunoașterea nu implică vreun act final ci e posibil să constituie doar permanenta căutare de soluții și adaptări la schimbări aduse de timp (care poate nu se vor termina niciodată). Pentru posibilitatea ca universul să nu aibă vreo agendă predefinită ci să se inventeze și reinventeze din mers.
Un exemplu de sfârșit al istoriei (intenționat provocator): reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie.
Dacă dogmatizăm și absolutizăm afirmația pe criteriul că așa e scris în biblie / biologie / evoluție / natură / etică, atunci nu permitem din principiu vreodată curiozitatea și cercetarea reproducerii artificiale. Și nu pentru că tehnic nu ar fi vreodată posibil ci pentru că noi ne interzicem asta prin dogmatizare. Înghețăm timpul în dimensiunea reproducerii omului pentru că am absolutizat / dogmatizat înțelegerea unui anumit timp.
Starea curentă, în care reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie este o constatare descriptivă a lucrurilor. În forma aceasta au ajuns să fie lucrurile pană în prezent.
Dar nu e o constatare normativă. Nu e și strict necesar ca lucrurile să rămână așa în viitor.
Natura nu are vreo referință ‘în afara naturii’ de unde își ia instrucțiunile despre cum să fie și ce trebuie să rămână. Întrebarea despre natură e ‘cum e’ nu ‘cum ar trebui să fie’.
Sigur, contemplării exemplului menționat i se poate reproșa îngrijorarea exagerată cu privire la viitor. Argumentul l-am mai remarcat: nu e legitim să forțezi în prezent măsuri pentru toate posibilitățile viitorului. Cu precădere al unui viitor îndepărtat.
Reproș pertinent dar rămâne valabil că e minim necesar o minte deschisă la posibilitățile viitorului și câte ceva din viitor e necesar să imaginăm.
Practic ambele argumente pot fi făcute: trebuie să fii deschis la posibilitatea că lucrurile nu vor rămâne așa, în același timp deschis la faptul că nu știi cât vor rămâne așa.
Dar decât să ridici critica viitorului îndepărtat de ce să nu ridici critica trecutului îndepărtat?
Până la urmă, ce este astăzi decât viitorul unui trecut îndepărtat?
E legitim să interoghezi prezentul despre prejudecăți și dogme pentru că prezentul e viitorul unui trecut unde e posibil să fi creat dogme care azi luptă împotriva posibilităților ce ne sunt la îndemână în acest moment. Viitorul îndepărtat e și azi.
E prezentul curent complet lipsit de dogmele trecutului și suficient încât să nu mai fie deschis posibilităților viitorului? E acest prezent vreun timp demn de sfârșitul istoriei?
E vreun prezent vreodată demn de sfârșitul istoriei? Foarte improbabil.
O altă implicație care decurge din necesitatea interpretări e că atunci când nu poți încadra pe cineva în stânga sau în dreapta, se poate datora tocmai efortului proactiv de a găsi sensuri noi. Și asta pentru a se păzi de prejudecăți, pentru a nu dogmatiza o anumită înțelegere, pentru a nu opri timpul în loc, pentru a păstra mintea deschisă acelui viitor care înainte de orice e – așa cum se amintește des pe oxigen – probabilistic.
Un risc în dansul interpretărilor e că inevitabil ajungi în contradicții. E de așteptat pentru că asta implică viitorul, trecerea timpului, informația nouă, testarea prejudecăților. E semnalul că ceva e de corectat / adaptat.
Ca în orice alt departament al gândirii, te lovești de contradicții și în postmodernism. Diferența e că postmodernismul admite posibilitatea greșelii spre deosebire de religie care apelează la metamorfoză sub perpetua scuză că greșeala nu e decât adevărul care îmbobocește mai tare. Religia mereu peticește dogma sub pretextul că e absolutul în continuă nevoie de îngrijire pentru că nu face față timpului.
În concluzie, problema pe care postmodernismul o înaintează e că pentru a exista un viitor, idealul trebuie să răspundă la schimbările viitorului. Trebuie să se adapteze. Are nevoie de reevaluare.
Cât timp este timp, nu există ideal absolut. Sau altfel spus, idealul absolut nu poate fi determinat pentru că nu poate fi analizat / surprins fără să oprești timpul, implicit schimbarea și cunoașterea.
Absolutul nu poate fi cunoscut decât la sfârșitul timpului. Dar nimeni nu dorește să oprească timpul și să nu mai existe nimic nou.
Înțeleg postmodernismul ca un moment al introspecției filozofiei. Când a devenit nemulțumită de observația că tinde să se închidă, să găsească un sfârșit, să se dogmatizeze. Filozofia ajunsă în dilema de a se preda ordinii absolutului sau dezordinii infinitului. Să se resemneze absolutizării / condiționării hardware-ului (a fi determinat de natură) sau să evadeze în infinitatea software-ului (a participa la natură).
Absolutul reprezintă ceea ce e închis. Ceea ce caută să cunoască tot, să știe tot. Vrea să fie tot pentru că dorește să fie finit, stabil, să aibă capăt, să fie determinat, să fie complet, să fie predictibil, să nu-i scape nimic. Să nu aibă surprize, necunoscute sau nou. Să nu joace zaruri. Fără excepții. Absolutul e dogmă.
Infinitul e opusul. Nedeterminat, deschis, incomplet, instabil, cu elemente încă necunoscute, cu excepții, are nou, joacă zaruri.
Am dat de dualități, dar cum ștergem ‘/’ dintre absolut și infinit? Ce e dincolo de ‘binele’ și ‘răul’ dintre absolut și infinit?
Cred că avem nevoie de ‘absolut local’ (temporal), certitudine temporară, de ‘nebunia deciziei’ pentru ca să testăm, să organizăm, să construim. Singurul absolut util e de fapt un maxim local – e operarea cu ceea ce e cel mai probabil.
