Cei care au facut America „mare” s-au inchinat altui Dumnezeu

Trumpismul implica dubla redimensionare a Americii: Make America small again. O redimensionare geopolitica, in care America abandoneaza pozitia de conducator al lumii libere in favoarea „interesului national”, asa cum este inteles de un redneck. O redimensionare teologica, in care One nation under God devine One nation under Santa-Claus. Siti, cel care implineste dorintele copiilor.

Problema cu MAGA este ca cei care au facut America mare s-au inchinat unui alt Dumnezeu decat cireada evangelica-penticostala.

Am citit prima data despre Thomas Paine in tr-o carte numita „Daruri Spirituale”. Am aflat ca Paine fusese „ghost writer” pentru Satana. Cum suna un vechi imn metodist:

„Satan, the world, and Tom Paine, fought the metodists in vain…”

Apoi am citit „The Age of Reason” si am constatat ca Satana e mai coerent decat John Wesley.

Am petrecut adolescenta strivit intre doua totalisme: biserica si statul comunist/national-ceausist. Am fost luat de mana si condus la o libertate launtrica inconfortabila de marii scriitori americani. Incepand cu parintele literaturii americane, Mark Twain, si terminand cu primul laureat american al premiului Nobel pentru literatura, Sinclair Lewis (autorul lui Elmer Gantry), numitorul comun al clasicilor americani a fost respingerea hotarata a sintagmei give me the old time religion.

Generatia mea a fost leganata in legenda lui Winnetou. Legenda origineaza in experienta coloniei germane din Fredericksburg, numit asa ca un tribut la Iluminismul prusac, care a avut curajul sa experimenteze fratia intre albi, indieni, si negri, intr-u Texas bigot. In timpul razboiului civil, cand cetatenii valizi din Fredericksburg luptau de partea Uniunii, orasul a fost victima unui pogrom al celor din vecinul Waco, Harvartul southern-baptist care i-a daruit omenirii pe David Koresh si G.W. Bush.

Am privit cu ochii lipiti de ecranul televizorului pasul urias pentru omenire facut de Neil Amstrong. Peste o ora voi urmarii amartizarea lui Perseverence. Exista un secret inconfortabil in spatele programului spatial NASA: s-a nascut din Thelemism. E de la Satana. La fel ca tot ce a fost mare in stiinta, literatura, politica, rock-and-roll, film, in America.

Mesajul meu catre gloata MAGA: dumnezeul vostru este prea mic. Oane small nation under a small god. Exista cativa intre voi care au pariat in secret pe Diavolul. Cu acestia putem negocia.

Coman + Lăiu = Farfuridi

Parafraza metodologică a celebrului rîu heraclitean este: nimeni nu se poate întoarce de unde a plecat. D-aia xenofobii sînt, înainte de toate, proști. D-aia cei care cred că presupozițiile (metafizicalele) sînt imune la metodă (știință) sînt idioți. Și d-aia sîntem toți nostalgici – ducem dorul irealizabilei întoarceri.

Parafrază metodologică, pentru că „metodă” vine de la meta + hodos („drum”, ba chiar „prag” – metodologia e numele ocult al peratologiei). Metoda pune limite teoriei. Orice reglaj metodologic repercutează asupra presupozițiilor. Orice călătorie alterează iremediabil portul de origine.

Coman și Lăiu reprezintă, în cercul strîmt al momentului adventist, două clase de teologi ratați: unul pretinde că se întoarce, literal(ist), la Scriptură, deși orice întoarcere e imposibilă („să nu se revizuiască, primesc! – dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”); celălalt pretinde că face teologie cu metodă, științific, dar nu admite ca rezultatele cercetării să-i contrazică prejudecățile („să se revizuiască, primesc! – dar să nu se schimbe nimica”). Sînt amîndoi, cu tot cu fanii lor, celebrul personaj din Caragiale.

Adevăratul teolog e Frank Wilczek – fizicianul care vrea să le ia evanghelicilor jucăria (fundamentele și nașterea din nou). Apropo, dumnezeu însuși (mai exact, zeii – pentru că la început n-a fost monoteismul) a fost o ipoteză naturalistă (ca în Romani 1:20). Ipoteză pe care recursul la metodă a dezmințit-o. Așa devine problema, ăsta-i mersul chestiunii sau, în româna veche, împănată de slavonisme, hodu delei (unde „hodu” e fratele bun al grecescului din „metodă”).

