ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

20 iulie 2019 de 2 comentarii

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …

Motto

‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,  concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este  viață organizată.’

Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.

Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…

Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”

Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.” 

O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.

Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice  experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…

Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.

Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…

O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei. 

Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…

Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…

Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!  

…

Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.

_______

*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.

Filed under Editorial

Nu, domnule profesor, Abel nu este un erou

19 iulie 2019 de 10 comentarii

Întorcând spatele kibbutzului post-edenic, unde Cain administra munca comună după criteriul ”from each according to his ability, to each according to his needs”, Abel devine primul capitalist. Apoi, face un pas mai departe, descoperă capitalismul religios, și devine pastor de mega-stână.

Cain hotărește să jertfească Domnului o parte din produsele muncii lui. Abel jupoaie câteva oi. Domnul, sau mâna invizibilă, cum vreți să-i spuneți, primește cu plăcere jertfa din sângele altora, dar se uită cu dezgust la jerfa din propria sudoare, căci Domnului nu-i plac looserii. Looserul este cuprins de invidie, devine marxist, post-modern, Incel, NEET, broscoiul Pepe. În loc să-și pună camera în ordine, Cain vrea să schimbe lumea. După ce își ucide fratele, Cain devine drifter, unemployed, immigrant, agentul haosului.

Abel, explică Jordan Peterson, este arhetipul eroului Jungian care pleacă de acasă să confrunte haosul lumii și crează civilizația prin jertfire de sine. Cain este arhetipul umbrei, omul care în loc să învingă partea întunecată a naturii umane o proiectează asupra fratelui său.

Toate bune și frumoase, domnule profesor, numai că am citit și noi Biblia și ne amintim că cel care a plecat de acasă și a creat civilizația a fost Cain. De fapt, acceptând de-mitologizarea istorică îmbrățișată de Peterson, conform căreia Cain și Abel reprezintă conflictul între agricultori și păstori în Epoca Bronzului, înțelegem clar că Geneza este de partea păstorului nomad, care răspândea haosul ecologic în Semiluna Roditoare și era văzut ca purtător de boli de egiptenii care se spălau zilnic, și împotriva civilizației urban-agrare, care ne-a lăsat moștenire geometria, scrisul, arhitectura, roata, și sistemul de irigații.

Aici profesorul își amintește însă că e catolic și ne trimite la Augustin. Cain a construit într-adevăr o cetate dar este Cetatea Pământească. Abel a construit Cetatea lui Dumnezeu.

Spune Augustin:

Vedem deci că cele două cetăți au fost create din două feluri de iubire: cetatea pământească a fost creat de dragostea de sine care a ajunge la punctul disprețului față de Dumnezeu, orașul ceresc din dragostea de Dumnezeu dusă până la disprețul de sine.

Întrebarea care se ridică acum este: cum se împacă disprețul de sine cu arhetipul jungian al eroului din inconștientul purtător de viitoruri care, conform psihiatrului german, îl face pe tânărul plecat de acasă să creadă că în el dorm puteri ascunse, care pot cucerii universul?

Peterson ar face bine să își amintească întrebarea retorică adresată de Jung lui Freud: nu ai înțeles nimic din național-socialism? Teza lui Jung este că metoda lui Freud nu se poate aplica la arieni pentru că inconștientul arian este romantic. Copilul visează să ucidă dragonul și să salveze prințesa, nu să doarmă cu maică-sa.

Nu este cazul să pierdem timpul discutând teza lui Jung. Nu există nici o dovadă că ADN-ul uman codează mituri, și, dacă ar face-o, acestea ar fi universale. Există însă un punct în care Freud și Jung sunt de acord: incompatibilitatea între monoteismul mozaic și cultul politeist al eroului. Biblia nu este despre eroi ci despre sfinți. Eroul apare în Biblie doar pentru a fi condamnat, sau, eventual, să se pocăiască de infatuarea lui.

Freud observă că eroul mitologic de obicei își ucide tatăl. Isaac reprezintă evlavia celui care se lasă legat de altar sub cuțitul tatălui. Păgânii credeau că eroii s-au născut din relația între zei și femei și le-au așezat legendele în constelații. Geneza îi condamnă ca urmași ai relațiilor ilicite între îngeri și femei și așează constelațiile sub puterea lui Elohim.

