Scrisoare deschisă către damele din bordel care au semnat o scrisoare deschisa in sprijinul lui Madame

Este 4 Iulie într-o America în care scanteile Declarației de Independență au fost înlocuite cu bucuria vulgară a focurilor de artificii. America pe care am căutat-o nu mai există. A fost ingropata împreună cu intelectualii ei, “dead white men”, și visez uneori la o Românie care nu mai există. O Românie în care dead white men, printre care mulți români, m-au luat de mână și m-au invatat sa merg. În America, intelectualul e mort și, în România, ca sa folosesc un cuvânt favorit al pastorului Iacob Coman, a ajuns curvă.

Suntem o biserica americană, adică o biserica anti intelectuală, și suntem români. Stalin citat de Djilas, 1962, romanii nu sunt o națiune ci o “meserie”. Iertati-mi întrebarea: sunteți curve?

Pastorul Iacob coman este o curvă cu clientela mai mare decat alte curve. Invidia e naturală.

Ce este un intelectual? Socrate și Iisus (fără trei doctorate) vin in minte. Urmează astronomul, matematicianul și poetul persan Omar Khayam (secolul al XII), al cărui Rubaiyat a îngrozit autoritățile islamice ale vremii și ar ingrozii orice creștin conservator din timpul nostru. Lista e lungă. Vreau sa spun ca orice intelectual a fost și este un eretic. Sunteti eretici? Ma indoiesc.

Teologic, filosofic, și, mai ales, științific, nu sunt de acord cu pastorul Coman. Însă, ca intelectual, (iertați-mi pretenția fără titluri academice), ultimul lucru pe care l-aș face (în idiom Coman) ar fi sa imi desfac picioarele in fata Uniunii.

Cand pastorul iacob Coman a devenit o nouă stea pictată pe tavanul bisericii am fost îngrijorat de declarația lui ca orice sintagma biblica nu trebuie judecata într-un anumit context pentru ca tot ce spune Dumnezeu este un absolut. Ca intelectuali, presupun că înțelegeți faptul ca cuvintele nu se raportează la lucruri ci la concepte și ca conceptele sunt imagini mentale ale experienței umane. Presupun deasemenea ca intelegeti ca orice concept este un construct cultural istoric. Probabil cunoasteti și afirmația profetesei ca “Biblia nu reprezinta modul de gandire si exprimare a lui Dumnezeu”. Însă cand mi-am exprimat îngrijorarea m-ați considerat liberal și relativist.

Cand Coman si-a justificat expresiile pornografice cu argumentul ca sunt de sorginte biblice ati amutit. Ați strecurat tantarul liberal și ați înghițit camila vulgarității sexuale.

V-am explicat că Daniel 11 descrie istoria războaielor siriene pana la profanarea templu de către Antioh Epifanul, că viziunile din capitolele 7-9 reprezinta acelas lucru, ca Daniel 11 de la versetul 36 reprezinta poriectia fantezista a culminarii acestei istorii, și că autorul lui Daniel nu înțelegea că Roma reprezenta mai mult decat “niște corabii din Chitim”. Ca intelectuali, puteti verifica argumentele. Ați preferat răspunsul din autoritate. Apoi a venit Coman cu paradigma dispensationalista si vederile geo-politice ale celor pe care Daniel îi numește “o ceată de derbedei” și v-ați trezit că istoricismul secolului XVII nu rezista în fata derbedeismului evanghlico-geo-politic din secolul XXI. Însă ați spus: mai bine derbedeu decat istorico-critic.

Când Coman a canonizat sexul oral a adus iarasi argumentul inerantist dar și cel din design inteligent, pe care il sustineti. Dacă Dumnezeu ne-a dat tesutul epitelial la ambele capete a facut-o cu un scop. Idea ca, în evolutie, organul reproducator a coborat de la gura la cloaca și apoi la organele specializate ale mamiferelor, care se poate vedea în lumea vie de la burete la om, și este bine documentată în genetica evolutionara și în raportul fosilelor, vi s-a părut eretica pentru ca contrazice inerantismul lui Coman pe care îl acceptati implicit deși îl respingeți cu jumătate de gură.

Luther v-a spus de cinci secole că, deși zecimea poate fi acceptata pragmatic, a da zecime unui pastor considerand principiul vechi-testamentar înseamnă ca acel pastor este mijlocitor între om și Dumnezeu. Ei bine, Coman s-a declarat explicit mijlocitor, adică preot, a introdus teologia sacramentala în comuniune, a jucat cartea persecuție, și voi nu aveți răspuns pentru ca, implicit, ați încurajat aceste vederi la membrii bisericii. Mai mult, ați reinventat tologia indulgențelor în care banii sunt canal al harului și colecta este un sacrament. Sacramentul lui Iuda. Apoi v-ati suparat cand Coman a spus ca zecimea este a lui sa o manance ca fii lui Eli și cand a apelat la complexul persecutiei facandu-se martir pentru teologia sacramentala, care a facut atatea victime în timpul ciumei medievale. Nu aveti argument pentru ca ati incurajat superstitii medievale într-o biserica pretinsă protestantă și ati cultivat complexul persecutiei.

Lista este mai lungă dar mă opresc aici. Intelectualitatile voastre l-au creat pe “intelectualul” Coman. Doctor Frankenstein vrea sa omoare monstrul pe care l-a creat dar e prea tarziu. Cineva trebuia sa secere ce a semănat. Vorba profetului favorit al lui Laiu, secerati furtuna.

Ficțiune, Realitate, Realism

Avem nevoie de povești, de narațiuni, discursuri. Interesant este că poveștile sunt de mai multe feluri, ca și oamenii. De asemenea, participarea noastră la ele, este de mai multe feluri, după puterea și alegerea fiecăruia.

Voi folosi o simplă și incompletă enumerare: legende, basme, parabole, alegorii, nuvele, romane, mituri.