În fine, întorcîndu-ne imposibil de unde am plecat, pentru Heraclit, Dumnezeu era însăși schimbarea în care ne bălăcim și în care ne găsim, nostalgici, ființa. Prin ochii mei, Doamna Zi se privește, mereu alta, pe sine.

Vectorii istoriei

Ireductibilul reductibilității

Miracolul inteligibilității lumii e miracolul reductibilității ei. Toma de Aquino a fost genul de teolog pentru care cunoașterea este imposibilă fără reductio in principia. Dumnezeu însuși e de găsit la capătul unei reducții – illud in quod conceptiones omnes intellectus resolvit est ens (gîndirea reduce toate conceptele la ființă). Neotomiști de talia lui Przywara sau Rahner au reafirmat sarcina reducționistă a teologiei – reductio in mysterium. Pînă și un afon metafizic ca Florin Lăiu mărturisește despre miracolul reducționismului cînd comite profunzimi precum „eu rămîn la gradul acesta de ‘complexitate’, preferînd s-o reduc la credință”. Puț al gîndirii în care, apropo, găsim și novacula Occami – care nu e invenția lui William și care a fost folosită de acesta pentru a justifica arbitrarul miracolelor divine.

Cît de prost trebuie prin urmare să fii pentru a acuza omul de știință de reducționism? Și există pleonasm mai ridicol decît „reducționism metodologic”? Orice metodă este prin definiție reducționistă. Credinciosul care explică apariția vieții prin metoda recursului la supranatural e și el reducționist. Singurul lucru care îl deosebește de omul de știință este că insistă să se automutileze ritual – precum William de Ockham cu propriul brici sau închinătorii lui Baal – în așteptarea focului din cer. Între timp, Isus ne-a arătat că flacăra Duhului e-n noi, iar oamenii de știință ne-au spus povestea universului care arde de dorul vieții.

În rest, Dante îl reduce pe Dumnezeu la un punct (care, e drept, conține universul), Barthes reduce ireductibilul unei fotografii la punctum (care e rana fără de sfărșit din noi), iar MDMA a fost, înainte de comercialul ecstasy, terapeuticele window, Adam și empathy.

Destul cu scarpinatul dupa ceafa

Neville Chamberlain: A Failed Leader in a Time of Crisis - The New York  Times

Andre Malraux a făcut o excelentă descriere grafica a situației internaționale în Europa interbelică: fascistul pune cizma pe masa, comunistul bate cu pumnul în masa, iar democratul se scarpina dupa ceafa. Dacă fascistii ar poseda forța militară a Statelor Unite, Angliei și Franței, continuă Malraux, lumea ar fi fost de mult sub călcâiul lor. Dar democrațiile vor sa fie politicoase.

Nu pana la capat. Problema cu psihopatii este ca nu știu cand sa se opreasca și democrațiile au fost nevoite în cele din urma sa riposteze în singurul limbaj pe care îl înțeleg fascistii: pumnul și cizma. 

Demisia comunismului a dus la reinvierea speranțelor fasciste. La început și-au drapat ideile în limbaj filosofic și religios, dar, pe masura trecerii timpului, cizmele au început sa apară pe masa. Cum era de așteptat, Antifa s-a trezit din hibernare cu pumnul pregătit. Reprezentanti democrației s-au scarpinat dupa ceafa si au raspuns retoricii tot mai belicoase apeland la nevoia de dialog și sentimentalism civic. 

In ultimul an, s-au scarpinat pana la sange. Dar ce s-a intamplat astazi, 6 Ianuarie, în US, arată iarăși ca psihopatii nu știu cand sa se opreasca. Trebuie sa le vorbim în limbajul pe care-l înțeleg. 

