Un cult melanezian ne așează oglinda în față

„‘E look like you. ‘E got white face. ‘E tall man. ‘E live ‘long South America. E’ name John Frum”

Cine este John Frum, americanul alb și înalt, cu alură de southern (ca Jeezas)?

Probabil a fost un soldat american în timpul războiului din Pacific, care le-a spus melanezienilor: ”Ce sunteți bă proști. Aruncați dracului bibliile astea și întoarceți-vă la religia părinților voștri că albii vă mint și vă fură”.

Apoi John Frum a plecat în America.

Dar se va întoarce.

”’E’ vine iar, ‘e’ vine iar, o ce nespusă fericire”. Va coborî din cer într-un avion american aducând cu el porci grași (melanezienii învățaseră la Seventh-day Adventist Mission să nu mai mănânce nerumegătorul, dar John Frum le-a spus ”Ce sunteți bă proști. Puneți de o fleică că eu aduc berea”). Dar mai ales va aduce mult, foarte mult ”cargo”, cuvântul pidigin pentru bunurile de consum apusene.

Așa s-a născut Cargo Cult.

După ce au înțeles de la John Frum că au fost mințiți, băștinașii au început să caute Adevărul.

Că Mesia arată american southern știau ei din cartea cu poze, că va reveni învățaseră de la Seventh-day Adventists, dar la misiune nu li se spusese că va reveni cu avionul. John Frum era Jeezas (cel adevărat) sau stă la dreapta lui Jeezas, ca omul alb din Biroul Oval. Există o excepție la un Cargo Cult din Insulele Solomon, unde John Frum va reveni împreună cu Partidul Comunist Francez și stă la dreapta lui Marx. Mă întreb din ce cărți îi citea John Frum vrăjitorului când beau împreună în colibă.

Apoi era adevărul despre cargo. Americanii îi făcuseră să creadă că avioanele care aterizau pe aeroporturile militare din junglă aduceau cargo pentru soldați. Mai mult, îi convinseseră că puținul care mai pica și la ei era din caritate. Caritate? Ha. O fi omul alb șmecher dar nici papuașul nu-i prost! Avionul a coborât din cer pentru băștinași, dar omul alb l-a deturnat prin magie și le-a furat cargo din care le mai aruncă și lor o conservă sau o țigară.

Pasul următor a fost ca melanezienii să învețe secretele magiei albilor și să ia înapoi ce li s-a furat. După ce au observat cu atenție ritualurile magice care aduceau avionele cu cargo, au început să le imite. Au construit piste cu avioane de lemn, au așezat pe ele antene parabolice din bambus, aparate de radio din nuci de cocos, steaguri americane, și semne de Crucea Roșie. Și-au făcut uniforme și decorații, au început să salute drapelul și să facă instrucție militară. În Noua Guinee au construit chiar și urne de vot și au participat la alegerile prezidențiale din US. Vă vine să râdeți, dar sunteți siguri că votul dumneavoastră într-o democrație din lumea întâi diferă mult?

John Frum nu s-a întors dar cultul durează. Cum se explică aceasta, mai ales într-un context în care membrii cultului au telefoane celulare și televiziunea prin satelit a intrat în colibele de bambus? Economiile primitive au fost încorporate în piața globală, cu bune și mai ales cu rele. Unii călătoresc ocazional cu avionul. Ce face Cargo Cult să dureze și chiar să crească?

Răspunsul simplu este că aceleași puteri ascunse care modelează religia în lumea noastră sunt la lucru și în Melanesia. Fenomenul Cargo Cult melanesian le face vizibile prin simplitatea lui. Pentru a le înțelege, trebuie să studiem fenomenul Cargo-Cult acolo unde se manifestă în toată complexitatea și în contextul vieții moderne, adică în lumea evanghelică. Pentru că Cargo-Cult este oglinda bisericii.

(Va urma)

Ferice de săracii în duh căci Erectus va moșteni pământul

Familie de erectusCând în Africa este descoperit craniul unui hominid necunoscut, și paleontologii fac presupuneri educate cu privirea la locul lui în evoluția lui homo sapiens, evenimentul este primit cu un hohot batjocoritor de credincioșii care se felicită că nu sunt atât de proști să creadă tot ce se publică într-un jurnal științific.

Aceiași credincioși spun amin atunci când li se spune că, tot în Africa, o adolescentă a fost înviată de trei ori în 24 de ore.

