Tradiția trădării

O să ziceți bine bine, da’ prea știe Paulică detalii istorice, dă pildă în noaptea în care a fost vîndut… (1 Corinteni 11:23). Nicidecum! Căci și vîndut, și trădat, și orice mai găsiți prin infidele versiuni sînt echivalări post-evanghelice ale banalului predat (παραδίδωμι). Or, Paulică ne spune el cu gurița lui ce va să zică: Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispășire… Domnul nostru, care a fost dat (παραδίδωμι) din pricina fărădelegilor noastre… El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat (παραδίδωμι) pentru noi toți… Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine Însuși pentru mine… Hristos ne-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine pentru noi (Romani 3:25; 4:25; 8:32; Galateni 2:20; Efeseni 5:2). Pînă și imitatorul lui Paulică și-a făcut bine lecțiile: Dumnezeu se dă pe sine. Nici picior de iudă prin povestea paulină.

Bine bine, da’ de unde știe Paulică că era noapte? Păi, e la mintea cocoșului: noi nu sîntem ai nopții, nici ai întunericului… odinioară erați întuneric, dar acum sînteți lumină… împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac… El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului (1 Tesaloniceni 5:5; Efeseni 5:8; 6:12; Coloseni 1:13). Nadirul coborîrii din lumină e în noaptea predării de Sine (nu mai vorbim că Paștele se mănîncă noaptea – 1 Corinteni 5:7). Apropo, verbul din 1 Corinteni 11:23 e un imperfect, nu un aorist – traducerea hipercorectă ar fi în noaptea în care era predat, iar cea naturală pre rumînie în noaptea predării sale. Nu e vorba de un incident printre altele în noaptea cu pricina, ci de însăși totalitatea acțiunii nocturne, de natura însăși a întunericului. Din nou, nici urmă de iudă pupăcioasă.

Cicero are un paragraf delicios în De divinatione, discutînd ce sens ar fi avut ca primul JC să fi știut de la început cum avea să sfîrșească: Quid vero Caesarem putamus, si divinasset fore… quo cruciatu animi vitam acturum fuisse? Primul demnitar roman îndumnezeit murise rușinos, trădat și lăsat ore întregi sub statuia ginerelui devenit diavol, pînă s-au îndurat niște sclavi să-l adune de pe jos. Unsul Domnului avea să-i ia fața celui ce-a murit în binecuvîntată ignoranță. Al doilea JC avea să meargă la rușinoasă moarte pe-un drum deschis de profeție, în deplină beatitudine masochistă, iubindu-se cu trădătorul.

Faza doxologică

Strîns legat de discipol e verbul imperativului hristic „urmează-mă!” (ἀκολουθεῖν). Nici acesta nu apare în epistolele canonice decît o singură dată, cînd Mesia e Petra care îi secondează pe exodici cu cantina prin deșert (1 Corinteni 10:4). Îl avem însă și în Apocalipsa 14, unde faimoșii virginali se țin scai de Miel. Apocalipsa e încununarea creștinismului paulin, reunind colajul de texte cu extazul vizionar. Incelii celești nu fac ucenicie, ci defilează la pas prin Sionul strălumesc. E adevărat însă că germinează aici zelul martiric care va colora și discipolatul lui Ignațiu, cel care, deși episcop, știe că devine ucenic doar mucenicindu-se. Apropo, încă n-am găsit μαθητής mai devreme de epistolele antiohianului în literatura creștină extracanonică.

Se prea poate să vă întrebați cum a rezistat atîta vreme (poate vreun secol) creștinismul fără poveștile și predicile din evanghelii. Foarte simplu: prin poezie. Recitiți vă rog Odele lui Solomon. Înainte să-i pută a staul și să aibă părinți cu buletin, Hristosul se știa deja prelins din sînul Tatălui într-o anonimă, ca toți pogorîtorii. Grăia în stilul psalmilor, făcea teologie paulină (minus alarma eschatologică) și scălda binemăritorii în ioanină (filonică vreau să zic) lumină. E Hristosul slavei, și e perfect de ajuns pentru o vreme.