Scepticul îndumnezeit

Pe cînd, edificînd epoca de piatră gonflabilă a lui Yahweh, Ionatan Macabeul făcea holocaust de necredincioși în Iudea (1 Mac 9:73), Cato cel Batrîn vitupera la Roma, în numele unei puteri ceva mai terestre și, la ora aceea, mai puțin ambițioase, împotriva aceluiași insidios inamic: cultura greacă. Atena trimisese în misiune diplomatică șefii principalelor școli de filosofie, iar imberbii romani căzuseră în enthousiasmos (termenul lui Plutarh) după conferințele lor publice. Cato a detectat în special în disponibilitatea lui Carneades (reprezentantul Academiei sceptice) de a argumenta și pro, și contra unei idei, problematizînd astfel limitele rațiunii înseși, pericolul maxim pentru patriotismul pragmatic al tineretului. Așa că a militat în senat pentru o soluție cît mai rapidă în speța atenienilor și expedierea lor neîntîrziată la origini. 

Defensa catonică avea să se dovedească și ineficientă, și inutilă. Următorul secol roman a adus și succesul academismului latin, și imperiul. Cicero n-avea nicio problemă să facă, într-unul dintre dialogurile lui teologice, dintr-un pontifex maximus un apologet al scepticismului. Și asta în timp ce, în viața reală, șeful colegiului pontifilor era un oarecare Iulius Caesar (despre care se bănuiește că era, pe urmele lui Lucretius, epicurian; să nu uităm nici de stoicul Cato cel Tînăr, strănepotul). Nici în iudaism lucrurile n-au stat mai bine. Roma însăși a strivit fantezistul imperiu yahwist, iar un Filon sau Isus au pecetluit victoria culturală a grecilor (se poate argumenta că dislocarea și deschiderea sacrului propusă de creștinism se înscrie în istoria scepticismului). Pînă și Talmudul a decis că, între doi rabini care se ceartă, ambii au dreptate. 

Etimologic, scepticul e ruda metatetică a oglinzii (speculum) – a introspecției și a endoscopului, a perspectivei și a periscopului, a speciei și a speculei. Scepticul e văzătorul, investigatorul, contemplativul – bereanul. Dante, băgăciosul, e sceptic. Pentru că scepticul nu-și refuză speculația, dar nu o poreclește ieftin „adevăr” (ci just „comedie”). Și da, tot lui Augustin îi datorăm abandonul definitiv al proiectului sceptic în creștinism – pentru că el nu suportă adevărul căutării adevărului, îl vrea găsit, posedat, siluit de pofta lui sado-masochistă de putere. Așa că își fundamentează edificiul dogmatic pe un penibil dialog sofistic, în care își închipuie că desființează pironismul, și trece apoi la persecuția donatiștilor – entuziaștii vremii. 

Istoric, entuziasmul a fost numele extazului posedării zeiești. Vecin cu inspirația artistică și mania erotică, era adesea mediat chimic – ca, probabil, la Eleusis (cu ergot) și, sigur, pe altarul tămîierii lui Yahweh din templul de la Arad (cu canabis). Nu-i de mirare că un Ezechiel are spectaculoase, indescriptibile, luxuriante vedenii. Modernitatea a consacrat, pe urmele Reformei, abordarea naturalistă a entuziasmului și scepticismul teologic față de practicanții lui. Robert Burton, cel care anatomiza melancolia ca să nu cadă în ea, Meric Casaubon, în A Treatise concerning Enthusiasme, As it is an Effect of Nature: but is mistaken by many for either Divine Inspiration, or Diabolical Possession, sau Henry More – toți preoți și teologi creștini – au dat ca sigur triumful rațiunii (ca în titlul cărții celui din urmă, Enthusiasmus Triumphatus) asupra piromanilor spirituali. Bineînțeles, adventiștii o au pe entuziasta Ellen G. White, penticostalismul bate piața, drogurile devin legale în tot mai multe jurisdicții, iar Kant, cel care spera să întemeieze o metafizică sceptică, împotriva entuziaștilor dogmatici, care delirau pe sec (mit Vernunft zu rasen), și l-a luat în plină figură pe Derrida.

Mă îndoiesc, deci rămîn în Dumnezeu. 

