Boala psihica tine cont de religie, chiar daca religia nu tine cont de boala psihica

Boala psihica depresie religie abuz

Tragedia care s-a petrecut astazi in apropiere de Bucuresti unde o femeie insarcinata impreuna cu cei trei copii s-a aruncat in fata trenului aduce in atentie o problema pe cat de controversata, pe atat de ignorata: tine cont boala psihica de religia bolnavului? Raspunsul simplu, intuitiv, si in parte corect este ca religia nu reprezinta un factor determinant in declansarea unei tulburari psihice. Nuanta este una subtila si este intens exploatata de cei carora li se cer niste raspunsuri privind o tragedie in masura sa zdruncine intreaga societate, precum decizia femeii de a-si lua viata nu doar siesi, ci si copiilor ei. Ziarele deja raspandesc informatia potrivit careia femeia, in varsta de 30 de ani, era membra a Bisericii Adventiste. Ne putem astepta ca reactia oficiala a Bisericii sa fie una de totala dezangajare fata de un membru care, se va spune, are libertate deplina asupra hotararilor pe care le ia, fie ca tin de cumpararea unei masini sau de intentia de suicid. Va face, eventual, unele comentarii despre importanta tratarii depresiei cu ajutorul psihiatrului si al psihologului, subliniind ferm ca boala psihica nu este determinata de religia credinciosului si ca Biserica nu are control asupra sanatatii mentale a enoriasilor sai. Comunicatul va fi distribuit rapid, precis, enoriasii speriati la gandul ca poate au pacatuit intrebandu-se cum e posibil ca un „ales” sa fie in stare de-o asemenea fapta vor fi lamuriti, forfota interioara isi va pierde treptat intensitatea, linistea se va restabili, credinciosii vor reveni la ale lor, conducatorii la ale lor. E in natura lucrurilor sa se intample astfel.

Si totusi, tristul eveniment de astazi ridica niste intrebari care nu mai pot fi tinute sub obroc. Multi s-au straduit indelung sa indese sub pres aceste chestionari impiedicand reflectia, elaborarea si vindecarea unor suflete care s-au izbit, direct sau indirect, de realitatea zdrobitoare a bolii psihice. Fie ca e vorba de anxietate, depresie, schizofrenie, tulburare paranoida, bipolara sau perversiune, oamenii care au o tulburare psihiatrica sau au in jurul lor persoane cu astfel de tulburari, au nevoie sa inteleaga si sa dea un sens suferintei psihice. Sa inteleaga ca boala psihica nu reprezinta justitia divina impotriva pacatosului, nici vreo uneltire a duhurilor rele impotriva credinciosului si, mai ales, sa inteleaga ca tulburarea psihica nu se trateaza cu suc de patrunjel si lanturi de rugaciune. Boala psihica este o conditie medicala patologica si nu tine nici de vointa celui afectat, nici de credinta sau necredinta sa. Boala psihica trebuie tratata impreuna cu medicul psihiatru si cu psihoterapeutul insa, din pacate, in cele mai multe cazuri, ea este bagata sub pres(ul bisericii). Desigur, biserica si conducerea politica au treburi mult mai importante de rezolvat decat sa discute despre tentative de suicid sau abuz emotional. Una se ocupa cu tranzactia de suflete, cealalta cu tranzactia financiara. De cele mai multe ori se confunda intre ele.

Religia nu reprezinta un factor determinant in etiologia bolii psihice, insa ea devine un factor important in masura in care boala psihica este privita ca in Evul Mediu si in masura in care, mai ales in sectele fundamendaliste, este asociata fie cu lipsa reperelor morale (de aici se ajunge la vinovatie indusa si deci, favorizeaza declansarea tulburarii psihice in randul celor instabili emotional), fie cu suferinta imensa pe care divinitatea o „ingaduie” (si in acest caz orice chestionare, reflectie si ajutor medical si comunitar sunt stopate din fasa, daca nu chiar interzise).