Peterson susține că Geneza și mitul sumerian al creației sunt versiuni ale monomitului. Marduk învinge haosul în persoana lui Tiamat. Elohim învinge haosul primordial în Geneza.

Diferența este că creația din Geneza nu este agonistă, deci nu poate fi eroică. Marduk este un erou pentru că Tiamat îl poate învinge. Marduk se confruntă cu universul așa cum este și îl transformă. Elohim zice și se face. Este atotputernic, deci nu este erou.

Mai degrabă, putem spune că interpretarea feministă, unde Marduk este condamnat ca reprezentant al patriarhatului, care identifică femeia cu haosul și o ucide pa mama primordială, este mai aproape de Geneza, pentru că condamnă mitologia în numele unei ordini morale anti-romantice. Am mai spus-o, mișcarea woke este noul iudeo-creștinism. Este ultimul om , cum bine a înțeles Peterson. Ceea ce ignoră el este dezgustul filozofului german față de amestecul de eroism păgân nordic și pietate catolică din opera lui Wagner, Parsifal, sau, am spune noi astăzi, Lord of the Rings. Un astfel de  amestec apare și în Geneza după Peterson.

De asemenea, într-o eră în care nativii din Hawaii protestează împotriva construirii unui observator care ne-ar oferii o privire unică în spațiul adânc și originea universului, pentru că ar profana muntele pe care strămoșii lor s-au născut din relația între tatăl cer și mama pământ, și protestul lor este susținut de fanatici ecologiști și ai multiculturalismului sau feministe new-age, Peterson ar face bine să își re-examineze teza despre mitul care corectează excesele rațiunii și salvează civilizația de excesele postmodernismului.

În sfârșit, în favoarea lui Peterson, aș adăuga că el nu este Abel ci Cain. Domnul a primit cu plăcere oițele jertfite de colegii săi pe altarul academic.  Ca dovadă, mulți dinte ei se vor pensiona ca multi-milionari. Profesorul post-modern este un model al succesului în capitalism. Vinde ce se cumpără. Indignarea lui Peterson se îndreaptă, în ultimă instanță, la fel ca a marxistului Cain, împotriva mâinii invizibile.

Spune Manifestul pe care Peterson l-a citit nu de mult:

Toate relațiile fixe, înghețate, cu trenul lor de prejudecăți și opinii vechi și venerabile, sunt măturate, toate cele nou formate devin vechi, înainte de a se putea osifica. Tot ceea ce este solid se topeste în aer, tot ceea ce este sfânt este profanat și omul este în cele din urmă obligat să confrunte cu simțurile treze condițiile sale reale de viață și relațiile sale cu semenii.

Sexul se topește, genul se topește, adevărul se topește, arhetipurile se topesc, pentru că banul e lichid și totul se reduce la bani. Nu e de mirare că lui Cain i se întunecă fața, devine Incel, sau NEET, are fața broscoiului Pepe, și își ventilează furia vizionând Peterson. Cain a îmbrățișat arhetipul umbrei.

Peterson ar face bine să își conducă urmașii la Cetatea Pământească.

Filed under Editorial Tagged with , ,

În căutarea adevărului pierdut… Adevăr procentual?

14 iulie 2019 de 2 comentarii

Aparținem unei realități extrem de complexe și pentru confortul nostru, trebuie, ba chiar o facem – ne mulțumim cu ecosisteme culturale, valorice și spirituale proprii, fiindcă suntem depășiți.

Sunt tulburat, poate surescitat, dar mai ales stimulat de această constatare.

Într-o singură dimineață sunt asaltat de ‘câteva’ informații: prin email – veche, dar bună – primesc de la prietenul și colegul meu bun MA – un pastor hotărăște să-și facă intrarea în biserica mamut la care tocmai a fost repartizat, sub înfățișarea unui homeless.

http://www.snopes.com/glurge/homelesspastor.asp. 