Istoria celor trei învieri a fost publicată de General Conference Office of Adventist Mission, deci trebuie să fie adevărată. Se află la rubrica de știri misionare pentru ultimele trei săptămâni (o înviere pe săptămână).

Naratorul este din Nigeria și se numește Olanrewaju Ogungbile. El ne povestește mai întâi cum, adolescent fiind, a auzit-o pe sora lui vorbind despre un mort înviat. Se pare că Olanrewaju avea pe atunci înclinații de liber cugetător (probabil influența apusului) și s-a îndoit. Sora i-a răspuns așa cum răspunzi unui liber cugetător, adică cu argumente logice: trebuie să fie adevărat de vreme ce toată lumea vorbește. Deși dezarmat de argumentul irefutabil, Olanrewaju a continuat să se îndoiască, și a făcut ”rugăciunea lui Toma Necredinciosul”, adică ca Domnul să-i ofere date empirice.

Câțiva ai mai târziu, pe când era misionar cu Global Mission Pioneers în Nigeria, i s-a cerut să oficieze înmormântarea unei adolescente numită One-Ojo. După ce, de la înălțimea autorității pastorale, a declarat-o pe One-Ojo moartă pe bune, Olanrewaju a hotărât că a venit timpul să facă experiența lui Toma. A îngenunchiat în văzul tuturor și s-a rugat pentru învierea lui One-Ojo. Ce a urmat este o colecție de deja vue. Fata strănută, se ridică în capul oaselor, pastorul poruncește să i se dezlege legăturile, și i se dă ceva de mâncare. Biblic beton.

Olanrewaju Ogungbile poruncește familiei să nu pună nu știu ce ierburi vrăjitorești pe One-Ojo și se întoarce acasă epuizat (nu e ușor să înviezi morții) dar recunoscător pentru privilegiul lui Toma.

Dar familia e tare la cerbice și pune ierburile alea vrăjitorești pe biata One-Ojo. Fata dă ochii peste cap a doua oară. Mama aleargă la pastor și îl cheamă să-i mai tragă o înviere. Veni, vidi, vicit. Olanrewaju Ogungbile bate recordul învierilor (sorry Jesus).

Se repetă chestia cu ierburile vrăjitorului și One-Ojo moare din nou (probabil începuse să-i placă jocul). Mama vine disperată la pastor cerând a treia înviere. ”Enough is enough” – răspunde Olanrewaju. Dar femeia îngenunchiază în fața lui și pastorul se lasă înduplecat. Are și omul lui Dumnezeu sensibilitățile lui. În final, Olanrewaju Ogungbile devine campionul absolut, că nici Dumnezeu nu va face treia înviere.

Happy end: One-Ojo se botează, își schimbă numele în Blessing, vestea se lățește, se dă slavă Domnului, au loc convertiri de la șamanismul animist la șamanismul de ziua a șaptea, Olanrewaju raportează 70 de botezuri, este primit la seminarul teologic de la Babcock University, in Nigeria.

Acum, dacă o adolescentă ar muri și ar fi înviată de trei ori în Silver Spring, Maryland, de unde ne sunt oferite astfel de știri, părinții ar lua trei sentințe cumulative, una pentru fiecare moarte și înviere, pastorul s-ar jura că el i-a îndemnat să cheme ambulanța de urgență în loc să se rPastoroage, iar GC s-ar lepăda de ei ca de niște fanatici. Din fericire, povestea se petrece în vestul Africii, unde pastorii sunt prinți și evangheliștii turiști de lux, unde oamenii se botează de câte ori au ocazia, pentru o pungă de chips, o cămașă de botez, și privilegiul
rar de a face baie fără să fie înfulecați de un crocodil.

Mi se pare mie, sau pastori și preoți, cu cranii aidoma hominimilor ăia despre care ne spun că sunt made in China, vor să ne întoarcă pe toți în Africa? Ori poate cei care au înviat sunt chiar fosilele și Erectus va moșteni pământul?

Este Trump un Erou?

Nu folosesc cuvântul erou în sensul popularizat de Hollywood, adică eroul ca băiat bun, suflet nobil, dezinteresat, sfânt, martir, mai știu eu ce. Folosesc termenul în sens Hegelian: eroul ca om de acțiune energic, ambițios, egolatru, amoral, machiavelic, lipsit de scrupule, căruia Istoria i-a dat scriptul pentru actul următor în dramă și l-a invitat să joace rolul principal. Idea este că cineva trebuie să fie amoral și absorbit de sine ca să accepte rolul pentru că Istoria face regie în stilul lui Tarantino și actorii sunt pe măsură.

