Cei care au facut America „mare” s-au inchinat altui Dumnezeu

Trumpismul implica dubla redimensionare a Americii: Make America small again. O redimensionare geopolitica, in care America abandoneaza pozitia de conducator al lumii libere in favoarea „interesului national”, asa cum este inteles de un redneck. O redimensionare teologica, in care One nation under God devine One nation under Santa-Claus. Siti, cel care implineste dorintele copiilor.

Problema cu MAGA este ca cei care au facut America mare s-au inchinat unui alt Dumnezeu decat cireada evangelica-penticostala.

Am citit prima data despre Thomas Paine in tr-o carte numita „Daruri Spirituale”. Am aflat ca Paine fusese „ghost writer” pentru Satana. Cum suna un vechi imn metodist:

„Satan, the world, and Tom Paine, fought the metodists in vain…”

Apoi am citit „The Age of Reason” si am constatat ca Satana e mai coerent decat John Wesley.

Am petrecut adolescenta strivit intre doua totalisme: biserica si statul comunist/national-ceausist. Am fost luat de mana si condus la o libertate launtrica inconfortabila de marii scriitori americani. Incepand cu parintele literaturii americane, Mark Twain, si terminand cu primul laureat american al premiului Nobel pentru literatura, Sinclair Lewis (autorul lui Elmer Gantry), numitorul comun al clasicilor americani a fost respingerea hotarata a sintagmei give me the old time religion.

Generatia mea a fost leganata in legenda lui Winnetou. Legenda origineaza in experienta coloniei germane din Fredericksburg, numit asa ca un tribut la Iluminismul prusac, care a avut curajul sa experimenteze fratia intre albi, indieni, si negri, intr-u Texas bigot. In timpul razboiului civil, cand cetatenii valizi din Fredericksburg luptau de partea Uniunii, orasul a fost victima unui pogrom al celor din vecinul Waco, Harvartul southern-baptist care i-a daruit omenirii pe David Koresh si G.W. Bush.

Am privit cu ochii lipiti de ecranul televizorului pasul urias pentru omenire facut de Neil Amstrong. Peste o ora voi urmarii amartizarea lui Perseverence. Exista un secret inconfortabil in spatele programului spatial NASA: s-a nascut din Thelemism. E de la Satana. La fel ca tot ce a fost mare in stiinta, literatura, politica, rock-and-roll, film, in America.

Mesajul meu catre gloata MAGA: dumnezeul vostru este prea mic. Oane small nation under a small god. Exista cativa intre voi care au pariat in secret pe Diavolul. Cu acestia putem negocia.

Coman + Lăiu = Farfuridi

Parafraza metodologică a celebrului rîu heraclitean este: nimeni nu se poate întoarce de unde a plecat. D-aia xenofobii sînt, înainte de toate, proști. D-aia cei care cred că presupozițiile (metafizicalele) sînt imune la metodă (știință) sînt idioți. Și d-aia sîntem toți nostalgici – ducem dorul irealizabilei întoarceri.

Parafrază metodologică, pentru că „metodă” vine de la meta + hodos („drum”, ba chiar „prag” – metodologia e numele ocult al peratologiei). Metoda pune limite teoriei. Orice reglaj metodologic repercutează asupra presupozițiilor. Orice călătorie alterează iremediabil portul de origine.

Coman și Lăiu reprezintă, în cercul strîmt al momentului adventist, două clase de teologi ratați: unul pretinde că se întoarce, literal(ist), la Scriptură, deși orice întoarcere e imposibilă („să nu se revizuiască, primesc! – dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”); celălalt pretinde că face teologie cu metodă, științific, dar nu admite ca rezultatele cercetării să-i contrazică prejudecățile („să se revizuiască, primesc! – dar să nu se schimbe nimica”). Sînt amîndoi, cu tot cu fanii lor, celebrul personaj din Caragiale.