Arcul istoricizant al mitului creștin se vădește mult dincolo de evangheliile Noului Testament. Detaliile pululează. Legenda explodează. Listele se dilată. Aflăm mai tîrziu cum îi chema și pe cei 70 de ucenici, nu doar pe cei 12. Aflăm ce visa nevasta lui Pilat. Aflăm cum le chema și pe cămilele magilor etc etc etc. În excrescența mea favorită, Pavel însuși botează un leu. Mă duc să-mi scald mîța.

S-a născut Mesia

Ați observat că în pasajul din 1 Corinteni 15 discutat anterior apar pe același palier ierarhic „cei doisprezece” și „apostolii”? Că limbajul epistolelor canonice mai cunoaște, un nivel mai jos, „frații” (ca în versetul 6 din același capitol) și „sfinții”? Dar că niciunde în afara evangheliilor și Faptelor creștinii de orice rang nu sînt numiți „ucenici”? Ce reflectă oare absența discipolatului din lexiconul creștinismului timpuriu?

Nici Vechiul Testament grecesc nu cunoaște figura școlerului. Și e normal să fie așa, de vreme ce primul rabin din tradiția ebraică e ben Zakkai, care se afirmă abia după distrugerea celui de-al doilea templu ierusalemitan. Evangheliile și Faptele sînt producții din jumătatea de secol de după 70 e.n. Ele apar în dialog și la concurență cu nascentul iudaism rabinic. La început n-a fost așa. Isus nu era rabin, nu ținea discursuri, nu rostea pilde, nu făcea minuni. Abia dacă se năștea sub lege, murea sub puterile veacului acestuia și învia întru gloria vieții eterne. Vorba apostolului: „n-am avut de gînd să știu între voi altceva decît pe Isus Hristos, și pe El răstignit”.

Tot ce pare să conteze în proclamația paulină e realizarea tipologiei mesianice sugerate de lecturile Duhului din vechile suluri. Hristosul lui Pavel nu e istoric, e viu. E mai ales întregibil în trupul mereu multiplicabil al îndumnezeiților. ”Hristos în voi, nădejdea slavei.” Marele eveniment care declanșează apocalipsa paulină nu e istoric, e hermeneutic. La plinirea vremii, mahrama a căzut de pe fața inspiraților cititori ale venerabilelor texte. Acestea prefiguraseră dintotdeauna un Israel resorbit în zeul său. Cartea bîntuită de vizionarul demistificator naște pe Mesia.

Tind să cred că sectanții Unsului și-au început într-adevăr cariera în intervalul dintre instaurarea controlului roman direct în Iudeea (6 e.n.) și distrugerea Templului. În loc ca lumii lui Alexandru să-i succeadă împărăția sfinților Celui Preaînalt, teologia Păcii Romane dicta sorții imperiului. Profeția lui Daniel nu se putea să fi fost o prostie. Se impunea deci revizuirea viziunii. Noroc că prorocii nu știu niciodată ce vorbesc. 1 Corinteni 15 este și capitolul din autenticele pauline cel mai impregnat de Daniel.

În acest prim moment al iudaismului cuceritor, misiunea paulină e perfect confortabilă cu persistența sacrificiilor de la Ierusalim. Unsul e spiritualizarea lor portabilă, adaptată la diaspora elenizată, unsă cu alifiile filozofilor și șprițurile misterelor. E victoria tainică a zeului singuratic și fără idol de la Templu, mediat de înscripturarea lui post-exilică. Unsul nu e încă preot. Epistola către Evrei e, precum Evangheliile, răspuns la catastrofa Templului.

