Acesti mici Eichmani care ne conduc la cer

Alexa se intreaba in ce masura istoria colaborationismului evreu in timpul  celui de-al Treilea Reich ar putea elucida „misterul” colaborationismului pastoral adventist in timpul comunismului. Raspunsul se gaseste in doua caracterizari scurte pe care le face in eseul ei.

Prima: Eichman era „un funcţionar mediocru ce visa să iasă din anonimat”. Aceasta este descrierea pastorului „bun”: mediocru intelectual si moral, fara ideal, obedient fata de autoritate ( eclesiastica sau seculara), meticulos in detalii irelevante, autoritar la locul lui in lantul de comanda, dar totodata narcisist, egomaniac, carierist. Un mic Eichman, predicator al „solutiei finale” (aka seminarii de profetie), autor de mini-holocausturi purificatoare (comitete/adminstrative). Imi permit totusi sa nu fiu de acord cu prohibitia asupra  psihanalizei. Micul Eichman nu poate fi inteles daca se ignora fantezia salii de dusuri, momentul suprem, cand va contempla de pe zidul cetatii de aur surorile recalcitrante la reforma in imbracaminte, skinni-dipping sub dusul de foc si pucioasa.

A doua:

“Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales… Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.)… În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!.

Imi permit  sa nu fiu de acord cu Hannah Arendt: porunca „vei ucide” nu este in conflict cu morala bazata pe miracole si autoritate absoluta a tribului de sclavi. Isi mai aminteste cineva de ce a fost lepadat Saul? Acelasi lucru se poate spune despre „solutia finala”. Daca veti intreba pe pastorul dv. de ce au fost macelariti cananitii cu copii cu tot, va va raspunde ca ereditatea lor era atat de compromisa incat genocidul devenea un act de igiena sociala. Suna familiar? Daca nu v-am convins,  comparati Ezra 9 cu Legile din Nuremberg.

Nu vreau sa comit pacatul intelectual de a interpreta Vechiul Testament inafara contextului istoric. Las aceasta pe seama micilor Eichmani, care sunt de regula si adeptii inspiratiei verbale. Problema apare atunci cand, in lumea moderna, nivelul moral este pastrat la nivelul primitiv al sclavului din epoca timpurie a fierului, si abstractia etica este inlocuita cu senzatiile tari. In opinia mea, atat nazistii cat si colaborationistii evrei s-au inteles atat de bine pentru ca au reprezentat aceiasi regresie deliberata de la modernitatea „decadenta” la morala fara dileme a sclavului. Vanzarea fratilor se face cu usurinta in absenta unei constiinte morale in adevaratul sens. Mult trambitata dilema a evreului din dulap, cu rezolutia stupida a agentului Gestapo care crede ca glumesti, este radiografia perfecta a pastorului colaborationist. Fiti siguri ca nu a mintit si nu a facut rapoarte in zi de Sabat. Mai mult, a facut chiar si lucrare misionara cu agentul de legatura. Si, nu in ultimul rand, a incredintat pe cei turnati in grija Domnului.

Este inca un mister pentru mine motivul pentru care o miscare cu radacini adanci in Secolul Ratiunii si Iluminismul anglo-american, o miscare intemeiata de ganditori independenti, s-a intors la morala non-etica a Pentateucului.  Conflictul „moral” cu valorile moderne si ghettoizarea devin inevitabile. Rabinii conservatori au salutat Legile din Nuremberg ca pe o providentiala si salvatoare separare a poporului ales de cultura pagana a Germaniei. De aici pana la lagarul de concentrare mai este doar un pas. Nu este surprinzator ca listele lor au vizat in primul rand pe epikuros – evreii asimilati cultural. La fel cum liber-cugetatorul adventist a fost strivit intre doua sisteme totalitare – care puteau colabora impotriva dusmanului comun: omul-care-gandeste-cu-mintea-lui.

Inchei cu un fragment dintr-o poezie despre Holocaust a lui Paul Celan:

Moartea-i un maestru din tara Germana/… El ne striga:/Sapati o gaura in cer/Acolo patul nu-i stramt.

Acesti Eichmani care ne poruncesc sa sapam si sa ne ingropam tot mai adanc pentru a ajunge la cer.