Infinitul global e sursa de unde provin elementele noi, evenimentele surpriză, necunoscutul, e sursa liberului arbitru. În global începe deconstrucția pentru că eventual trebuie să integrăm elementul surpriză din global în local. Reevaluăm continuu localul pentru că probabilitățile sunt mereu schimbate de elementul surpriză. Infinitul global e natura probabilistică a întregului univers.
Dincolo de bine și de rău, deconstrucția e un memo pentru a nu uita cum respiră cunoașterea și cum respirăm ca omenire: prin reevaluare, recalculare, autocorecție.
De ce știința nu e absolută? Pentru că se corectează ca să țină pasul cu infinitul.
De ce religia e absolută? Pentru că îl face pe Dumnezeu absolut nu infinit.
Idea infinitului apare nihilistă din perspectiva lipsei unui capăt. Din cauza copleșirii în fața imensității de posibilități. Dar mai nihilist infinității de posibilități e absolutul fără vreo nouă posibilitate. În cele din urmă găsesc liberare în infinit.
Acum partea incomodă: dacă ești pro-istoria-să-continue, pro-viitor, ești pro-infinit, tehnic postmodernist.
Cu alte cuvinte: cum viitorul depinde de el, postmodernismul e demonul care nu poate fi respins ci doar îmbrățișat.
Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor
14 august 2022 24 comentarii
Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.
Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.
1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai important.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.
2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.
3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).
4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.
Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.
Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.
Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.
Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.
În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.
Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.
Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?
În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.
Reflecții:
1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.
2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.
3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.
4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.
5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.
Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.
Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).
6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.
7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.
Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.
Păcatul împotriva duhului sfânt: egalitate, în nimic nou
16 iulie 2022 30 comentarii
Încă există poezie în mitul fructului oprit.
Despre păcatul fundamentalismului religios și despre păcatul wokeiștilor.
Dacă Eva avea păr mov și Adam purta doar papion la gât, istoria căderii în păcat arăta la fel dar tragedia era alta.
Odată mușcat din fructul oprit moare egalitatea. Ceva tocmai a devenit mai puțin măr, leul și mielul nu mai stau la aceeași masă, bărbatul vrea mai puțin vinovat, omul nu mai e egalul neprihăniților. Se izgonește din Eden pentru că raiul este doar a celora mulțumiți să fie egali.
Printre cele mai remarcabile asemănări între lumea dinainte de căderea în păcat și lumea după împlinirea apocalipsei este restaurarea egalității absolute. Aceeași lume fără conflict, fără opinii, consensului absolut, cooperării perfecte, lipsei competiției și individualității, lumea în care doar se dă slavă pentru că e fără cusur. E lumea care vrea oameni dar nu are nevoie de ei pentru că toți sunt la fel. Lumea care vrea diversitate dar de formă.
Apropierea de rai aduce tăcere și lipsă de detaliu. De parcă și raiul își mărturisește neputința în a găsi ceva interesant în lumea egalității absolute.
Cu bâta-n baltă, utopia transumanistă a singularității și râvnirea wokeistă a egalității absolute ajung să se mânjească exact cu ceea ce detestă mai mult: întoarcerea în trecut. Atât de trecut încât le regăsești în raiul lui Dumnezeu unde tot singularitate fără individualitate și egalitate fără diversitate este din plin și pe deplin.
Fundamentalismul religios, transumanismul și wokeismul promit același rai pentru individ. Diferența e că cel religios mă așteaptă, cel transumanist mă caută.
PS:
Tehnologia nu ‘ți se urcă la cap’ doar prin alienare cum pe bună dreptate punctează de nenumărate ori Edi.
Tehnologia ți se urcă la cap și ajungând să trăiești într-un viitor care riscă să rămână doar fictiv.
Un fenomen diferit de subiectul progresului.
Problema cu viitorul nu e în speculația ipotetică ci în încercarea să forțezi ipoteticul în practica prezentului. Atunci ia forma tradiționalului ‘prin credință’ unde fiecare pune ce vrea în viitor și trebuie să respectăm viitorul posibil al fiecăruia. Fiecare își apără viitorul dorit cu ‘e doar o chestiune de timp’. ‘Cât timp’ totuși nu e o măsură de neglijat.
De multe ori e adusă în discuție neputința de a defini realitatea ca argument pentru respingerea oricărei încercări de a lansa vreo pretenție cu privire la orice ‘limită socială’.
Paradoxal și ironic e că aceleași voci lansează pretenții cu privire la ordinea socială pe baza ‘viitorului’ care e o noțiune mai grea de definit din moment ce constituie dificultatea de a defini realitatea + incertitudinea spre care se îndreaptă realitatea cea grea de definit.
A se observa că panta asta lunecoasă de a forța în prezent un viitor ipotetic nu îi vizează doar pe cei fără expertiză ci și pe cei cu expertize. Poate chiar mai mult pe cei cu expertize pentru că în mâinile lor, portița asta spre subiectivism se bucură și de libertățile autorității. Iar posibil cel mai mult îi vizează pe tehnocrați și inteligenția care au posibilitatea să-și ascundă ambițiile și subiectivismul interzis sub retorica viitorului permis.
Ai ideologi simpli care se ascund în biserică și ai ideologi sofisticați care au ridicat mâna în timpul covid.
Recomand și mai mult individualism pentru că grămada e din nou la modă.
Homo Deus: Peterson este mort
2 iulie 2022 10 comentarii
Nu puțini ar zice că încep literal cu ‘devil its due’ dar odată trecut de fragmentele împrăștiate pe social media poți aprecia cu ușurință că Harari își merită elogiile.
Homo Deus este o lectură foarte bună. Aprinde neuroni, ridică păr pe spate, stârnește indignare, are ce-i trebuie. Mai mult de atât, sintetizează vocabular pentru dezbaterea publică.