Gasesc revoltatoare atitudinea unor secte de a recruta oameni bolnavi psihic sau vulnerabili emotional. Acesti oameni nu sunt stapani pe propria lor minte, nu sunt capabili sa ia decizii rationale sau sa aiba discernamant. Asta nu constituie o piedica in calea bisericilor de a boteza si a adauga, astfel, inca un numar la sirul lipsit de identitate de enoriasi. Gasesc actul de a boteza astfel de oameni aflati in suferinta si complet neajutorati unul pervers si profund distructiv pentru o persoana confuza si vulnerabila. Daca proaspatul recrut experimenteaza durere psihica sau se afla intr-o stare de saracie materiala se agata de orice speranta care il poate ajuta sa supravietuiasca. Daca vorbim despre o conditie psihiatrica, dupa scurta perioada de energie, speranta si gandire pozitiva pe care cineva o poate experimenta atunci cand se afiliaza unui crez religios, va urma, negresit, revenirea la realitate. Or aceasta revenire va fi cu atat mai zdrobitoare cu cat i s-a promis ca se va simti mai bine, ca viata lui se va imbogati, ca relatiile nu vor mai sta sub apasarea ambivalentei. Aceasta realitate carora unii incearca sa se sustraga si cad intr-o patologie si mai severa in care simtul realitatii este profund afectat, va lovi cu o furie extrema in moalele capului deja fragil si va incepe sa sape fagas catre concluzia ultima, aceea ca moartea constituie solutia finala.

Un sistem care perpetueaza ideea ca boala psihica este, in totalitate, in responsabilitatea celui afectat si care asociaza tulburarea emotionala cu vinovatia, rusinea, dezgustul, este un sistem nociv. De asemenea, o comunitate care declara ca este interesata de binele celuilalt si care, in acelasi timp, promoveaza ghetoizarea, ignoranta si chiar ura fata de cel diferit este o comunitate a carei existenta se sprijina pe mecanisme de functionare perverse. Aici nu mai este vorba despre „opium pentru mase” ci de fetisizare, ura de sine si ura fata de celalalt.

Cat despre actul femeii care a hotarat sa-si ia viata si sa traga dupa ea si pe cei trei copii mici, el reprezinta un gest extrem al unui om cu o suferinta psihica teribila. Un gest absurd, greu de inteles si dificil de elaborat. Reprezinta gestul unui om insingurat, cu un jug imposibil de dus, cu o viata care si-a pierdut pana si ultima picatura de licarire vitala. Dar noi, noi am ramas. Si inca putem decide sa traim si sa lucram in slujba vietii. Iar atunci cand esuam, sa cerem ajutor, un ajutor viu si real. Sa punem intrebari, sa reflectam, sa elaboram, sa dam un sens. Sa invatam si sa crestem. Caci aceasta este viata adevarata!

 

LATER EDIT: Conferinta Muntenia a trimis un comunicat extrem de prompt prin care spune ca femeia si sotul ei nu apartineau Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.

Problemele ridicate in articol raman valabile, intrucat ele nu se refera doar la o situatie particulara, ci la practici si atitudini generale.

Apologia victimizarii in Suedia

De ceva timp am vrut sa fiu voluntara la un ONG din Suedia pentru a ajuta tinere care trec prin diferite etape si probleme. Dupa ce am trecut de interviul de cateva ore, m-au acceptat si dupa un timp am inceput cursurile de pregatire impreuna cu alte noi voluntare unde trebuia sa invatam cum sa vedem si sa tratam diferite probleme. Toate bune si frumoase pana aproape la sfarsitul cursului unde m-am intalnit cu doua probleme (pe care nimeni altcineva nu le sesiza).

Prima era ca ni s-a dat un exemplu in care o fata la vreo 14-15 ani, izolata si cam singuratica, a inceput sa chatuiasca cu cineva care se dadea drept de varsta ei si la care a inceput sa-i trimita poze in lenjerie intima. Se pare ca dupa ceva timp, baiatul care de fapt era mai mult spre barbat, i-a postat pozele pe facebook si de acolo a inceput drama. Dupa filmulet, s-au facut grupuri de cate 2 ca sa dezbatem si apoi sa spunem parerea fiecarui grup in public despre cum am ajuta o fata intr-o astfel de situatie. Am picat cu o studenta la sociologie si mai mult decat dezbatere s-a transformat in altceva, pentru ca colega nici nu-si ridica ochii din caiet si tot repeta aceleasi lucruri suparata pe argumentul meu. Dupa ce in sala era linistie si numai noi doua ne mai auzeam, am inceput sa spunem parerea fiecarui grup. Toata lumea aveo o versiune, grupul nostru avea doua. Am spus ca noi nu ajunsesem la nici un punct comun. Argumentul meu era ceva de genul: as incerca sa o fac sa vada ca este doar o faza in viata ei si as incuraja ”victima” sa se concentreze pe a-si forma o identitate proprie, spre a fii puternica, spre a-si vedea partile tari, etc. la care am adaugat ca trebuie sa aiba grija ce trimite pe internet si ca asta este consecinta faptului ca nu il cunostea prea bine pe tip”, etc. Colega mea suparata, spunea ca ceea ce eu spun arunca vina asupra victimei, ca o fac sa se simta rau, ca vina e doar a lui ca a postat pozele, adica in concluzie, fata a facut totul bine, nu a gresit cu nimic. Ideea ca ”victima” si-a asumat un risc atunci cand a trimis pozele unui necunoscut, parea monstruoasa colegei mele.  Dupa ce fiecare grup si-a spus versiunea asemanatoare cu a colegei mele, una dintre liderii proiectului mi-a spus asa mai subtil ca argumentul meu arunca vina asupra victimei si ca nu prea e potrivit.