Anunțuri

Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

Mai jos citiţi articolul care a apărut aseară în revista online Cafe Gradiva, publicaţie dragă mie în care deţin o rubrică săptămânală, articol ce face referire la un film mult aşteptat care intră de azi în cinematografele din România şi pe care îl foarte recomand – Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta. Recomand şi cartea care a stat la baza filmului, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului scrisă de Hannah Arendt, carte care, în ceea ce mă priveşte, m-a influenţat mult şi m-a învăţat cum să gândesc un eveniment cum e cel referitor la genocidul evreilor. Deasemenea, lectura acestei cărţi m-a făcut să înţeleg contribuţia esenţială pe care au avut-o liderii evrei în masacrarea propriului popor. M-a făcut să înţeleg cum se răsfrâng implicaţiile unui regim totalitarist asupra personalităţii oamenilor. Şi, chiar mai mult, m-a făcut doritoare să aflu informaţii veridice asupra unui aspect dificil şi ascuns din istoria AZS din România: colaborarea liderilor azs cu Securitatea. Iată reflecţiile mele asupra filmului şi cărţii:

„Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei. Citește mai mult din acest articol

Întoarcerea fiului – o interpretare marxistă

Dacă Alexa ne-a invitat pe canapea pentru a ne relaxa de repetițiile deterministe ale inconștientului, eu v-aș pofti puțin și prin curte, pentru a ne număra mai bine porcii din G.A.Z.-ul nostru existențial. Engels n-a fost doar unul din părinții fondatori ai ideologiei comuniste dar și cel care a pus bazele mitologiei științifice a socialismului. În Rolul muncii în transformarea maimuței în om (1896) Engles a rescris Geneza postulând lamarckian că la început a fost munca. Când maimuța a început să lucreze, modificându-și astfel, puțin câte puțin, funcționarea și structura mâinii, transformismul biologic a devenit doctrina de bază a evangheliei comuniste. Maimuța a devenit om datorită utilizării mâinii, nu creierului. Omul nu era produsul sau expresia creierului său ci a mâinii sale. De aici și suspiciunea patologică a comunismului față de intelectuali, față de gânditori. “Noi muncim, nu gândim” n-a fost doar o perlă din puțul gândirii ci reflecta declarația de misiune a mitologiei comuniste. Brațul încordat și nu neuronul a fost ales ca simbol al propagandei.

Tot la fel, numai prin muncă poate fi produs omul cel nou. Dacă pentru naziști munca era mijloc de exterminare, pentru comuniști era mediul pentru reeducare. Burghezul trebuia transformat în muncitor iar împăratul în proletar. Bolșevicii au masacrat familia imperială însă chinezii au reușit performanța să transforme un împărat real într-un proletar autentic: tovarășul Pu Yi, ultimul împărat al Chinei! Alchimia chineză era mult mai sofisticată și subtilă decât cea bolșevică. În mitologia științifică comunistă munca trebuie să aibă semnificație soteriologică. E vorba de mântuirea seculară a omului, istoriei și naturii. Prin muncă îți răscumperi trecutul, îți justifici prezentul, îți asiguri viitorul. În orice societate, de la sistemele totalitariste la cele democratice, munca a fost și este idealizată și ideologizată: mijlocul prin care te poți mântui – Arbeit macht frei poate fi lesne exorcizat doar printr-o simplă traducere. Pe plan religios, munca a căpătat aceleași valențe, a constituit același mod de răscumpărare a individului dintr-o presupusă dezordine.

Fiul vrea să-și răscumpere greșeala, să se mântuiască, să-și justifice existența prin muncă: voluntar alege calea reeducării, a reconversiei profesionale, pentru a se transforma din proletar în „inginer” (inginerul ca ființă mitologică, jumătate savant, jumătate muncitor și sacerdot al noii societăți constituia unul din pilonii de bază în imaginarul comunist). Întoarcerea fiului aduce în discuție o problemă foarte sensibilă: întoarcerea la sistem. Faptul că fiul se hotărăște să plece acasă nu trebuie confundat cu întoarcerea în sine. El nu s-a întors acasă ci doar s-a deplasat în interes de serviciu. Deplasarea geografică n-are nicio relevanță în privința întoarcerii. Fiul confundă casa cu colonia de muncă, pe tată cu Anton Makarenko. Prima axiomă a noii pedagogii viza originea: ereditatea nu contează – nu oamenii sunt deficienți ci metodele, trecutul trebuie evacuat pentru apariția viitorului. “Omul – scria Makarenco – nu poate trăi în această lume dacă nu are ceva luminos în perspectivă. Adevăratul mobil al vieții umane este bucuria zilei de mâine”. Iată de ce ai nevoie de escatologie! A doua axiomă a mitologiei comuniste ordonează angrenajul social stabilind preeminența colectivismului în fața individualismului. Modelarea personalității trebuie să fie o intreprindere colectivă, de aici și cuvântul de ordine, “a educa în colectivitate, prin colectivitate și pentru colectivitate.”

