Psihoza noastră cea de toate zilele

Numele adevărat al spiritualității este psihoza. Psihanalistul s-a vrut uns cu darul deosebirii duhurilor. Oricine deosebește duhurile e psihotic. Pentru că nimeni nu-și transcende povestea. Logos-ul însuși e propriul său prizonier.

Singurul lucru pe care îl putem face – ca să nu ne scoatem unii altora ochii, la infinit – e să lăsăm poveștile să dialogheze. Dia-logos-ul. Între povești se naște calea, adevărul, viața.

Epistemologia lui Florin Lăiu e strict psihotică. Întrebarea la care caută el răspuns e cît din povestea mea trebuie să tai ca să nu mă fac de rușine în piața poveștilor. Există o psihoză mai bună – mai generoasă, mai iubitoare, mai spirituală chiar. Cea pentru care întrebarea devine – confortabil – însăși povestea.

Atît i se cere lui Florin pentru ca să intre în împărăție: să-și împartă avuția de certitudini la săraci. Împărăția e a celor care se împart. Care se lasă pătrunși de poveștile altora. Care se (de)convertesc – nu a misionarilor. Împărăția se ia cu asalt. Cu pofta iremediabilă a copilului pentru poveștile lumii.

Scepticismul nu e orbire. E viziune mai încăpătoare. Perihoreza poveștilor – v-am mai spus-o. Răscrucea povestașilor. Ghemul poveștilor e motorul lumii. Niciunul dintre noi nu iese vreodată din labirint. Dar labirintul însuși e ghemul Ariadnei.

Camilele lui Avraam

Am provocat recent furia lui Florin Laiu afirmand ca istoria lui Avraam, asa cum o avem in Geneza, a fost scrisa pe timpul lui Ezra. Voi prezenta pe scurt argumentele mele si apoi voi raspunde la procentul de argumente inecate in zgomotul alb al raspunsului lui Laiu.

Istoria în sensul modern al cuvântului nu era practicată în vremurile biblice. Cuvantul istorie vine din greaca si înseamnă investigație. Herodot este considerat părintele istoriei pentru ca este primul care a încercat sa raspunda la întrebarea “ce s-a intamplat cu adevarat” pe baza izvoarelor scrise sau orale. Orice “istorie” scrisă înainte de Herodot răspunde la întrebarea “cum ar fi trebuit sa fie”. Stalin isi scutura pipa la intalnirea cu scriitorii sovietici.

Pentru cititorul modern, istoria lui Avraam este o înlănțuire de evenimente în zigzag legate între ele doar prin itinerariul patriarhului. Mesajul narațiunii este interpretat de credincios ca un argument pentru credinta oarba și supunere necondiționată. Însă, pentru a-l înțelege corect, trebuie sa ne întrebam cum trebuia sa fie istoria lui Avraam pentru a comunica mesajul intentionat de autor contemporanilor sai.

Privită prin ochii iudeilor de la Ierusalim, mersul in zigzag devine o linie dreapta ascendenta. Direcția este definită de o serie de dezmosteniri și eforturi de puritate etnică în familia patriarhului. Mesajul inteles de contemporani este ca țara aparține exclusiv urmașilor lui Isaac care își pot dovedii linia de neam prin genealogii scrise și nu s-au amestecat cu “popoarele țării”, adică urmașii copiilor dezmoșteniți ai lui Avraam. Mai mult, Avraam stabilește precedentul legal pentru izgonirea soțiilor “străine” împreună cu copii lor.

Alta tema centrala este sacralizarea Ierusalimului 1. ca mormant al familiei patriarhale (terra patris – patria – este pamantul care contine mormintele părinților), cumparat intr-o tranzactie descrisa cu amanunte (“acte in regula”), 2. ca cetatea unde trebuie plătită zecimea (Salem), si 3. ca altar consacrat prin jertfa lui Isaac. Cele trei naratiuni se exclud reciproc dar asta nu deranjează pe narator. Scopul lui nu este sa descrie o realitate coerentă ci sa comunice o idee.

