Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii

Desigur, teoria relativității fascinează prin noțiunea, absolut contraintuitivă pentru simțul comun, a continuumului spațiu – timp, și prin posibilele aplicații semnificative etic.

Nu pretind că înțeleg relativitatea și teoriile ei, restrânse sau generale, dar vă invit la o broderie imaginară a ceea ce mi se pare că am înțeles.

Viteza și beția ei – întotdeauna mi-a plăcut să șofez – este rezultanta unei fracții care pune în relație spațiu și timpul, iar la viteze foarte mari, apropiate dar niciodată atinse de corpurile fizice, de viteza luminii, spațiul se comprimă, iar timpul se dilată, astfel că ceasurile rămân efectiv în urmă, viața se prelungește cu tinerețe fără bătrânețe. De basm!

Interesante mi s-au părut rezervele, obiecțiile tânărului Einstein, față de cadrul sau multiplul, pluralul acestora, de referință și preferință, care impun artificial, doar în conștiința și obiceiurile proaste ale oamenilor, perspective discriminatorii, ierarhice – acestea din urmă – poate necesare, doar în lumea noastră. Vă rog, nu-mi mai vorbiți de ierarhia cerului!

În timp ce, vreme de milenii, am avut o viziune egocentristă, și geocentristă (ironic nu: doar o transpoziție între două semne-sunete), imaginându-ne în centrul lumii și universului – pe măsură ce am început să cunoaștem lumea, am devenit tot mai știutori și competenți – cea mai amară lecție a fost aceea că nu suntem decât un firicel provincial insignifiant, situat la periferia unui braț al Căii Laptelului Herei, consoarta lui Zeus, una din miliardele de galaxii, răspândite pe miliarde de ani lumină, în singurul, dar nu neapărat unicul, univers cunoscut. Un an lumină este o unitate de spațiu timp de un bilion de km, adică o mie de miliarde de kilometri.

Dar știți care este evanghelia – vestea bună a universului și a relativității evreului hiperdotat și distrat – Einstein, tratat drept imbecil de către profesorii săi foarte rigizi și exacți?

Că prin natura și universalitatea lucrurilor materiale, naturale, nu există cadre preferențiale și nici criterii valabile de discriminare. Sunt sigur că înțelegeți implicațiile minunate ale acestei idei generoase! 

Universalitatea legilor, a raporturilor, a naturii, face ca orice punct din univers să fie egal în importanță, profund echitabil și democratic. 

Cel puțin pentru cât știm acum, deși nu este exclus să descoperim noutăți uimitoare, nimeni nu poate călători cu o viteză egală sau mai mare decât a luminii, chiar dacă s-ar putea, ipotetic, apropia de ea. Nici îngerii, nici zeii, nici gândul.

Da! Deși Einstein accepta și lucra, ca nimeni altul cu experimente mentale, încă este considerată o prostie să crezi că gândul sau rugăciunea pot să depășească viteza luminii, mai ales că biofizic și biochimic, viteza impulsurilor gândirii – o spune Sagan, în Cosmos, n-o depășește pe cea a unui car tras de un măgar. Ca să nu mai vorbim despre diferența dintre ceea ce este real și ceea ce este imaginar.

Prin extensie, de aici decurg cel puțin două vești, și conform prostului obicei al lumii în care trăim, una este bună și una este foarte proastă.

O să încep cu cea proastă, ca să dreg busuiocul la sfârșit.

Deși este o veste tristă, având în vedere că este în legătură cu relativitatea, ea conține și o undă de mângâiere explicativă, a deziluziilor și dezamăgirilor, pe care sper din toată inima, să nu le fi trăit.

Dacă am vrea să facem o excursie până în centrul galaxiei noastre, să vizităm fascinantele roiuri globulare, locuri mult mai frecventate de stele, astfel încât nopțile sunt ca ziua – cine a vizitat capitalele nordice la solstițiul de vară, știe că nu e nicio distracție să-ți intre soarele în ochi toată noaptea – și nu e chiar o imposibilitate cu o accelerație suportabilă de 1 g (9,8 m/s) la decolare și aterizare, atingând nu 98,9% din viteza luminii, ci doar 10-15% din ea, prin motoare fuzionale ale viitoarelor o mie de ani, distracția ne-ar lua – nouă călătorilor cca 21 ani. 

Singura problemă ar fi că pe pământ, care are prostul obicei de a alerga în jurul soarelui „doar” cu vreo  30 km/sec, un mld km/an, s-ar scurge cca 30 mii ani. Pentru Alfa Centauri sau Orion, ne-ar trebui cca 43-45 ani la bord, ceea ce pe pământ ar însemna cca 50 mii ani.