De ce ne place această formă de artă – literatura? Ce face povestea? Imaginația înnobilată sub formă de creativitate, ne ia și ne duce într-o altă lume, ne transportă. Este regula generală a artei, în care realitatea ternă, legile inexorabile ale determinismului sunt mai suple, pot fi modificate, imposibilul devine posibil, pentru un timp limitat, participăm la o lume paradisiacă a miracolului, unde cu talent și geniu, totul devine posibil, cele mai arzătoare dorințe ale noastre se pot împlini! 

Ce frumos ar fi, dacă ar fi!

Care e deosebirea dintre diferitele genuri? În primele categorii predomină narațiunea, gradul de detașare, convenția – știm sigur că e vorba de poveste, basm. 

Apoi corespondența cu semnificațiile devine explicită, în parabole și alegorii – știm sigur că acestea au ca prim scop un mesaj, nu povestea în sine e primordială. Convenția acceptă curent ca analogia să fie imperfectă.

Când lucrurile devin mai complexe, în cazul nuvelei sau romanului, nu mai știm sigur, dacă totul e real sau fictiv, sau știm, dar nu acesta este principalul interes. Unii iau doar narațiunea, alții sunt atenți la mijloacele artistice, alții păstrează sentinela receptării mesajului nobil al artei.

În fine, mitul. El ne este livrat cu pretenția de adevăr. Puțini îl privesc critic. Este acceptat ca adevăr imuabil. Tematica sa se apropie de aspectele existențiale ale vieții. Cu astea nu e de glumit, nu te joci. E vorba de viață și de moarte, de fericire sau de suferință. De veșnicie. Eternitate! Cum să te detașezi de astfel de probleme care ne dor pe fiecare dintre noi, până în cea mai intimă fibră a ființei.

Dar mai e ceva, spus deja pe jumătate. Cum ne raportăm la ele. Participarea. Inițial, ne lăsăm doar transportați. Pasiv. În lumea posibilului imposibil. Apoi, începem să reflectăm. Trăim sentimente. Le ventilăm. Fiecare dintre noi are durerile sale, cicatrice, sau răni încă deschise, supurânde. Nu se văd. Sunt sufletești. Este rolul catarctic al artei.

Aici putem vorbi deja de gust, gusturi și bun gust. Despre profunzimea reflectării artei. Ne vom opri la formele ușoare, superficiale, sau vom continua călătoria spre formele complexe, profunde? Depinde de noi, de cultura și sensibilitatea noastră.

Apoi integrăm mesajul, semnificațiile valorilor, ale concepțiilor, ne poziționăm. Putem alege valori autentice: adevărul, binele, frumosul, dragostea, generozitatea, altruismul, sacrificiul. Sau dimpotrivă.

Și sunt, cultura, estetica, suficiente? Deși acestea sunt îndeobște, semne de noblețe, nu sunt suficiente. Prin artă, cultură, spiritualitate, trebuie să fim transformați, înnobilați. Dobândim profunzime, înțelegere, înțelepciune. Nu mai vizăm doar interesul nostru meschin, egoist, ci ne înfrățim cu semenul, aderăm la valorile morale, devenim capabili de sacrificiu, dobândim caracter, îmbrățișăm orizontul mai larg al aspectelor sociale și umanitare.

Când vorbim despre valori fundamentale și universale ca cele enumerate parțial mai sus, am intrat deja din domeniul ficțiunii obișnuite, în domeniul mitului.

Prin scurgerea timpului, pe longitudinala sa generoasă, ne putem juca cu istoria. De dragul semnificațiilor, valorilor, cu bună credință, pentru noblețea și profunzimea mesajului, de ce n-am coafa, cosmetiza puțin evenimentele, pentru ca să dea bine. Oricum aparțin unor vremuri apuse. Ce mai contează. Important este ceea ce este etern, veșnic, permanent. Valorile. Mesajul. Mai ales, când se face în numele prezervării și reformării unei națiuni, și nu oricare, ci un popor ales, unic!

Apoi patina timpului conferă respectabilitate și autenticitate tradiției. 

Totuși, cum arată o secțiune frontală prin societatea de astăzi? Care este raportul dintre cantitate și calitate, sub aspect statistic, la nivelul unei populații? Nu e vorba despre elitism, ci despre realism. Am mare încredere în bunul simț individual, dar nu pot ignora ponderea imitațiilor, modelor, aculturației, comportamentului de turmă.

În materie de artă, este evident. Majoritatea preferă formele facile, zgomotoase, sentimentale, epidermice, superficiale, siropoase. Efortul de înțelegere, cultura dobândirii bunului gust pentru formele complexe de artă, rămân neînțelese sau sunt agreate de un procent mic din populație. Chiar o capodoperă poate să spună foarte puțin sau foarte mult, unui receptor. 

Sunteți siguri că prioritățile de top, numărul de voturi – fie el și democratic – mai ales în condițiile prelucrării structurale a mesajului, manipulării, distorsiunii de orice fel, vor conduce de fiecare dată la rezultatele cele mai bune pentru omenire?

Or societățile omenești și metehnele lor, au fost mereu aceleași. Există totuși, mijloace de verificare a faptelor istorice, documentare, arheologice, care pot confirma sau infirma, multe dintre narațiunile noastre respectabile. Există relatări paralele, uneori din surse ale căror interese veneau în conflict. Apoi, sunt documentate pseudoepigrafiile. Literatura pur ficțională. Vom continua să ignorăm evidențele?

Este util să distingem între narațiune, discurs și mesajul său? Eu voi continua să consider acest aspect, fundamental.

Să înțelegi caracteristicile sursei, reprezentarea, valorile, interesele, te vor ajuta să înțelegi mai bine tipul de narațiune sau discurs, vei putea decanta mai lucid mesajul și scopul său.