Argumentul cel mai puternic pentru periodizarea tarzie a narațiunii este limba în care a fost scrisă. Limba ebraică a început sa se desprindă de celelalte dialecte canaanite pe la anul 1250 I.H. Cele mai vechi inscripții sunt scrise într-o ebraică veche și sunt datate în jurul anului 1000 I.H. Ebraica biblica se naste in perioada profetilor pre-exilici. În perioada exilului, Iudeii, fara rege si templu, iși stabilesc o nouă identitate în jurul cărții. Scrieri vechi sunt redactate și limba scrisă evoluează sub presiunea nevoilor și a influențelor literare cosmopolite. Moise nu avea cum să scrie istoria lui Avraam în ebraică. Surse posibile cu privire la Avraam au fost redactate, cel mai devreme în perioada exilului.

Un alt argument puternic sunt anacronismele. Istoria Canaanului în prima jumătate a mileniului doi, este bine documentată arheologic și istoriografic. În aceasta perioada, Canaanul este o regiune puternic urbanizata și împărțită într-o rețea de orașe-state dintre care cel mai important este Hazor, organizate în doua coaliții puternice. Canaanul este principala rută comercială a  timpului și civilizația înflorește. Akadienii numesc țara Amurru de unde numele amoriților. 

Locuitori ai Canaanului in timpul lui Avraam

Istoria lui Avraam descrie mai degrabă o lume de beduini. Anacronismul biblic s-a transmis în picturile care ne sunt familiare și au intrat în subconștient. Imaginea de mai sus ne spune cum ar fi aratat tribul lui Avraam. Nu au nimic comun cu portul de mai tarziu al triburilor de beduini. Cele patru femei nu seamana cu Sara, Rebeca, si Rahela, cum le cunosc crestinii din cartile cu poze. Deasemenea (Florin ma uit la tine) lipsesc camilele.

Cele mai vechi oase de camila descoperite nu doar în Canaan dar în afara lumii peninsulei arabice datează din 930 I.H. Surse egiptene menționează o camila primită în dar de Faraon pe la anul 1000. Mențiunea dovedește ca animalul nu era banal. Arheologii din Israel au stabilit sfârșitul secolului X ca data cea mai timpurie a introducerii camilei în Canaan. 

Datele actuale de la locurile de topire a cuprului din Valea Aravah ne permit să identificăm mai precis introducerea cămilelor domestice în sudul Levantului, pe baza contextelor stratigrafice asociate cu o suită extinsă de date cu radiocarbon. Datele indică faptul că acest eveniment a avut loc nu mai devreme de ultima treime a secolului al X-lea [î.Hr.] și cel mai probabil în această perioadă. Sapir-Hen, Lidar; Erez Ben-Yosef (2013). „The Introduction of Domestic Camels to the Southern Levant: Evidence from the Aravah Valley”.

În perioada atribuita lui Avraam au loc o serie de evenimente militare majore. Amoritii cuceresc o parte din Mesopotamia  și fondeaza Babilonul în 1894 I.H. Regele amorit Hammurabi fondeaza primul imperiu babilonian și creaza codul de legi care îi poarta numele. In Geneza, Babilonul este fondant de Nimrod în perioada turnului Babel. Codul lui Hammurabi nu este menționat deși legea lui Moise se inspiră din el.

În aceeași perioada, Elamul este în conflict cu Babilonia pe care incearca sa o cucereasca. S-a descoperit lista completa a regilor Elamului din timpul lui Avraam. Chedorlaomer nu este printre ei la fel cum Amraphel nu se afla pe lista regilor Babilonului. Elamul nu a stapanit niciodată teritorii canaanite iar cu Sinear (Babilonia) a fost doar în conflict. 

Răspunsul lui Laiu consta în principal din acatiste și atacuri la persoana urmate de denunțul a mai mult de un secol de arheologie și istoriografie levantină ca  o moda, în cel mai bun caz, sau o conspiratie, in cel mai rau. Asta nu-l împiedica sa se foloseasca selectiv și trunchiat de ele cand gaseste ce căuta. Este modul lui de argumentare “științifică”.

Florin începe cu argumente biblice (circulare). Toate textele citate sunt doar referințe oblice la Avraam scoase din context. Ceea ce evita el sa discute este istoria lui Avraam din Geneza. Florin nu are nimic de spus cu privire la observațiile pe care le-am facut cu privire la structura si mesajul naratiunii. Aștept sa fiu contrazis sau complectat, dar el mă inunda cu zgomot alb sfințit prin referințe biblice.

Problema datarii textului este rezolvata in doua fraze.

Dar toate aceste dovezi biblice nu au nicio greutate în fața criticilor, deoarece ei spun că scrierile acestea ar fi fost scrise mult mai târziu. Ei nu au dovezi clare că ar fi fost scrise mai târziu, ci fac afirmații ex cathedra, speculând anumite date. 