Scrie omul alb mort în Filozofia Istoriei:

Cezar lupta pentru menținerea poziției sale, pentru onoare și siguranță personală… victoria sa a asigurat pentru el cucerirea întregului Imperiu: și astfel a devenit – păstrând totuși forma constituției – autocratul statului.

Adică exact lucrul de care se tem mulți cu privire la Trump.

Totuși, pentru Hegel, eroul este Cezar – nu Cato, Cassius și Brutus, suflete nobile, republicani idealiști, opoziția autocrației, care se sacrifică pentru libertate, ci Cezar, cel care luptă ”pentru menținerea poziției sale, pentru onoare și siguranță personală”. Cezar este eroul pentru că întruchipează zeitgeist-ul epocii și zeitgeist-ul este Imperiul. Fără Imperiu nu se va naște Europa.

Aici este – continuă Hegel – tensiunea între universal și particular – între viziunea filozofică și ambiția egocentrică. Alexandru, Cezar, și Napoleon au avut vieți nefericite și au murit de timpuriu pentru că istoria pe care au creat-o a fost limitată de interesele lor egoiste și s-a întors împotriva lor.

Voi repeta deci întrebarea: este Trump un erou? Adică, un actor care cunoaște scenariul și a acceptat să joace rolul principal? Răspunsul la această întrebare nu ține de cunoașterea binelui și răului ci de înțelegerea a ceea ce Hegel numea Zeitgeist – spiritul vremii. Căci nu sunt timpurile sub Trump ci bietul Trump sub timpuri.

”Sunt un Leninist” a declarat Steve Bannon – strategul echipei lui Trump – spre consternarea suporterilor și adversarilor deopotrivă. ”Lenin voia să distrugă statul, și eu am același scop. Vreau să dărâm totul și să distrug tot stabilimentul prezent”

WWRD – ”what would Regan do” este acronimul subânțeles al oricărui republican.  Acronimul lui Bannon/Trump este WWLD.

Săptămâna trecută democrații au triumfat și republicanii au fost dezamăgiți de farfuriada Congresului adunat pentru a abroga Obamacare. Comentatorii au trâmbițat (pentru a câta oară?) sfârșitul lui Trump. Dar oare a vrut Trump cu adevărat ca Congresul să reușească? WWLD? ”Un pas înainte, doi pași înapoi”. Trump însuși s-a declarat mulțumit și, după propria mărturisire, așteaptă ca Obamacare să ”explodeze” (și sistemul să implodeze). Votul nu a făcut altceva decât să arate încă o dată ineficiența sistemului.

Aceiași comentatori care se consolau după alegeri că GOP îl va strunii pe Trump se bucură acum că partidul s-a dovedit inapt să guverneze și Trump împreună cu el. Mi se pare mie sau aici este o contradicție?

Dar WWLD? Ar plânge cu menșevicii sau ar organiza revoluția cu bolșevicii? Revoluția – spune Lenin în ”Ce-i de făcut?” – nu se face cu majoritatea celor care votează ci cu o minoritate disciplinată care împărtășeșete aceiași viziune cu privire la momentul istoric.

Întrebarea care ar trebuii să-i îngrijoreze pe democrați (și republicani deopotrivă) nu este dacă Trump este popular în sondaje și dacă republicanii vor putea păstra ambele camere, ci dacă există o variantă de dreapta a bolșevismului. adică o minoritate care împărtășeșete un anumit ce-i de făcut. Răspunsul este că există, și nu doar în US.

 

 

 

 

Idele lui Marte

De câte ori pornește în fruntea bandei de cuțitari să facă un asasinat pe internet, Florin Lăiu ne oferă versiunea tragi-comică a discursului lui Brutus în tragedia shakespeareană Julius Caesar. ”Și eu l-am iubit pe Caesar dar am iubit mai mult Roma”. Și eu îl iubesc pe (numele victimei) dar iubesc mai mult biserica sfinților.

Aspectul tragic este că Florin are multe în comun cu eroul lui Shakespeare. Brutus este un introvert, un erudit, un fiozof și un gânditor, care petrece mai mult timp între cărți decât între oameni. Nu este arogant, dar este absorbit cu totul de ideile lui și trăiește încuiat în lumea lui proprie. Vrea să fie iubit și admirat dar nu iubește și nu admiră pe nimeni înafară de sine însuși. Vrea să fie ascultat dar nu ascultă ce spun alții. Este fanatic și inflexibil. Din cauza aceasta face greșeli pe care apoi nu le recunoaște. Sună familiar?