PS Iacob Coman mă invocă cu nume și prenume. Nu neagă nimic din ce am scris aici, încearcă doar să-mi impute o datorie de recunoștință pentru alte ocazii (despre care am știut și la ora aceea foarte bine), în care alții m-ar fi vrut exmatriculat din seminar. Se umple astfel de ridicol, acceptînd tacit că a devenit el însuși una dintre nulitățile morale (nu doar academice) pe care le batjocorește azi între foștii lui colegi, și demonstrînd încă o dată relația lui problematică cu adevărul.

Pornografia ca paradigma politica

Deosebirea dintre pornografie și viața nu ține de suprafață de piele ascunsă sau expusă. Pornografia este caracterizată în primul rand prin absența interiorității. Sărăcia visceral emoțională a privitorului este compensata de excesul de imaginatie voyerista. În filmul și literatura care au viața ca tema, pe scurt, în artă, sexul explicit își are locul într-o țesătură umană de trăiri și evenimente. În pornografie, toate evenimentele și trăirile, întreaga narațiune, sunt doar un pretext pentru a pune sexul în scenă.

Poti face o tragedie din relatia lui Caesar cu Cleopatra. Un film cu titlul Nero si Poppaea nu poate fi decat pornografic. Nu pentru ca primii ar fi fost niste sfinti. Diferenta este ca Caesar a facut istorie in timp ce Nero a facut spectacol fara substanta. Nero nu poate fi imaginat in sex altfel decat a fost in viata politica.

Insa pornografia politica naste monstrii. Secolul XX a fost marcat de un Nero modern. Istoria national-socialismului german a inceput ca un imens spectacol politic. De fapt, am putea spune ca, in ultima instanta, scopul razboiului a fost spectacolul pornografic suprem: Europa aplaudand imparatul gol. O fi pornografia democrat-liberala a secolului XXI mai benigna?

Scopul politicii este viata polisului, iar scopul polisului este viata mai buna a cetateanului. Asa spuneau grecii, inventatorii democratiei. In lumea noastra, scopul politicii este partidul politic iar scopul partidului este viata mai buna a politicianului. Pentru cetatean, scopul politicii este spectacolul. Discursul, dezbaterea, programul, idealurile pe buze, sunt doar mijloace pentru generarea orgasmului colectiv.

Autorul american Philip Roth a ales titlul The Human Stain pentru ultimul roman dintr-o trilogie care care debutează în era McCarthy și se încheie în era corectitudinii politice. Titlul a fost inspirat de faimoasa pată pe rochia lui Monica Lewinsky. Americanii, arată Roth, sunt mai obsedați de o pată de slăbiciune umană pe vesmantul public decât de ce se ascunde sub el. Nu degeaba acuzatorul lui Clinton a devenit apărătorul lui Epstein doi ani mai târziu. 

Pare ciudat că cineva intolerant față de “human stain” îl apără pe Epstein. Nu este nici o contradicție. Aspectul exorcisat nu este “stain” ci “human”. Cu alte cuvinte, morala de spectacol ascunde teama de substanta umana. Paradisul Epstein cuprinde același vid interior pe care îl întâlnim în fundamentalismul cultic, calculul partizan, sau sărăcia orwelliana a limbajului corect politic. Absenta interioritatii garanteaza starea de status quo.  Lucrurile noi vin dinlăuntru.

Ma simt legat cu fiecare celula de bacteriile de pe Venus

Este un truism că stăpânii întunericului acestui veac sunt interesați de stiintele vietii pentru simplul și singurul motiv ca sunt interesați de bioputere. Tocmai de aceea trebuie sa ne intereseze si pe noi. Cunoașterea este putere.

Astrobiologia joacă aici un rol special pentru ca promite sa dezlege misterul vieții.

Ce este viata? Am fost invatati ca viata biologica este slabiciunea naturii umane. Acum suntem educați sa credem că sexul biologic este o slabicune care se cere mortificata prin ideologie asa cum carnea era mortificata candva prin religie. Dar viata bate ideologia. Viata gaseste mereu o cale. O cale care poate fi periculoasa pentru cei ce vor sa o controleze politic.

De aceea mi-am exprimat scepticismul cu privire la conferința de presa anticipată de la Royal Astronomical Society, despre detectarea unor semne de viata în atmosfera planetei Venus, și cu privire la ridicarea embargoului pe articolul publicat din greșeală în Nature. Luni, la ora 15 GMT, m-am asezat in fata laptopului și am așteptat.