Ex cathedra este de fapt afirmația lui Florin. Dacă anacronismele lingvistice și istorice nu sunt dovezi clare cu privire la datarea scrierii înseamnă ca Florin poate sa ne arate dovezi clare cu privire la faptul ca Moise a scris in ebraica sau ca evenimente descrise  in Geneza au fost confirmate de arheologie sau cronici contemporane. 

Sa vedem cat de clare sunt argumentele lui Florin.

În cazul Elamului menționat în Geneza 14, este imposibil și anacronic ca „Chedorlaomer regele Elamului” să fie identificat cu șahanșahul persan. Elamul fusese un regat puternic între anii 3000-539 î. Chr., în estul Golfului Persic (actuala provincie Khuzestan). Perșii s-au ridicat în Iran după ce ocupaseră Elamul (Anșan și Susa), înainte de anii 550 î. Chr. 

Lista regilor elamiti in mileniul al doilea. Chedorleomar nu se afla printre ei.

Florin imi trunchiaza cuvintele. Eu nu am spus că regele Elamului a fost confundat cu șahanșahul persan.  Am spus ca, intrucat ersii ocupau vechiul teritoriu al Elamului, biruința lui Avraam asupra coaliției Elamo-Babiloniene era un mesaj cu privire la faptul ca și urmașii săi ar fi putut învinge Babilonul și Persia cu ajutor divin. 

Mai departe aflăm ca Chedorlaomer a fost regele Elamului pentru ca numele este Elamit și faptul ca nu este inclus în lista regilor nu este o dovada ca nu a fost rege. Daca Florin are o dovada mai clara decat lista regilor, aceasta ar trebui sa fie o lista mai veche care dovedește omisia nu faptul ca numele este elamit.

Insa argumentul lui ne amintește mai degraba de fabula lui Alexandrescu: “Și caii lui Ahil care proorocea, desigur că era de vreme ce-l trăgea”. 

Același tip de argument circular este folosit cu privire la data introducerii camilei în Canaan. 

Dacă încă nu s-au descoperit oase de cămilă din anii 2000 î. Chr. în Egipt sau Canaan, nu este un argument suficient. Adesea vorbim de parcă am cunoaște tot ce se află în sol, și am fi studiat și publicat tot ce s-a descoperit deja. 

Se pare ca Florin nu înțelege ca problema nu este absența camilei în anul 2000 ci timp de peste 1000 de ani. Arheologul pleacă de la datarea a ce s-a găsit nu de la ce ar putea fi acolo dar nu cunoaștem. Motivul nu este aroganta, cum sugerează Laiu, ci faptul elementar ca nu poți data ce nu cunoști. 

Parafrazandu-l pe pașoptist, argumentul lui Laiu este: Și camila lui Avraam care proorocea (Avraam, nu camila), desigur că era de vreme ce-l ducea. Nu poate exista dovada mai clară. 

Condacul gîndacului

Numele soarelui-răsare în limba steagurilor era ḫprj. După ce își săpase drum toată noaptea prin infralume, soarele mijea din nou, dimineață de dimineață. De aceea, ḫpr e vocabula creației, a devenirii, a ființei. Și-n ebraică חפר înseamnă „a săpa”, „a cerceta”, „a spiona”. De altfel, știți deja că soarele înaripat și scarabeul sînt simboluri frecvent dezgropate de arheologi în Israel, apărînd chiar și pe sigiliul lui Ezechia, exterminatorul de Nehuștan. Soarele, gîndacul, ontologul („eu sînt cel ce sînt”).

Îmi plac gravurile. Unul dintre maeștrii și inovatorii artei a fost francezul Jacques Callot, celebru pentru un eseu grafic despre realitatea războiului creștin. Vreau să mă opresc însă asupra uneia dintre emblemele Sfintei Fecioare desenate de Callot. Soarele e, evident, divinul. Cristalul rămas intact după străfulgerare e Femeia. Asta-i fantezia acuplării – să ai epifania sinelui în carnea celuilalt. Femeia diafană, invizibilă rămîne întreagă. Slava femeii ideale e că-l reproduce integral pe invadator. Bărbatul ideal e cel care nu lasă urme.