Frunzărind revista Adv Today, constat că cele mai iraționale și smintite ieșiri criminale, teroriste, pot fi opera unor tineri dezaxați față de care societatea – noi toți – comite erori de atitudine.

https://atoday.org/at din 3 iulie

Struggling Boys, Broken Men by Debbie Hooper Cosier

… Looking from the outside it’s easy see how irrational incel dogma is. But what significance should we give it? Washington Post opinion columnist Christine Emba wrote in June this year: “… we should still be paying attention to what this level of desperation is telling us—incels are the bleeding edge of a generation of struggling men.”

Sau că, în cea mai bogată, măreață și mare țară de pe glob, serviciile helper se confruntă cu probleme aparent insolubile:

Adventist Health Portland is part of a list of medical facilities in Portland, Oregon, accused of calling the police to remove mentally ill and homeless people on their property. The Lund Report states that those removed from the hospitals are often jailed by law enforcement.The medical facilities concerned call police when the mentally ill or homeless refuse to leave an emergency room after staff determine they are not suffering from a medical emergency.Disability Rights Oregon spoke to jail officials and described a “frustration with the lack of a health care and social services safety net to prevent vulnerable people from ending up in jail on low-level charges.”

Dar nu numai trecutul, prezentul, dar și viitorul ne confruntă cu un spectru sumbru:

Why I Reject American Exceptionalism by Lindsey Abston Painter, 3 July 2019.

Tocmai citisem o postare a Sarei Stroici, pe care o admir și o stimez, fiind onorat să fiu unul dintre apropiații familiei. Articolul este sensibil, artistic, educativ, încărcat de semnificații moral-spirituale. Este însă complet?

Dar ceea ce mi-a pus capac, a fost un ‘discurs’ încasat în plin, la… zoo.

Zi superbă de vară. O ducem pe Mathilde, nepoata de 5 ani la distracție. O grădină zoologică jalnică – presupun că din cauza fondurilor alocate – ca cea din București, are darul să-ți exacerbeze simțământul de vinovăție și compasiune față de bietele animale.

Instituția mai are câteva exemplare superbe, între care eroul nostru – un tigru siberian imens. Acesta era într-una din zilele sale foarte vocale: gemetele sale străbăteau crângurile, văzduhul, sfâșiind atmosfera de pace și seninătate a naturii.

Aparent, refuza să părăsească cușca îngrădită de fier sau nu avea acces la spațiul generos al reședinței sale, cu grădină, plante, hrube răcoroase din piatră. Mugetele grave, profunde, exprimau durere, o tristețe nesfârșită, disperare, grevă afectivă totală. Expresivitatea sa provenea din contrastul între statura și frumusețea sa desăvârșită care însă, își striga durerea celei mai mari mizerii, nedreptăți și lipse de perspectivă.

Apoi am văzut cum sunt hrănite aceste animale periculoase. Totul este securizat în mod ingenios, fiindcă în anii trecuți, s-a întâmplat uneori, ca un îngrijitor să fie scheletat parțial, într-o clipă de neatenție. Asta nu împiedică animalul să schimbe amabilități din priviri, colți, mimică amenințătoare, chiar dacă tocmai a primit o jumătate de coapsă de ierbivor mare, cu femurul aferent.

Natură și cultură. Ne compartimentalizăm cu grijă. Cultivăm cultura pentru valorile sale, fiindcă ne dau sens, ne încarcă cu semnificații. Dar izgonim natura incomodă pentru mesajele sale brute, cu instinctualitatea sa primară, chiar pentru neurtralitatea și indiferența ei. Și totuși, dacă existăm azi, datorăm foarte mult acestei naturi și instinctelor noastre.

Valorile – da, valorile sunt foare importante pentru conviețuire, dar instinctele ne asigură supraviețuirea!

Și apoi, dacă valorile ar fi atât de cuminți și armonioase, dar sunt grevate de contradicții și controverse tulburătoare.

Să ne oprim doar o clipă la pastorul mega curch Jeremiah Stepeek. Rămânem muți de uimire! Ce tun de imagine! Ce șoc misionar! Ăsta da, pastor! Ce le-a făcut! Oamenii, impresionați, au plâns. Catharsis. Spectacol desăvârșit!