A fost și nu a fost o surpriza. Surpriza a fost transparenta, entuziasmul, și optimismul panelului format din Jean Greaves, William Bains, și Sara Seager. A încetat sa fie o surpriza atunci cand am înțeles ca cele doua mari agenții politico-spatiale, NASA si ROSCOSMOS, nu au fost implicate. Ce-i drept, au fost menționate cu răceala în partea de intrebari si raspunsuri a webinarului. NASA, a răspuns Greaves, are priorități “competitive” iar cu rușii “nu am avut timp sa luam legatura” (hm, hm).

Cum era însă de așteptat, ambele agenții s-au grăbit sa sara în tren. NASA și-a schimbat iarăși prioritățile (care se schimbă cu fiecare administrație) și a promis sa trimită un laborator echipat cu tot ce trebuie în atmosfera venusiana. Rușii ne-au adus aminte de formidabilul program Venera. Venera 9 a reușit să ne ofere singurele imagini pe care le avem de pe suprafața planetei înainte ca echipamentul electronic sa se prajeasca. Însă tot respectul castigat de programul sovietic s-a risipit cand ROSCOSMOS s-a lăudat ca rușii au descoperit de mult viața pe Venus, mai exact, Venera ar fi văzut un fel de scorpion (la 460 grade Celsius în mediu anaerobic), și a pretins întreaga planetă în stilul cunoscut de la anexarea Crimeei. Relaxati-va: e votka și, poate, ceva krokodil.

Inapoi la conferinta RAS. Jane Greaves, cu zambetetul pe care trebuie să-l fi avut Galileo cand a anunțat descoperirea satelitilor lui Jupiter, ne spune ca exista șansa sa fi detectat prezența vieții în atmosfera ostilă a planetei Venus. În 2016, spune Greaves, a încercat sa calibreze telescopul James Clerk Maxwell din Hawai pentru detectarea unui gaz rar numit fosfina (PH3) folosind atmosfera lui Venus. Scopul ei inițial era sa caute fosfina în atmosfera exoplanetelor. PH3 este considerat o bio semnătura pentru ca nu poate fi produsă în cantități semnificative decât de bacterii anaerobice, pe o planetă terestra. Poate vă amintiți de la ora de chimie că hidrogenul și fosforul au o antipatie reciprocă greu de biruit. A ales Venus pentru ca nu se aștepta să o găsească acolo și voia sa elimine orice fals pozitiv.

Spre surpriza ei, a găsit fosfina în partea temperata a atmosferei, la altitudinea de 40-60 km, adică exact acolo unde anticipase Carl Sagan că ar fi putut supravietuii, adaptate la mediu acid, o populație de microorganisme, în urma catastrofei care a făcut din Venus un iad și i-a schimbat sensul rotației. Sceptica, a cerut rețelei puternice de radiotelescoape ALMA din Chile sa verifice rezultatele. Rezultatul a fost pozitiv.

Atmosfera planetei, explica ea, emite unde radio care originează în norii de altitudine medie. Dacă exista fosfina deasupra lor are loc o cădere prezisă a undei de 1 mm din cauza rotației cuantice a moleculei. Triumfatoare, Greaves deseneaza un V, urmat de un share screen al imaginii digitalizate de la ALMA. Voila, fosfina.

Mai mult, semnalul este plat la poli. Explicația este că bacteriile ipotetice cad, împreuna cu curentii de aer racit, sub zona de emisie, pentru a fi ridicate iarăși cand vantul ajunge în zona calda.

Concentratia, continua Greaves cu entuziasm, este 20 molecule la un miliard, adică suficientă sa indice o populație de bacterii care produce PH3 la 10% din eficientă celor de pe pamant. Modele simulate arată ca în condițiile din atmosfera lui Venus este destul.

Greaves este urmată de Bains, care ne spune ca a testat orice model de producere abiotica a fosfinei de pe Venus, fotochimic, termodinamic, chimia rocilor, meteoriti, vulcani, și răspunsul este “nu” în multe ordine de magnitudine, adică NU. Singura explicatie abiotica ar fi o chimie “exotica”. (Ironic, majoritatea comentariilor post conferința înclina spre opinia ca chimia “exotica” este mai probabilă decât cea cunoscută).