Legenda gravurii lui Callot e ușor eretică. Nu doar că „sînul” pe care îl lasă Isus în urmă e de fapt al Tatălui, dar Augustin ne spune că Verbum potuit matris uterum assumpto corpore fecundare, et de sinu Patris non emigrare – Cuvîntul și-a imigrat trupul în trupul mamei fără să emigreze din sînul Tatălui. Mai interesant însă e că, la origini, în textul grecesc al evangheliei, femininul „sîn” e κόλπος – fald, pliu, poală, vale, golf, adînc, sinus, cavitate, vagin. Dumnezeu e trans.

E în separarea luminii de soare (ca în Genesa 1) un enorm progres al gîndirii. Logos-ul e lumină. Particulă și undă. Așa cum svastica din ecuația lui Einstein (soarele împătrit din coadă) nu are nimic de a face cu vreun astru, nici – alt progres – cu lumina însăși. E constanta universală a cauzalității. E dansul infinit al spațiului cu timpul. E focul de viață din sînul materiei.

Eu cred că centaurii vin din centru. Obsesia centralității e falică. Nu ne mirăm deloc de religia omenilor de acum 10-12 mii de ani (dionisiaci care deja ridicaseră steagul lui Yahweh). Bisericile sînt încă cluburi de toiege. Culpa Tatălui e încă de descoperit. Femeia încă trebuie dezvăluită. Și nu, nu mă supăr dacă vă ajută să știți că unul dintre numele antice ale clitorisului era „coroana” (da, rudă cu secera) – keter.

Nu sfîntul din icoană e sfînt – cea care sărută icoana e sfînta. Nu sfînta sfintelor e centrul – țapul pentru Azazel e hierofania. Nu soarele pe care îl dibui dincolo de carne îți merită închinarea – carnea e Dumnezeu. Singura catapeteasmă admisibilă e limita care protejează viața și libertatea. Nu vreau găuri în mănușa chirurgului. Nici dumnezei care zic „da” cînd eu zic „nu”.

Condac vine din kontakion – un diminutiv pentru aceeași rudă de băgat în viespi. Sulul e steagul înfășurat pe sulă. Și, ca să vezi drăcie (știu, pleonasm), gîndac înseamnă în românește și „șarpe”. Diavolul e Dumnezeu.

Contagiu

Una dintre cărțile pe care Einstein spune că le-a citit pe la 13 ani a fost Kraft und Stoff (1855) a doctorului Ludwig Büchner (fratele lui Georg, în numele căruia, de un secol, se decernează anual un premiu literar în Germania). Kraft – forță. Stoff – materie. Un filozof amator (profesionist exeget al trupurilor pacienților săi) a anticipat cu jumătate de secol E=mc2. Pentru că Büchner era materialist – punea semnul egal între forță și materie. Lui Einstein nu i-a rămas decît să adauge soarele.

Un alt filozof amator a fost Vasile Conta (jurist de profesie), considerat azi întemeietorul filosofiei românești. Drept pentru care sînt încă români care se cabrează amenințător la sugestia că Vasile Conta ar fi fost armean. Idioți naționaliști susțin că n-ar fi putut fi decît ortodox, de vreme ce avusese cel puțin trei generații de preoți în arborele genealogic, iar Moldova secolului al XVIII-lea fusese curat ortodoxă. De parcă Alexandru cel Bun nu instalase încă de la începutul secolului al XV-lea un episcop armean la Suceava. Iar Cantemir nu lăudase pe la 1700 și ceva bisericile armenești (și catolice) din Moldova.

Dar să-l lăsăm pe Vasile Conta fiu de popă ortodox, nepot de popă ortodox, strănepot de popă ortodox. Punem astfel și mai bine în relief faptul că acest amator, întemeietor de școală național(ist)ă, a fost materialist și evoluționist. Ludwig Büchner i-a recenzat elogios eseul de metafizică. Ba chiar i-a prefațat versiunea pariziană a Ondulațiunii. Și lăsăm astfel neștirbită românitatea antisemitismului lui Vasile Conta (nu, Ludwig Büchner nu i-a împărtășit și antisemitismul).

Nu doar Einstein le-a dat dreptate amatorilor acestora. Soarele care răsare în „Moartea” lui Baluschek e tăiat de linia unui orizont marin. Așa se face că discul lui plin e de fapt din două bucăți – una materială, și una spirituală. Vă las pe voi să decideți care-i care.