Atîta vreme cît a durat Templul, sulurile vechi (Septuaginta plus ceva enohice) au fost de ajuns. Epistolele nu se vor scriptură. Ele sînt doar lanțurile care încearcă să îmblînzească Duhul interpret. Odată distrus templul și cultul jertfelor, e nevoie nu doar de un substitut și o nouă Torah. E nevoie ca Duhul să se întrupeze în Magistru, ca victoria imaginației hermeneutice să-și capete eroul istoric. Doar așa se poate salvgarda evreitatea zeului biruitor. Doar așa Israelul e și vechi, și nou. Schema Mesianică începe să se scufunde în biografie, gesticulație și oracol. Și, pentru că apare Rabinul, apar discipolii.

Ăsta e frumosul paradox al creștinismului: nimic mai mitologic decît Isusul istoric. Acesta e doar soluția de avarie la succesul Hristosului paulin, încununat de catastrofa Templului.

Ploaia care va veni

Prefață: nu toți țiganii!

Îmi amintesc din perioada când câștigam experiență de viață – salahor prin Spania – cum povestea cineva de un grup de țigani care-și avea planul de descurcat ceva de genul: achiziționează apartament într-un bloc, pune puradeii să-și facă nevoile pe casa scărilor, așteaptă prețul întregului ansamblu să ajungă de rahat, cumpără apartamentele, zidește palat la Românica.
Cât e legendă, cât întâmplare, cât ambiția povestitorului nu știu.

În orice caz, dacă am încerca un reducționism am ajunge posibil în vecinătatea unui mit al „exploatării haosului”, exploatării prin haos. Sau mai precis la a face uz de un paradox în jurul haosului: paradoxul „haosului controlat”. O contradicție – pentru că tipic am spune că dacă ceva e haos, atunci nu-i controlat și dacă-i controlat, atunci nu-i haos.
Deci vorbim despre ceea ce e și nu e haos. Din perspectiva unei părți (a locatarilor), se vede haos. Din perspectiva celeilalte părți (a bișnițarilor), nu e haos. Din perspectiva noastră (a spectatorilor), e ceea ce e și nu e haos.

Tangențial ar mai fi o analogie pe care o putem face: contemporanii noștri de germinare de istorie – trumpiști și tech bros – sunt niște țigani. Căcăcioși de haos controlat ca să ne vindem ieftin.

Dacă odinioară m-ar fi gâdilat un blestem despre îndreptarul judecății de apoi, zilele astea o atârn mai hermeneutic: cuvântul învârte rândul. Orice construcție e și craca de sub picioare. Și așa își face loc încă o gură de aer.

Vorba inspiratului:
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate

Dumbrava minunată

Am întrebat o inteligență artificială care e, făcînd abstracție de orice ortodoxie, cel mai vechi text creștin, canonic au ba. Mi-a zis că 1 Corinteni 15:3-8. Nu-i un răspuns absurd, nici curajos, dar ne-am pus oricum pe descusut și deșirat și atomizat și aneantizat și spiritualizat.

Sînt trei chestii mari și late în această mărturisire de primitivă credință: insistența pe sursa scripturală a poveștii, unitatea confirmării ei extatice, și construirea piramidei noii autorități religioase. Măcar din cauza unui Richard Carrier, știți deja că Pavel îl întîlnește pe Uns întocmai ca toți ceilalți martori ai glorificării Sale – în trup pneumatic, umflat cu pompa Duhului. Că doară și Yahweh mîncase vițel cu Avraham. Pseudo-paulinul 1 Timotei 3:16 e și mai spectaculos – doar îngerii sînt martori ai glorificării, pămîntenilor nu le rămîne decît proclamația.

La fel, că evanghelia e colaj de răstălmăciri veterotestamentale știți deja prea bine. Important e să remarcăm cum croiește crezul citat de apostol piramida puterii. E un paralelism cu – nu importă – Petru și Iacov capi de serie. Apoi e nivelul intermediar al celor 12 / apostolii. În fine, la talpa împărăției sînt 500 / neamurile lui Pavel. M-am întrebat mereu ce caută ăia 500 aici și de unde vin. Nici geniul de siliciu n-a știut. Pun pariu că e doar o referință simbolică la Ezechiel 42:15-20. E numărul preaplin al curții de afară.

