Doar un gând….

Viaţa….
E un mister, iar în jurul ei s-au construit alte mistere.
De exemplu, axioma…adevăr fundamental acceptat ca real fără a fi demonstrat, socotit demn sau convenabil , evident prin sine însuşi.
Dumnezeu e o axiomă, El există prin sine insuşi, rămas acolo, în eter, în imaginar ca o sursă a existenţei, destinul implacabil al trăirilor noastre.
L-am clădit şi i-am făcut o casă în subconştient, L-am chemat şi a venit, este fixat în fiinţa noastră , ne sufocă în fiecare clipă, a ajuns de neclintit, o himeră a zbaterilor noastre lăuntrice.
Câţi au încercat sa-l dea jos , dar s-au temut de El şi atunci au pariat pe El. În El există totul, binele şi răul, teama şi bucuria , binecuvântarea şi blestemul, contradicţia şi legitatea, distrugerea şi creaţia.
Numai că….realitatea nu poate fi cuprinsă în axiome şi aşa s-au născut paradoxurile.
O axiomă nu poate pronunţa imperativ, indestructibil şi placid :” Eu sunt sensul, viaţa şi adevărul vieţii.”
Unii au încercat proslăvirea numelui lui Dumnezeu  printr-o sinergie între ştiinţă şi matematică , între infinitul mulţimilor şi mulţimea infinitului, folosindu-se de axioma alegerii : „ Pentru orice mulţime de mulţimi nevide există o funcţie care asociază fiecăreia dintre aceste mulţimi unul dintre elementele sale .”
Axioma alegerii l-a dus pe Pavel Florenski la ştiinţa divinităţii, acea „mulţime numită „ care capătă în spiritualitate un sens, o direcţie a cinstirii numelui lui Dumnezeu.
În „Stâlpul şi temelia adevărului „ Florenski a încercat o abordare  a conceptelor logice în dreptul religiei, distrugând prin ideile sale raţiunea ce încerca sa o rejecteze .
A pus pe edificiul matematicii, speculaţia , înţelegerea mistico-intuitivă şi obsesiile patristicii în care s-a născut.
Drumul paradisului construit pe cea mai logica dintre ştiinţe continuă sub povara greutăţilor sufleteşti, a deznădejdii sau a imposibilităţii de a depăşi viaţa cu problemele ei. Ce l-a făcut pe Georg Cantor, acest matematician ilustru al teoriei mulţimilor să cadă în capcana metafizicii, dacă nu decepţia , depresia cauzată de lupta confruntării cu această lume bolnavă , atinsă de maladia superficialităţii , a minciunii şi a lipsei de iubire ?
Unii teologi creştini au speculat opera lui Cantor şi au văzut în ea o trimitere la unicitatea infinității absolute a naturii lui Dumnezeu.
Cum mai putem ieşi din acest paradis în care numerele sunt porţi ale raţiunii ce deschid uşa către taina dumnezeiască ?
Desigur, paradoxul…
Din teoria multimii rezultă un paradox, paradoxul lui Russell.
Numele lui Dumnezeu, cinstirea acestui nume, construit pe o scară numerică speculativă , acest nume pus de unii deasupra multimii, infinitul marcat static şi grotesc pus sub semnul falsului şi adevărului, într-o antinomie.
De fapt,  Zermelo formulase deja o teoremă (“ pe orice mulțime se poate stabili o relație de bună ordonare “), dar Russell i-a pus amprenta publicităţii.
Pentru a demonstra că teoria naivă a mulțimilor enunțată de Cantor este inconsistentă, Russell a imaginat o mulțime specială, mulțimea tuturor mulțimilor care nu se conțin ca element, arătând astfel că noţiunea de mulţime a tuturor mulţimilor este contradictorie.
Paradoxul lui Russell sau paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor este un paradox logic .
În opinia lui Wittgenstein “este cel mai mare paradox al logicii şi matematicii contemporane ”.
Prima cauză a tuturor lucrurilor create ( dumnezeul raţiunii) o aporie….
Evoluând în înţelegere , intuiţia nu mai poate construi axiome , ci numai propoziţii.
În “Principia mathematica” a lui Russel există propoziţii primitive numite axiome, din ele pot ieşi propoziţii compuse, acceptate în sistem dacă pot fi derivate pe calea unor demonstraţii. La Wittgenstein  demonstraţia nu are nici o importanţă, pentru că toate propoziţiile valide logic sunt tautologii, iar o tautologie nu are nevoie de demonstraţie. O  tautologie este o propoziţie întotdeauna adevărată, indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun.
“Eu sunt Cel ce sunt “ o tautologie numita Dumnezeu în propoziţia vieţii spirituale.
Ce este mai paradoxal ca alegerea ! O alegere inconştientă te poate proiecta într-o eroare , o alegere conştientă greşită poate fi câteodată decisivă în drumul către adevăr.
Sloganul :”Alege viaţa, ca să trăieşti” , are sens de reuşită numai sub forma “ Alege cu raţiunea atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat.”
De multe ori crezi că ai prins viaţa, esenţa …Dar, ea se sfarmă în mulţimi. Vrei să le strângi la un loc, dar e imposibil pentru ca nu mai încap în aceeaşi teorie a iubirii. S-au împrăştiat pe drum , în oniric, în deznădejde, în haos.
Şi atunci, lăsăm trecutul, suspiciunea, iluzia în marea uitării , pentru a ne clădi viaţa adevărată .