Harari rostește veștile proaste, articulează intuiții pe care le avem fiecare și are un mesaj optimist pentru toți, dar nu și pentru individ.
Cum nu strică doza de umor în introducere, reiterăm dorința autorului în particular pentru frații din state: don’t shoot the messenger. Nu doar atât dar merită să-i fim recunoscători pentru friendly fire.
Între prezentările lui Edi și Homo Deus, am rămas cu context în privința originii dezicerii de individualism, ce stă în spatele respingerii ideii că problema cu care ne confruntăm e marxism cultural, în ce context socialismul democratic reprezintă o soluție, m-a făcut să internalizez o nouă perspectivă cu privire la cum teoriile conspirative chiar adevărate pot fi irelevante, în ce fel putem aluneca într-un nou dark age, mi-a întărit sentimentul că wokeismul e reacția emoțională/religioasă la deducțiile și implicațiile transumanismului și nu în ultimul rând mi-a descris și confirmat suspiciunea că religia împarte momentan masa parastasului alături de iluminism, liberalism, individualism și umanism. Câteva subiecte abordate în cele ce urmează, altele într-o a doua parte.
Mai mult decât ocazional nu mă abțin de la sarcasm cu privire la fundamentalismul religios și wokeism pe motiv că ambele pe cât pot fi de absurde au în aceeași măsură și dreptate. Și nu dintr-o perspectivă postmodernistă ci din perspectiva că ambele filozofii sunt extremele distorsionate ale ideilor fundamentale care ne definesc timpul. Zeigestul ne invită la revizuirea raportului dintre filozofia competiției și filozofia cooperării.
Filozofia competiției reprezintă lumea veche. Confortul din uter al umanității. Uitatul înapoi care te menține stană de piatră. Etapa infantilă a omenirii când era despre supraviețuirea celui mai puternic. E libertatea negativă, lumea opoziției puterii și intereselor, lumea subiectivismului. E ‘ortodoxia trecutului’ la care ne-ar întoarce sau ar cauta să ne mențină voluntar sau involuntar Peterson.
De cealaltă parte se află orizontul nou: filozofia cooperării. Aflată în durerile nașterii și reprezintă progresul neapărat spre care trebuie să ne îndreptăm pentru a ajunge adulți necondiționati de instincte și biologie. E libertatea pozitivă, lumea interesului comun și lumea obiectivismului. Curentul este reprezentat de Harari.
Harari și Peterson sunt reprezentanți involuntari ai acestor filozofii datorită alinierii intelectuale și notorietății publice contemporane.
Peterson este cât se poate de potrivit pentru filozofia umanistă. Încorporează suficient din religie dar în același timp destul de eluziv încât să fie suferitor ca purtător de cuvânt și pentru noii vizați de rezistență față de progres: iluminismul, liberalismul, individualismul și umanismul.
În prima etapă am trecut prin conflictul dintre religie și valorile iluministe. Religia reprezentând ortodoxia lumii în care pământul era scopul și centrul universului iar realitatea ne-a lovit cu dezvăluirea că suntem departe de evadarea stropului de entropie fără direcție în universul rece.
În prezent iluminismul se alătură religiei în a reprezenta ortodoxia trecutului. Lumea în care deși pământul a părăsit centrul universului, totuși păstrează omul ca măsură a tuturor lucrurilor.
Transumanismul prevestește apocalipsa ultimului rudiment al geocentrismului. ‘Geocentrismul moral’ în care omul e apogeul conștiinței, sursa și vast subiect al moralei și eticii.
Dezicerea de valorile iluministe e reflectată printre altele și în tranziția semnificativă a spectrului politic spre stânga. Semeții liberali clasici se regăsesc acum modești conservatori moderni. Valorile iluministe sunt acum relicvă a trecutului, indiciu conservator.
Revenind la titlul expunerii, remarc că mi s-a părut totdeauna exagerată împiedicarea de greșelile lui Peterson. Nu sunt câtuși de puțin deranjat de așa-zisa ‘întoarcere în trecut’ (‘ce nu spune Peterson’). Că nu spune nimic nou.. puțini ajung să spună ceva nou, e util și spusul diferit. Ideea că naște legionari și white supremacists.. :eyes_roll..
Încă nu am dat peste argumentele care să-mi pară substanțiale în practică dar pe parcursul lecturii Homo Deus am realizat construcția la posibil argumentul cel mai solid împotriva lui Peterson: futilitatea.
Futilitatea lui Peterson, futilitatea iluminismului, liberalismului, individualismului, raționalismului, umanismului, geocentrismului moral.
Nu e lipsa valorii, nu e lipsa relevanței, nu e lipsa substanței, e neajunsul, depășirea, copleșirea soluțiilor vechi în lumea care nu e doar nouă, ci nu mai ia răgaz de la nou.
Futilitatea împuternicirii individului
În perspectiva transumanistă omul e atât de depășit de algoritmi, informație și schimbare încât e futil mesajul de împuternicire a individului predicat de Peterson. Un mesaj cât se poate de liberal de altfel.
De exemplu îndemnul lui Peterson de a nutri potențialul de a fi periculos și de a-l păstra nemanifestat. Nu neapărat în direcția violenței ci în sensul mai general, al competenței. Sau să folosesc o analogie inspirată de Edi: nuclearele. Libertatea negativă prin balanța opoziției de putere. De data asta care trebuie s-o manifeste individul.
În perspectiva lui Harari, lucrurile se îndreaptă într-o totală altă direcție. Individul devine curând irelevant. Steril aportului economic și militar pentru că algoritmii și super oamenii vor controla aceste domenii.
Practic în lumea viitorului vei fi atât de depășit ca individ încât să te pretinzi periculos sau impredictibil va fi futil și va atrage atenția cel mult a ridicolului.