Ok, am crezut ca pur si simplu a fost o mica diferenta de opinii pana cand ni s-a dat ultimul exemplu ca tema de casa, in urma caruia mi-am dat seama ca nu sunt in locul potrivit. Este vorba de un caz real redat intr-un documentar despre o fata care intalneste un baiat atunci cand iese seara cu prietenii si dupa ce petrec ceva timp la o petrecere acasa la cineva,  fata il acompaniaza pe baiat la el acasa. In timp ce tipul merge dupa inca doua pahare de vin, fata adoarme pe canapea. Baiatul, se pune langa ea si incepe si el sa faca ce este (cam) de asteptat. Incep mangaierile iar fata se intre-trezeste si ii spune ca e un scarbos si ca ce face el este viol. Ce se intampla mai departe este ca tipul trebuie sa o compenseze economic cu 55.000 coroane suedeze pe langa un an de inchisoare vinovat pentru viol.

Care e problema pe care o vad? O apologie a victimizarii. Fetele sau femeile se victimizeaza fara sa-si asume responsabilitatea pentru faptele lor. Nu am nimic de comentat la partea legala si mi se pare bine ca sunt legi impotriva oricarui tip de apropiere atunci cand una dintre parti doarme sau este inconstienta, dar ideea ca fata a gresit si ea, ca si-a asumat un risc, parea sa fie inexistenta in mintea tuturor la voluntariat. Mie mi se parea ca fata si-a asumat riscuri atunci cand a baut si apoi atunci cand a mers acasa la un necunoscut. Pentru celelalte voluntare fata a facut totul bine si vinovatul era doar nesimtitul ala care a incercat sa profite de saraca fata in timp ce aceasta dormea. Oare au mers sa se joace carti sau remi? Nu cred. Pe langa faptul ca bietul tip actioneaza conform asteptarilor momentului (nu spun ca e ok, dar este de asteptat), ea se trezeste dintr-o data ca frumoasa adormita doar ca saruturile nu o readuc doar la viata ca si in poveste, ci si la un proces legal.

Un alt aspect care m-a pus pe ganduri era ca trebuie sa o terminam cu cultura tolerantei (nu te inteleg, nu sunt de acord cu tine dar te respect) si in schimb sa incepem sa fim critici cu normele (daca esti homosexual, ok, nu am de ce sa cred ceva despre tine sau sa am o parere despre sexualitatea ta si tu nu ai nevoie sa-mi auzi parerea). Ideea era cam asa: sa avem grija sa nu jignim pe cineva cu parerea noastra si atunci mai bine sa nu mai avem nici o parere.

Am renuntat la voluntariat dupa ce mi-am dat seama ca nu pot ajuta pe nimeni in conditiile astea. Daca nu sunt libera sa spun ceea ce gandesc si trebuie sa ader la un crez, nu merci.

Revoluția Culturală în America

 

Ce sens are încăierarea pentru un general mort care a pierdut războiul? Dacă simbolurile confederate au un sens, acesta este cultul cauzei pierdute, și cauzele pierdute stârnesc nostalgie sau dispreț, nu lupte de stradă.

Karl Marx remarca în faimosul său eseu despre Ludovic Bonaparte că, atunci când oamenii fac lucruri noi, le îmbracă în costumele și sloganele morților. Noul este deghizat pentru a i se conferi legitimitate. Noul, spune Marx în 1851, este revoluția industrială care va spulbera iluziile restauraționiste în Europa.  Farsa bonapartistă ascunde ridicarea noii elite capitaliste sub masca întoarcerii la gloria Imperiului.

Alt-Right și Alt-Left reprezintă un conflict nou  care îmbracă costume și slogane împrumutate de la morți.