Până la urmă, întreaga problematică se reduce la faptul cunoașterii competente, acceptării consecințelor, de dragul adevărului, sau ignorarea cu bună știință, a zgomotului, inadvertențelor, contradicțiilor, dintre narațiune și mesaj. 

La fel, modul de lectură. Cheia în care citim un text. Prelucrările complexe la care supun filologii, criticii, istoricii, teologii, un text și contextul său.

Vom face un chip cioplit poveștii? Sau mesajului? 

Bibliolatria este o idolatrie ca oricare alta. 

Totul pare etern. Dar nu e. Nici poveștile. Nici mesajul. Nici receptorii. Într-un timp mai mai lung sau mai scurt, poveștile se dovedesc a fi cele mai durabile. Apoi mesajul este tot mai adaptat, pentru a fi relevant. Iar cei care se schimbă cu adevărat și cel mai profund, cei care evoluăm, suntem noi înșine – oamenii – creatorii acestui întreg edificiu.

______

Aceste gânduri sunt datorate lui Sorin Petrof, pe care l-am ascultat cu prezentarea: “Până când?”

Un bufon trist

N-am avut de gînd să adaug ceva la satira din Fără titlu. Dar Iacob Coman cere foștilor săi studenți să depună mărturie pentru „adevărul istoric”. Iată mărturia mea.

Iacob Coman minte cînd spune că zidește „propria gîndire, propria personalitate” în studenții săi. Am picat un singur examen în studenția mea cernicană – un examen cu Iacob Coman, într-unul din ultimii ani de facultate. Și nu l-am picat pentru că aș fi fost prost pregătit, ci pentru că am îndrăznit să nu fiu de acord cu Iacob Coman în clasificarea unei figuri de stil dintr-un psalm. „Cîtă vreme e numele meu pe cursul ăsta, zici ca mine” au fost cuvintele lui.

Cînd am cerut, la sugestia rectorului, reexaminarea cu un alt profesor (sau o comisie), în loc să mi se comunice firesc un răspuns la o cerere scrisă, s-a pus în discuție exmatricularea mea. Într-o procedură care nu-și are locul într-o viață universitară normală, s-a ajuns, evident, la o soluție care nu-și are locul într-o viață universitară normală: am dat din nou examenul cu Iacob Coman. Am trecut cu 10 fără să fi răspuns la vreo întrebare – pentru că pe Iacob Coman îl doare în cur de adevăr.

Toată cariera academică a lui Iacob Coman este construită pe impostură. Iacob Coman nu cunoaște nicio limbă de circulație internațională – verificați-i bibliografiile. Textele lui (care, cînd apar în engleză, sînt traduse de alții) sînt sub nivelul acceptabil în producțiile unui student de anul I de facultate. Participă la simpozioane fictive și publică sub egida unor organizații fantomă – cum e de pildă monumentul de impostură academică girat de Nelu Burcea și Marian Simion (apropo, salutări Consuelei – membru al comitetului științific al revistei de filologie a academiei de la Chișinău).

În fine, tot de dragul adevărului istoric, să spunem că, atunci cînd colegi de-ai lui au fost exact în situația lui de azi, Iacob Coman n-a zis nici „pîs” – nici în calitate de păstor, nici în calitate de dascăl, nici ca poet, nici ca artist plastic. Pentru că Iacob Coman e doar un bufon trist.

PS Repet – am scris cele de mai sus doar din drag de adevăr. Iacob Coman mi-e, ca orice nulitate, absolut indiferent. Și știți bine că nu am nicio afecțiune pentru Gabriel Ban 🙂

SAZȘ.Com.n… 2020

Apărut ca virus nou dintr-o familie virală veche, replicat pe un purtător veteran, secular, evoluat milenar, noul virus cu coroniță și bărbiță, pare uns cu toate ungerile.

Desigur, analogiile nu sunt perfecte, mai ales în domeniul sistemelor vii, al vieții sociale, spirituale.

Un virus este o formă elementară a lumii vii, parte dintr-un ecosistem, cu efecte benefice pe termen foarte lung, cu efecte nefaste, patologice, chiar letale, pe termen scurt, acut.

Virusul nu poate supraviețui, nu se poate manifesta, nici măcar exista, în afara sistemului. Și totuși, prin tot ce face, prin însăși definiția existenței și vieții sale, el infecteză, dăunează, omoară. Așa e lumea în care trăim. 

În desele ocazii în care găsește o gazdă tarată, incapabilă să reziste, odată cu gazda, moare și virusul. Nu poate altfel. Apoi, ciclul se reia. Din formă previabilă, învie, ucide și moare. Ca tot ce e viral și viu. Sunt viruși și virusuri. Unele informatice, altele biologice. Unele dau infodemie, altele epidemie.

Or fi și virusuri spirituale. Septicemii și pandemii culturale și spirituale.

Organismele vii au un sistem de apărare, îndelung exersat – sistemul imunitar – cu mijloace nespecifice, cu imunitate celulară și umorală, specifice.

Din nefericire, ceea ce ar trebui să ne apere, în fața unui atac, unei invazii, poate fi capabil s-o facă, în cazul unei reacții proporționale, lucide, informate, sau poate apărea o reacție anergică – aproape absentă, grevată de metehne cronice, sau una exagerată – hiperergică, alergică, inflamatorie, agregantă și coagulantă, diseminată, determinată de o sensibilitate patologică.

Totuși, sistemul imunitar nu este decât o verigă în fortificațiile apărării. Tratamentul etiologic, patogenic, igieno-dietetic, imunologic, epidemiologic – profilactic, prin excelență – fac parte din arsenalul terapeutic eficient.

Să ne imaginăm aplicațiile sale în domeniul cultural, spiritual.

Or, ceea ce se întâmplă, în cazul focarului nostru, nu este decât un conflict intern, între un virus cu coroniță și alte abțibilduri – pe de o parte – și gazda, vectorul său, care are o imunitate foarte solidă, exersată și evoluată îndelung. Atât vectorul – liliacul sau pangolinul – cât  și virusul, pot fi surse de contaminare. 