Schema asta simbolică conservă structura centripetă a sacrului din Vechiul Legămînt. Petru / Iacov – marele preot. Cei 12 / apostolii – aparatul levitic. Cei 500 / paulinii – restul lumii. Nimic nu s-a schimbat. Împărăție de preoți, dar unii sînt mai cu scufie decît alții. Apropo, regulile „noahice” din Fapte 15 țin și ele de însuși regimul sacrificial al vechii ordini rituale. Unsul n-a adus absolut nimic nou. Doar istoria forțează noi lecturi ale cadavrului puturos al literei. A căzut Templul, trăiască Unsul – care era oricum adevăratul înțeles al strugurelui.

Creștinismul a început fix cum a început adventismul – din cărți, din viziuni, și din eternul nesaț de piramidă. Ați băgat de seamă că, potrivit poveștii din Fapte 11, imediat cum s-au inventat creștinii, au apărut profeții de la Ierusalim să facă colecta? Pavel însuși ne spune pe șleau: dacă neamurile se înfruptă din binecuvîntările duhovnicești ale evreilor, e datoria lor să cotizeze pămîntește – pentru că Unsul e „slujitor al tăierii împrejur” (Romani 15:8.27).

Traducătorii Septuagintei știau ei ce fac cînd o echivalau, mai mult sau mai puțin pudic, pe Așera cu pîlcul sacru de copaci. Duhul are reședința la Holywood. Nevasta lui Yahweh țese încă.

Specia amor fati

În materialul recent al lui Catalin Moise (despre cum și cu ce se mănâncă tragedia), face observația (trivială?) care ne-a atras atenția fiecăruia la un moment dat: moartea unui tânăr de 20 de ani e o tragedie, moartea unui bătrân de 90 de ani e non-eveniment.
De aici intru în altă intrigă care nu atrage la fel atenția dar poate trebuie: moartea omenirii e / ar fi o tragedie, moartea unui individ e non-eveniment.

Pentru individ acceptarea mortalității e un pozitiv, un necesar: firul cu „obsesia după eventualitatea morții ar însemna să nu trăiești”.
Până și motivaționistul afirmării vieții, Nietzsche, nu se poate abține de la sămânța fatalismului dintr-un „amor fati” pentru că na.. greu să negi că acceptarea morții face tocmai loc trăitului nu?

Dar al naibii, când vine vorba de specie, omenire, conștiință et all, acceptarea mortalității e un categoric tabu.

De ce nu și vizavi de specie acceptarea mortalității e necesară tocmai ca specia să poată trăi? Altfel, ca specie poate suntem în plin episod psihotic în urma obsesiei după supraviețuire.
Poate de asta suntem și ne lăsăm abuzați în numele națiunii, vestului, estului, creștinismului, islamului, conștiinței, SPECIEI și restul.
În numele speciei se fac dintre cele mai mari atrocități. Sacrificiul pentru specie concurează pentru cel mai mare dus de nas.

Da, am ajuns să plătesc bir și „rugatului la Dumnezeu în timp ce meteoritul se îndreaptă către pământ”. Cu diferența că momentul semnului crucii îl ocupă un deget mijlociu.

Nietzsche ne-a povestit despre cum ne castrează creștinismul. E totodată povestea modului în care ne castrează specia.

„Amor fati” e schizofren în evaluare psihanalitică, sublation în limbaj hegelian, undecidable/différance în grai derridean. Exprimarea contradicției că necesită maxim fatalism să exprimi un maxim de non/anti-fatalism.

Mult dintr-un fuck you. De exemplu, fuck you cu specia ta.

Prospețime wokeistă?

Separarea dintre legislativ și juridic e fricțiunea dintre deontologie și etică. E fricțiunea dintre lege și spirit. E fricțiunea dintre tehnic și semantic.