Dar stai puțin! Oare e corect să faci așa ceva unor oameni care au venit să sărbătorească, să se odihnească, să se închine, să împărtășescă, să-și umple bateriile, să-și lingă rănile? Și apoi, acest spectacol a fost urmat de un program susținut? Care este porția care aparține persoanei, societății civile, serviciilor medicale, bisericii sau serviciilor sociale de stat, din plăcinta celor eșuați? Tratează cineva cauzele specifice fiecărui caz în parte, ale acestui eșec? Nu suntem perfecți! Dar avem idealuri, tindem către absolut! Nu-l vom atinge niciodată! Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm!

Parafrazându-l pe Pilat: „Ce este adevărul?, Unde este adevărul?, Care este adevărul?”

Veți exclama: Ce iz postmodernist înnecăcios!

Nu-i invidiez de loc pe cei care cred că au tot adevărul, care cred în adevăruri absolute, definitive, imuabile. Nu există! Adevărurile, morala, valorile sunt fluide, se modifică continuu. Și lucrul acesta se vede cel mai bine în istoria omenirii, în general, ca și în istoria religiilor – în special, a științei, descoperirilor, civilizației.

Universul pare indiferent, natura are legile ei necruțătoare, darwinismul social își adjudecă hălci întregi din aceste probleme, chiar dacă rămâne indezirabil și nu poate face parte din valorile și idealurile noastre.

Nu vrem să acceptăm că realitatea și legile sale perene este una, iar modul cum noi reflectăm această realitate, este doar o oglindă.

Este amuzant să vezi un pisoi, un cățel sau chiar o primată, confundând oglinda cu realitatea! Chiar asta facem noi oamenii, deseori.

Intuitiv și contraintuitiv – o lecție dulce-amară.

…

Filed under Editorial

București-Vatican

18 iunie 2019 de 50 comentarii

Poate fi la fel de bine titlul unui film-thriller de spionaj sau al unui seminar-thriller de Apocalipsa. Scopul este același. Cei care nu merg la cinema își satisfac dependența de adrenalină urmărind itinerariile papei. 

Vorbitorul începe prin a menționa că sunt unii care spun că decretul duminical este o teorie a conspirației, din cauză că nu s-a împlinit și din cauză că ei nu cred că este posibil. Am impresia că toate fețele pe ecran se întorc spre mine și simt nevoia să mă explic.

Unii credem că decretul duminical este teoria conspirației, nu pentru că nu s-a împlinit, ci pentru că orice se întâmplă este interpretat ca împlinirea lui. Psihiatrul care identifică un delir de persecuție, nu o face pentru că nu vede dovezile persecuției. Delirul se vede din natura asociațiilor pe care se întemeiază argumentele pacientului. Spunem că decretul duminical este teoria conspirației din cauza că manifestă structura delirului paranoic. 

Cazul de față este un bun exemplu.

Pe ecran apare harta Europei în trei culori. Lumea – ni se spune – era ”pestriță” înainte de căderea comunismului (era de fapt în două culori). Acum este împărțită în trei zone geopolitice monolite, reprezentate prin cele trei culori: Protestantism, Catolicism, și Ortodoxie. Teoria conspirației cu privire la împărțirea Europei în blocuri geopolitice bazate pe cele trei religii circula în România anilor 1990.  Era obsesia abolirii Tratatului de la Trianon. Trei decenii mai târziu, vedem ce a vrut Europa: o comunitate fără granițe bazate pe etnie, cultură, sau religie. Marele frate rus, pe care Dănăiață îl amintește în treacăt ca protector al zonei ortodoxe împotriva catolicilor și protestanților, este de fapt apărătorul naționalismelor și întegrismelor religioase în fiecare țară din Apus, inclusiv US. Însă aici avem logica circulară a delirului de persecuție și a teoriilor conspirative.