O primă morală: Păstrați-vă curați. Nu frecventați piețe insalubre.

Alta ar fi aceea de a păstra distanța profilactică și epidemiologică corectă. Orice implicare poate să vă epuizeze până la anergie, sau să vă inflameze până la reacții paradoxale și regretabile, tardiv. Sepsis, boli autoimune și de sistem, alergii… Bube, de sus până jos.

O altă morală ar fi aceea de a ne păstra igiena mintală și spirituală în condiții de sănătate exemplară. Sănătatea surselor de informare, a proceselor cognitive de evaluare, a concluziilor sănătoase, pragmatice.

Un proces infecțios, un conflict imunologic, ca orice alt conflict, predispune în primă intenție la polarizare, la atașament partinic. Nu e o reacție matură. 

Să ne consolidăm propria apărare specifică și nespecifică, să lucrăm la mijloacele profilactice, iar la primul contact cu un agent patogen, să ieșim mai puternici, maturi, înțelepți!

Fara titlu

Intors de la cutreierarea Pamintului, diavolul da nas in nas cu dumnezeu, care-l intreaba:

⁃ L-ai vazut pe robul meu I(ac)ov, barbosu’ meu favorit, cum sufera sarmanul?

⁃ Nu, raspunse diavolul. Eram ocupat sa ajut niste evolutionisti sa gaseasca vaccin pentru coronavirusu’ asta pe care l-ai scapat din eprubeta.

⁃ A, da. Ups.

⁃ I(ac)ov zici?

⁃ Da, e trist rau, sfintul geniu, pupa-l-as.

⁃ Ce i-ai mai facut?

⁃ Eu? Nimic. L-am dat pe mina fratilor lui.

⁃ Ptiu, drace! Chiar n-ai mila?

⁃ Eh, stii cum devine treaba, cui pe cui se scoate – zice dumnezeu zimbind strengareste.

⁃ Da, stim. Asa i-ai zis si lu’ fiu-tu, de-a ramas cu gauri in palme. Sau in incheieturi – depinde cu care dintre vocile din capul lui vorbesti.

⁃ C-o cruce sintem toti datori, nu?

⁃ Sa mori tu! Hai ca am treaba. Distractie placuta.

⁃ Bine, bine. Apropo, ai auzit-o p-aia cu cea mai mare inselatorie a omului? S-a convins pe sine insusi ca exista!

⁃ Tare! Vezi ca stai cam mult pe Facebook.

City Lights (on a hill)

Daca ati urmarit secventa din filmul mut (dar graitor) City Lights, intelegeti de ce nu pot interpreta ambele tabere ale razboiului icoanelor in Bizantul american altfel decat ca comedie.

Icoana americana, in sensul de canal al harului, este filmul. Toate statuile sunt idoli, indiferent daca vorbesc cu accent southern sau yank. La fel si paradele, inmormantarile cu drapel, inaugurarile prezidentiale. Eroul autentic este vagabondul cu mustacioara. Daca va ganditi la cineva nu e vina mea.

Monumentele confederate imi amintesc de monumentul soldatului sovietic. Invingatorii isi canonizeaza criminalii ca sfinti si demonizeaza eroii de partea cealalta. Este limbajul in care invingatorii scriu istoria. Aspectul ridicol este ca Sudul a pierdut razboiul. Only in Murika.

Prin aceasta arta (kitch) „monumentala” Sudul a ratat tocmai scopul ei, rascumpararea cauzei pierdute. Gone with the wind a facut-o mai bine. Rascumpararea cauzei pierdute se face prin descrierea ambiguitatii morale a razboiului. Razboiul de secesiune nu a fost in alb si negru. In cele din urma, razboiul, orice razboi, este o tragedie in care ambele tabere se intalnesc dincolo de idealurile abstracte ale politicienilor. Nici un razboi nu este intre bine si rau. Soldatii din ambele tabere se intalnesc in zona de dincolo de bine si rau descrisa de Tolstoi si Dostoievsky si mentionata cu realism brutal de Stalin in dialogul cu Djilas despre crimele Armatei Rosii.

Aceiasi lipsa de substanta se manifesta si la iconodoulii oficiali. Daca nu ma credeti, vizitai bulevardul Martin Luther King in orice oras american si uitati-va la mizeria din jur.

In ultima instanta, atat monumentele confederate si cat cei care le vandalizeaza reprezinta cauze pierdute. Invingatorii tin discursurile.

Literatura apocaliptică

Toate adevărurile, personajele, evenimentele, normele, considerate sacre, imuabile, veșnice, au caracter istoric, temporal, cultural, un moment documentat – de cele mai multe ori – al apariției, dezvoltării, modificării sau dispariției lor. Acest adevăr este valabil pentru Yahwe – zeul madianit obscur, devenit Dumnezeu, Decalog, literatura deuteronomistă, Sfânta Treime, etc., și pentru literatura cu caracter profetic sau apocaliptic.

Ce reprezintă apocalipticismul? Una dintre formele revelației – mantra de la interfața orient / occident, dintre antichitate și lumea modernă. O soluție, o promisiune, un compromis, o amânare, o proiecție, o defensă. 

Soluția rezolvării dilemei teodiceei, compromisul translației din lumea reală, încăpățânată și contradictorie, într-o lume imaginară: Impărăția lui Dumnezeu, a luminii, perfecțiunii, veșniciei, în contrapartidă cu Împărăția Întunericului, iadul, infernul, pedeapsa veșnică. O radicalizare!

O amânare a justiției și justificării, o proiecție spre personaje mitologice, atotputernice, cu atribute și carateristici absolute, într-o zonă în care totul devine posibil, chiar imposibilul, improbabil.