Care ar fi o primă concluzie? Totul este foarte relativ. Excesiv de relativ. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduințelor lui, cum cred unii. Nici să răspundă rugăciunilor, cum cred alții și am pățit toți. E doar o problemă fundamentală de fizică. Nu neapărat fizica lui Dumnezeu, ci fizica noastră, fiindcă noi am făcut cererile. 

Dar știți ceva? Este foarte posibil să fie aceeași fizică pretutindeni! Am putea recurge la un argument pur subiectiv: Einstein, în calitate de fiu al lui Avram, are un loc asigurat în sânul lui. Iar pentru ciudatul acesta minunat, doar două lucruri insignifiante erau omniprezente: hârtia și plaivasul.

Au trecut deja 50 ani de la prima rugă? Este pe drum! Dus și întors, până la Orion – rezidența prezumtivă a tronului – în timpul și spațiul valabil pe pământ, mai avem de așteptat vreo sută de mii de ani, mai puțin cei cincizeci, scurși deja. La Dumnezeu, o mie de ani este ca o zi, și o zi ca o mie de ani. Relativitate pură! Ca să vezi cum se împlinește scriptura – literal – nu credeam vreodată să devin atât de literalist, fundamentalist, chiar!

Există însă, o veste bună! Chiar mai multe! În primul rând, legile naturii sunt impuse prin natura lucrurilor, a raporturilor, relațiilor dintre ele. Ele pot avea consecințe, dar nu există sancțiuni, pedepse! 

Numai imaginația noastră bolnavă a creat – pe bună dreptate și necesitate, termeni ca: pedeapsă, vinovăție, rușine, goliciune mai ales interioară, dar și exterioară – că  am devenit decenți! Doar noi aici vorbim despre rai și iad. Nu că n-ar exista! Doamne ferește! Priviți în jurul Dvs! Câtă frumusețe! Ce fericire! Și câtă suferință! Alegeți! Și, înfruptați-vă!

Faceți din fiecare clipă trăită o veșnicie! Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru! Dr Luca, cap 17. Doctorii ăștia! Elenismul și-a băgat coada! Dar ce te faci cu gnosticismul? Marcionismul, arianismul, și toate celelalte isme!

Apoi dacă toate lucrurile sunt – în esența lor – în mișcare și nu poți face baie în același râu, asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai speli niciodată! (Credit: scumpa mea soție, spurcată de curată, epidemiolog de serviciu covid, care continuă să mă suporte, atât pe mine, mizerabilul din mine, și cel de pe mine).

Toate stelele se mișcă cu viteze uimitoare, așa cum nimic nu este fix pe orbitele cuantice. V-ați gândit vreodată că s-ar putea să existe un raport de proporționalitate între masele și distanțele astrale, cu cele cuantice, iar noi să fim undeva la mijloc! A spus-o Alexis Carrel.

Dacă nu greșesc, regula de aur are și un temei fizic. Centrul universului este pretutindeni. Tu ești un univers! Ai preț în ochii mei. Te prețuiesc și te iubesc! Am temeiuri fericite pentru asta! Nu am nevoie de Big Brother pentru ca să te îmbrățișez! Să mi te dăruiesc. Și să te primesc! Tu ești fratele meu mai mare. Mai înțelept. Mai bun. Mai valoros!

Și dacă – o altă idee exprimată de Carl Sagan – numărul stelelor, cu planetele și sateliții lor din univers, depășește numărul firicelelor de nisip de pe toate plajele pământului, iar vârsta tuturor acestora este aceeași – reamintiți-vă spațiul și timpul sunt indisolubil legate matematic – nu înseamnă că țin neapărat să fiu buricul pământului, dar mă pot simți bine cu mine însumi. Un anonim. Sunt și eu un univers mai mic, dar nu mai puțin complex! Nu simt nevoia să te înlocuiesc, să te exclud, să te invidiez, ci sunt capabil să te apreciez. Ai valoare în ochii mei!

Înțelegeți că mâine, cunoașterea, știința, ar putea să devină, nu un incident privit cu suspiciune și legat de păcat, dintr-un privilegiu – un bun comun. Religia laică în care oricine, fiecare, să fie Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melchisedec!

Ceea ce face Farmecul unui Om este Bunătatea lui!

Ruga Relativității: Oameni Buni, fiți Buni cu Oamenii!