 Media face zoom-in la un punct  roșu pe zona monocromă a Ortodoxeiei. Ca într-un film prost cu Dracula, pe ecran apare o mânăstire medievală din Ardeal. E franciscană, se aprinde un bec?  Hoardele din trâmbița a treia năvălesc aici de la 1442, o dată pe an, ca apele otrăvite de steaua căzută, numită duhovnicește Pelin și întrupată istoric  în huni. Și mai sinistru este faptul că papa s-a dus acolo să se întâlnească personal cu îngerul căzut Pelin/Atila la mânăstirea din Șumuleu Ciuc, numită de barbari Csíksomlyó, într-o limbă neinteligibilă. 

Un alt zoom-in, și punctul este înlocuit de o pată. Biserica Greco-Catolică din România, continuă pastorul, este unică. Este singura biserică din lume care practică ritul bizantin și recunoaște primatul papei. Noi spunem că pastorul putea să adauge o pată mai mare în Ucraina vecină. De fapt, harta are destule pete. Există în lume 14 biserici de rit bizantin care recunosc primatul papei.  

Pastorul a învățat de la comuniști că românii au fost constrânși să se supună papei, dar el știe mai bine. Este de fapt un experiment apocaliptic în vederea pregătirii decretului duminical. Experimentul unic din România a dovedit că bisericile se pot unii sub primatul papei, în ciuda diferențelor de rit și dogmă. Papa a venit să viziteze laboratorul secret înainte de a globaliza produsul.

În realitate, Biserica Unită este separată prin rit și dogmă de Ortodoxie, acolo unde ritul și dogma au fost motiv de schismă în 1054. Ritul bizantin ca atare nu a fost o problemă. Cele patru poziții ireconciliabile au fost: primatul papei, Filioque, purgatoriul, și pâinea nedospită la împărtășanie. Nu există în lume nici o biserică de rit bizantin care să recunoască primatul papei în timp ce acceptă poziția ortodoxă în celelalte trei puncte. 

În ce privește aspectul istoric, pastorul sare din lacul comunist în puțul benzi desenate Chick. Ca român putea ști mai bine. Românii care au adoptat greco-catolicismul după intrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic au făcut-o pentru a obține reprezentare în Unio Trium Nationum și acces la educația apuseană. 

Problema românilor în Ardeal a fost că feudalismul și sistemul breslelor din orașe se bazau pe o ordine socială catolică. Nobilii români au adoptat catolicismul și s-au maghiarizat prin căsătorii. Corvineștii sunt un bun exemplu.   Românii au rămas fără nobili care să-i reprezinte în ierarhia feudală.

În mod natural, greco-catolicii au accentuat latinitatea limbii în contrast cu slavona (Școala Ardeleană). Au obținut educație apuseană și reprezentanți în UTN. Baronii calvini au descoperit peste noapte virtuțile credinței pravoslavnice și au ațâțat clerul ortodox, român și sârb, împotriva celui greco-catolic. Iezuiții au intrat, cum era de așteptat, de partea greco-catolică în conflictul etnic-religios.  Însă pe măsură ce ideile iluministe și naționalismul au pătruns în Ardeal, aspectul religios a devenit secundar. Comuniștii au abolit Biserica Unită la ordinul lui Stalin și Ceaușescu nu a avut nici un interes să schimbe lucrurile.

În cursul expunerii, ni se amintește că o personalitate importantă pe Youtube a spus în luna Octombrie că decretul va venii în 6 luni.  Vizita papei a avut loc în luna Mai, 6 luni de la profeția pe Youtube. Să acceptăm ”ipotetic” că profeția lui Gates s-a împlinit în vizita papei. Cineva obiectează că decretul va pleca din America. Are dreptate pastorul că oamenii nu gândesc adânc.  Punctul roșu și pata verde sunt echivalentul spiritual al cercului mic făcut de Stalin pe hartă în jurul orașului Stalingrad. Aici se va da bătălia care va decide soarta războiului.  

Aici se află laboratorul secret al Vaticanului pentru unirea bisericilor. Aici se află ungurii, coloana a cincea a antihristului (bănuiam noi). Aici este buricul pământului plat. ”România este grădina Maicii Domnului” – cum spunea alt papă care ne-a vizitat acum 20 de ani.

Mare e grădina. 