Futilitatea suportului emoțional
E futilă căutarea de sens și suport emoțional din moment ce pentru imensitatea de vulg fără sens și utilitate la orizont, va fi nevoie de mult mai mult decât discursuri motivaționale gen Peterson.
Dilema este prezentă și în sarcasmul care-l însoțește pe Harari în aparițiile publice (parafrazez): pentru enormitatea de clasa inutilă care răsare la orizont, momentan nu avem soluție mai bună decât opiu și realitate virtuală.
Dincolo de jumătatea de glumă, Harari susține că soluțiile pentru depresie și probleme psihice care se amplifică la scară largă vor putea fi gestionate doar sub forma manipulărilor chimice și fizice ale creierului. Altfel riscăm lipsă de Petersoni pe cap de inutil.
Futilitatea insistenței liberului arbitru
În timp ce Peterson adaugă 12 reguli la cele zece porunci pentru că nu strică puțin ajutor cu multitudinea de decizii care te așteaptă, Harari indică spre futilitatea exercițiului deoarece nu numai că ‘tu’ nu faci deciziile, dar ‘tu’ nici măcar nu poți fi definit iar în cel mai generos caz ‘tu’ ești cel mult un algoritm depășit.
Pe bună dreptate Harari evidențiază cum sinele în cele din urmă e rezultatul unei sinergii de influențe, mai mult decât orice asemănător unui algoritm care procesează date. Liberul arbitru e iluzia creată de scurtăturile și improvizațiile creierului în scopul conservării de energie. De unde și parte din sursa subiectivismului, speculației, preferințelor și diferențelor de opinie.
Indignarea constă în inevitabila concluzie că tu vei fi suficient cu o singură regulă de aur: algoritmul știe mai bine. Și implicația că va rămâne tot mai puțin loc de subiectivitate. Subiectivitate care e necesară personalității. Fără de care nu poți demonstra că există cineva sub carcasă. Fără de care nu poți justifica indivizi ci doar actori, clone. Fără de care nu poți justifica și deduce drepturi.
Futilitatea să lupți pentru adevăr și să te opui minciunii
Odată că algoritmii vor indica mai bine decât oricine realitatea universului dar te vor cunoaște și pe tine mai bine decât te cunoști tu însuți.
În privința minciunii, dezicerea arată mai degrabă a act de lepădare de sine. În sensul că în sine exiști ca o minciună. Din moment ce propriul creier nu are multe inhibiții în a minți cu improvizații și narative pentru a compensa lipsa de date.
De unde și deducția dataismului că liberalizarea fluxului de date va fi una dintre cele mai importante aspecte ale viitorului. Promisiunea obiectivității în schimbul datelor.
E futil să educi cu privire la masculinitate
Individul pierde relevanța economică. Masculul nu mai este provider. Explorator de teritorii noi este AI. Înmulțirea nu mai e necesară pentru că matriarhatului singularității nu îi mai e utilă diversitatea indivizilor ci conformitatea agenților.
E futil să lupți pentru familia tradițională
Algoritmii oricum fără să realizăm îi vor educa pe părinți cum să educe pe copii.
E futilă dezbaterea despre echitate și egalitate când direcția e inevitabil clasa useless: egalitate în nimicnicie.
E futil să continui pentru că va persista același mesaj optimist pentru noi toți ca singularitate dar nu și pentru noi înșine ca indivizi.
În final mesajul pentru Peterson pare valabil și pentru Edi și noi forumiștii: e futil refugiul în iluminism. Iluminismul împarte masa cu religia la parastasul filozofiei competiției și în cele din urmă, ca un ciclu al istoriei care mimează lecțiunile care o iau de la început, a ajuns și moș Ion sa fie vindicat la biserică: competiția e până la urmă de la diavol iar creierul stătea cu motiv la garderobă.
1 Corinteni 13:prezent
10 iunie 2022 Un comentariu
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare.. am aflat că se bat neveste și-n afară, că ‘prin credință’ e destulă și-n știință, că creierele de la garderobă n-așteaptă toate steluțe-n coronițe, că avortul nu-i alternativa mai umană varguței la fund, că pedofilii n-au preferință exclusivă și pentru religie, că orgiile sexuale nu necesită strict autoritate pastorală, ca toți suntem egali în ochii lui Dumnezeu dar pe negri îi vede mai bine, că mijlocire fac și ong-urile, că vorbitul în limbi inundă științele sociale, că să fii coadă și nu cap e echitate pentru coadă, că nu e circumcizie dacă tai cu totul, că nu ai voie să ceri seamă nici experților nu doar lui Dumnezeu, ca spălatul la creier nu e doar cu Biblia în cap ci și cu curcubeul pe gât, că fusta scurtă din ziua a șaptea poate să lipsească în luna pride, că împreuna simțire e mai profundă după o lună intensă decât o zi de odihnă, că există nu doar păcat împotriva duhului sfânt ci și banare veșnică pe twitter, că să fii fără cusur se poate: pe instagram cu mult post și fără rugăciune, că se face colectă la biserică dar se strâng daruri și pe onlyfans, că ‘lăsați copilașii sa vină la mine’ se aude nu doar din gura lui Isus ci și la show-uri cu drag ‘kinks’, că nu funcționează doar pusul sub cenzură ci și privarea feministă trimestrială de sex, că degeaba iartă Dumnezeu când psihologul te vede neprihănit într-o lume vinovată, că și zâna maseluță răspunde la rugăciuni și împlinește orice gen îți dorești, că te poți identifica și cu spaghetti monster nu doar cu imaginea lui Dumnezeu, că creștinii trebuie să întoarcă și obrazul dar popoarele sfinte sunt ofensate de logos, că se îngenunchează și la altarul cu BLM nu doar cu GOD, ca icoanele nu-s demodate dacă e Georgele potrivit, că dă rezultate nu doar dacă strigi la Dumnezeu ci și dacă țipi cu portavoce la aproapele, că corpul tău e templu sfânt și cu cât mai încăpător cu atât mai ‘positive’, că e concurență și la cel mai victimă nu doar la cel mai păcătos, că veganismul poate birui, că poți avea autoritate peste adulți și ascultând de influenceri nu doar îndemnat de duhul sfânt, că nu e spirit de turmă dacă e la modă, că prozeliți sunt nu doar cei cu bătutul la ușă ci și nesuferiții care îți schimbă iconițele la aplicații, că stickere cu God sunt și ‘they’ în semnătura de email, ca îl mărturisești pe Dumnezeu nu doar menționându-i numele ci și înlocuind pe ‘el’ cu ‘ea’ în fiecare paragraf, că problemă nu e doar finalul ‘mulțumesc lui Dumnezeu’ ci și debutul cu pronumele preferat, că exersezi pentru cer nu doar dacă n-adormi până se termină predica ci și cu fața serioasă pe durata lecturii despre diversitate.