Dar, n-ar putea apocalipsa să mai fie și altceva? O revoluție interioară, amputată, avortată? Mulți pot avea ideea revoluției, dar nu oricine este în stare sau vrea, cu tot dinadinsul, să pună mâna pe jungher, pe spadă sau pe armă. Și atunci? 

Însăși ideea revoluției este sublimată și proiectată, lăsată în seama Domnului, care va aduce dulcea răzbunare, care va face, în sfârșit, dreptate! O fi însemnând „Soarele mult doritei dreptăți!” și lumină, dar prăjește foarte eficient! „În căminul măreț uimitor, Odihnesc fericiții tihniți… A venit, iată și rândul lor, Căci destul au fost prigoniți!” Între armonia paradisiacă, tensiunea conflictului și intoleranța iadului, nu e decât un pas, iar trecerea este foarte bine dozată.

Apocalipsa nu este decât o revoluție înveșmântată sacerdotal, o răsturnare de regim isihastă, un pelerinaj spre tărâmuri generoase imaginare – Noul Ierusalim.

Să ne amintim că orice revoluție este confiscată, deturnată. De cine? De real, cotidianul tern și lumea noastră prost orânduită, de interese, privilegii, corupție și putere. De oameni. Și atunci, poate că apocalipsa este de fapt, o revoluție ideală amânată, proiectată în zona morgana împărăției ideale, către care tindem, dar nu ajungem.

O defensă șchioapă, care expediază inconveniențele lumii reale imediate, într-o zonă imaginară, himerică, bogată în promisiuni excedate, cu acoperire incertă, plină de iluzii care pot întreține boala, dar nu aduc vindecarea, nici rezolvarea.

Citit în cheie literalistă, ea devine religie, credință, superstiție. Totuși, rămâne ceea ce este: o ficțiune! Oricât de bogată ar fi în semnificații!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale și istorie, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de firesc, verosimil. 

Un samizdat, o subversiune. Îmi amintesc de “Pregătire pentru criza finală”, scrisă la mașina de scris pe hârtie pelur, în douăsprezece exemplare – apostoli din era comunistă a pre-copiatoarelor, trimiși să potolească setea de “altceva”!

M-am născut la câțiva ani după al doilea război, în plin stalinism, colectivizare, comunism ceaușist, am trăit un cutremur major, revoluția, tranziția, digitalizarea, internetul și ce mai urmează.

Ritmul istoriei se grăbește sau este doar o aparență. Una este să trăiești istoria și alta este s-o percepi, s-o scrii, în mod semnificativ. Istoria este povestea jocurilor de putere, de interese, ale informării și dezinformării. Teoriile conspirației sunt un fel de profetism și apocalipticism contemporan.

Știm azi că necunoscutele din știința viitorului – futurologia, sunt prea numeroase ca să putem face predicții științifice, altele decât pe termen scurt. Modelăm viitorul, impregnați fiind de trecut. Viața omului este prea scurtă, ritmul istoriei prea lent, adevărul evenimentelor reale clasificat, pentru decenii sau pentru totdeauna.

Pentru profetism și apocalipticism, trebuie să ai imaginație bogată, să fii suficient de exaltat, dar bine dozat, să faci un joc de perspectivă apriori – aposteriori de câteva secole, să te pretezi la tehnica pseudoepigrafiei – furt de identitate sacru – să stăpânești suficient de bine limbajul oracular, să aplici principiul profetic an–zi pentru a transforma anii în secole, secolele în milenii și să dai istoriei perspectiva veșniciei. 

Cu puțin noroc, dacă concurența nu e prea mare – ai șansa să-ți reușească. S-a purtat până la saturație! S-a umplut lumea de apocrife! Patima scrisului e mai mare decât patima cititului!

În mentalitatea literaliștilor, inerantiștilor, profetismul și apocalipticismul poate fi reînviat la dimensiuni caricaturale, pantagruelice, un fel de apetit debușonat de interdicția ficțiunii, cultivat cu osârdie și obsesiv la toate nivelurile, de la pseudoacademic la vulgar, trecând prin seminariile (ppt) obligatorii și de gust îndoielnic – ca să folosim un eufemism, până la can-can-urile decretului duminical și fixarea addictivă, masochistă, a unor date profetice parusiene.

Care sunt, totuși, calitățile profetismului, apocalipticismului? 

Capabil să simuleze și disimuleze jocuri de putere și interese. Dezvăluia adevăruri perene despre o realitate imediată care nu permitea libertatea de gândire și expresie. Dădea glas celor oprimați.

Probabil cea mai importantă funcție este cea mitologică, simbolică, bogăția de semnificații, planurile reverberate și multiplicate de valori și înțelepciune, incluse.

Totuși, percep o incompatibilitate funciară între împărăția lui Dumnezeu interioară despre care ne spune evanghelistul doctor Luca, că vorbea blândul Isus, și viziunea catastrofică, cataclismică a finalului apocaliptic. Pare și un fel de calcul cu efecte terifiante, făcut sau completat de preoți, locotenenți ai liturgicii și anexelor sale pecuniare.

A fost de partea omului simplu, împilat. O luptă pentru echitate și împotriva abuzurilor de tot felul. Este măreț și strălucitor. Are funcții artistice, estetice, etice, epice, dramatice, catartice – reale, incontestabile. Este perfecționat și finisat în mod savant, așa cum numai anticii puteau s-o facă. 

„Să nu impunem micile noastre programe de burghezi cu bun simț acestor mișcări extraordinare atât de mult peste statura noastră. Vom continua să admirăm morala Evangheliei…, dar să nu ne închipuim că, cu idei simple de fericire sau de moralitate individuală se poate schimba lumea. Ideea lui Isus a fost mult mai profundă, a fost ideea cea mai revoluționară din câte au existat vreodată într-un creier uman, ea trebuie luată în ansamblul ei, și nu cu suprimări timide care amputează tocmai ceea ce a făcut-o eficace pentru regenerarea umanității.” Ernest Renan, Mântuitorul – Viața lui Isus, trd Ion Papuc, București, Orizonturi, 2013, p 81. 

