Ireductibilul reductibilității

Miracolul inteligibilității lumii e miracolul reductibilității ei. Toma de Aquino a fost genul de teolog pentru care cunoașterea este imposibilă fără reductio in principia. Dumnezeu însuși e de găsit la capătul unei reducții – illud in quod conceptiones omnes intellectus resolvit est ens (gîndirea reduce toate conceptele la ființă). Neotomiști de talia lui Przywara sau Rahner au reafirmat sarcina reducționistă a teologiei – reductio in mysterium. Pînă și un afon metafizic ca Florin Lăiu mărturisește despre miracolul reducționismului cînd comite profunzimi precum „eu rămîn la gradul acesta de ‘complexitate’, preferînd s-o reduc la credință”. Puț al gîndirii în care, apropo, găsim și novacula Occami – care nu e invenția lui William și care a fost folosită de acesta pentru a justifica arbitrarul miracolelor divine.

Cît de prost trebuie prin urmare să fii pentru a acuza omul de știință de reducționism? Și există pleonasm mai ridicol decît „reducționism metodologic”? Orice metodă este prin definiție reducționistă. Credinciosul care explică apariția vieții prin metoda recursului la supranatural e și el reducționist. Singurul lucru care îl deosebește de omul de știință este că insistă să se automutileze ritual – precum William de Ockham cu propriul brici sau închinătorii lui Baal – în așteptarea focului din cer. Între timp, Isus ne-a arătat că flacăra Duhului e-n noi, iar oamenii de știință ne-au spus povestea universului care arde de dorul vieții.

În rest, Dante îl reduce pe Dumnezeu la un punct (care, e drept, conține universul), Barthes reduce ireductibilul unei fotografii la punctum (care e rana fără de sfărșit din noi), iar MDMA a fost, înainte de comercialul ecstasy, terapeuticele window, Adam și empathy.