Ați auzit de exemplu tropul cu „și un ceas stricat e corect de două ori pe zi”. Adică te poți afla în postura celui care din întâmplare la ora două, se uită și vede ora două pe un ceas stricat oprit la ora două. Tehnic ceasul a spus adevărul. Semantic ceasul minte. Semantic ceasul de fapt n-a indicat nimic – pentru că e mort. Semantic ceasul de ceva ceasuri nu mai e ceas.

Separarea dintre legislativ și juridic mai e și fricțiunea dintre egalitate (lege) și echitate (spirit).
Egalitate în fața legii versus echitate în fața legii.

Un exemplul la îndemână e o trivială amendă. O contravenție atrage cu sine o anumită penalizare.
Contravenția cutare = x sumă amendă.

Spunem despre acest aranjament că este egalitarian deoarece e aplicat egal tuturor. Nu degeaba și semnul de echivalență între contravenție și amendă: Contravenția cutare egal x sumă amendă. Numim asta „egalitate în fața legii”.

Dar lucrurile se complică atunci când observăm că valoarea amenzii nu afectează pe toată lumea la fel. De exemplu dacă „îți permite capitalul”, tratezi amenda pur și simplu ca un preț premium pentru un serviciu premium: pentru Bentley-ul parcat neregulamentar pe locul rezervat celor cu dezabilități, amenda semnifică un preț premium pentru un loc premium. Dacă Mitică cu Dacia ar îndrăzni același lucru ar fi un gest de neiertat pentru că sacrifică mâncarea copiilor.
De unde scărpinatul în cap al legiuitorului despre cum să exprime amenzile mai „relativ la puterea de cumpărare”. Adică amenzile să aibă un impact mai echitabil nu doar egalitarian.

Problematica echității în exemplul amenzilor ne ajută să observăm același fenomen în alt context: al taxelor.

M-am crezut deștept juma’ de viață pe motiv că dom’le din moment ce taxele sunt exprimate în procente, am atins astfel apogeul posibil în corectitudine. Câștigi mai mult, plătești mai mult, câștigi mai puțin, plătești mai puțin. E un criteriu deja superior inechității din contextul amenzilor. Adică în ce privește taxele, lucrurile sunt mai echitabile pentru că procentele împlinesc criteriul exprimării de „mai relativ la puterea de cumpărare” (care a fost neajunsul și critica în contextul amenzilor). Suplimentar se poate menționa și taxarea progresivă ca o altă iterație în efortul de a „produce mai multă echitate”.

Astfel în urma „împlinirii echității” în privința taxelor putem declara dreptatea și corectitudinea înfăptuită. Am atins maximul matematic și rațional posibil nu? Am dat de un capăt. Avem un adevăr – un criteriu stabil, dogmatizabil, valabil veșnic. Sau ba? Ba.

Tehnic vs semantic, lege vs spirit. Tehnic da, se poate argumenta că „într-adevăr dom’le, am făcut tot ce se poate”. Taxele exprimate în procente alături de taxarea progresivă integrează și criteriul egalității și al echității. Deci gata, corectitudinea, dreptatea și raționalul sunt împlinite.

Din nefericire persistă încă probleme. Cineva taxat chiar și cu 90% (păstrează 10%) poate însemna în continuare o influență și putere disproporționată asupra tuturor celorlalți.
Industrializarea și tehnologizarea sub autoritatea capitalismului fac posibil acest fenomen iar exemplul la îndemână este Elon Musk.
El însuși menționează despre așa numita „recursivitate a roboților care produc alți roboți” ce ar permite o monopolizare disproporționată a „pieței muncii”. Prin consecință într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, cu oricât de mult l-ai taxa e posibil totuși să monopolizeze în continuare un nivel disproporționat de putere și influență asupra tuturor compartimentelor vieții majorității. Și nu e neclar nimănui că în ce privește „d’ale vieții” omul nu e tocmai competent decât în nișa ce ține de capital și execuții.