În sfârșit, de când m-am făcut om mare, gust mai bine ironia: că marea deșteptare le lipsește și wokeiștilor.
Păcatul împotriva duhului sfânt: respingerea noului
4 iunie 2022 8 comentarii
Încep cu concluzia:
Păcatul religiei e că permite fundamentalismului literei să prevină apariția noului.
Păcatul secularismului e că permite progresului să fie absolutist în respingerea noului în idei din trecut.
Păcatul transumanismului e paradoxul că noul e posibil în ciuda eliminării impredictibilului.
Laodiceenii sunt căldicei datorită tensiunii de mijloc iar mai important vărsatului din gură e aerul proaspăt ce-l succede.
Intriga:
E noul și setea de cunoaștere așa-zisul ‘mușcat din fructul oprit’ sau e împlinirea poruncii de a ‘crește și umple pământul’? Iar dacă e umplerea pământului, risipește Dumnezeu universul doar pentru a ne limita la pământ?
În cuvinte care se vor multe, tipicul povestirii despre rai din copilărie e că toate-s bune și frumoase până când trebuie schimbat subiectul pentru a evita plictiseala și sesiza staticul și sumbrul din Eden. Începe să fie evidentă absența transformării. De exemplu lipsește detaliul cotorului. Mărul mâncat nu ajunge cotor pentru că nașterea cotorului implică moartea mărului.
Cu cât e internalizată lipsa transformării, cu atât zbenguitul pe pajiștile veșnic verzi sfârșește nemișcat într-o colivie gri bacoviană. Din ce știm despre rai, episodul White Christmas din Black Mirror oferă gustul cel mai apropiat de gândul veșniciei.
Idea articulată fiind că ‘cea mai moarte’ e de fapt absența noului. Prin comparație, moartea biologică asemeni cotorului, rămân doar benigne transformări. ‘Adevărata moarte’ e lipsa noului, iar apogeul suferinței e imaginea conștientului captiv în colivia unde noul nu mai vizitează niciodată.
O altă formulare care atinge aceeași idee o menționează des Elon Musk. În particular în ce privește geriatricul politic (parafrazez): ‘oamenii ajung să nu-și schimbe ideile, motiv pentru care prelungirea nelimitată a vieții s-ar putea să nu fie o idee tocmai bună, iar moartea sa nu fie neapărat un bug ci un feature (nu un defect ci o abilitate)’.
Din nou ‘adevărata moarte’ fiind reprezentată de lipsa noului.
O a treia formulare e întâlnită în perspectiva transumanistă comunicată de Harari în Homo Deus:
‘What is death, if not a situation when information doesn’t flow (ce e moartea decât situația în care informația nu mai circulă)?’
‘Adevărata moarte’ fiind lipsa mișcării informației, lipsa noului.
Incidental, am dat peste un ecou al aceleiași idei în comentariul lui polihronul:
‘Am putea spune că Dumnezeu este aspirația totalitaristă a cunoașterii. Și că ateismul e celebrarea fragmentarului ca spațiu al libertății. De altfel, putem deriva un excelent argument antiteist din simpla observație că o hartă 1:1 a universului ar fi anihilarea universului’.
Dincolo de faptul că e perfect valabilă și înlocuirea lui Dumnezeu cu ‘The Science’ și a ateismului cu speculația filozofică, miezul ideii e în ‘cunoașterea ultimă/absolută’ ca fiind însoțită de ‘moartea ultimă’: absența noului.
Pe firul ideii realizezi că încă există poezie în mitul fructului oprit: că dacă te întinzi destul eventual îți fuge craca de sub picioare. Cât din setea de cunoaștere e în același timp și condamnare? Cât din nevoia omului de determinism, de a fi stăpân peste natură, în control asupra propriului destin, de a atinge ‘cunoașterea ultimă’ se plătește cu diminuarea noului și în cele din urmă cu moarte?
Pentru că în cele din urmă, ce poate fi mai sfâșietor decât imaginea unei conștiințe care nu mai are ce cunoaște?
Ironic, absolutul, Dumnezeu, pare să fie singurul care a gustat agonia absolută. Ca singura conștiință captivă unui infinit în care noul e absent. De unde poate încă o explicație a paradoxului în care inviți să fii ca Dumnezeu și în același suflare previi să fii ca Dumnezeu.
Aceeași agonie probabil a inspirat și tabloul lui Dumnezeu care plictisit de lipsa de nou, creează omul, îl dă pe mâna Satanei și slobozește impredictibilul.
Eliminarea impredictibilului e cealaltă față a monedei absolutismului religios și la schimb e tot libertatea și autonomia individuală.
Ca apostol al poziției că nu există întrebări interzise, întreb dacă și cât din setea de cunoaștere e supusă și ea legii randamentului redus?
Cât din eliminarea impredictibilității face loc tiraniei?