Alt-Right nu reprezintă supremațismul alb, în nici un caz întoarcerea la era Jim Crow, cu atât mai puțin la sclavia negrilor. Nici nu se poate spune că Alt-Right este o formă de fascism. Fascismul este la fel de mort ca și comunismul. Istoria se repetă doar ca farsă.

Pe de altă parte, pretenția Alt-Left că reprezintă comunismul anarhist îl face pe Bakunin să se întoarcă în mormânt. Rednecii cu steagul confederat pe truck sunt mai aproape de anarhiștii ucraineni și spanioli decât Alt-Left. Ce fețe noi se ascund în spatele vechilor măști?

Conflictul între liberali și conservatori reprezintă suprastructura ideologică a unui conflict economic în oligarhia neo-liberală.  În spatele războiului cultural se ascund interesele miliardarilor.

Elita financiară americană se împarte între miliardari analogi și miliardari digitali. Primii reprezintă vechiul. Noul este reprezentat de clasa de miliardari tineri care s-au ridicat pe valul revoluției digitale și se pregătesc acum să călărească tzunamiul revoluției AI.

Primii sunt legați economic de industria petrolului, afaceri imobiliare, și complexul militar industrial. În mod firesc, resping noțiunea de încălzire globală, curtează suburbia și armata. Ceilalți controlează Silicon Valley, Google, Social Media, industria verde, economia de monezi electronice, tehnologia spațială, cercetarea în inteligența artificială.

Vechea elită este conservatoare social și găsește un aliat natural în biserică. Noua elită este pentru băi transgender și drepturile gaylor. Vechea elită susține partidul Republican. Noua elită susține liberalismul lui Obama.

Viitorul este liberalismul, nu pentru că reprezintă poporul, (pauză pentru râs), ci pentru că reprezintă trilionarii deceniului care vine. Dar, mai ales, pentru că pionerii infrastructurii digitale sunt de partea liberală. Conservatorii au talk radio, Breitbart News, și amvonul. Liberalii au Google, Facebook, Twitter, și cei mai puternici algoritmi de analiză și predicție socială. Faceți socoteala.

Republicanii au câștigat o victorie firică cu Trump. Există un loc în iad pe care Hilary îl ține cald pentru ei. Democrații au câștigat o victorie secretă. În contextul în care legitimitatea lui Trump este contestată, Obama, al cărui prestigiu nu mai este umbrit de politica Casei Albe, conduce un guvern în exil la Chicago. Cât despre vrăjitoare, pune-i în cârcă toate problemele partidului și las-o să ardă!

Sub masca generalului Lee se ascunde cauza pierdută a lui Trump. Sub barba lui Marx se ascund fețele tinere ale noilor hiper-capitaliști. Cum spunea Mao. ”totul e haos sub cer, deci totul e bine pentru noi”. În cele din urmă, miliardarii chinezi de astăzi sunt liderii revoluției culturale de ieri. Americanii pot fi miliardari și revoluționari în aceiași zi.

Despre molecula ne-esențială

Naftuli Mosterfost avea 31 de ani și era în ultimul an de colegiu când a aflat ce înseamnă cuvântul moleculă. Cazul este menționat într-un articol din The Times of Israel cu privire la problemele educației Yeshiva. Profesorii săi de la liceul Yeshiva consideraseră că o astfel de cunoștință nu  este esențială.

Îl voi lăsa pe autorul articolului să spele rufele în familie și mă voi ocupa de lenjeria noastră.

Într-o întâlnire a organizației Amicus, despre care am mai vorbit, vorbitorul le explica studenților că atomul este un construct a cărui existență nu poate fi demonstrată. Între toți studenții aflați în sală nu s-a găsit unul singur să menționeze mișcarea browniană, sau faptul că atomii cu număr mare în tabelul periodic pot fi văzuți prin microscopul electronic.

Prezentarea lui a fost urmată de perorația unui informatician evanghelic care a declarat, la fel de ex-cathedra, cum că ADN-ul este un cod scris de un programator inteligent. Nimeni nu părea surprins. Firește, dacă atomul este un construct, nici molecula de ADN nu există altfel decât ca linii de cod. Lanțurile de ADN nu sunt definite de propietățile atomului de carbon, care nu există decât în mintea profesorului ignorant, ci de programator. Bun venit în vizuina iepurelui, cunoscută și ca Țara Minunilor. Termenul teologic este Gnosticism.