Capitalismul financiar

Republicată recent în România (uitați-vă și la oferta curentă a editurii în cauză), scrisă de arădeanul Ioan Slavici în 1878, în contextul Congresului de la Berlin, Soll & Haben (debit și credit) este o carte profetică. Este primul monument al naționalismului antisemit, vag creștin, care va bîntui Europa ultimelor două decenii ale secolului XIX și prima jumătate… Dar ce vorbim, e viu și azi. Am decupat cîteva pasaje ca să vedeți că nu glumesc. Le voi comenta minimal.

„Ciocoii… acea nenumărată ceată de oameni pretențioși, iviți ca din senin, care umplu toate locurile goale în statul român (funcționari, toptangii, avocați, contraccii, deputați, arendași etc.) – sînt înșiși un fel de ovrei.” Pentru că da, statul capitalist e gloria evreității. „De sus pînă jos viața noastră economică e atît de rău întemeiată, încît ovreiul e cuiul, pe care scoțîndu-l, întreaga alcătuire se desface și se prăbușește.” Zici că citează, precum Isus, din psalmul care zice: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” Doar că Slavici zîmbește cu jumătate de gură.

„Venind în România [încă mică], românul de peste Carpați află că frații săi de aici sînt niște români cam curioși [ciudați]; iară acești frați îl privesc pe dînsul ca pe un român cam original [ciudat], cam singur în felul său.” D-aia e românul o minunăție: tot românul găsește un român care se ciudește după el – ca lumea după fiară (Apocalipsa 13). „Societatea europeană ne-a trimis destule lepădături [etnii conlocuitoare]: le-am primit pe toate și din cele mai multe am și făcut elemente sănătoase [românizîndu-le, dacă nu cumva și civilizîndu-le]. Vom face și din celelalte, dar numai potrivit cu legile firești și cu măsura puterilor noastre. Cerem deocamdată răgaz ca numai după ce vom fi isprăvit o muncă să ne apucăm cu nouă puteri de cealaltă.” Eram încă ocupați cu românizarea grecilor și bulgarilor – ba chiar și a aromânilor. Evreii – deși coloana vertebrală a economiei și a statului – puteau să mai aștepte mîntuirea.

Slavici, cum bine știm, nu e un prost: „Pînă în ziua de astăzi prăpastia între noi [remarcați onestitatea auto-includerii] și popor e foarte mare. Întreaga noastră viață intelectuală și morală e streină de firea lui; cultura noastră, multă, puțină cîtă este, …pleacă din niște premise cu totul închipuite și stă oarecum atîrnată în văzduh. Într-un cuvînt, punctele de atingere între noi și dînsul [poporul] nu sînt decît foarte puține, și astfel îi facem impresia unei invaziuni ce-l jignește în dezvoltare”. Adevăratul corp străin în viața românilor era România, veche de nici două decenii. Ca să reducă distanța dintre elitele multiculti, cosmopolite și poporul inculti, împotmolit, era mai ușor ca elitele să se coboare la nivelul prejudecăților poporului (pe care poate chiar elitele le încurajaseră, dacă nu împărtășiseră) decît să-l ridice pe acesta în cine știe ce nou cer. Mai bine să urască dimpreună evreii. Altfel, „ovreii vor face deplină ruptură între noi și popor”.

„Și cine sînt acești oameni streini? Sînt ovreii, …nici de o rasă cu noi, dintre toate popoarele din Europa cel mai depărtat de firea noastră indo-germană și îndeosebi traco-latină. Starea de lucruri… fiind așa, noi ne aflăm în legitimă apărare.” Ne bîntuia încă ontologia. „Dacă principele Bismark are dreptul de a lua la goană pe iezuiți și pe socialiști, nu înțelegem cum nouă ni se tăgăduiește același drept față cu ovreii, care de asemenea sînt o conjurațiune contra societății moderne.” Necesitatea dușmanului comunitar ca bază a noii religii naționaliste – Germania abia emancipase evreii, începuse între timp, cum e firesc, a culture war. Antisemitismul românesc era doar vitala jertfă de ocazie a românismului.

„Întreaga individualitate a poporului ovreiesc e alcătuită din niște însușiri omenești care fac ordinea socială și buna înțelegere peste putință …cuib de disordine… niște oameni cărora le lipsesc cele mai de căpetenie calități cetățenești: curagiul, modestia și bunul cumpăt.” Zise Slavici cumpătat, modest și brav. „Pe fața pămîntului noi sîntem singurul popor care a știut să facă din o parte mare a țiganilor oameni cumsecade, singura țară în care țiganii ară, seamănă și seceră.” Sclavia e civilizatoare, nu? Mai ales cînd stăpînul de sclavi e biserica.