Sau dacă e mai preferabil: câtă centralizare a cunoașterii ajunge să amenințe ‘fragmentarul ca spațiu al libertății’?
Sau pe limba huiduitului (Peterson): câtă ordine în haos e prea multă ordine?
Dacă amenințarea religiei e în absolutismul ideologic, pericolul transumanismului și ‘dataismului’ (Homo Deus) e în inițiativa de eliminare a impredictibilului. Cu precădere cel uman.
Ambele riscă păcatul respingerii noului.
Apariții Editoriale
10 aprilie 2022 Lasă un comentariu
Pentru a rămâne fidel și recunoscător tuturor participanților acestui site și blog cultural și spiritual, ca și inițiatorului și moderatorului său, Pastorul și Omul de cultură și spiritualitate care este Edmond Constantinescu, mă simt onorat să prezint articolele care au fost făcute publice pentru prima dată aici, în culegere, la apariția lor, cele două lucrări, în ordinea apariției la Editura Letras, în format eBook:
Metamorfoze spirituale și Gândul zilei.
eBook Metamorfoze Spirituale – Letras
Ele au fost continuate, într-un stil oarecum eseistic, dialoguri, meditații, gânduri, mici recenzii ale unor lucrări și autori valoroși.
Este procesul provocator, regenerator al schimbărilor pe care le-am străbătut în ultimii ani!
Îi consider ani de efervescență intelectuală și spirituală extrem de edificatori și folositori, binecuvântați.
N-a fost ușor, dar urmează să constatați dacă sunt mai puternic, mai stabil, mai realist, mai autentic. Procesul continuă!
Vă Mulțumesc!
Sorin Sandulache
Știință din vechiului testament: paza de rău pretinde sacrificiu
8 ianuarie 2022 48 comentarii
Gândurile sunt pe marginea subiectelor abordate în expunerile următoare deși ideile din expuneri transcend cele două episoade.
https://oxigen2.net/2021/06/24/nu-te-lasa-mintit-2
https://oxigen2.net/2022/01/05/argumentele-politice-ale-apocalipticismului
Sunt două fenomene pe care le observ în forfota contemporană care îmi dau impresii demne de timpurile mistice de care am aparținut cândva: o retorică în jurul nevoii de sacrificiu și o manifestare a perfecționismului prin intenția de prevenire și eradicare a răului.
Un ecou cu origini din vechiul testament: izbăvirea de rău pretinde dreptul la jertfă.
Manifestarea perfecționismului prin prevenirea și încercarea de eradicare a răului
Edi a expus de mai multe ori și sub diferite forme diferența între adevărul susținut de religie / filozofie și adevărul manifestat în știință. Religia și filozofia pornind de la premisa că dețin adevărul iar în știință adevărul nu aparține nimănui și este de sine stătător. În știință adevărul nu e cunoscut pe deplin dar se descoperă, nu e definitiv dar nici relativ, este tranzitoriu și probabilistic.
Mai departe Edi prezintă omul de știință care există doar ca parte dintr-o comunitate, credibilitatea fiindu-i acordată, legitimizată și dependentă de consensul comunității. Consensul comunități e de importanță semnificativă pentru că multitudinea de experți determină ca probabilitatea de a nu observa un neajuns grav să fie mică iar probabilitatea de a avea o înțelegere corectă să fie mare.
Motivul expunerii adevărului și consensului științific este de a explica de ce probabilitatea înclină de partea consensului comunității științifice și este necesar și justificat să optezi pentru consens când este în opoziție cu opinii dizidente izolate. Asta în ciuda faptului că există posibilitatea consensului să greșească și a argumentelor dizidente să fie persuasive și posibil adevărate.
După prezentarea motivațiilor, Edi aplică explicațiile la contextul covid.
Nu găsesc nimic de reproșat ci doar câteva nuanțe și detalii de evidențiat.
Odată internalizată înțelegerea de mai sus, realizăm că nu contribuie semnificativ la rezolvarea dilemei principale a prezentului: care e contractul social în contextul în care o probabilitate de 1-3% de deces (+ efecte adverse) pentru cineva apare extrem de riscantă și inacceptabilă iar pentru altcineva care lucrează de exemplu în construcții sau șoferie e un risc la ordinea zilei pe care deja îl are asumat prin natura meseriei? Covid fiind doar un extra risc nu foarte diferit de celelalte în probabilitate. Un alt exemplu sunt medicii și asistentele care sunt expuși la risc crescut de a contracta diverse boli și de la a avea un orizont de viață semnificativ redus din cauza meseriei.
Cineva pentru care riscul este intolerabil va legitima orice măsuri. Cineva pentru care același risc este tolerabil, nu va găsi justificată intoleranța celui dintâi.
Chiar dacă gândim în probabilități, nu există acord social cu privire la măsuri decât dacă probabilitățile tind spre extreme iar costul este invers proporțional.
De aici și tensiunea socială semnificativă în contextul covid. Probabilitatea de deces e prea mică pentru determinarea unui acord social semnificativ în favoarea la măsuri radicale fără intervenția autorității. Cu cât crește probabilitatea de deces, cu atât se formează mai mult acord social.
Dacă e să speculăm în ce privește desconsiderația pentru probabilități, îmi imaginez cum cei abandonați spaimei de covid în ciuda riscului relativ mic, vor fi tot cei maxim isterici când vor putea beneficia de prelungirea vieții biologice în perpetuitate. Îi percep în stare de izolare pentru totdeauna undeva într-un buncăr din frica de a muri de diverse accidente fizice cu probabilități minore dar datorită cărora nu merită să-și piardă eternitatea. Iar când va fi necesar să părăsească bucațica de rai pentru a-și alimenta nemurirea din pomul de aur situat în afara grădinii, o vor face cel puțin înconjurați de aurora protectoare a unui costum de astronaut. Tehnic nemuritori, practic o cam sfârșesc cu trăitul din cauza fricii de excepții.