Filed under Editorial Tagged with ,

Războiul cultural în țara houyhnhnm

13 iunie 2019 de 92 comentarii

horsepeople

Jonathan Swift (1726), redă răspunsul lui Gulliver la întrebarea regelui houyhnhnm despre cauzele războaielor în Europa.

Diferența în opinii a costat multe milioane de vieți: de exemplu, dacă carnea este pâine sau pâinea este carne; dacă sucul unui anumit bob este sânge sau vin; dacă fluieratul este un viciu sau o virtute; dacă este mai bine să săruți un stâlp sau să-l arunci în foc; care este cea mai bună culoare pentru o haină, negru, alb, roșu sau gri; și dacă trebuie să fie lungă sau scurtă, îngustă sau largă, murdară sau curată; și multe altele.

Nici un război nu este atât de furios și sângeros, și de o continuitate atât de îndelungată, ca cele cauzate de diferențele de opinie, mai ales cu privire la lucruri irelevante.

Europa lui Swift pare să se fi vindecat, dar virusul i-a infectat acum pe houyhnhnms, într-o formă mutată numită război cultural. Este furios, nu pare să se termine curând, și este pentru lucruri irelevante.

Episcopul Thomas Paprocki a interzis recent lui Michael Madigan, președintele camerei reprezentanților din Illinois, și John Cullerton, președintele senatului, să mănânce din pâinea care este carne, în dioceza lui, din cauză că cei doi legislatori nu cred că embrionul este persoană.

Termenul pro-life este un eufemism orwellian. Nu doar pentru că, așa cum spune personajul lui Swift, ”a costat multe milioane de vieți” și pentru că respectul abstract față de viață implică disprețul în fapt față de femeia redusă la statutul de șeptel. Însă, mai ales, pentru că, în concepția episcopului, opinia viața începe la concepție trebuie înțeleasă în aceiași termeni ca ”dacă carnea este pâine sau pâinea este carne; dacă sucul unui anumit bob este sânge sau vin”. Ambele dileme au la bază ceea ce Bertrand Russell găsește a fi greșeala fundamentală a oricărei  metafizici, iluzia că există o legătură magică între sintaxă și structura lumii.

Să luăm ca exemplu propoziția: pâinea este carne. Carnea și pâinea sunt substantive – purtătoare de substanță. Substanța se află în substantiv. Metafizicianul crede că se află în pâine și în carne. A nu se confunda cu ceea ce se vede la microscop sau se separă în laborator. Preotul nu se coboară la lucruri vulgare ca polizaharide sau aminoacizi. Invocația sacramentală operează la nivelul substanței, care este separată de predicatele ei așa cum subiectul și predicatul sunt separate în propoziție. Dacă putem schimba subiectul în propoziție fără să schimbăm predicatul, invocația sacramentală schimbă substanța pâinii fără să schimbe compoziția chimică.

Asemenea finețuri teologice au costat multe milioane de vieți, dar protestanții și catolicii nu se mai bat pentru ele. Însă războaiele Domnului nu s-au terminat. Pâinea este sau nu este carne, vinul este sau nu este sânge, dar embrionul este persoană.

Este cuvântul persoană o abstracție sau se referă la o substanță metafizică care precede și transcende biologia? La fel ca în cazul pâinii și vinului, transcendentalul de aia e transcendental pentru că nu se vede, și ce nu se poate vedea se poate impune.

Dacă persoana metafizică nu se vede la microscop, persoana fizică se dovedește în precedente judiciare. Bătălia se duce acum pentru un caz câștigat în Curtea Supremă în care embrionul să fie considerat persoană fizică. Strategia este ca cineva să fie condamnat pentru discriminare fetală. În cazul acesta fetusul a fost tratat ca persoană fizică.

Dacă vă întrebați de ce au devenit albii de extremă dreaptă atât de îngrijorați că negresele fac mai multe avorturi decât albele, nu este din cauză că li se pare că sunt prea puțin negrii în pușcării. Ei vor precedentul în care cineva este condamnat pentru discriminare rasială din cauză că a avortat un fetus negru.

Aceasta va fi dovada că embrionul este considerat  persoană fizică în jurisprudență. Americanii nu le prea au cu subtilitățile metafizice dar ca avocați nu-i bate nimeni.