Savant: „Această izolare [genetică a evreilor] are motive poate chiar fiziologice… Îndată ce se încuscresc cu alții, ovreii, atît de productivi și de trainici, produc îndeobște urmași lipsiți de trăinicie… se stîrpesc cu a treia generație… În vecii vecilor [ovreii carantinați] vor rămîne în mijlocul nostru un element străin, care ne turbură armonia socială. Nu-i vorbă! Îi privim ca pe o nevoie fatală de care nu putem scăpa.” Doar rușii nu ne sîcîiau cu rectitudini politice. Iar condițiile toleranței erau: „nu putem da ovreilor dreptul de a înrîuri asupra legislației, asupra mișcării literare, asupra culturei estetice și îndeobște asupra vieții noastre morale și intelectuale.” Evreii chiar voiau să se românizeze, dar noi nu eram încă destul de români ca să avem „timp să mai stăm de vorbă și cu dînșii”.

Nu doar evreii erau în chestiune în proza lui Slavici. Însuși imperialismul german ne sufla în ceafă: „Cît pentru nemți, îi primim bucuros în mijlocul nostru, deoarece sînt un element care ne aduce o cultură adevărată, iară nu coruptă ca aceea a ovreilor; îi primim însă în locul ovreilor, nu împreună cu dînșii. Dacă astăzi nemții sînt întîmpinați la noi cu oarecare răceală, cauza e numai fiindcă îi știm ca pe niște susțiitori ai ovreilor.” În avîntul lui patriotic, citează, via Bolliac, două „hrisoave Domnești” care vădesc rădăcinile naționalismului românesc în secolul XVII – al brîncovenilor care se dau basarabi și al ostreicultorilor greci care se dau boieri moldoveni (și care abia dacă vorbesc românește). Texte savuroase, pline de creștinești blesteme: „să se măture de pe pămînt pomana lui”; „și foc și spuză și vînt viforit să-i fie partea paharului lui împreună cu Iuda și Arie”. Iuda, adică evreii. Arie, adică (la grămadă), armenii.

Cu ce se lăudau domnitorii cu origini dubioase puși de turci la București în sec. XVII? Cu eliminarea mitocăniei (mitocan – „lit. călugăr locuitor de mitoc, deci extraurban, de unde sensul peiorativ”). De unde rezultă că secularizare averilor mănăstirești, deși deplînsă de Slavici, are temei istoric și politic. Dar: „Ați alungat pe fanarioți și pe călugării grecești ca să faceți loc ovreilor? Ați luat moșiile închinate sfintelor așezăminte de binefacere ca să le dați ovreilor? Neatîrnarea țării o ați cîștigat, pentru ca să vă sinucideți?”

„Dar nu avem unde să alungăm pe ovrei… nimeni nu vrea să-i primească. Nu ne-ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem granițele și să îi tăiem și să îi aruncăm în Dunăre, pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînță de dînșii. Aceasta e singura soluțiune ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în niște împregiurări ca cele de astăzi… Dacă voim deci să mai trăim, trebuie ca, fără de ură și fără de mînie, să luăm mai curînd ori mai tîrziu o aspră hotărîre… Nu eu și nu oamenii de felul meu sînt aceia care vor sfătui pe români să ia o asemenea hotărîre aspră.” Slavici e antisemit doar pentru ca să stăvilească antisemitismul. Slavă Domnului! Soluția finală s-a născut pe-un picior de plai.

„E în interesul ovreilor, al prietenilor lor și chiar în interesul poporului român ca chestiunea să se rezolve într-un timp cînd alte împregiurări și alte stări de lucruri vor face cu putință ca românii, fără de a comite un act de sinucidere, să deie chestiunii o altă soluție.” Printre condițiile necesare confortului dialogului cu „ovreii”: „după ce ciocoii noștri se vor fi făcut oameni mai cumsecade”. Hahahahaha! Slavici se întreabă: „Cînd are să fie aceasta? Nici noi nu știm. Peste cinci, peste opt, peste zece ani.” Realist, dom’le! Noroc că: „Atîrnă de la timp și împregiurări. Atîrnă mai ales de la ovreii înșiși.” Desigur.