Atunci când Antonius, antagonistul său, câștigă in fața romanilor tocmai pentru că evită greșelile lui Brutus, acesta își păstrează complexul de superioritate, raționalizând că Antonius este un superficial gregar și harismatic care câștigă prin manipulare împotriva logicii.

Aspectul de farsă constă în faptul că Florin este doar caricatura lui Brutus. Este gata să proiecteze asupra celor pe care îi atacă folosirea harismei și manipulării, în timp ce refuză să angajeze argumente logice sau le răstălmăcește în mod necinstit. Mai mult, răspunde la logică prin argumente din autoritate eclesiastică sau imprecații biblice.

Florin spune ”și eu îl iubesc pe (numele celui asasinat) dar iubesc mai mult biserica” în timp ce refuză dialogul care unește biserica și nu încearcă să-și ascundă ranchiuna personală. Brutus l-a asasinat pe Caesar ca să rupă lanțurile tiraniei. Florin își atacă prietenii și frații ca să apere lanțurile.

Hegel explică ”șiretenia” Istoriei care s-a folosit de Brutus să aducă puterea Cezarului în timp ce credea că salvează Republica. Caesar – spune filozoful german – voia să păstreze forma Constituției, creaând astfel iluzia că Republica este vie. Victimă acestei iluzii, Brutus a crezut că Caesar este doar o contingență istorică supărătoare. Odată eliminat, gândea el, Republica se va întoarce la zilele ei bune. (Iluzia se repetă astăzi cu privire la Trump, dar asta este pentru alt articol). Asasinarea lui Iulius Caesar ca persoană a deschis însă drumul pentru Cezar ca instituție, precipitând astfel moartea Republicii. Cel care ar fi trebuit avertizat să se păzească de Idele lui Marte era Brutus.

Nu știu ce duh de înșelăciune a fost trimis să îl amăgească pe Florin Lăiu să grăbească demisia sistemului pe care pretinde că îl apără, jucând până la capăt farsa lui Brutus. La fel ca Caesar, mulți din cei care au trecut Rubiconul teologic au investit prea mult în sistem ca să accepte demisia lui definitivă. Atacurile lor împotriva irelevanței și contradicțiilor teologice ale bisericii sunt motivate de dorința de a o salva. Dar poate fi salvată biserica?

O biserică este vie numai atâta timp cât dă naștere la idei noi. Crima majoră a lui Florin și banda lui nu este asasinarea caracterelor ci asasinarea ideilor. Odată aceste contingențe supărătoare eliminate, gândesc ei, biserica se va întoarce la zilele ei bune. Ceea ce nu înțeleg este că acestea nu sunt simple contingențe ci manifestări ale legilor istoriei. Biserica nu poate supraviețuii înafara istoriei.

Însă dacă Istoria/Dumnezeu a hotărât că biserica trebuie să moară, are nevoie de un Brutus care să îi asasineze pe cei care încearcă să-i lungească boala. Pare logic. Surpriza mea este alta: et tu Florine?

Roma Finita Est

Dați-mi și mie un like

Papa și Zuckerberg

Cele doua fiare din Apocalipsa 13

Ar fi fost de mirare ca opiumul maselor în varianta clasică să nu se unească în cele din urmă cu drogul secolului XXI. Țineți-vă bine: Mark Zuckerberg ne anunță că nu mai este ateu. Știrea este mediatizată ca un eveniment egal în importanță cu convertirea lui Pavel. Ce-i drept, Mark nu l-a întâlnit pe Isus ci pe Budha, și nu mergea spre Damasc ci făcea turism religios la Wild Goose Pagoda, dar experiența i-a deschis ochii să înțeleagă că ”religia este foarte importantă”, (îmi vine în minte mottoul din Tanța și Costel: ”Iubirea e un lucru foarte mare”). Nu că vidul de substanță nu ar da bine pe the black mirror.

Beast

Chipul Fiarei

Era să omit faptul că dacă religia a fost drogul proletarului în secolul XIX, turismul religios este drogul capitalistului în secolul XXI. Proletariatul are acum Facebook.

Trebuie să recunoaștem că coctailul Facebook-Religie are deja o istorie. Religia generează multe like-uri iar Facebook este biserică, adică locul în care arăți fața pe care vrei să o vadă alții.

Și ca să iau și eu niște like-uri, uite aici o bombă sa bată Facebookul: ZUCKERBERG S-A ÎNTÂLNIT CU PAPA. În curând cei care nu au semnul pe mână sau pe frunte nu vor mai putea intra pe Fcebook. Cu adevărat, cel neprihănit va trăi atunci doar prin credință.