Și apoi pot să se înmulțească yahoos  de zece ori cât houyhnhnms căci îmi voi strica grânarele (pușcăriile private)  şi voi zidi altele mai mari ; acolo voi strânge toate roadele (profiturile) mele. Episcopul știe mai bine decât predecesorii săi medievali de care își bătea joc Swift.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

”Darul Cernobîlului” în era post-adevăr

7 iunie 2019 de 2 comentarii

În primul episod al mini-seriei Chernobyl, în timpul unei întâlniri de urgență la Pripyat ispolkom, consiliul de conducere al orașului, apparatchikul veteran Zharkov (Donald Sumpter) cere compatrioților săi „să aibă credință”.

” Închidem orașul „, spune Zharkov. „Nimeni nu pleaca. Tăiem liniile telefonice. Oprim răspândirea dezinformării. Astfel îi împiedicăm pe oameni să submineze roadele muncii lor”.

”Roadele muncii lor” înseamnă, bineînțeles, privilegiile lui Zharkov și ale nomenklaturii din care face parte. Oamenii trebuie izolați și lăsați să moară în chinuri, ignoranță, și disperare, pentru a nu destabiliza birocrația politică. Adevărul înseamnă dezinformare. Dreptul la propria viață înseamnă dezertare.

Astfel de eufemisme orwelliene am mai auzit și în alt context. Aveți ”credința” (în ce spunem noi). Știința, istoria bisericii, studiul religiilor, exegeza științifică a Bibliei, sunt ”dezinformare”.  Credincioșii nu trebuie ”lăsați să plece” (să-și ia viața în mâinile lor). Trebuie tăiate legăturile cu lumea. Trebuie să-i împiedicăm pe oameni să-și submineze propria mântuire, (privilegiile clerului), prin accesul la adevăr.

Sar la ultimul episod. Cuvintele savantului Valery Legasov (Jared Harris) în overvoice se suprapun cu imaginile postapocaliptice filmate în ultimele secvențe.

A fi un om de știință înseamnă a fi naiv. Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim. Dar el este întotdeauna acolo dacă îl vedem sau nu, dacă îl alegem sau nu. Adevărului nu-i pasă de nevoile sau dorințele noastre – nu-i pasă de guvernele noastre, de ideologiile noastre, de religiile noastre – să aștepte pentru totdeauna. În cele din urmă, acesta este darul Cernobîlului. Dacă mi-a fost cândva frică de costul adevărului, acum mă întreb doar care este costul minciunilor. 

Pentru Legasov, prețul adevărului ar fi fost cariera lui în structura de putere a științei sovietice. Prețul minciunii a fost ”darul Cernobîlului”, care l-a costat viața. Darul Cernobîlului este că adevărul suprimat, orice adevăr suprimat, va ajunge într-o zi la masa critică și va spulbera obstacolele puse de oameni.

Gorbaciov spunea că principala cauză a demisiei URSS a fost explozia de la Cernobîl. Uzura morală și tăierile financiare de colțuri ale tehnologiei sovietice, secrete de stat păzite de KGB atât de bine încât nici inginerii de la Cernobîl nu le cunoșteau în noaptea când au făcut testul fatal,  puteau fi reformate la un cost, într-adevăr, mare, dar mult mai mic decât efortul de îndiguire a catastrofei nucleare. Imperiul sovietic a plătit prețul minciunii.

Alte imperii așteaptă la rând. Biserica așteaptă la rând. Adevărul este întotdeauna acolo. Are răbdare, pentru că este nemuritor. Timpul nu este de partea noastră. 

Aude cineva? Întrebarea este naivă. ”Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim”. Altă lecție de la Cernobîl. Nu este vorba numai de putere, ci de oameni în general. Orice căutător de adevăr va ajunge în cele din urmă la această concluzie. Stăpânii măcar vorbesc civilizat. Să te ferească Dumnezeu de mânia sclavului căruia vrei să-i rupi lanțurile. Este prețul adevărului. Dar prețul minciunii va fi mult mai mare.