Întrebarea este: ce fel de organism trăiește într-un mediu de 1000 de ori mai acid decat o baterie acidă, 80% acid sulfuric, și de 100 ori mai uscat decat cel mai uscat loc din lume?

Sara Seager intervine și ne spune ca exista o ceata misterioasa la altitudini inferioare în atmosfera lui Venus. Ceata se afla sub emisiile radio așa ca nimeni nu poate spune ce este. Ne amintește, de asemenea, că, spre deosebire de pamant, norii venusieni nu ploua, deci sunt permanenți. Pe pamant, bacteriile se ridica pana în straturile superioare ale atmosferei dar cad iarăși prin ploaie. Pe Venus, picăturile de acid sulfuric se evapora și sporii bacteriilor ipotetice sunt absorbiti din nou în zona habitabila și rehidratati sa continue ciclul vieții. Ceata misterioasa ar putea fi formata din spori.

Articolul publicat în Nature de întreaga echipa internațională dezvolta aceleași argumente în limbajul experților.

Nu suntem experți așa ca suntem la mâna jurnalistilor. Ceea ce surprinde la aceștia nu este atat scepticismul – care era de așteptat – cat ignorarea sau prezentarea trunchiată a argumentelor de mai sus. Suntem educați sa nu vibram la miracolul vieții. Vibram doar în fața imaginii electronice și a miracolelor pieței de consum, Mai rău, vibram la discursul demagogic.

Înclin sa cred ca exista viata pe Venus pentru ca cred în viața. Universul este ostil vieții în general dar Venus este cel mai ostil loc pe care îl cunoaștem și planeta sora a suferit cea mai mare catastrofa din istoria sistemului solar. Si totusi, viata a gasit o cale.

Mă simt legat cu fiecare celulă de bacteriile de pe Venus pentu ca celulele mele poarta istoria a 4 miliarde de ani de evolutie prin biruinte repetate impotriva unui univers ostil.

Viața înseamnă putere. Viața bate ideologia. Bioputerea este iluzia puterii pentru ca viața găsește totdeauna o cale. Poate acesta este adevărul pe care stăpânii întunericului acestui veac nu vor sa îl aflăm.

De la egal la egal

Oare ce-o fi vrut să spună poetul? „Doar ateul stă ochi in ochi cu Dumnezeu.” Păi, în primul rînd că, poeți fiind – făuritori adică, se cade să ne asumăm responsabilitatea pentru ce fel de Dumnezeu creăm. Dacă ce ne iese din mînă ne dezamăgește, avem libertatea – nu, datoria – să spargem vasul și să punem pe roată un nou bulgăre de imaginație. Integritatea artistică ne constrînge să aruncăm la gunoi Dumnezeul rebut.

Dacă țineți să investim, creativ, opera cu autonomie, atunci singurul mod decent și sănătos de a face asta e să-i oferim demnitatea egalității – autorul e creatorul și creatura creațiilor lui. Dumnezeu e unul dintre noi. Situarea asta hristică are avantajul șansei iubirii – dragostea e posibilă doar între egali. Ăsta e, de altfel, corolarul inovației noutestamentale: sîntem, fără excepție, arhierei, cum arhiereu e, în Hristos, Dumnezeu. Împărțim cu Dumnezeul-Om buricul imaginar al lumii.

În fine, „ochi în ochi” înseamnă reciprocitate. Cine se închină încă nu iubește. Legămîntul iubirii e unul de nesupunere. Sălbăticia omului nu e nicicînd mai înfiorătoare decît atunci cînd, domesticit și birocratizat în serviciul unei transcendențe, el sau ea devine simplă mașină, executant al imperativelor turmei, ale suzeranului. Sălbăticia omului-oaie. Leul strivit de absolut. Poetul ucis de poem.

Dante e, ca orice mistic veritabil, ateu – e suficient de individualizat să stea, de la egal la egal, ochi in ochi cu Dumnezeu. Dacă n-ai ajuns încă ateu, roagă-te să ți se facă harul. Glumesc – pune mîna pe hîrtie și rupe poezia care te-nrobește.