Deși sunt de acord și găsesc pertinente observațiile și deducțiile lui Edi și pe cât m-ar încânta ca gândirea în probabilități să rezolve ceva semnificativ pe atât mi-e greu să identific cum. Cel puțin în materie de măsuri. În practică o măsură va fi implementată ușor și rapid doar dacă probabilitatea de consecințe negative este mare iar costul de implementare este mic.
În afara acestei circumstanțe fericite ești din nou în lumea în care totul e cam la fel de complicat ca înainte.
Poate răspunsul ar fi că de fapt experții trebuie să facă decizia cu privire la măsuri. Dar de ce experții și în funcție de ce fac decizia?
Pentru că atât timp cât probabilitatea de deces este într-un interval redus este o dilemă de preferință socială subiectivă fiecăruia nu de domeniul autorității experților ca și cum ar fi amenințată specia umană în sine.
Dacă obiecția e că nu e o preferință socială atunci întreb dacă avem de gând să fim consecvenți și cu alte conjuncturi similare: de exemplu libertatea să mănânci ce dorești cu riscul obezității. Sau să salvăm potențialele victime prin interzicerea șofatului, a muncii în construcții și a serviciilor medicale.
Dacă probabilitatea de risc în covid justifică să nu fie tratat ca o preferință socială atunci de ce probabilitatea de risc în cazul altor activități nu ar fi tratată similar?
Un exemplu recent de subiectivitate care nu-și are locul în stabilirea contractului social este declarația recentă a lui Macron că „an irresponsible person is no longer a citizen” (o persoană iresponsabilă își pierde dreptul de cetățean). Sub limbajul vag de ‘iresponsabil’ pot justifica aproape orice. ‘Iresponsabil’ e la fel de vag și lipsit de substanță pentru justiție cum e și termenul de ‘ofensiv’. Relativ la subiectivitatea cui?
Din moment ce ne confruntăm cu ceva subiectiv e de așteptat să lăsăm dilema, conflictele și soluțiile să se manifeste și să se negocieze în teritoriul privat al interacțiunii indivizilor și a nu face din autoritatea statului un tătuc cu reguli arbitrare care pedepsește pentru neparticipare la echitate. Toți avem lucruri și limite unde devenim ‘iresponsabili’ și ‘ofensivi’.
Cu alte cuvinte vechea dilemă: adoptăm probabilitățile dar unde-i limita unde lucrurile nu mai rămân preferințe ci devin decrete?
În numele perfecțiunii, eficienței și salvării speciei orice abuz poate fi raționalizat ca fiind justificat și necesar. Devine doar o nouă ‘problemă de limbaj’.
Din motivul acesta nu cred că e recomandată mutarea dilemelor subiective din domeniul privat în teritoriul autorității sub pretextul amenințării speciei umane.
Nu că nu aș considera consensul experților cea mai bună șansă pe care o avem, dar ce faci când partea dizidentă nu e opinia izolată a unui singur individ ci e o parte din comunitate?
Cu cât ne apropiem de proporții egale cu atât ești îndreptățit cu orice alegere și în același timp ești greșit indiferent ce alegi. Doar în cazul în care consensul este drastic disproporționat te confrunți cu o alegere evidentă.
În același timp cum garantezi că experții nu sunt tot oameni care pot fi sechestrați de interese și intimidare? Ai putea spune că prin complexitatea asigurată de un număr mare de experți. Dar se și întâmplă în realitate că numărul de experți crește sau se micșorează? Și cum crești numărul de experți în același timp în care cauți să reduci populația? Din moment ce procentul din populație a celor care ajung experți rămâne constant și mic.
Adaugă la asta fenomenul de cancelare a experților dizidenți.
Edi a sugerat o justificare inteligentă pentru fenomenul cancelării dizidenților dar rămân sceptic consensului prin excluderea opoziției. Motivul e că excluderea opoziției e o chestiune clară și simplă doar când ai de-a face cu nebuni de legat. În afara nebunilor de legat, parcă stabilisem că e binevenită critica în știință.
Un alt aspect în privința vaccinurilor: analiza cost benefit nu indică avantaje ‘compleșitoare’ în favoarea vaccinării. Prezintă niște avantaje, în funcție de multiple criterii dar nu drastic semnificative încât în toate cazurile riscurile vaccinării să fie clar și indubitabil o alegere evidentă relativ la riscurile contractării virusului. De așteptat e ca lucrurile să funcționeze ca în cazul prezumției de nevinovăție: dovezile trebuie să fie multiple, coroborate, clare, semnificative și să încline ‘copleșitor’ (burden of proof) de o singură parte. Cu siguranță în lipsa acestei situații nu e justificată condamnarea, demonizarea și insultarea nevaccinaților. Mai mult de atât, în ce privește medicina, la consensul experților se adaugă ca și criteriu semnificativ individualitatea persoanei. Individualitate care ia precedență și determină ca recomandarea ‘opiniei dizidente’ a doctorului sau doctorilor individului să poată acționa împotriva consensului general. Sau cel puțin cândva ‘însuși consensul general așa stabilise consensul’. Se pare că am asistat la schimbarea regulile jocului în timpul jocului fără nici o discuție și negociere prealabilă. În materie de medicină consensul științific constituie o judecată ‘în medie’ și de ansamblu. Medicii au datoria judecății în detaliu și individuale. Consensul științific însuși a decis că în materie de medicină specificul individual să aibă precedență peste consensul general. Cu alte cuvinte explicația cu privire la consensul științific nu are aceeași valoare și nu face același sens în materie de medicină.
În sinteză, incapacitatea autorității și societății de a reacționa proporțional în fața riscului covid / vaccinare determină o parte a societății să manifeste o atitudine perfecționistă în ce privește prevenirea covid. Până la a improviza artificial eradicarea riscului prin măsuri excesive gen lockdown, abuzul față de copii, masca virtuții, persecuția necuraților etc.