Resurse

Va invit sa adunam intr-un singur loc resursele care ni se par relevante pentru temele de discutie de pe oxigen2 si care merita impartasite.

Se pot posta linkuri catre bloguri, articole, carti, video (documentare, filme artistice, conferinte, etc) si altele. Este de preferat ca fiecare resursa sa aiba o scurta descriere. Dedicatiile muzicale, linkurile catre resurse de umor, etc, vor fi mutate la offtopic. Ramane valabila regula cu privire la numarul maxim de postari consecutive.

Nici un material nu va fi gazduit pe oxigen2, in cazul unor conflicte de copyright, unele postari pot fi indepartate.

To Ibrian

Provocarea ta merita un raspuns mai elaborat decat am timp sa criu acum.  Sunt prins intr-o numaratoare inversa pana la jumatatea lunii cand se va decide soarta mea de catre Sfantul Oficiu. Pana atunci vreau sa termin o carte pe aceiasi tema ca si editorialul tau, intrucat nu stiu daca voi mai avea confortul necesar dupa aceea. Asa ca iti ofer un fragment din cartea mea inloc de raspuns.

Let us detach ourselves from the sterile question on whether or not God exists. We will leave this to the private or public profession of faith, not because the question is unimportant, but because the answer is beyond demonstration. Our object here is the concept of God as a human mind product. We learned about it from from the primary teachers of the West: the Jewish rabbi and the Greek philosopher.

The Jewish concept of God is given in a double verb in Ex 3:14: “hayah hayah”, rendered as “I AM THAT I AM” in modern translations. What strikes here is the tautology. The implication is that God cannot be defined as something except himself. This is also reflected in the third commandment prohibition of abusing the name of God in common talk. A deeper conclusion of the tautological character of the definition of God, is that God cannot be subjected to logical analysis or empirical falsification.

As for the Greeks, one of their earliest definitions of God belongs to Epimenides of Knossos, a sixth century BC poet-philosopher: “For in thee we live and move and have our being”. Epimenides is protesting against the Cretans  “liars” (Tit 1:12) who held that Zeus was mortal and even prepared a tomb for him.

He was quoted by Paul before the Areopagus (Acts 17: 23), to the effect that “Forasmuch then as we are the offspring of God, we ought not to think that the Godhead is like unto gold, or silver, or stone, graven by art and man’s device” (29). In other word God does not simply exist. He is the ontological ground of everything in existence: “in him… we have our being”. Nevertheless “we are the offspring of God”, and as such, human experience has an ontological dimension.

—

Because goodness, beauty, truth, justice and love are attributes of God, it follows that they also participate in “the ground and the power of being”. They are self-standing and self-defining like God. They are also part of man’s essential being, rather than sociological constructs. This concept was first clearly articulated in Plato’s dialogues, and is admittedly the most defining aspect of the Judeo-Christian legacy. It is also the most challenged.

The Jews and the Greeks followed different ways in speaking about God. Yahweh was defined by a narrative rather than abstract judgments. He took an active part in human affairs and was revealed among a community of faith. The Greeks invented theology as a rational approach of God  inspired from geometry.

The merging of the two traditions resulted in what Nietzsche called “a sun whose like has probably never yet occurred on earth”#. “I think so I exist…”, “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal…”, “As He died to make men holy, let us die to make men free…#” are scattered beams of a sun setting in the West.

It was also Nietzsche who made the statement that God was dead. Because Greek and Scholastic metaphysics have been delegitimised by the scientific revolution, the modern mind no longer possessed an intellectual tool to rationalise belief in God. Nietzsche denied not the existence of God as such. He rather meant that the concept of God belonged to a metaphysical frame of reference, rendered obsolete by science and modern experience.

What we have here is a situation of hauntology (Derrida).  A God that has become the spectre of his own history is our only witness to the rationality of being. The ghostly voice utters that good an evil, beauty and ugliness, justice and oppression, are infinitely more than social constructs. They are ontological dimensions in an ontologically defined reality. Yet because of its spectral nature, the haunting idea cannot be brought into full daylight.

Paul Tillich hoped “for the day when everyone can speak again of God without embarrassment”. Until that day comes, we have to stand the ground of the haunted prince of Denmark, listening to visitors from medieval graves against the rotten relativism of our times.