„Dacă lucrul vine la cuțit, apoi Europa creștină și indo-germană e pentru noi, iară nu pentru semiții mozaici. Știm noi cît de mult ovreii prin țările apusene sînt iubiți! Să încerce și să ne aducă la deznădăjduire; dar apoi să nu ne învinovățească pe noi dacă focul aprins pe pămîntul românesc va trece cumva în Bucovina, în Ardeal și în banatul Timișorii, în Galiția și în Țara Ungurească, în Boemia și în Austria, ba chiar în Germania cea luminată.” Chiar anul următor (1879), Wilhelm Marr, inventatorul cuvîntului „antisemitism”, publica Der Weg zum Siege des Germanenthums über das Judenthum (în care reface mare parte din argumentația lui Slavici) – tren în care aveau să urce imediat von Treitschke și Stoecker.

„Dintre toate relele cari ne pot ajunge, nu e niciunul atît de mare ca și acela pe care ni-l fac ovreii [noii fanarioți]… Așa cred eu… Ce-i drept, eu sînt român de peste Carpați și așa, cu deosebire, în chestiunile de interes național mai stăruitor și mai consecvent decît frații mei din România.” Slavici. Soarele românismului. Dar ca să nu vă las cu un binemeritat gust amar, să mai aruncăm un ochi în parabola lui Baluschek – veți fi remarcat că stema editurii Vicovia e un soi de svastică, vechiul nostru simbol solar.

Sînt trei sori falși în tablou – doi expliciți, unul implicit (care luminează cele două fețe din dreapta, de dincolo de ramă). Ba chiar patru, dacă punem la socoteală ochiul aprins al trabucului. Scena poartă titlul ambiguu ”Morgengrauen” – adică „zorii / grozăviile dimineții”. E noaptea foarte tîrzie a prețurilor mici, a clientului crud. Peste drum, două firme. La parter, o mîncătorie cu numele idilic „La brazi”. Ne aduce aminte de O Tannenbaum – mereu virgonț, cu frunze / pagini mereu credincioase / adevărate. Mai adînc, pe aceeași melodie, versurile unui cîntec studențesc, în care, printre altele, tempus edax rerum. Și care celebrează dorul de oscula – nu, nu are nimic de a face cu cal-ul apocaliptic; e doar diminutivul de la os, „guriță”.

La etaj, nu știm exact ce se comercializează. Poate fi orice, de la Abhandlungen („tratate”) la Zweiteilungen („dihotomii”). Sigur sînt disponibile pe datorie (Teilzahlung), în rate. Deasupra femeii încolțite, iar nu știm pînă la capăt. Poate e o firmă de Autogenese – nume alternativ al abiogenezei. Sau, ambițios, o companie de transport aerian – Autogiro. După G pare să urmeze însă un alt A. Deci, mai bine, mai la subiect, Autogamie – pentru că orice client se caută pe sine. Spiritul se curbează în om pentru a se descoperi. Dumnezeu, în faza lui mistică, se transcende pe sine în carne.

În orice caz, singurii ochi pe care Baluschek ni-i arată întregi sînt cei ai curvei. Privita ne privește. Din ochiul clientului nu vedem decît sclera. Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu din ochii prostituatei. De altfel, dacă e vreun soare în tablou, în afară de cel care amenință să răsară, e cel sugerat de bordura bonetei femeii. Femeia învăluită în soare (Apocalipsa 12). Magdalena e preasfînta maică și fecioară. Două curbe mai mult decît se ating. Sărutul.

Persiflaj la substanță

Hans Baluschek (1870-1935) a fost un pictor socialist. A reușit să-l enerveze cu un ciclu de desene în creion (intitulat „Jertfe”) pe ultimul împărat german. A publicat caricaturi în Der wahre Jacob (eternul mister – care-i adevăratul Israel) și a scris un roman – Enthüllte Seelen (1920), unde hüll acoperă cal-ul din apocalipsă, clop, clepsidră etc. (Apropo, Rumi se joacă la un moment dat cu omonimia qalb, „inimă” – qalb, „calp”.) A fost membru fondator al Secesiunii berlineze. Și a murit la doar doi ani după ce a fost tras pe linie moartă de naziști.