Fiul are nevoie de sistem, singurul care-i poate garanta supraviețuirea, mecanism generator de subzistență și sens. Prin cererea de reintegrare în sistemul de producție, fiul își neagă ereditatea și optează pentru colectivitate, individualitatea mirosind a porci. Fiul vrea să devină om nou, un argat, dar mai întâi trebuie să mănânce; în rest n-are alte insomnii. Relația cu tatăl e o chestiune abstractă, relația cu sistemul este una concretă. Noi nu ne întoarcem la Dumnezeu ci la un sistem care se presupune că reprezintă și furnizează divinitatea în forme simbolice. De fapt e vorba de întoarcerea în comuna Dzerjinski, în colonia soteriologică, la producția de sens. Dacă munca l-a făcut pe om, va continua să-l facă și mai departe, de aici și marea probabilitate de a deveni dependenți de sistemul generator de idealuri, de a ne contopi în masa comună a argaților, pentru a ne converti de la individual la colectiv. Câtă vreme sistemul poate furniza anumite certitudini și împlini niște nevoi, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Nu e suficient tătucul? Acum înțeleg de ce comuniștii nu-l simpatizau pe Freud: canapeaua genera iluzii, ciocanul numai certitudini!

Revolta Fiului Risipitor şi pocăinţa ca rezultat al compulsiei la repetiţie

Una dintre cele mai răsunătoare pilde pe care creştinismul îşi fundamentează teologia pocăinţei autentice este Pilda Fiului Risipitor. Fie că te identifici cu afurisitul de fiu mic, fie că te identifici cu fiul cel mare a cărui notă definitorie este auto-victimizarea, scenariul final va pune în lumină trăsăturile părintelui: fiul reintră în graţiile tatălui cel milostiv, iertător, transparent bucuros atunci când integritatea familială intră pe făgaşuri normale. Figura tatălui ca despot oriental este spulberată de figura tatălui modern ce mânuieşte şi gestionează cu fineţe cunoştinţe de psihologie a adolescentului – căutător rebel al afirmării de sine. Figura fiului cel mic, aparent distorsionată de revolta şi plecarea de-acasă, este una foarte avantajoasă pentru cei ce caută pocăinţă acolo unde poate ea nici nu se găseşte de fapt. O figură a unui copil ce subminează autoritatea tatălui, îşi revendică partea de moştenire, ajunge să trăiască pe cont propriu, eşuează în toate planurile sale, se întoarce în casa părintească plin de vină (pentru actele nesăbuite săvârşite) şi plin de recunoştinţă pentru tatăl care nu doar că nu-l acuză pentru furtuna sa emoţională a cărei finalitate a constituit-o ograda porcilor, ba chiar pregăteşte un ospăţ în cinstea fiului „pierdut” şi „reîntors”. Figura fiului cel mare, umbrită de conflictul între ceilalţi doi protagonişti şi intenţionat pusă deoparte de interpreţi iscusiţi care cred că şi ei, asemenea fiului cel mare, au slujit tatălui toată viaţa tatălui fără ca acesta să dea vreun semn că i-ar păsa de fidelitatea lor, este şi ea redusă, în final, la relaţia cu figura parentală. Aşadar, povestea culminează cu un happy-end (deşi ştim prea bine că finalul pildei este deschis), aşa cum orice experienţă a pocăinţei se cuvine a culmina.

Propun în continuare un punct de vedere al unei interpretări axate pe fiul cel mic (mai puţin pe tată) din perspectiva dinamicii legăturilor intrafamiliale şi a conţinutului (moştenirii) psihic (e) transmis dinspre figura parentală înspre copil. Conform interpretării unanim acceptate, revolta fiului cel mic şi dorinţa de a pleca de acasă este un semn al rebeliunii, neascultării şi îngâmfării omului care părăseşte „staulul” şi orbecăie în bezna lumii fără-de-dumnezeu, semn ce ar merita aspru sancţionat. Viziune foarte confortabilă pentru noi. Însă, dorinţa fiului de a pleca de acasă şi de a deveni autonom poate reprezenta, şi probabil chiar reprezintă, semnul maturizării tânărului adult. Maturizare deloc uşor de dobândit în contextul în care „tatăl” şi „fratele cel mare” asigură toate cele necesare traiului în interiorul „staulului”. Mai mult, mă încumet să afirm că plecarea de acasă a fiului nu este doar un pas către maturizare, ci este un semn al sănătăţii mintale, al dezvoltării psihice şi al încercării dobândirii propriei identităţi. Plecarea fiului de acasă şi aşa-zisa revoltă pot însemna, deasemenea, încercarea de a depăşi un scenariu psihic inconştient, repetitiv şi vicios. Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, voi apela la un concept teoretic psihanalitic introdus de Freud şi dezvoltat de precursorii lui, concept ce clarifică o realitate psihică extrem de importantă.