Sanitizarea creierelor în SUA

Religie – etiogeneză – 2

Acest al doilea articol este, ca și primul, o recenzie, o compilație din Reza Aslan[1] ce conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample, răspunzând la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

(Continuare)

Aspecte evolutive. Întrebarea este: ce avantaj adaptativ ar fi putut crea religia pentru ființele primitive? Cum anume ajută la supraviețuirea speciei răspunsurile liniștitioare, dar mereu schimbătoare, date misterelor universului?

Practica rituală ar activa anumite sentimente care i-ar da posibilitatea să-și controleze temerile. Totuși, cercetătorii nu sunt convinși că prezența unei credințe ar avea acest efect, pe când absența ei, ar conduce la pierderea sa. Unele credințe nu produc nici un sentiment de felul acesta. 

În ciuda percepției obișnuite, nu avem nicio dovadă că există o emoție caracteristică religiei – nici măcar transcendența – și, ca atare, nu există niciun temei pentru a conchide că sentimentele religioase contribuie în vreun fel la supraviețuirea oamenilor.” p 44.

Ipoteza sociologică, avansată de părintele sociologiei, Emile Durkheim. „Pentru acesta, religia este un fapt eminamente social, ea trebuie să fie înrădăcinată ferm în realitate, nu în mitologii fanteziste sau speculații absurde, nu în crâmpeie mistice sau superstițioase, în credințe, ci în obiecte și experiențe reale, pentru a rezista ca un construct social în perioada dezvoltării noastre timpurii.[2]

„Durkheim a susținut că reale sunt acțiunile concrete ale unei coomunități unite prin sânge și relații de rudenie, care luptă laolaltă să se adapteze și să supraviețuiască într-un mediu ostil. De aceea, spune Durkheim, religia provine din viața socială, din riturile și ritualurile care ajută comunitatea să dezvolte o conștiință colectivă.”

El folosește vânătoarea ca act generator de coeziune și întemeietor de rituri, crezuri, ceremonii care prin utilitatea lor, îi pătrunde pe vânătorii și oamenii expuși riscului, de un fior sacru.

Aici se cristalizează primele dansuri rituale, aici încolțește ideea de jertfă, se naște mitologia sacrificiului.

„Astfel, ceea ce începe ca un act real – vânătoarea – se transformă într-o activitatea spirituală – ceva supranatural – deschizând drumul pentru credința în suflete personale și spirite divine.” p 46.

„Teoria socială este cea mai larg acceptată… Neajunsul acestui raționament este, că deși, religia are puterea de a aduce laolaltă oameni diferiți, este eficientă atât ca forță unificatoare, cât și ca generatoare de învrăjbire. Poate provoca coeziune, dar și disoluție, incluziune, dar și excluziune, legitimează, dar și delegitimează.” p 47.

„Teoria coeziunii sociale se bazează pe ideea că religia este sursa primară, dominantă, a solidarității în comunitățile preistorice. Acest lucru este în mod categoric fals (opinia categorică îi aparține lui Reza Aslan – n.a.artic.). În evoluția umană, relațiile de rudenie au fost un instrument mai puternic și mult mai însemnat al coeziunii sociale.”47

Teorii psihologice și psihanalitice. Jung și Freud au furnizat explicații psihologice pentru imboldul religios extras din faldurile modelului psihanalitic nou, dar „în timp ce Jung a psihologizat spiritualitatea religioasă, Freud o considera o nevroză, o tulburare mentală, psihosocială care favorizează credința în lucruri invizibile și imposibile, determinând acțiuni compulsive și un comportament obsesiv.

Credința religioasă, scria Freud în Viitorul unei iluzii, ‚se naște din nevoia omului de a-și face neputința suportabilă.’ În viziunea lui Freud, dorința principală a lui Adam este să-și satisfacă instinctul animal. Religia ar fi doar un mijloc de a-și diminua vinovăția izvorâtă din dorința de a-și nega natura umană.”48

„Aproape tot ce a scris Freud despre originile imboldului religios, a fost demontat. Totuși opinia sa că religia este o ‚împlinire a dorințelor’ a rămas în conștiința criticilor religiei. Mulți dintre ei au rămas cu ideea că scopul principal al religiei este să diminueze suferința și anxietatea, să aline frica de necunoscut.” Reza Aslan consideră acest tip de explicații simplist și eronat.

Motivația religioasă indusă de frică, anxietate și violență este regăsită și la David Hume și Rene Girard. Acesta spune că religia a apărut la popoarele primitive pentru a domoli violența, canalizând-o spre un sacrificiu ritual – țapul ispășitor.[3]

Frustrarea. Ludwig Feuerbach reține în Esența creștinismului, că Dumnezeu  este ‚sentimentul unei lipse’.[4]

„Religia nu poate fi considerată în mod intrinsec o sursă de confort. Nu există niciun temei științific pentru a gândi astfel. Dimpotrivă. Religia provoacă tot atât de multă anxietate și vinovăție în viețile oamenilor, pe cât alină. Cliford Geertz: „probabil că religia i-a tulburat pe oameni, în aceeași măsură în care i-a îmbărbătat.”[5] Sub aspect evoluționist, costurile mari ale religiei ar putea fi drămuite mult mai bine și dirijate spre resurse de supraviețuire și reproducere.