Între timp, Mark și-a intrat în pielea profetului mincinos care poruncește lumii să dea like și forward la chipul fiarei.

“Merry Christmas and Happy Hanukkah from Priscilla, Max, Beast and me!”. Ați auzit? ”BEAST AND ME”. Uite că m-am pocăit și eu și am început să postez evenimente profetice. Like anyone?

Clasa de sexscatologie biblică

Iacob Coman

Pastorul Iacob Coman aduce două argumente biblice în favoarea sexului oral. Primul este acela că Dumnezeu ne-a revelat că aprobă fellatio în Cântarea Cântărilor:

Ca un măr între copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.

Al doilea argument este că Dumnezeu, acum 6000 de ani, a modelat cu propriile degete unul și același epithelium pentru ambele cavități ale Evei. Spre deosebire de evoluție, creația în șase zile nu este limitată de principiul parcimoniei. Dumnezeu ar fi putut face două epithelia pentru două intenții diferite. Țesutul identic arată că cele două cavități au un scop comun. Întrucât Eva mânca doar cu gura, înțelegem că intenția divină a fost sărutul franțuzesc biblic.

Având în vedere episodul clasic cu pedeapsa lui Onan, este greu de imaginat că Yahweh ar fi aprobat risipa de gameți sugerată în Cântara Cântărilor. Nu degeaba spunea Augustin că homosexualitatea și masturbația sunt păcate mai grave decâ violul, pentru că violatorul nu risipește sămânța. Din același motiv, incestul serial al lui Tamar este aprobat de autorul Genezei, pentru că Tamar ”a ridicat” sămânța lui David, în timp ce Onan a risipit-o. Cum a ajuns un poem ca Cântarea Cântărilor în canonul iudeo-creștin?

Așerah

Așerah, soția surghiunită a lui Yahweh, prototipul Sunamitei din Cântarea Cântărilor

Explicația probabilă este aceea că un rabin luminat a hotărât să salveze unul din cele mai frumoase poeme din istoria literaturii universale de revoluția patriarhală din perioada celui de-al doilea templu: imnul canaanit al zeiței Așerah.

Așerah a fost soția lui Yahweh și mama lui Israel, fiind adorată ”sub orice copac verde” în toată perioada primului templu. Femeile căutau protecția ei împotriva bolilor sau la naștere, dar și ca reprezentantă a drepturilor femeii în litigii. Cultul zeiței era însoțit de dansuri senzuale și imnuri de dragoste erotică pentru Yahweh, desfășurate în cadrul bucolic pe care îl cunoaștem din Cântare.

Surghiunirea lui Așerah și aderarea la monoteismul patriarhal în fața pericolului militar asiro-babilonian a fost similară cu trecerea de la cultul lui Dionisos la cel al lui Apollo, în Grecia amenințată de invazia Ahemenidă, analizată de Nietzsche în Nașterea Tragediei. Cele două curente paralele au dus la religia filozofilor în Grecia și la religia cărții în Iudea. În secolul I cele două au fuzionat mai întâi în Iudaismul Elenist, apoi în Creștinismul Elenist. Fundamentaliștii de ambele părți ale sintezei iudeo-eleniste ignoră contribuția grecilor.

Agnes Blannbekin

Agnes Blannbekin (1244 – 1315). Așerah trăiește.

Înapoi la Cântarea lui Solomon. Așerah a fost înlocuită cu Sunamita, Yahweh a fost înlocuit cu Solomon, și Solomon fiind Solomon, motivele ne-ortodoxe se explicau de la sine, la fel ca în Eclesiastul. Nu că dubiile au dispărut vreodată în Iudaism.

Mai naivi, creștinii au acceptat imnul ca pe o alegorie a iubirii între Isus și Biserică. Insă se pare că virusul canaanit nu moare ușor. Mistici medievali de ambele sexe au avut fellatio cu Mirele din Cântarea Cântărilor în viziune. Călugărița vieneză Agnes Blannbekin (1244-1315) a declarat că ”fructul” avea gustul pâinii de la împărtășanie.