În fine, morala: preocuparea și conflictul în jurul echității și egalității nu-i deloc o prospețime wokeistă.

În altă ordine de idei, dacă doriți să aflați cum pozitiva „preocupare pentru echitate” se inversează și ajunge un negativ, urmăriți firul pe care Faucault îl prezintă în jurul „individualizării sentințelor”. Cum „dorința de echitate” naște „necesitatea ‘înțelegerii’ / cunoașterii individului”. Adică observarea / monitorizarea /supravegherea / „cobai-izarea” individului. Adică Palantir – pardon, Panopticon.

Criminalul legendar. Un David

Menționam în articolul anterior despre cum răzbunarea / tortura / pedeapsa, cu cât mai intensă, cu atât face să te apropii de poziția abuzatorului. Adică pe spectrul răzbunării față de un condamnat – criminal să zicem – există momentul când ajungi „egal” condamnatului, un abuzator, alt abuzator. Continuând procesul, depășești în cruzime cruzimea abuzatorului iar cu destulă răzbunare tinzi spre a deveni un unicat în cruzime: Abuzatorul. În dilema asta s-a cam găsit sistemul de justiție în urma iluminării Iluminismului. Grozăvie de inversiune. Splendoare hermeneutică în fizicul palpabil. Duh întrupat.

Faucault descrie substanțial circumstanțe similare în care tortura ajunge contraproductivă pentru domeniul justiției.

Alt exemplu ar fi fenomenul „criminalului legendar” (expresia îmi aparține). „Criminal legendar” fie prin prisma „renumelui” faptelor condamnatului, ori din perspectiva duratei îndelungate de „supraviețuire” torturii.

Criminalul legendar ajunge subiectul unui proces de „divinizare”, „sfințire”, „eroizare”. De ce?
Pentru că în mintea omului intervine calculul cu „nu degeaba îl îndură Domnul / e un plan ascuns al Domnului cu el / e piesă în șahul cosmic al lui Dumnezeu”.
Relele cuiva (multe, grave, sau ambele), „normal” nu puteau fi înfăptuite deoarece Dumnezeu le-ar fi împiedicat. Prin consecință au fost îngăduite de Dumnezeu. Dumnezeu are deci un plan. Criminalul e parte din plan. Nu avem voie să intervenim în planul lui Dumnezeu. Criminalul devine „criminal sfânt”. Cumva în afara justiției. Un sacru. Un homo sacer.

Ceea ce îmi amintește de David. Ceea ce îmi amintește de Hitler. Ceea ce îmi amintește de Trump. De criminali legendari și sfinți.

David, personaj biblic, fapte condamnabile. În ciuda lor, e pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan cu el.

Învățătura din David: un condamnat – în ciuda faptelor – se poate întâmpla să fie pe placul Domnului. Ba cu cât mai grave și / sau multe faptele, cu atât mai mult nu se poate pur și simplu să fi scăpat condamnatul intervenției divine, ci cel mai probabil e sub protecție divină. Pe placul Domnului, în planul Domnului.

Așa ajunge un Hitler care scapă de tentative de asasinat să tragă concluzia că nu există altă explicație decât a Providenței care-i ține pumnii.

Tot așa ajunge imaculat mânjitul de Trump. Că doar nu poate cineva să scape cu atâtea parșivenii decât prin mită divină. Adaugă că scapă unui asasinat și bineînțeles e cu binecuvântare orice genocid împărtășește domnia lui.

De altfel tot de asta și adventiștii noștri salivează la poveștile aventuroase împărtășite cu falsă umilință de „foști penitenciari”. Condamnați sfinți traficați printre amvoane.

Este scris: omul nu trăiește numai cu pâine ci mai ales cu legende. Cu adevărat legenda, opiumul poporului.

Imacularea răzbunării

„Sărutul dulce al răzbunării”. Titlul unui film d’odinioară bun și pentru tema torturii din „Discipline and Punish” de Foucault.