Lăsați-mă cu iluziile erei post-adevăr, cu narațiunile și metanarațiunile voastre, cu arhetipuri, tradiții, și pietre de hotar. Adevărul există. Adevărului nu-i pasă de voi. Adevărul stă la pândă. Adevărul va exploda, spulberând orice: imperiu, ideologie, dogmă, iluzie.

Adevărul nu iartă. Împacă-te cu adevărul cât ești cu el pe drumul spre judecător, căci altfel vei plăti până la ultimul bănuț.

Amin vă spun vouă.

Filed under Editorial Tagged with , ,

Papa Francis între nevoia națională de tătuc și colecția de potcoave de la cai apocaliptici morți

2 iunie 2019 de 12 comentarii

Nicolae Iorga ne spune cum sultanul, înțelegând el că supușii creștini din Balcani au nevoie de un tătuc de credință ortodoxă, a hotărât să instaleze în raiaua de la Dunăre o mică curte bizantină cu domni de (pretinsă) viță paleologă și, ca semn de bună credință, a interzis chiar construirea de geamii în raiaua binecuvântată (să moară ungurii). Istoricul mare se simte mulțumit în general de evoluția spirituală a românilor în această perioadă, când sultanul turc și domnul grec și-au apărat cu nuiaua copii de sminteala apuseană.

Timpurile s-au schimbat de mai multe ori, și, cum bine spune cronicarul, românul nu este niciodată deasupra lor. Ceva nu se schimbă. Întrebarea lui Mircea în sens invers: ce-a voit acel popor? – întreabă Apusul. Răspunsul este același ca pe vremea sultanului. Poporul vrea un tătuc.

Mai mulți intelectuali cu sau fără sutană, începând din perioada interbelică, renăscuți cu o nuanță de roșu în perioada ceaușistă, și la mare trecere astăzi pe la diverse înalte porți și divanuri, ne spun că românii sunt verzi, nu roșii, albaștrii, sau (doamne ferește) R.O.G.V.A.I.V. Au rădăcină de stejar în pământ , sângele daco-roman, și legea strămoșească, nu în contracte sociale și constituții efemere. Din această rădăcină se nasc lideri naturali, voievozi sau conducători, salvatori de neam, I-O în hrisoave domnești sau, mai simplu, ”io”, la interviuri TV.

Astfel de înclinații stârnesc de obicei îngrijorarea Europei, care a experimentat cu tătucul în regimuri fasciste de inspirație catolică (astăzi tentația fascistă este mai puternică în Islam, Ortodoxie, și Neo-Protestantism). Însă europenii știu ce știa și sultanul, (sau țarul roșu), că orice ”io” cu veleități de I-O este gata să sărute papucul, cizma, sau pantoful lustruit, la orice înaltă poartă, Istanbul, Moscova, sau Brusseells.

De aceea, europenii, pentru care Papa este doar un muzeu ambulant, l-au trimis zilele acestea în România să le ofere românilor un tătuc care să îi învețe să iubească homosexualul (în Domnul), țiganul, și imigrantul. Ca orice copil cuminte și ascultător, românul preferă autoritatea părintească argumentului rațional venit de la intelectuali suspecți de conspirația Illuminati.

Sultanul știa mai bine. Pentru mulți credincioși papa este el însuși suspect de Illuminati, marxism cultural, și alte erezii satanice. Ortodocși si neo-protestanți s-au unit ca cei doi câini ai lui Burebista împotriva lupului în haine de miel. Și, bineînțeles, diverși amici mai vechi, dovedesc zilele acestea că, într-adevăr, creierul omului devine după o anumită vârstă un cimitir de cai morți și potcoave ruginite, reciclate în meme FB de isnpirație walterveithiană/davidgatesiană.

Poporul vrea tătuc, dar un tătuc balcanic, așa cum bine a înțeles sultanul. Tătucul balcanic își bate soția din dragoste, își înjură copii de mamă, și îi lasă în grija Maicii Domnului când le e foame. Francis a sărit prea repede la ultima parte pentru gustul național.

Cât privește potcoavele de la cai morți, se vând bine.

Filed under Editorial Tagged with

← Articole mai vechi