Relativitatea Rugăciunii: Ați primit deja Tot ce putea fi mai Bun!

Acesta este gândul lui Dumnezeu în mine!

Gabriel, frate de cruce

Situata cumva in continuarea a doua carti anterioare – Nebunia de a gandi cu mintea ta si Asteptand o alta omenire – Isus al meu ne opreste insistent in frumoasa intersectie a adevarului cu binele. “Dumnezeu si Isus nu sunt decat personaje intr-o capodopera a spiritului uman.” “Ca sa poti face cu-adevarat hermeneutica Bibliei, [trebuie] sa nu crezi, ca un copil mare, in mitul ei.” “Dumnezeu e… in buna intilnire cu celalalt.” La rascrucea asta de drumuri deplingem “mintile adanc avariate” ale celor care rateaza simburele etic tainuit de coaja epica, mitologica a crestinismului. Pentru ca “important nu e daca Dumnezeu exista, ci daca dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noi”.

Ca sa-l incifreze pe Isus-ul sau “marmoreean”, dezghiocat din zorzonul povestii, Liiceanu recurge la definitia de sine a lui Socrate (din Theaitetos) ca om a-topṓ-tatos – fara-de-loc in lume, extrem de ciudat, bizar sau, cu un termen drag mie, excentric. Anomalia reprezentata de Isus (ca om desavirsit) tinde sa se prabuseasca – are dreptate Liiceanu – in aporia surprinsa delicios in carte in (cautati-l!) “syllogismus diaboli”. Or, exact in asta consta exceptionalismul socratic – in curajul de a-i pune pe oameni in incurcatura (cum traduce Andrei Cornea textul platonic), de a-i inchide in aporie (confuzie, mirare, deruta). Pentru ca arta socratica de mosit idei (maieutica) nu-si refuza cruzimea de arunca la gunoi rebuturile – idolii (iluzia, fantasma, vagabondajul gratuit al ratiunii dezlegate de constringerile adevarului – “paralogismul baroc al dogmei”). 

Credinta, s-ar putea spune, e iesirea lasa din aporie – investitia emotionala intr-un raspuns arbitrar la o chestiune indecidabila. E refuzul fudul al “ascezei epistemologice” pe care ne-o impune dragostea de adevar. Liiceanu ilustreaza sofistica credintei chiar si cu nume populare sau dragi – crestinismul esentializat al lui C.S. Lewis si angelologia lui Andrei Plesu. Credinta ar trebui mai degraba “sa ramana in ceata prelucrarii personale a intrebarilor, sperantelor si angoaselor fiecaruia dintre noi”. Nu pot decit sa-i urez si lui Gabriel Liiceanu bun venit pe cruce!

Dar, pentru ca tot sintem la capitolul patimi, hai sa trecem in revista si citeva dintre ezitarile cartii. Scrie Liiceanu: “Bisericile n-au purtat in general lupte pe tema valorilor cardinale ale umanismului crestin, ci mai cu seama pe tema dogmei de sorginte mitologica.” Se corecteaza imediat, pomenind exceptiile donatismului si a Reformei. Nu era cazul. Condamnarea donatismelor e tocmai apararea dreptului ilicit de a face dogmatica in raspar cu etica – dreptul povestii de a batjocori si persecuta adevarul. Iar aceasta lupta e lupta de capatii si dintotdeauna a Bisericii. Un curent restaurationist (nume impropriu, de vreme ce vrea sa reia revolutia etica a evangheliilor) – in care putem, fara probleme, incadra si multe ateisme – bintuie istoria crestinismului.

Sint probleme si in conceptualizarea “libertatii non-gravitationale” ca monopol divin. Avem kenoza, auto-limitare divina – ne spune un Jürgen Moltmann – chiar in actul creatiei, iar von Balthasar (pomenit chiar de Liiceanu) vorbeste despre “kenoza eterna” din interiorul “trinitatii imanente”. Fenomenologic, subiectul (chiar si subiectul divin) e imposibil in afara limitarii (a gravitatiei). Iar Genesa 1 sugereaza o inevitabila pluralitate in Dumnezeu.

Apoi, avem o tradarea a eticii seamanului chiar in Biblie – in sciziunea dintre Vechiul si Noul Legamint. Crestinismul are, in Isus insusi, o relatie ambivalenta cu propria evreitate (antisemitismul nu e un copil din flori al evangheliei). Biserica il paraziteaza pe Isus (cautind sa acumuleze, in numele Lui, un “capital de putere”), dar si Isus il paraziteaza pe Moise in goana dupa capital de legitimitate.