Pedeapsa cu moartea, forma de tortură „mai civilizată”, e dintre subiectele care încă frământă intens conștiința.

De exemplu, imaginat într-o situație în care să-mi fie abuzați copiii, imaginez că aș tortura agresorul păstrând cât mai departe sărutul, ajuns dulce pentru agresor, al morții. Simultan, realizez că nu mă mulțumește nici conștiența gândului că tortura cu cât mai intensă, cu atât te apropie de poziția abuzatorului mai mare.

Deci unde-i limita? Care-i definiția răzbunării juste? Câtă tortură pentru răzbunarea echitabilă? Socrate, ce este justiția?

Din „ochi pentru ochi” zici că picură? Vin împuțit! Ochi n-a văzut doi ochi la fel.

Orice răspuns e pierdere de timp pentru că e în bătaia vremii, dar ce putem altceva decât să vremuim vreme cu discurs și reflecție.

Când te gândești la răzbunare, cred că în primul rând ce vine în minte e „acțiune, implicare”. Pentru că inacțiunea, să nu faci nimic atunci când e justificată prezența răzbunării, înseamnă că ești indiferent justiției și dreptății. În ultimă instanță te-ar face indiferent adevărului. Când se cere răzbunare iar tu nu faci nimic, negi nevoia de justiție, dreptate și adevăr.

Răzbunarea e acțiune, atitudine, implicare, potență, prezență, ordine. Sună a atribute ale masculinității nu?

A nu fi mișcat de ceva atât de intens ca sentimentul de răzbunare, ce poate însemna decât a fi inert, că nu ești viu, nu trăiești, nu există prezență în tine. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă că de fapt singura prezență e cea a impotenței, sterilității, sterpei. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă absență, lipsă, pierdere, castrare, feminizare. Nihilism. Invocarea haosului și dezordinii – ar zice fiul risipitor de Peterson.

Nu degeaba retorica din mediul conservator e că ar trebui reintrodusă tortura și spectacolul execuțiilor publice. Poate, poate, reaprindem setea de răzbunare și dăm iarăși viață orânduirii patriarhale.

În plus, aș semnala conservatorilor că dacă argumentul împotriva avortului este că „din moment ce nu putem stabili o limită, să mergem pe varianta mai sigură și să nu permitem avortul din respect pentru viață”, atunci să aplicăm același raționament și în privința torturii și pedepsei capitale: din moment ce nu știm doza și limita pentru răzbunarea echitabilă, să mergem pe varianta mai sigură și să renunțăm la pedeapsa capitală din același respect pentru viață. Pedeapsa capitală e și ea un avort. Din ăla printre cele mai oribile: de după naștere.

Și cum deja dau târcoale religiei, vedem că Dumnezeu e răzbunător pentru că răzbunarea e actul care demonstrează că nu e indiferent injustiției și nedreptății. Răzbunarea lui Dumnezeu demonstrează că Dumnezeu există, simte, trăiește, e mișcat, îi pasă.

Nu degeaba Biblia, Vechiul Testament, Yahweh dă bătăi de cap teologilor și apologeților. Oricât ar dori ca răzbunarea, genocidul și tortura să nu fie din caracterul lui Dumnezeu ci din exclusivitățile diavolului, socoteala mereu nu iese pentru că răzbunarea, pedeapsa, tortura, genocidul e tocmai parte din actul care arată că-ți pasă de dreptate. Că nu ești indiferent la ne-dreptate. Când Dumnezeu este răzbunător, vede, intervine, îi pasă.

Să zicem deci că-l scoatem pe Dumnezeu basma curată și imaculăm excesele vechiului testament. Cu argumentul că dacă Dumnezeu nu era răzbunător, l-ar face nepăsător și dezinteresat.