Trump are dreptate: voluntarii americani in Europa au murit de fraeri

Ultimul scandal media este anularea participarii presedintelui american la un ritual cu sacrificii umane.

Revista The Atlantic susține ca Trump s-a temut că își va uda parul din cauza ploii în timpul vizitei la cimitirul soldatilor americani din Aisne Marne. Mai rău, i-ar fi numit “losers” și „suckers”. În idiom dambovitean, niste fraeri care au luat-o la muie.

Nu știu dacă zvonul este adevărat și nu am apetit pentru politică de tabloid dar dacă este așa, cu regret, Trump are dreptate. Nu a făcut altceva decat sa repete, în stilul devenit clasic, ceea ce ne-au spus de mult marii purtători de cuvânt ai generației pierdute: Erich Maria Remarque, Ernest Hemingway, Jaroslav Hašek, la noi, George Toparceanu în Balada Corbilor:

Când geme-n vaier lung câmpia,
Când stau întorși spre bolta cruntă
Cei logodiți cu veșnicia
Sub ploaia rece și măruntă;
Când moartea seceră flămândă
Făcând mormane de eroi, —
În dosul frontului, la pândă,
Noi nu ne ducem la război!

Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — și sătui,
În cuiburi calde și ferite
Ne-mperechem și scoatem pui
Ce s-or hrăni ca și părinții
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioși ai suferinții,
Noi nu ne ducem la război!

Corbii nu se duc la război dar iau premiul Nobel pentru pace (hai mă, nu va mai ganditi la prostii ca nu fac aluzie la rasa). La război se duc fraerii. Pentru ce au murit soldații americani în Marele Război? Pentru panslavismul țarist, irredentismul francez, și imperialismul britanic. În ultima instanta, pentru pax americana, ultima fiind amanata pana la următorul război din cauza gripei secrete.

Walter Lippman, nasul elitist care l-a învățat să meargă pe anarhistul Chomsky, a făcut parte din Comitetul pentru informații publice (citește propaganda) pentru sustinerea primului război mondial. Această experiență l-a învățat cât de manipulabil e publicul, cât de ușor este captivat de o poveste bine spusă.

Ne imaginăm lucrurile înainte de a le experimenta și devenim ostatici ai acestor preconcepții. Astfel de naratiuni ne apara de incertitudini. Ele prezintă o imagine ordonată a lumii, de care sunt ancorate gusturile, stereotipurile și valorile noastre. De aceea este atât de greu să separi publicul de dogma. „Orice perturbare a stereotipurilor pare un atac asupra bazelor universului … Este un atac asupra bazelor universului nostru” spune Lippman.

Și care a fost narațiunea vanduta publicului american? Cruciada pentru salvarea democrației. Salvarea civilizației “creștine” de “hunii” germani care predau evolutia în scoala și fac înaltă critică în teologie. Fake news despre calugarite belgiene violate si preoti rastigniti, care au creat o alta cruciada, vanatoare de vrajitoare de etnie germană acasă. De fapt, propaganda si interferenta Americii, a dus, contrar planului de pace lui Wilson, întrerupt de gripa spaniola, la condițiile care au generat fascismul european și al doilea război. Suckers and losers.

Trump ar fi fost eroul meu dacă ar fi coborat “sub ploaia rece si marunta” alături de “cei logodiți cu vesnicia” sa denunțe atunci și acolo roiurile de corbi care pandesc în spatele frontului. A facut-o mai tarziu cand, temandu-se sa nu piarda votul soldaților și veteranilor, și-a redirectionat atacul asupra corbilor. A fost un risc calculat.

Persoanele de varf din Pentagon… nu vor altceva decât să facă război, așa incat toate acele companii care produc bombe și fac avioane și orice altceva să rămână fericiți.

Nu ca indignarea liberalilor ar fi altceva decat ipocrizie. Protestatari împotriva războiului din Vietnam de ieri sunt entuziaști ai războaielor “umanitare” de astăzi. Dacă ploua pe 3 Noiembrie mulți constituenți democrați vor gandii, la fel ca Trump, că nu merită sa isi ude parul alături de suckerii si loserii care îl vor vota pe Biden.