Cind pune plusurile si minusurile crestinismului in balanta, Liiceanu il lauda pentru productia artistica. Dar nu exista nicio linie directa, univoca si ineluctabila intre crestinism si istoria arhitecturii, a muzicii, a sculpturii si picturii (cu alte cuvinte, nu stiu sa deosebesc arta crestina altfel decit sub raportul continutului mitologic). Chiar si sub aspect moral, pe masura ce se coace in noi, modelul hristic e depasit – Isus n-a condamnat niciunde sclavia sau abuzul de minori. Nici n-a laudat libertatea de constiinta (Liiceanu identifica corect “crima contra spiritului” – “cenzura constanta a libertatii gandirii” – ca adevaratul pacat impotriva Duhului Sfint).

Sint de acord ca putem detecta in valorile umanismului “adierea fundamentului transcendent” – insa numai daca admitem si ca nu poti fi latin daca n-ai supt din tita lupoaicei capitoline. La fel, Dumnezeu e “conditia de posibilitate a binelui” – doar daca realizam ca si raul isi are temeiul in El. Pentru ca Dumnezeu e primul personaj biblic care se caieste. Asa cum Liiceanu il prefera pe Isus lui Yahweh (pe urmele simpaticului Marcion), si eu prefer prima venire a lui Isus celei de-a doua. Pentru ca moartea lui Dumnezeu e, intr-adevar, iesirea din scena a maestrului care si-a vazut discipolii maturi (si, de ce nu, o binemeritata sabatizare). Iar omul copt n-are nevoie de baile de singe ale Apocalipsei pentru ca sa paseasca, liber, dincolo de bine si rau.

Metamorfoză Spirituală

Reformă bazată pe Dovezi

De când parcurg acest proces anevoios, consumptiv, dar pasionant și bogat în satisfacții, al de-, re-, convertirii mele, în dialog cu frații, prietenii, colegii mei, mi se atrage binevoitor atenția: „Sorine, ai grijă ce citești: – Cu ce te hrănești, aceea ești!”

E ca și cum mi s-ar spune: ‚Ai grijă, dacă mănânci frunze de dud, te transformi într-o nimfă, un cocon, un vierme – fie el și de mătase. Sau: Dacă mănânci excesiv morcov, te transformi în amerindian, piele roșie!’ Sau ‚Dacă te bagi în albie, te mănâncă porcii.’

Oare despre asta se vorbește în propoziție? Oare la atât se reduce discernământul spiritual? Oare nu folosește la nimic esențialul mentalului nostru, conștiința? Suntem marionete, roboți sau ființe umane responsabile?

Ni se sugerează oare, că totul este discurs, predică, ideologie, propagandă, doctrină, că nu există criterii ale adevărului?

Așa se întâmplă dacă ne suspendăm întregul sistem de credințe și convingeri existențiale, pe o singură realitate pe care am decretat-o absolută: Cuvântul – cu literă mare. Oare chiar nu există o realitate obiectivă, imparțială, indiferentă, fundamentală, cu rol de arbitru? A devenit limbajul atotputernic, totalitar, o matrice inescapabilă?

Oameni buni! Dar unde sunt – nu argumentele, nu raționamentele – că și astea sunt tot cuvinte, dacă nu au în spatele lor niște realități care să le susțină. 

Unde sunt evidențele, unde sunt dovezile? Chiar nu mai contează faptele, datele obiective? Dacă există un Dumnezeu absolut, suntem obligați să facem tabula rasa cu realitatea în care trăim, s-o negăm, s-o ignorăm?!

N-ar fi cazul să împrumutăm odată pentru totdeauna – mă adresez colegilor – de la medicina bazată pe dovezi, și teologia bazată și documentată, paleontologic, genetic, arheologic, istoric, științific? Nu ne-ar sta mai bine istoria informată a credințelor și religiilor, decât supușenia credinței?

Sunt totuși aproape 500 de ani de la renaștere, 300 de ani de iluminism, 200 de ani de revoluție științifică și tehnologică, un secol și jumătate de modernitate, am trăit împreună trecerea de la revoluția industrială la revoluția informațională. Lumea a făcut pași gigantici sub ochii noștri.

S-au prăbușit imperii și s-au născut state din colonii, au fost revoluționate într-un ritm inimaginabil comunicarea, masmedia, informatizarea, au apărut mijloace noi care au un impact profund asupra societății și a noastră ca indivizi, a personalității, a relațiilor dintre noi oamenii și cu instituțiile. Social media, internetul, informarea în timp real, la nivelul publicului larg, a omului obișnuit. 