În ciuda acestei mutări, Dumnezeu insistă pătat. Pentru că Dumnezeu în zilele noastre nu mai este răzbunător. Acum e departe, mut, nepăsător și indolent. Dumnezeu, pe șustache, la un moment dat a renunțat la manifestare, intervenție, acțiune și răzbunare, s-a feminizat și iacătă acum mângâie mâța-n cer ca o adevărată divă cat-lady ce este.

Imacularea rămâne grea. Dumnezeu însărcinat. Dar decizia e a fiilor răzbunători care stau la ușă și bat.

Simulare în simulare. Referință la referință

Sumarizez ipoteza că trăim într-o simulare (simulation hypothesis):
Dacă omenirea ajunge vreodată capabilă de simularea universului atunci și în simulare trebuie să se întâmple simularea simulării. Prin urmare se formează o regresie infinită și asta face ca probabilitatea ca noi să fim inițiatorii lanțului de simulări (originea) să tindă către 0. Originea este una, simulările infinite. Matematica spune că e mai probabil să te afli pe spectrul lanțului infinit decât să fii unica origine. Astfel cel mai probabil suntem într-o simulare.

Sunt varii obiecții printre care faptul că putem imagina alte ipoteze care urmează aceeași formă. De exemplu: dacă oamenii ajung vreodată capabili de inteligență artificială generală (AGI), atunci probabilitatea ca noi să fim primii care fac asta tinde către 0. Deci cel mai probabil, AGI deja există.

De ce probabilitatea ca noi să fim primii tinde către 0? Pentru că împrumut din argumentul probabilității mari a vieții în univers:
Cu universul atât de vast, sisteme solare similare atât de multe, planete similare numeroase etc, etc, e imposibil ca noi să fim singura viață inteligentă. Asta în ce privește universul „prezent” (se încurcă deja limba-n gură vorbind de „prezent” și univers). Universul prezent adică vastitatea „spațiului curent” al universului.
Adaugă la vastitatea „spațiului curent” și vastitatea timpului – sau mă rog – tot spațiului dar de pe coordonata suplimentară.

Deci în vastitatea asta de probabilitate spunem că unicitatea vieții inteligente tinde către 0. Adică aproape sigur viața inteligentă mai există / a mai existat.
De aici următoarea mutare: dacă viața inteligentă este foarte probabilă, atunci AGI să fie deja creat devine foarte probabil. În altă parte / în alt timp.
Asta pentru că alcătuim același „spectru care tinde spre infinit” raportat la „unicitate”. Formula unu pe infinit care tinde către 0.

Pesemne AGI, superinteligența, poate plutește deja deasupra apelor. Poate AGI a ajutat la creația / re-creația omului. Asta în urma AGI-ului creat de „alți noi” din alt spațiu / timp / multivers.

În fine, ce vreau să spun?

• sunt consecințe care vin odată cu perspectiva probabilității mari a vieții inteligente în univers.
• pur științifico-logico-filozofico-matematic există unicorni.
• referința către sine is a bitch. AGI pe care acum îl creăm poate deja există, creat de alți noi de departe / în trecut, AGI care de exemplu poate a ajuns să ne re-creeze pentru că noi din trecut am dispărut. Noi cei re-creați care re-creăm AGI care ne re-crează.

Clar ca vorba lui fii-mea: „poate că nu”.

Altă tangentă: în condițiile în care universul nu poate fi simulat pentru că ar necesita cel puțin energia întregului univers, să zicem că trișăm pe undeva și generăm o simulare care e „aproape universul” nu „tot universul” – ca să fentăm conservarea energiei. Simularea următoare la rându-i va trișa și va crea o simulare de rezoluție mai mică, etc.
Ce ar însemna acest trișat? Care-i limita până la care s-ar putea trișa? E legea conservării energiei vreo lege peste toate simulările? Unde e asta? De ce?
Uite cum ne tot tragem legi „din afară”. Din matematică fără empiric. Teoretic fără practic. Metafizică (filozofie și matematică) fără fizică.
Și invers. Autoritatea din afară, obiectivă, ideală. Imaginară. Imaginar rău dar bun. Bun dar rău.