Adevăratul teolog e Frank Wilczek – fizicianul care vrea să le ia evanghelicilor jucăria (fundamentele și nașterea din nou). Apropo, dumnezeu însuși (mai exact, zeii – pentru că la început n-a fost monoteismul) a fost o ipoteză naturalistă (ca în Romani 1:20). Ipoteză pe care recursul la metodă a dezmințit-o. Așa devine problema, ăsta-i mersul chestiunii sau, în româna veche, împănată de slavonisme, hodu delei (unde „hodu” e fratele bun al grecescului din „metodă”).

În fine, întorcîndu-ne imposibil de unde am plecat, pentru Heraclit, Dumnezeu era însăși schimbarea în care ne bălăcim și în care ne găsim, nostalgici, ființa. Prin ochii mei, Doamna Zi se privește, mereu alta, pe sine.

Ireductibilul reductibilității

Miracolul inteligibilității lumii e miracolul reductibilității ei. Toma de Aquino a fost genul de teolog pentru care cunoașterea este imposibilă fără reductio in principia. Dumnezeu însuși e de găsit la capătul unei reducții – illud in quod conceptiones omnes intellectus resolvit est ens (gîndirea reduce toate conceptele la ființă). Neotomiști de talia lui Przywara sau Rahner au reafirmat sarcina reducționistă a teologiei – reductio in mysterium. Pînă și un afon metafizic ca Florin Lăiu mărturisește despre miracolul reducționismului cînd comite profunzimi precum „eu rămîn la gradul acesta de ‘complexitate’, preferînd s-o reduc la credință”. Puț al gîndirii în care, apropo, găsim și novacula Occami – care nu e invenția lui William și care a fost folosită de acesta pentru a justifica arbitrarul miracolelor divine.

Cît de prost trebuie prin urmare să fii pentru a acuza omul de știință de reducționism? Și există pleonasm mai ridicol decît „reducționism metodologic”? Orice metodă este prin definiție reducționistă. Credinciosul care explică apariția vieții prin metoda recursului la supranatural e și el reducționist. Singurul lucru care îl deosebește de omul de știință este că insistă să se automutileze ritual – precum William de Ockham cu propriul brici sau închinătorii lui Baal – în așteptarea focului din cer. Între timp, Isus ne-a arătat că flacăra Duhului e-n noi, iar oamenii de știință ne-au spus povestea universului care arde de dorul vieții.

În rest, Dante îl reduce pe Dumnezeu la un punct (care, e drept, conține universul), Barthes reduce ireductibilul unei fotografii la punctum (care e rana fără de sfărșit din noi), iar MDMA a fost, înainte de comercialul ecstasy, terapeuticele window, Adam și empathy.

Scepticul îndumnezeit

Pe cînd, edificînd epoca de piatră gonflabilă a lui Yahweh, Ionatan Macabeul făcea holocaust de necredincioși în Iudea (1 Mac 9:73), Cato cel Batrîn vitupera la Roma, în numele unei puteri ceva mai terestre și, la ora aceea, mai puțin ambițioase, împotriva aceluiași insidios inamic: cultura greacă. Atena trimisese în misiune diplomatică șefii principalelor școli de filosofie, iar imberbii romani căzuseră în enthousiasmos (termenul lui Plutarh) după conferințele lor publice. Cato a detectat în special în disponibilitatea lui Carneades (reprezentantul Academiei sceptice) de a argumenta și pro, și contra unei idei, problematizînd astfel limitele rațiunii înseși, pericolul maxim pentru patriotismul pragmatic al tineretului. Așa că a militat în senat pentru o soluție cît mai rapidă în speța atenienilor și expedierea lor neîntîrziată la origini. 