Au existat perioade din istoria umanității în care, nu existau cărți scrise, dacă nu exista curte regală sau imperială și conducere unitară. Ceea ce era inaccesibil nobililor, prinților și oamenilor puternici, bogați, se află astăzi la îndemâna omului simplu, obișnuit. Vom ști să folosim aceste privilegii extraordinare? 

Repet: putem crede, face inferențe, broda ipoteze, când nu cunoaștem fragmente de realitate. Dar, ca – în numele unor convingeri, tradiții, crezuri, interpretări, instituții, interese de grup – să negăm fapte, realități – asta nu poate fi decât ignoranță, rea credință, obscurantism.

E o diferență ca de la cer la pământ între afirmațiile credinței, care îți cer să nu chestionezi, să nu te întrebi, să nu pui la îndoială, să te supui orbește față de sursele credinței, în numele autorității absolute, indiscutabile, pe de o parte și – studiul temeinic al faptelor, dovezilor, evidențelor, din surse diferite, cu metode diferite, specifice, fiecărui domeniu de studiu și cercetare, fie el lingvistic, antropologic, istoric, arheologic, geologic, cultural.

Unde am greșit? Am pus prea mult accent pe transcendență, în detrimentul imanenței? Sau, pur și simplu, absolutul lui Dumnezeu nu este miscibil cu lumea noastră reală? 

Adunate laolaltă, aceste surse nu pot fi puse la îndoială, se susțin reciproc, dovezile devin copleșitoare și evidente. 

La interfața dintre lumea ideală, absolută, a lui Dumnezeu și lumea reală, imediată, concretă, va apare omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Punem o oglindă în fața realității. Ea este fidelă, redă realitatea printr-o imagine virtuală. Acesta este cuvântul, limbajul. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității. Sunt extrem de utile în modelare, comunicare, tezaurizare, ca mijloc artistic.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pun o etichetă, dau un nume – în sens biblic, adamic. Pe o realitate indiferentă. Este o iluzie să cred că pot modifica realitatea reflectată, acționând doar asupra imaginii din oglindă, sau oglinzii.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. Acesta este jocul ielelor. Iar lumea imaginată, poate deveni foarte ușor, lumea lui Dumnezeu, populată, aglomerată. Cu ce? Cu idei, aspirații, semnificații, wishful thinking. 

Puteam fi naivi, când nu existau surse de informare, când nu aveam acces la evidențe, când lipseau aproape complet detaliile intime ale realității. Dar astăzi, ele au devenit comune, sunt pe buzele tuturor! Când avem de gând să ne punem întrebări? Când vom accesa sursele de maximă credibilitate, universități de prestigiu, societăți academice, care aduc dovezi zdrobitoare. 

Iertați-mi vehemența. Singura mea scuză este că sunt bine intenționat. Și nu sunt nici cel mai bine informat. Dar am vocație de comunicator. Îmi pasă de voi, de ceea ce se întâmplă în lume, de frumusețea celor ce ar putea fi.

Vom rămâne troglodiți, legați în peștera lui Platon, paricipând la un simulacru de realitate, la fascinația mediocră a unor umbre, perorând despre firea păcătoasă, teorii ale conspirației, refuzând realitatea luminoasă, pentru că ne simțim incapabili să abordăm cu hotărâre urcușul spre lumea reală? Acolo se află adevărata lume a cunoașterii, acolo este epistemologia – știința cunoașterii.

Desigur, analogia, alegoria, rămân imperfecte. Există speologi care fac știința cea mai avansată în peșteră, iar pentru Platon, cel mai strălucit filosof idealist al antichității, cred că ideile absolute reprezentau lumina reală. Mitul peșterii este mai complex decât pare.

Între crez, discursul teologic, creștin și dovezile materiale, faptice, documentate istoric, irefutabile, există o prăpastie imensă, un hău de netrecut ca în parabola săracului Lazăr. Evidențe din surse cu totul diferite – de pildă cele paleontologice, arheologice și cele genetice, confirmă în mod strălucit verdicitatea procesului evoluției, istoria veche a umanității.

Cunoaștem cu dovezi irefutabile, vârsta aproximativă a universului, a sistemului solar, a pământului, vieții, a hominizilor, a omului, traseul principalelor migrații – totul documentat paleontologic, arheologic, genetic.