Inconştientul omului se supune unei singure legi, lege definită de ceea ce se numeşte compulsie la repetiţie. Compulsia la repetiţie desemnează, conform definiţiei date de Vocabularul psihanalizei (Jean Laplanche, J.B. Pontalis), un proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate. Aşadar, întreaga noastră activitate psihică este subsumată acestei tendinţe de a repeta. Desigur, e dificil de văzut limpede repetiţie acolo unde, aparent, ea nu există. Situaţiile în care se găseşte un om în diferite etape ale vieţii par destul de diferite, nu-i aşa? La o analiză mai atentă însă, această repetiţie inevitabilă poate fi depistată în multiplele ei deformări cu rol de a o deghiza şi, deci, de a o perpetua. Definiţia mai spune că aceste repetiţii duc către suferinţă (situaţii neplăcute). E important de semnalat în acest punct că ceea ce e neplăcut pentru viaţa conştientă (de pildă un simptom), poate fi plăcut pentru viaţa inconştientă a cărei dinamică este dată de tendinţa de a repeta, niciodată de a creşte şi a se dezvolta. Pe acest paradox greu de înţeles dat de cuplul plăcere-neplăcere se structurează întregul mecanism de funcţionare psihic şi comportamentele umane.

Revenind la fiul cel mic, putem afirma acum că decizia de a pleca e modul său de a transmite că vrea să rupă lanţul unei repetiţii compulsive ce a fost transmis din generaţie în generaţie. Foarte sanogenă decizia conştientă, însă problemele abia de-acum încep. Odată ajuns în lumea largă, înarmat cu entuziasm juvenil şi cu o moştenire bănoasă deloc de lepădat, fiului îi este imposibil să se adapteze acestei lumi noi şi total necunoscute lui. Risipirea averii nu înseamnă neapărat pedeapsa consecinţă a răzvrătirii faţă de tată, risipirea traduce mai degrabă un comportament ale cărui origini se găsesc încă din viaţa trăită în căminul părintesc. Traduce o imposibilitate de adaptare la o existenţă deloc familiară pentru care nu era pregătit. Reîntoarcerea fiului traduce o eşuare a dezvoltării sale, un pas înapoi, o regresie, nu un pas înainte către progres.

Oare nu tot aşa se întâmplă cu membrii născuţi în Biserică care hotărăsc, într-o bună zi, să treacă hotarele unui spaţiu destul de confortabil în care nu există nici îndoieli, nici hăituieli metafizice şi în care  o vinovăţie destul de conştiincios declarată e echivalentă cu mântuirea veşnică? Oare nu tot aşa, acei membri care părăsesc comunitatea-mamă şi ajung în lumea largă devin nişte inadaptaţi a căror imaturitatea cultivată le provoacă grave leziuni? Oare nu asemenea fiului celui mic, în urma unei experienţe eşuate de maturizare devenită una traumatică, unii se întorc în sânul bisericii purtând o vină ce nici măcar ospăţul dat în cinstea lor nu-i mai poate face să se simtă fii cu adevărat? Oare nu acest act de reîntoarcere spăşită (regresie la un grad de dezvoltare anterior, cum spune psihanaliza) este definit drept pocăinţă autentică? Adevărul este că acest proces nu este nimic altceva decât tendinţa inconştientului de a repeta şi de a se opune dezvoltării; nu este altceva decât compulsie la repetiţie. Deşi, aşa cum bine spunea definiţia, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.

Ce l-a făcut pe fiu să eşueze în încercarea lui de adaptare la lumea exterioară? Tocmai… moştenirea cerută şi lipsa conştientizării că o moştenire familială (psihică) nu se risipeşte atât de uşor pe cât se crede.

Cât despre gestul tatălui de a-i oferi fiului reîntors haina sa şi inelul său, ce tată nu s-ar bucura să ştie că perpetuarea familială, în toate formele ei, este conservată? În fond, aşa cum îmi semnala cineva, şi comuniştii ofereau simpatii demne doar de carnetul de partid celor ce  nu se aflau neapărat în „staul” dar puteau contribui la propăşirea comunismului (vezi cazul lui Mihail Sadoveanu) – bine-cunoscuţii „tovarăşi de drum”.

Originile Dubioase ale Puterii Pastorale II

Originile Dubioase ale Puterii Pastorale I