Aspectele etico morale. Cu siguranță, religia clamează un comportament altruist și este generatoare de caritate. Are ea însă un efect moral specific asupra societății? Concluzia lui Paul Bloom, cercetător cognitivist, este că sunt puține dovezi care să ateste că „religiile lumii au un efect important asupra vieții noastre morale”. Studii serioase, repetate, au arătat că efectele morale ale religiei, atât bune, cât și rele, nu sunt diferite de ale oricări alte practici sociale. „Ca adaptare biologică, credința religioasă este un candidat improbabil.”[6]

De altfel, aspectele etice ale religiei, judecate la scara timpului biologic, sunt destul de recente. „Credința într-un ‚legiuitor divin’ care stabilește ce este bine și ce este rău să facem, nu are decât 5000 de ani; credința într-o răsplată cerească pentru un astfel de comportament, este și mai recentă.” Apare odată cu scrierile deuteronomice și apocaliptice, în ultimii 2500 ani.

„Ceea ce au în comun toate teoriile curent acceptate și aparent logice despre originile imboldului religios, este că sunt mai preocupate de ceea ce face religia, decât să precizeze de unde provine religia, cum a apărut și de ce. În ciuda a tot ceea ce credem că știm, dovezile arată că religia nu îi face pe oameni nici buni, nici răi. Ea nu controlează natural comportamentul și nici nu favorizează în mod natural cooperarea în societate. Nu stimulează altruismul diferit de orice alt mecanism social… Nu reduce în mod automat anxietatea și nici nu îmbunătățește succesul reproductiv. Nu promovează supraviețuirea celui mai puternic.”[7]

Scott Atran, antropolog, citat de Reza Aslan: Religia „este scumpă material, necruțător de contrafactuală, chiar și contraintuitivă. Practica religioasă este costisitoare, sub aspect material, al consumului emoțional (incitând frici și speranțe) și al efortului cognitiv (necesar menținerii a două rețele de credințe, una factuală și alta contraintuitivă).”[8]


[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate , notele, citatele primare sau secundare următoare.

[2] Emile Durkheim, The Elementary Forms of Religious Life, Free Press, NY, 1995, p 227.

[3] Rene Girard, Violence and the Sacred, John Hopkins Univ Press, Baltimore, 1979.

[4] Ludwig Feuerbach, The Essence of Christianity, trd Marian Evans, NY, 1855, p 105.

[5] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, NY, 1973, p 87-125. În rom, ed Tact, 2014.

[6] Paul Bloom, Religion, Morality, Evolution, în Annual Review of Psychology, 63/2012, pp 186-196. As, Paul Bloom, Religious Belief as an Evolutionary Accident, în The Believing Primate, Philosophical and Theological Reflections on the Origin of Religion, ed J Schloss și M Murray, Oxford Univ Press, 2009, p 169.

[7] David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral: Evolution, Religion and the Nature of Society, Univ of Chicago Press, 2002.

[8] Scott Atran, In God We Trust: The Evolutionary Landscape of Religion, Oxford Univ Press, 2002, p 43.

Religia – etiogeneză – 1

Aceste două articole – de fapt unul singur – despărțit din motive redacționale, sunt/este o recenzie, o compilație din Reza Aslan[1], dar care conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample care răspund la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

Încercând să stabilim cauzele religiei avem deschise două mari posibilități.

O putem face ca oameni religioși, deschidem Sfânta Scriptură la Geneza 1,1 și spunem: La început… Ipoteza credinței este una validă pentru credincioși, oferă temeiuri afective, dar nu conduce la progresul cunoașterii.

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu, cel necreat, a creat existența, materia, spațiul, timpul, viața, pe om și religia. Punct. Cunoașterea se oprește aici. Mai departe putem face teologie, exegeză, hermenutică, dar nu putem vorbi de știință. 

Religia a apărut odată cu omul.

Sub aspect științific, care ar putea fi ipotezele de luat în discuție?

Am putea clasifica teoriile cauzale ale religiei în categorii circumscrise domeniului de care aparțin. Atfel, am avea teorii existențiale, empirico-pragmatice, sociale, psihologic-psihanalitice, evoluționiste, neurofiziologice, eclectice, etc. Ultima ar fi o sinteză a tuturor explicațiilor, dându-le credit parțial, tuturor.

Mai întâi, sub aspect istoric, arheologic, paleonologic, omul n-a fost același în ultimii 100 de mii de ani, de când a apărut pe continentul african. Nu există doar fosile ale hominizilor, dar în ultimii 60 de mii de ani și chiar mult mai vechi, există artefacte care le-au dat posibilitatea cercetătorilor să brodeze pe seama artei rupestre, a mormintelor, reprezentărilor. În tot acest timp, omul, trebuințele sale, cultura și spiritualitatea lui, s-au schimbat profund. La fel și religia sau religiile sale.

Cele mai presante trebuințe ale ființelor vii sunt supraviețuirea, hrana, adăpostul, reproducerea. Omul devenit conștient de sine, gânditor, folosește unelte, focul, pieile și orice ar putea fi folositor scopului urmărit – trebuințele sale presante.

Civilizația peșterilor, poate și ca locuințe, dar mai ales ca lăcașuri de cult, aduce primele reprezentări artistice.

Primele eforturi de a găsi o explicație universalității prezenței religiei pe întregul pământ, au început după jumătatea sec XIX, stimulate de opera novatoare a lui Darwin. Chiar dacă în forme culturale și spirituale, atât de diverse, proteiforme – animiste, politeiste, monoteiste, panteiste, nonteiste, spiritualiste, ezoterice, teozofice, etc. – trebuie să existe o explicație evoluționistă, legată de supraviețuirea speciei umane prin fenomenul religios.

Teorii spiritualiste. Printre primii care au intuit acest aspect, încă de pe la 1850, a fost antropologul Edward B Tylor. El considera că „sursa imboldului și comportamentului religios este credința enigmatică și derutantă, că sufletul există separat de trup”, convingere prezentă pretutindeni în lume.

Elementul morfologic constutiv de recunoaștere între oameni, este fața. El are corespondent în creier, ca și alți centri relativ localizați: văz, miros, vorbire, scriere, auz, calcul, etc. Leziunile acestui centru conduc la prosopagnozie (gr: prosopon – față) – incapacitatea de a recunoaște apropiații. Inutil să spunem că există și proceduri legale care uzează de aceste detalii: pozele din pașaport, IC, legitimații, etc. 