Nu e nicio conspirație, nu e niciun interes, sau nu acestea înclină balanța, nu e nicio ideologie, nu e nicio luptă, sau ea este inerentă, prin forța lucrurilor, a evidențelor, împrejurărilor și ar fi cazul să vedem unde este adevărul. 

De asemenea, vârsta conștiinței, a civilizației peșterilor, a etapei de culegător-vânător, agricultor. Cultul strămoșilor, animismul, politeismul. Agregarea în așezări, cetăți, organizarea administrativă și politică, inițial democratică, colectivă, apoi tot mai centralizată și ierarhizată. 

Caracterul indisolubil religios ale primelor societăți umane. Funcțiile ziguratului, ale templului și ale zeilor, într-o societate eminamente teocratică, fiindcă nu exista politică, sociologie, știință, medicină. Spiritualitatea religioasă îmbiba toate aspectele vieții și existenței umane. 

A devenit o chestiune de notorietate, inclusiv în primul an de seminar, că sursele Torei sunt multiple (E, Y, S, D), că zeii închinării nu țineau de monoteism, ci de henoteism, că procese politice, sociale, istorice, culturale, stau la baza constituirii canonului, și tuturor canoanelor imaginabile și inimaginabile.

Că alăturarea surselor, peticirea fragmentelor, a fost făcută pe genunchi, este evident artefactată, există repetări, inadvertențe și contradicții, interpolări, confuzii. Și noi continuăm să clamăm, explicit sau implicit, adevărul literal, ineranța, pierzând din vedere tocmai strălucirea și valoarea sensului profund, simbolic, artistic, spiritual, cultural, mitologic.

De ce se adâncește prăpastia între amvon și catedră? De ce se insinuează între noi, discursul duplicitar, dublu standard, afirmațiile explicite, cu putere absolut discreționară și șoaptele implicite, subterane, care au valoare de adevăr, dar n-au drept la vizibilitate și audiență?

Timpul nu ne așteaptă.                
În numele adevărului, care nu poate fi înăbușit, trebuie să alegem!                
Este o chestiune de probitate, sinceritate, onestitate, reputație. 

O viata de om

Eliberare

Scrisoare deschisă

 

Sandulache Sorin Mihai, născut la 12 martie 1952 în Grigoreni, Bacău, domiciliat în Snagov, Ilfov, declar următoarele:

În urma unui proces profund și îndelungat de transformări interioare, meditație și decizie în cunoștință de cauză, conștient și echilibrat, constat că întreaga mea experiență religioasă aparține trecutului: am fost, dar nu mai sunt un om religios.

Am devenit un om al naturii și culturii, un cetățean al lumii. Consider, cu onestitate și loialitate că trebuie să acord maximă atenție existentei, realității, semenilor mei, și nu imaginarului, legendelor, miturilor – nu mai mult decât reprezintă acestea ca fenomen cultural.

Că am obligația sacră să disting între real și fantasmă. Detest orice ipocrizie, ignoranța crasă, marasmul obscur al oricărui tip de instituție religioasă.

Nu reneg frumusețea și măreția trecutului meu religios, concretizat mai ales, în lupta împotriva statului totalitar. Păstrez multe dintre stereotipiile însușite în timpul apartenenței mele la viața de creștin adventist, dar nu mai sunt un om religios, am alte convingeri – cele ale unui om de știință, dedicat adevărului, atât cât poate fi recunoscut în timpul vieții mele.

Nu agreez recursul la autoritate, motivarea prin vinovăție, supralicitarea anxietății existențiale – frica de suferință și moarte, manipularea, condiționarea și presiunea de grup, ghetoizarea sectantă, efectul camerei de ecou, persuasiunea fals binevoitoare.

Acord în continuare o importantă majoră spiritualității personale, umanității și culturii, antropologiei, preocupărilor metafizice, psihologice, istoriei și psihosociologiei religiei, dar nu mai sunt un om religios.

Nu țin neapărat ca această delimitare sa aibă consecințe administrative sau să dea naștere la polemici. Consider acest aspect – cel administrativ – nesemnificativ și indiferent.

Consider că nimeni și nici omul, în general, nu are răspuns la toate întrebările fundamentale, ca deși, cunoașterea va înregistra un progres continuu, totuși multă vreme, vom rămâne fără răspunsuri certe la multe dintre întrebările noastre. Asta trebuie să ne determine să fim modești, toleranți și înțelegători.

Cred că gestul meu trebuie înțeles ca un recurs la transparență și onestitate.

Va multumesc!