Defensa catonică avea să se dovedească și ineficientă, și inutilă. Următorul secol roman a adus și succesul academismului latin, și imperiul. Cicero n-avea nicio problemă să facă, într-unul dintre dialogurile lui teologice, dintr-un pontifex maximus un apologet al scepticismului. Și asta în timp ce, în viața reală, șeful colegiului pontifilor era un oarecare Iulius Caesar (despre care se bănuiește că era, pe urmele lui Lucretius, epicurian; să nu uităm nici de stoicul Cato cel Tînăr, strănepotul). Nici în iudaism lucrurile n-au stat mai bine. Roma însăși a strivit fantezistul imperiu yahwist, iar un Filon sau Isus au pecetluit victoria culturală a grecilor (se poate argumenta că dislocarea și deschiderea sacrului propusă de creștinism se înscrie în istoria scepticismului). Pînă și Talmudul a decis că, între doi rabini care se ceartă, ambii au dreptate. 

Etimologic, scepticul e ruda metatetică a oglinzii (speculum) – a introspecției și a endoscopului, a perspectivei și a periscopului, a speciei și a speculei. Scepticul e văzătorul, investigatorul, contemplativul – bereanul. Dante, băgăciosul, e sceptic. Pentru că scepticul nu-și refuză speculația, dar nu o poreclește ieftin „adevăr” (ci just „comedie”). Și da, tot lui Augustin îi datorăm abandonul definitiv al proiectului sceptic în creștinism – pentru că el nu suportă adevărul căutării adevărului, îl vrea găsit, posedat, siluit de pofta lui sado-masochistă de putere. Așa că își fundamentează edificiul dogmatic pe un penibil dialog sofistic, în care își închipuie că desființează pironismul, și trece apoi la persecuția donatiștilor – entuziaștii vremii. 

Istoric, entuziasmul a fost numele extazului posedării zeiești. Vecin cu inspirația artistică și mania erotică, era adesea mediat chimic – ca, probabil, la Eleusis (cu ergot) și, sigur, pe altarul tămîierii lui Yahweh din templul de la Arad (cu canabis). Nu-i de mirare că un Ezechiel are spectaculoase, indescriptibile, luxuriante vedenii. Modernitatea a consacrat, pe urmele Reformei, abordarea naturalistă a entuziasmului și scepticismul teologic față de practicanții lui. Robert Burton, cel care anatomiza melancolia ca să nu cadă în ea, Meric Casaubon, în A Treatise concerning Enthusiasme, As it is an Effect of Nature: but is mistaken by many for either Divine Inspiration, or Diabolical Possession, sau Henry More – toți preoți și teologi creștini – au dat ca sigur triumful rațiunii (ca în titlul cărții celui din urmă, Enthusiasmus Triumphatus) asupra piromanilor spirituali. Bineînțeles, adventiștii o au pe entuziasta Ellen G. White, penticostalismul bate piața, drogurile devin legale în tot mai multe jurisdicții, iar Kant, cel care spera să întemeieze o metafizică sceptică, împotriva entuziaștilor dogmatici, care delirau pe sec (mit Vernunft zu rasen), și l-a luat în plină figură pe Derrida.

Mă îndoiesc, deci rămîn în Dumnezeu. 

PS Iacob Coman mă invocă cu nume și prenume. Nu neagă nimic din ce am scris aici, încearcă doar să-mi impute o datorie de recunoștință pentru alte ocazii (despre care am știut și la ora aceea foarte bine), în care alții m-ar fi vrut exmatriculat din seminar. Se umple astfel de ridicol, acceptînd tacit că a devenit el însuși una dintre nulitățile morale (nu doar academice) pe care le batjocorește azi între foștii lui colegi, și demonstrînd încă o dată relația lui problematică cu adevărul.

Pornografia ca paradigma politica

Deosebirea dintre pornografie și viața nu ține de suprafață de piele ascunsă sau expusă. Pornografia este caracterizată în primul rand prin absența interiorității. Sărăcia visceral emoțională a privitorului este compensata de excesul de imaginatie voyerista. În filmul și literatura care au viața ca tema, pe scurt, în artă, sexul explicit își are locul într-o țesătură umană de trăiri și evenimente. În pornografie, toate evenimentele și trăirile, întreaga narațiune, sunt doar un pretext pentru a pune sexul în scenă.