Totuși, în mod intim, în forul nostru interior, nu ne identificăm în primul rând cu trupul nostru, sau poate doar kinestezicii și artiștii o fac. Cerebralii, auditivii, se identifică în primul rând cu propria personalitate, cu viața lor interioară.

Ce suntem sau cum ne vedem noi? Un suflet în-trupat. (Acest tip de cratimă inspirată îi aparține lui Gabriel Liiceanu). Deci, nu în primul rând piele, oase, carne și păr, unghii, ci un suflet, un spirit, un psihic. Apoi i-am creat pe zei în oglindă, punându-i la rându-le să ne facă, „după chipul și asemănarea noastră”! 

De când științele informaționale și comunicarea au devenit pregnante, oamenii devin tot mai conștienți de faptul că, deși ființa lor este unitară, totuși partea biologică din noi este doar un vehicul, în timp ce esența noastră se află în computerul cerebral.

Psihologii și neurofiziologii au multe detalii și distincții de operat aici, dar omul comun folosește o singură expresie sau doar câteva: psihic, suflet, intelect, minte, etc.

Bagajul lingvistic și al cunoștințelor s-a îmbogățit continuu, ca în toate celelalte domenii.

Fenomenele onirice. Un prim început, bănuiește Tylor, au fost visele. Ele au fascinat din cele mai vechi timpuri. Au fost sursă a divinației. Dar să ne gândim la substanțele psihoactive, folosite de asemenea, din cele mai vechi timpuri. Apoi, producțiile psihopatologice, halucinațiile, delirul, transa, stările modificate ale conștiinței, etc. Toate acestea s-au modificat parțial, de-a lungul timpului, cu specificul cultural, zona geografică, tradițiile acumulate. 

Toate aceste manifestări ciudate, au fost interpretate, semnificate și au constituit un rezervor bogat în popularea cu ființe divine de pe alte tărâmuri, diferite de viața ternă de fiecare zi.

Cultul morților. Morții nu mai sunt abandonați, ci sunt prezervați, îngropați, casetați, purtați, ca spirite ocrotitoare. Perisabilitatea trupului, materiei era evidentă, dar rămânea ceva din sufletul, amintirea, calitățile, spiritul celui decedat. 

Nu cunoaștem raționamentul omului din acele vremuri. De vreme ce începuse să gândească, să judece, să facă legături, să proiecteze în timp și spațiu, să se atașeze, să stabilească relații, acele legături persistau și după moarte, prin ceea ce părea durabil: sufletul, spiritul său.

Influența Naturii. În Germania, Max Muller, „considera că primele experiențe religioase ale omenirii au fost rezultatul întâlnirilor cu natura. Nu visele, ci starea de veghe, îi alimentează lui Adam experiența religioasă. Adam trăiește într-o lume vastă, incomprehensibilă, plină de mistere, pentru care caută explicații. Trebuie că altceva, altcineva, le-a creat pentru el.” p 42.

„Primii oameni au avut anumite credințe despre natura universului și despre locul lor în el, cu mult înainte de a începe să-și graveze credințele pe pereții grotelor. Strămoșii noștri, Adam și Eva, nu au trăit într-o ceață nihilistă din care, dintr-o dată, s-au deșteptat, precum profeții atinși de revelație. Mai degrabă, Adam și Eva și-au moștenit sistemul de credințe cam în același fel în care și-au moștenit dibăcia la vânătoare sau abilitățile cognitive și lingvistice: în mod gradual, pe durata a sute de mii de ani de evoluție mentală și spirituală.” Id, 39-40.

„Supoziția curentă este că aceste picturi rupestre sunt menite să fie un fel de „magie a vânătorii”, farmece care îl ajută pe vânător să își prindă prada.” Acum apare Vrăjitorul din peștera Volp, supranumit Stăpânul Fiarelor, una dintre cele mai vechi reprezentări ale unui zeu zoomorf.[2]

Fascinația transcendenței. „Credința religioasă este atât de răspândită, încât trebuie considerată o parte esențială a experienței umane – un fapt de netăgăduit. Suntem Homo religiosus – dar mai puțin prin dorința de a avea crezuri sau instituții, nu prin devoțiunea noastră față de zei și teologii specifice, ci prin năzuința noastră existențială către transcendență.” 40-41.

„Etnologul britanic Rober Marett a numit acest sentiment de minunare – supranaturalism, adică acea atitudine a minții provocată de minunarea în fața misterului… El a numit această forță, un fel de suflet universal, mana – cuvânt polinezian care înseamnă putere. Mana reprezintă forța impersonală, imaterială, supranaturală, care se găsește în toate obiectele animate și inanimate.” p 42.

„Fie că este vorba de vise, de întâlniri cu natura sau de speculații despre înaintași defuncți, toate aceste expicații au în comun supoziția că religia a apărut în evoluția omenirii ca răspuns la niște întrebări fără răspuns, și pentru a-i ajuta pe primii oameni să gestioneze o lume amenițătoare și impredictibilă. Această explicație a rămas populară până astăzi…

(Va urma)


[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate notele, citatele primare sau secundare următoare.

[2] Nota conține referințe la principalii autori privind vrăjitorul și stăpânul animalelor din preistorie și zorii civilizației. Enumerăm doar câțiva: Alberto Blanc, Some Evidence for the Ideologies of Early Man, în Social Life of Early Man, ed Sherwood Washburn, Rutlege, Londra, 2004, p 121. Bettina Arnold, Derek Counts, ed., The Master of Animals in Old Iconography, Budapesta, 2010, p 9. Jacquetta Hawkes și Sir Leonard Woolley, Prehistory and the Beginnings of Civilization, Harper and Row, NY, 1963, p 204-205.