A pictat lumea modernă, în gloria ei tehnică (moștenise pasiunea pentru trenuri de la tatăl său) și-n irepresibila ei mizerie. Vorba lui Malaparte, rostită în Ucraina celui de-al doilea război mondial, își are contraponderea profetică în tabloul lui Baluschek despre întîiul. Stîrvul lui Dumnezeu. Iar drama cotidiană a deșertăciunii de sub soare, anesteziată cu frumos, e excelent surprinsă aici. Dar vreau să inspectăm împreună, despicînd firele poveștii, o altă imagine – la răscruce, sub un soare calp, se întîlnesc Dumnezeu și omul.

Puruṣa e masculul, individul, indivizibilul, invizibilul care vorbește din dosul măștii – persoana, perspirînd, persiflînd, sfîrcăind. Prakṛti e femela, pro-creația, sub-stanța, principiul material al lumii. Pro-stituata. Ce se întîmplă cînd, sub orice fel de soare, cei doi se întîlnesc? Se răscrucește lumea. Se încolăcesc șerpii. Se oglindește soarele. Ce? Nu știați că steaua lui David e vechi simbol cabalistic? Că abia naziștii au făcut-o celebră? Că steagul statului Israel e, printre altele, răzbunarea unei insulte? Reconfiscarea unei (re)confiscări?

Toți sîntem adoratori ai soarelui. Toți sîntem fii ai întunericului cu stele în ochi. Toți căutăm să rafinăm vederea. ”I’ve come to sow seeing in the world / To unveil God – Who has disguised Himself in the world” – declamă Heschel. Sehen säen. A dezveli – entschleieren – descleroza. Clerul e adesea coaja care ascunde vederea. Scepticul trebuie să eclozeze. A deghiza – verstellen – prostitua. Și Dumnezeu s-a făcut carne. Pentru ca să-l vedem mai bine. Și a suflat peste noi duh. Pentru ca să ne vedem mai bine.

Sa urasti pe aproapele tau ca pe tine insuti

Călcînd în străchini

Orice bebeluș e un fascist. Nu doar că, pînă îi vine mintea la cap, e centrul dictatorial al casei, vîrful fragil al piramidei febrile, emanatorul de zgomot și parfum, de ritm, devoratorul de zîmbet și sfîrc. E și înfășat. Fașă. Fascie. Fascism.

Sferă. Zefir (după Fibonacci). Zero. Cifră. Cifru. Sephirah. Siphruth – adică literatură.

Sfîrc. Sfîrșit. Desăvîrșit.

Virșli. Virus. Herma.

Vîrstă. Frust. Crenvurst.

Parashah. Peruzea. Shem HaMephorash.

QLP – coajă, pergament. QPR – ispășire, eretic.

Colibă – clepsidră – apocalipsă – caliciu – clop (calpac) – celulă – qlippoth

qalāpu (akkadiană) – coajă, piele, solz

Determinantul cuneiform al divinității – un soare din patru.

Scalp. Sculptură. Sculărie.

Culpă. Culă. Cur.

Stridie. Strachină. Ostrac.

Curzio Malaparte, admirînd Europa celui de-al doilea război mondial: „Mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine că sînt creștin.”

Abraham Joshua Heschel, poetul, ne spune că shem hamephorash – numele desfășurat-înfășat al lui Dumnezeu – e מענטש (mentsch), adică omul.

Din litere se naște lumea. În litere înecăm lumea. Ars combinatoria vrăjește și dezvrăjește.

Benben la Betel

Am urmărit ieri un interviu recent cu un pastor care, acum trei decenii și mai bine, mi-a marcat copilăria. N-o să vă spun despre cine e vorba, nici unde și cum găsiți înregistrarea. Cei care trebuie să priceapă vor pricepe.

E o poveste despre un om care în multe, multe feluri îmi aduce aminte de bunicul meu matern. O poveste despre Constanța, biserică, fete, securiști, traumă, bunătate, trădare, maturizare, lanțuri apocaliptice, prieteni. Despre piramida în vîrful căreia tronează Dumnezeu.

Despre o hîrjoneală pe plajă, la Mamaia. Despre neologisme. Despre cicatrice. Despre cărți. Despre împuterniciți. Despre un tur al României cu un autocar ONT. Despre Retezat, Maramureș, mănăstiri muntenești și moldovenești, peșteri, cascade, Deltă. Despre virșli. Despre umor.

Despre pastori pețitori. Despre pastori autiști. Despre pastori împrăștiați.

Despre tăceri. Despre vulnerabilitate. Despre oameni.

Benben la Betel.