Ichneumonidae

La data aceasta cei mai multi au inteles ca Ichenumonidae este o viespe care paralizeaza omida pentru a fi rontaita de vie incetul cu incetul de larve. Mai putin inteles este probabil motivul pentru care un eseu despre istoria ideii de Dumnezeu poarta numele unei viespe parazitare. Raspunsul scurt este ca Ichenumonidae reprezinta Dumnezeul predicat in lumea crestina de la Augustin pana la tele-evanghelismul modern.

Un Dumnezeu care face din om obiectul absolut al cunoasterii si actiunii sale il reduce pe om la statutul de omida paralizata. Omul se naste vinovat de ceva ce nu a comis, se face apoi vinovat de pacate pe care nu poate sa nu le comita, si sfarseste intr-o judecata kafkaiana al carei verdict a fot dat inainte ca el sa existe. Este inutil sa mai amintesc si iadul. Sau sa fie iertat si dus intr-un cer la fel de absurd ca iadul, mai putin focul (nu ca inchinarea 24/7 ar fi altceva a decat o tortura vesnica).

In fata acestei cruzimi absurde omida nu are alta optiune decat sa iubeasca viespea si sa imbratiseze larvele care o mananca de vie. Este psihologia victimei care se agata de tortionar si isi imagineaza o expresie umana sub gluga inchizitorului.

De ce nu am ales ateismul? Pentru ca intre omida care canta si plange de bucurie, si omida care injura printre dinti, nu este nici o diferenta. De fapt este una. Omida care canta si plange macar se anesteziaza (thanks Karl). Locul lui Dumnezeu este luat de determinism biologic, de Big Brother, de sistem, de accidentul nefericit. Omida e paralizata, larvele mananca, filosoful rationalizeaza.

Nu incerc sa il reinventez pe Dumnezeu ci sa dezgrop fantani vechi. Nu filosofez, fac istorie. Evreii si Grecii au fost popoarele vechi care au inteles ca Dumnezeu insemneaza omida care bate viespea. Isus a fost sinteza celor doua curente. Crestinismul istoric (si evanghelic) este Icheneumonidae.

Este meritul lui Luther ca a definit datele problemei. Relatia creator-creatura implica in mod necsar relatia viespe-omida paralizata. Este meritul lui Erasmus ca ne-a dat solutia. “Once God has given to the secondary causes, namely nature, the power to reproduce or act, he does nothing unless for special reasons he suspends the common action of nature.” Creatura nu este obiectul absolut al actiunilor Creatorului. Omida nu este paralizata. “Omul acesta huleste”. “Ca sa vedeti ca Fiul Omului are putere pe pamant…” – argumentul Bacon, Descartes si Hobbes este stiinta – nu ca contemplatie filosofica ci ca PUTERE. Ma refer la intreita solie ingereasca.

Dilema lui Darwin pleaca de la neputinata omizii paralizate in fata evolutiei. Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru ingerul al patrulea. “Der alte Gott lebt noch” (Nietzsche).

Logos 79 – Numind Animalele

Despre viespi, flori si Dumnezeu

Ichneumonidae e un soi de eseu de istorie intelectuala. Are aspectul acut al unei harte launtrice si respiratia larga a universului insusi. Dumnezeu inca se cauta pe sine.

Nu va propun tocmai o recenzie. Am selectat din carte o serie de pasaje carora le contrapun gindul meu razlet. Am sa las citatele netraduse.

The modern opposition of Evangelical fundamentalism against evolutionary models is rooted in the historical rejection of Christian humanism by the Reformation, rather than in anti-scientific sentiments. Situatia e mai complicata. Adventismul insusi, una dintre cele mai vehemente enclave creationiste, ii datoreaza teologic mai multe lui Erasmus (via arminianism si metodism) decit lui Luther. Edi are insa dreptate daca vedem in „the historical rejection of Christian humanism by the Reformation” o chestiune de hermeneutica biblica. Umanismul crestin (ramas in viata chiar printre descendentii directi ai Reformei) l-a dat pe Schleiermacher; literalismul milenarist al Reformei (reinviat ca niciunde in revivalismul american de secol XIX) a dat-o pe Ellen White.

Faith is not another theory of reality. It is rather a new hermeneutics of existing theory and facts. Asta e totuna cu a spune ca orice text teologic e mitic. Eu as putea fi de acord. Ma indoiesc insa ca vreun credincios ar achiesa (cu exceptia lui K). Pentru cei mai multi, credinta nu e o lectura optimista a realitatii, ci pariul incapatinat pe o alta realitate.

Modern science is a Christian heresy. Banuiesc ca aici e miezul tare al cartii. Edi pariaza pe heterodoxie, adica fix pe stiinta ca erezie crestina. Nu e deloc singurul in crestinism, dar e aproape singurul in adventism.

The non-Euclidian intelligibility of the universe is much beyond what could be expected from simian brain adaptation. Si totusi, We landed on the Moon prompted by the same brain reactions that pushed the Devonian fish to land on the shore about 400 million years ago. We still have the Devonian fish inside us (Shubin). This is perhaps why there’s something fishy in our loftiest ideals. E colosala diferenta dintre Moise si Einstein, la o ipotetica distanta de vreo trei mii de ani. E mai mica distanta dintre Homo erectus si Moise, la vreun milion de ani.