Poti face o tragedie din relatia lui Caesar cu Cleopatra. Un film cu titlul Nero si Poppaea nu poate fi decat pornografic. Nu pentru ca primii ar fi fost niste sfinti. Diferenta este ca Caesar a facut istorie in timp ce Nero a facut spectacol fara substanta. Nero nu poate fi imaginat in sex altfel decat a fost in viata politica.

Insa pornografia politica naste monstrii. Secolul XX a fost marcat de un Nero modern. Istoria national-socialismului german a inceput ca un imens spectacol politic. De fapt, am putea spune ca, in ultima instanta, scopul razboiului a fost spectacolul pornografic suprem: Europa aplaudand imparatul gol. O fi pornografia democrat-liberala a secolului XXI mai benigna?

Scopul politicii este viata polisului, iar scopul polisului este viata mai buna a cetateanului. Asa spuneau grecii, inventatorii democratiei. In lumea noastra, scopul politicii este partidul politic iar scopul partidului este viata mai buna a politicianului. Pentru cetatean, scopul politicii este spectacolul. Discursul, dezbaterea, programul, idealurile pe buze, sunt doar mijloace pentru generarea orgasmului colectiv.

Autorul american Philip Roth a ales titlul The Human Stain pentru ultimul roman dintr-o trilogie care care debutează în era McCarthy și se încheie în era corectitudinii politice. Titlul a fost inspirat de faimoasa pată pe rochia lui Monica Lewinsky. Americanii, arată Roth, sunt mai obsedați de o pată de slăbiciune umană pe vesmantul public decât de ce se ascunde sub el. Nu degeaba acuzatorul lui Clinton a devenit apărătorul lui Epstein doi ani mai târziu. 

Pare ciudat că cineva intolerant față de “human stain” îl apără pe Epstein. Nu este nici o contradicție. Aspectul exorcisat nu este “stain” ci “human”. Cu alte cuvinte, morala de spectacol ascunde teama de substanta umana. Paradisul Epstein cuprinde același vid interior pe care îl întâlnim în fundamentalismul cultic, calculul partizan, sau sărăcia orwelliana a limbajului corect politic. Absenta interioritatii garanteaza starea de status quo.  Lucrurile noi vin dinlăuntru.

De la egal la egal

Oare ce-o fi vrut să spună poetul? „Doar ateul stă ochi in ochi cu Dumnezeu.” Păi, în primul rînd că, poeți fiind – făuritori adică, se cade să ne asumăm responsabilitatea pentru ce fel de Dumnezeu creăm. Dacă ce ne iese din mînă ne dezamăgește, avem libertatea – nu, datoria – să spargem vasul și să punem pe roată un nou bulgăre de imaginație. Integritatea artistică ne constrînge să aruncăm la gunoi Dumnezeul rebut.

Dacă țineți să investim, creativ, opera cu autonomie, atunci singurul mod decent și sănătos de a face asta e să-i oferim demnitatea egalității – autorul e creatorul și creatura creațiilor lui. Dumnezeu e unul dintre noi. Situarea asta hristică are avantajul șansei iubirii – dragostea e posibilă doar între egali. Ăsta e, de altfel, corolarul inovației noutestamentale: sîntem, fără excepție, arhierei, cum arhiereu e, în Hristos, Dumnezeu. Împărțim cu Dumnezeul-Om buricul imaginar al lumii.

În fine, „ochi în ochi” înseamnă reciprocitate. Cine se închină încă nu iubește. Legămîntul iubirii e unul de nesupunere. Sălbăticia omului nu e nicicînd mai înfiorătoare decît atunci cînd, domesticit și birocratizat în serviciul unei transcendențe, el sau ea devine simplă mașină, executant al imperativelor turmei, ale suzeranului. Sălbăticia omului-oaie. Leul strivit de absolut. Poetul ucis de poem.

Dante e, ca orice mistic veritabil, ateu – e suficient de individualizat să stea, de la egal la egal, ochi in ochi cu Dumnezeu. Dacă n-ai ajuns încă ateu, roagă-te să ți se facă harul. Glumesc – pune mîna pe hîrtie și rupe poezia care te-nrobește.