Ca un bun creaționist, pastorul Coman ignoră succesiunea straturilor geologice în textul biblic. Abordarea pe orizontală îl împiedică să vadă în erotismul viguros al Cântării momentul istoric păgân negat de revoluția iudeo-creștină. Iudeo-creștinismul s-a auto-definit în opoziție cu natura ”căzută” și religiile naturii. Negarea negației va veni prin Renaștere și Revoluția Științifică, care vor redefini locul omului în natură – și, implicit, locul sexualității în natura umană, – în contextul cultural al iudeo-creștinismului. Însă aici este moștenirea grecilor pe care fundamentalismul biblic nu o recunoaște. Dar fundamentalismul pare să nu fie imun la virusul Așerah dormant în versurile imnului canaanit.

Să trecem acum la celălalt argument: ”același epithelium”. ”În biologie” – spune Dobzhansky – ”nimic nu are sens decât în lumina evoluției”. Pentru un fundamentalist, anatomie comună înseamnă scop comun. Pentru biolog, înseamnă strămoș comun.

Lumea vie este spectacolul unei varietăți de anatomii reproductive, de la organisme simple care manâncă, excretă și secretă gameții prin unul și același orificiu, la reptile și păsări care folosesc cloaca ca organ comun pentru excreție  și reproducere, la mamifere care folosesc canalul urinar pentru transportul gameților, până la femela primată, care posedă un canal diferit pentru reproducere. Drumul de la o formă la alta se face cu pași mărunți, adică cu un număr limitat de substituții moleculare. De aceea mintea educată în contemplarea tabloului larg al vieții nu va fi surprinsă de faptul că aceiași pași de la simplu la complex se pot vedea în succesiunea fosilelor pe verticală în coloana geologică. Evoluția începe cu sexul oral (și excreție orala) și progresează spre reducerea gradată a promiscuității sex- scatologice. Epitheliul comun nu a fost creat după același design la ambele capete, ci a coborât, evoluînd împreună cu glandele sexuale și canalele de excreție/reproducere tot mai specializate.

Este un truism a spune că creierul este organul sexual cel mai important. Întrebarea este, cu ce parte creierului facem sex. Adorabilul dumneavoastră câine, care se oprește și ridică piciorul la fiecar copac, este stimulat sexual de mirosul urinei de femelă și are obiceiul prost de a mirosi și linge ”epithelia” la alți câini. Chiar și atunci când dă din coadă în semn de afecțiune, câinele dumneavoastră împrăștie feromonii excretați prin sfincter, și crede că vă face o favoare. Cimpanzeul supraveghează atent fesele femelelor din hoardă ca să observe semnele perioadei fertile. Vărul lui care se consideră sapiens  a rămas fixat pe același obicei fără să știe de ce.

Cu ce creier facem sex? Aceasta este întrebarea interzisă in clasa lui Dr. Coman unde sola scriptura înseamnă somnul rațiunii. Monștrii se ridică din timpul adânc. ”Ontogeneza repetă filogeneza” susținea Heckel. A uitat să spună că involuția personală repetă filogeneza în sens invers: de la om la cimpanzeu și apoi la câine. Nu e de mirare că acești oameni nu cred în progres.

Dacă vreți să știți cu ce creier face dragoste omul ca om, priviți la dansurile populare, ascultați Patetica, citiți Luceafărul, vizionați Moscova nu crede în lacrimi  (un clasic mai bun decât toate melodramele Hollywood laolaltă), dar, mai ales, amintiți-vă escatologia din finalul poemului Faust de Goethe: ”Etern femininul ne-nalță-n tării” (Tr. Lucian Blaga). Aspectul umanist constă în transfigurarea estetică și sublimarea emoțională a instinctului animal. Aspectul escatologic constă în aspirația spre idealitate, în permanentul efort al omului de a depași condiția lui animală.

Tocmai acesta aspect escatologic este refuzat de fundamentaliști în numele unei escatologii cu foc și pucioasă care denunță orice creație a spiritului uman ca deșertăciune și idolatrie, ca un act de sfidare la adresa lui Yahweh, iar acesta răspunde cu ciumă, lăcuste, sabie, foc, etc. În mod ironic, această atitudine anti-umanistă duce la împlinirea profeției lui Pascal că omul devine mai animal de câte ori încearcă să fie mai sfânt. Cântarea Cântărilor, cel mai frumos poem erotic scris vreodată, este citită ca un text pornografic, în absența interfaței de simboluri pe care cultura o așează între sexul brut și sublimarea estetică. Avea dreptate Zizek: împăratul e îmbrăcat dar proștii nu-i văd hainele. Aici fundamentalistul religios ajunge acolo unde se află deja manelistul și rapperul. Războiul religios împotriva științei și umanismului ajunge la hedonismul de WC-eu.