Un procent de creștere a deceselor per total (din orice cauză) în marjă tolerabilă (la nivelul anilor 2010) dar însoțit de o isterie pe care numai o căutare a perfecțiunii în prevenirea răului o poate justifica.
Sunt conștient că progresul prin sine caută să contribuie la prevenirea răului dar mai sunt conștient că există și legea randamentului redus (law of diminished returns) și de asemenea că nu degeaba ne-am ales cu clișeul de a nu permite perfecțiunii să fie inamicul binelui.
Cu alte cuvinte nu încercarea în sine de a controla virusul e intenția de eradicare a răului ci manifestarea credinței că se poate face fără pierderi și cu orice preț gen Australia.
Asta ne conduce către cel de-al doilea fenomen: ‘invitația’ la sacrificiu
Cum n-am îndoială că întrebările de până acum au trecut deja prin mintea cugetătorilor, nu pot să concluzionez decât că sinteza finală sună ceva de genul: nu putem avea garanția consensului experților din a nu fi corupt și nu putem garanta lipsa abuzului față de populație dar chiar dacă domeniul experților va fi corupt putem totuși miza că instinctul de supraviețuire va continua să funcționeze în cei care corup și îi va determina să fie preocupați de supraviețuirea conștiinței.
În ultimă instanță bucuria noastră trebuie să fie supraviețuirea conștiinței. Așadar e numai potrivit să renunțăm la a fi egoiști și individualiști iar nefericirea de-a fi afectați negativ de experimentele pe care e nevoie să le efectuăm (pentru supraviețuirea conștiinței) trebuie manifestată cel mult ca suspin în intimitate. Fă-ți partea. Cum unii se nasc nefericiți de la natură, alții ajung nefericiți în urma experimentelor necesare. Și aceasta în cele din urmă este o îmbunătățire a distribuirii echității sociale în materie de dezabilități.
Un spirit mai pragmatic poate dezbrăca newspeak-ul: pregătiți-vă să serviți ca material de experiment pentru binele comun pentru că nu-i normal să existăm doar ca niște consumatori, căpușe iraționale care golesc inutil vigoarea planetei.
Să n-o numim jertfă, nici sacrificiu nu e destul de inofensiv, mai bine datorie civică (Macron) sau și mai bine, echitate.
Într-adevăr, o nouă problemă de limbaj pentru oameni foarte inteligenți.
N-am îndoială că se vor descurca bine cu limbajul și vor introduce eufemisme iscusite dar observ în lumea tehnocraților că îngrijorarea este cu lipsa monopolului asupra interpretării.
Regăsesc și printre rândurile lui Edi uneori exemple de avertismente / ‘invitații’ la un ‘sacrificiu social justificat științific’ care e presupus că urmează și e necesar.
De exemplu menționează o teamă pentru soarta experților și lamentează iertarea sub pretextul intențiilor bune și lipsei minciunii în eventualitatea în care empiricul refuză teoria.
O altă aluzie este relativ la nevoia de reconsiderare a eticii în sine. Deși înțeleg ideea și nu implică nimic nelegiuit în sine, m-a dus cu gândul imediat la tehnocrații UE care deja ‘reconsideră’ codul Nuremberg. Nu pot să nu devin puțin suspect intențiilor bune ale tehnocraților când prea multe lucruri dubioase se întâmplă la grămadă.
Altă sugestie e că orice retorică sau întrebare din rândul non-experților e de fapt o întrecere de sofiști și poeți care trebuie ignorată. Din nou sună ca o altă justificare într-un set de justificări pentru ceva ce printre rânduri înțeleg că e necesar și legitim să urmeze.
Presupun că motivul ar fi temerea că experții în etică și filozofie ar găsi vinovate bunele intenții ‘necesare’. În practică se întâmplă că sugestiile se aliniază bine cu cenzura implorată de progresiști.
Separat de expuneri un alt fenomen pe care îl observ în media este jocul cu termenii pentru îngroparea deciziilor greșite sub pretextul ‘autocorecției științifice’.
Înțelegem cu autocorecția dar nu pot să nu percep că suntem luați nițel de fraieri când regulile schimbate în timpul jocului și lipsa premeditată a precauției se cer considerate autocorecție inocentă.
Practic ce interpretez din cele spuse e că soluția pentru ‘asigurarea viitorului’ e inevitabil autoritară dar de data asta suntem sigur siguri că e în numele binelui obiectiv.
Gânduri finale:
Sunt conștient că nu am în minte orizontul și variabilele mult mai elaborate deținute de cei cu mult mai erudiți și aprofundați în aceste subiecte dar ce pot spune e că deși înțeleg și împărtășesc multe idei, în privința măsurilor covid și apocalipsei științifice mai larg, nu am găsit nimic deocamdată substanțial care să mă determine să înclin câtuși de puțin empatic măsurilor și experimentelor abuzive la care suntem supuși și care înțeleg că e necesar și justificat să participăm și în viitor.
Reacționez la atitudinea că e ilegitim și demn doar de lunatici să fii reticent față de vaccinuri și măsurile covid. Opinia mea e că sunt motive justificate pentru reticență fără apel la religie sau conspirații. Nu intenționez să scuz isteria din partea religiei sau a conspirațiilor dar nu sunt ele cele cu pretenții de rațiune și obiectivitate.
Împărtășesc îngrijorarea cu privire la retorica tot mai clocotită de emoții din dreapta și stânga politică dar sunt îngrijorat și de retorica rece și vrută obiectivă a tehnocrației științifice. Nu obiectez pasiunii sau lipsei pasiunii abuzului ci obiectez abuzului.
Lucrurile rămân complicate și nuanțate chiar și în probabilități.
oxigen2 
Comentarii recente