When humanity itself is a cultural illusion, salvation becomes only the ultimate illusion. Ceea ce e perfect normal. Daca ne inventam pe noi, cu tot cu pacatul aferent, de ce nu ne-am inventa si mintuirea? We must turn to the Veiled Being for our salvation. Cum e „the Veiled Being” altceva decit o iluzie? Si n-a rupt Isus catapeteasma? Templul lui Moise (ma rog, Irod) e gol. Templul lui Platon (ma rog, Plotin) asisderea. Si daca nu era de ajuns, a mai venit si Derrida sa desire povestile toate.

Flowers and Ichneumonidae, symbiosis and parasitism, are only examples of using another species to enhance reproductive success. Whether the chosen method is exploitation or cooperation, it matters not to evolution. Nature is blind to our values. Binele si raul sint in ochii privitorului, vorba lui K(ant). L-am inventat pe Dumnezeu ca sa eludam povara de a fi inventat binele si raul.

Fiat creation and cultist eschatology are the two ends of a theology of defection. Ceea ce n-ar trebui sa ne mire. Man spent most of his evolutionary history crawling at the bottom of the food chain in Africa. His mind was shaped in fear. A se vedea splendida carte a lui Erich Fromm despre autoritarism si dogmatism, Escape from Freedom.

There is no free will without evolution. Propozitia asta merita o carte intreaga.

Flat materialism is a form of religious fundamentalism. They cohabit and dispute the same territory extraneous to the historical core of modernity. They are contingent upon the demise of metaphysical Christianity… In other words, did science find God missing because Christianity failed to grasp and communicate his true nature? Am putea la fel de bine intreba: Did science find God missing because… it went looking for him? Crestinismul ar fi trebuit sa stie (si sa comunice) ca Dumnezeu nu e decit un mod de a privi, teleologic, realitatea. O hermeneutica, nu?

So, here we are, naked in a blizzard, no mammalian fur or metaphysical illusions to protect us.

Well, I’m ok with that. Let the Spirit blow!

A cincea roata sau coloana cinci?

Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Este fara indoiala ca teologia in sensul folosit de Aristotel si ucenicii sai medievali (un spectru care inca bantuie seminariile moderne), ca stiinta a unui οὐ κινούμενον κινεῖ – mobilizatorul imobil – este irelevanta. Teologia ca discurs an-istoric este o colectie de potcoave de la cai morti intro lume care recunosate prioritatea ontica a timpului si schimbarii. Dar tocmai aici este tendonul lui Achile la argumentul lui Ibrian. Intrucat nu exista alta cunoastere inafara de “ optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii”, iluzia unui sfarsit al istoriei din a carui perspectiva putem sa facem deosebire intre optiune tranzitorie si adevar este un doar un alt “referent fictiv” aka te(leo)lologie.

Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor”. S-ar putea spune acelasi lucru despre ateii reflectivi. De exemplu, Lenin ca filosof. Lucrarea lui despre Mach este un exemplu de adecvare a materialismului Marxist la fizica moderna. Lamarckianismul Stalinist este un alt exemplu.

Problema merge insa mai adanc. Este viziunea prevalenta a epocii ceva la care teologia se raporteaza dinafara? Sa luam ca exemplu ceea ce Ibraim numeste contextualizare in sens Paulin. Asa cum arat in cartea mea atat Iudaismul cat si filosofia post-Socratica sunt inceercari de a elibera omul de fortele nihiliste declansate de revolutia fierului. Ambele au cautat sa ancoreze existenta intr-un absolut ontologic. Tensiunea intre ele era de natura dialectica, si sinteza a fost naturala. Philo si Iosefus Flavius ar fi fost vazuti ca autorii ei daca crestinismul nu ar fi prevalat.

La fel (alt subiect tratat in carte) revolutia stiintifica nu poate fi despartita de criza nominalista in teologie si umanismul crestin al lui Erasmus. Noile forte sociale care au declansat modernitatea au actionat si gandit in context teologic.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate.

Imi este greu sa cred ca un universitar britanic foloseste in mod serios clisee pe care le cunosc din corespondenta mea cu Florin Laiu, articole din Review, sau cursul de stiinta&religie de la Andrews. Idea este ca un teolog care are curajul sa recunoasca ca Homo Erectus nu este “amalgamation of man and beast” si in acelasi timp intelege relevanta continua a cautarilor metafizice/teologice, este interesat de “voloane, de batiste si de mode”. Vorba poetului: Unul cauta in oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si-n istorie adevar. Ron Numbers, din care Ibrian a citat la inceputul eseului, a fost acuzat de biserica lui ca vrea sa fie la moda. Eu insumi sunt considerat un adolescent intarziat in aceiasi biserica. O iau ca o provocare.

Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Teza de mai sus poate fi integrata intr-un spectru larg de la teologia dialectica a lui Karl Barth la NOMA lui Gould sau chiar fundamentalism. In ce ma priveste, umila mea opinie este diferita. Intrucat cultura nu este doar o conditie data ci este in egala masura conditionata, teologia este parte din proces in ambele sensuri. In acele momente rare cand omul depaseste o condite istorica – momentul erolului in sens Hegelean, cand omul devine creator si creatura in acelasi timp, tot arsenalul mintii este recrutat pentru razboi de ambele tabere, si teologia nu a lipsit nicodata din linia intai.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

Contributii teologice in sfera epistemologiei/ontologiei? Au fost esentiale. Motivul pentru care nu le vedem este ca au tinut de teologii heterodoxe. Ce ar fi stiinta moderna fara Descartes, Hobbes, Newton? Epistemologia/ontologia lor a vine direct din teologie.

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Teologia poate fi un discurs revelator despre om numai daca omul este Dumnezeu, ceea ce ne duce inapoi la square one pentru ca asta implica subiectivtate infinita. Exista un alt argument in favoarea teologiei, si aceste nu este legat de consolarea teologului care se simte a cincea roata la caruta. Nu a cincea roata ci coloana cinci. Cu riscul de a a parea infatuat, voi apela la iarasi la cartea mea:

The French philosopher Michel Foucault notices that there is in the history of science a process external to science itself, “where truth is formed, where a certain numbers of games are defined… an external, exterior history of truth” (Foucault, 4). The Scientific Revolution witnessed plenty of such places and games. New theological ideas preceded or completed science in many respects. The evolutionary paradigm is one of them. The struggle for social liberation, and the rethinking of God, man and nature, went together. They were in turn tied to the emancipation of emerging social forces during the industrial revolution.

The divorce between science and faith took place only after the revolutionary class became dominant. Scientific mass production and distribution of goods, along with free money movement and parliamentary politics, became the new foundation for power. Science was incorporated in a new dominant ideology, just as Christian metaphysics had been a constituent of the old one.

From Marx to Heidegger, the secular prophets of modernity told the world that the new order was the root of man’s alienation from his essential being. Ideology, aided by the authority of science, would therefore need first to hide the alienation of modern life. In other words, to hide deeper dimensions from scrutiny. Empiricism becomes a smoke screen, obscuring ontological questions. Science passes judgment on theological inquires. Life is reduced to chasing materialistic illusions.

Teologia (heterodoxa) face parte dintr-un arsenal necesar pentru a realiza ceea ce profetul fara Dumnezeu Geoerge Orwell spunea ca a devenit imposibil: victoria omului impotriva unei lumi in care atat religia cat si stiinta au fost recrutate impotriva lui.

 

Logos 78 – Geneza – Istoria

Corelationalism profund si ateism cu preocupari transcendente

“In this (the transition stage of the corruption of God’s truth by the church) the doctrines taught are still those of the scriptures, but their relations are moulded into conformity with the prevalent human dialectics.”

R.L.Dabney :Lectures on sacred Rhetoric, page 28, Banner of Truth, 1979.

 “I ended up an agnostic, but my interests in science and religion stuck” Ron Numbers (Intr-un interviu acordat defunctei Science and Theology News)

 Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor. Acest fenomen se situeaza la granita dintre a contextualiza, in sens paulin, sau a nu avea nimic de adaugat in dialogul ideatic al veacului in care teistul se intampla sa traiasca. Unii, printre care si Edi (cred eu), considera ca optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii trebuie luate in calcul de dragul relevantei discursului teologic si a capacitatii unei comunitati de credinta de a spune ceva semnificativ lumii.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate. Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Manie sfanta

Graham Greene are o povestire despre un credincios catolic care impusca un ateu din invidie. Mi-am reamintit de ea citind unele reactii la profesiunea de ateism a lui Poli. Resentimentele fata de atei sunt atat de puternice incat te fac sa te gandesti la invidie. Este ca si cum cei care nu au libertatea launtrica de a nu crede invidieaza pe cei care isi pot permite sa mearga pe drumul vietii fara sa se uite peste umar.

Poli a pierdut pariul Pascalian. Cine castiga loteria nu se supara pe cel care o pierde. Poli se va prajii la flacara mica in timp sfintii vor sparge seminte pe zidul noului Ierusalim. Vom avea o vesnicie sa-l barfim pe Poli la umbra pomului vietii (caci ce bucurie mai mare au sfintii decat sa discute caderile fratilor). De unde atata suparare?

Probabil ca, atunci cand cineva se declara ateu, expune propria noastra nesiguranta, de care ne temem. Este posibil ca unii ar vrea sa nu creada, dar nu au curajul. Este ca si cu cei care se leaga de tinuta femeilor. Fantezia lor secreta nu este sa le vada intr-o rochie pana la calcaie.

Exista un punct in experienta religioasa in care cineva ajunge sa inteleaga ce crede si mai ales de ce crede ceea ce crede. Este momentul in care cineva sa poate desprinde de credinta lui fara manie sau poate sa ramana in ea fara frica. Intodeauna aceasta rara maturiate starneste proteste. Daca Poli ar fi ales sa ramana ar fi fost acuzat ca nu pleaca.