Mai departe, vă invit să vizităm un sait pentru mame cloșcă.  Într-un articol intitulat The Bible: Our Best Textbook (Biblia: cel mai bun manual de școală pe care îl avem), autoarea răspunde la întrebarea cum poate o mamă să facă din Biblie manualul de școală principal. Începutul este firește Geneza, luată ca manual de știință. Autoarea recomandă apoi o serie de saituri ”științifice” care o vor ajuta pe mamă să filtreze din manualul de știință ce este și ce nu este biblic. Aceiași metodă se aplică la istorie, filozofie, etică, și, de ce nu, științe politice.

Autoarea putea la fel de bine să recomande cartea Educație de Ellen G. White. Este versiunea fundamentalist-creștină a educației Yeshiva.

Ce este educația Yeshiva? Aveți mai sus linkul pentru Wikipedia. Veți afla printre altele că educația Yeshiva încurajează întrebările, discuțiile în grup, și judecata individuală. La fel cum scrie dealtfel și în cartea Educație:

Adevărata educaţie nu înseamnă instruirea cu forţa a unei minţi nepregătite şi lipsite de receptivitate. Puterile mintale trebuie trezite, iar interesul stimulat.

Atunci unde este problema?

Problema este ”un sistem de educație care privește studiile seculare – sau lipsa acestora – ca o chestiune arbitrară lăsată la latitudinea instituțiilor individuale” – spune articolul din The Times of Israel.

Înapoi la Ellen White:

Faptul că acești autori sunt în mod obișnuit incluși în manualele de școală și că obiceiul este vechi nu constituie un argument în favoarea lor. Utilizarea pe termen lung nu recomandă neapărat aceste cărți ca fiind sigure sau esențiale. Acești autori au condus mii acolo unde Satana a condus pe Adam și Eva – la pomul cunoașterii din care Dumnezeu ne-a interzis să mâncăm. Ei au condus studenții să renunțe la studiul Scripturilor pentru o linie de studiu care nu este esențială. Dacă elevii astfel educați vor fi vreodată pregătiți să lucreze pentru suflete, ei vor trebui să dezvețe mult din ce au învățat.

Știa ceva Califul Omar. Mai bine arzi ne-esențialul împreună cu erezia, decât să păstrezi erezia împreună cu ne-esențialul. În termenii profetesei: mai bine nu înveți acum decât să ai nevoie să dezveți mai târziu .

Filozofia sună familar pentru cineva care cunoaște din experiență ”adevărata educație creștină” bazată pe principiul ”Biblia singurul manual esențial”.  Molecula nu este o cunoștință esențială, dar mulți și-au pierdut credința scormonând tainele pe care Dumnezeu le-a păstrat pentru el. Poți să-l întrebi pe Isus în cer. Mai bine decât să arzi în focul cel veșnic cu Sagan și Satan. Cum îmi spunea un prieten care m-a scuipat dealtfel din gură ”am rezistat în școală ca Moise în Egipt”. Dar și Moise a trebuit să dezvețe multe.

Slavă Domnului că școala din România s-a întors cu fața spre Dumnezeu, măcar că gestul nu este reciproc. Aflăm chiar că Universitatea Politehnică din București i-a acordat titlul de Dr.h.c. lui Ted Wilson, campion YEC, pentru merite speciale în dez-vățământul românesc.

Elena Ceaușescu măcar și-a pus semnătura pe niște hârtii serioase. Dar fără moleculă nu aveam chimie organică, fără chimie organică nu aveam codoi, fără codoi nu o aveam pe tovarășa. De unde ne întoarcem la principiul că mai bine nu învățam despre moleculă ca să nu avem nevoie să dezvățăm codoiul, adică materialismul dialectic.

Dezvățați, dezvățați, dezvățați.

Un dublet empiric-transcendental

Reconquista?

spain-II-960x640

Ferdinand Și Isabela primind tribut de la șeicii mauri după distrugerea Califatului din Corodoba.

 

Va avea loc o Reconquista în Europa?

Să începem cu replica lui Marc Aureliu în filmul Cădera Imperiului Roman: ”Un Imperiu cade atunci când nu mai crede în sine”. Când vorbesc de o Reconquista mă gândesc în primul rând la o re-cucerire dinlăuntru. Naționalismul este aici un obstacol și există dușmani mai periculoși decât islamizarea.

Poli mi-a atras atenția asupra scandalului provocat de cartea postumă Finis Germania a istoricului german Rolf Peter Sieferle (1949–2016), care s-a sinucis tomana trecută. Unii văd în sinucidera lui ilustrația cea mai dramatică a cărții. Pentru alții, este doar o altă sinucidere într-un bunker.  

Sieferle îi acuză pe aliați de  spălare de creier în masă, mai ales a generației sale (agenții revoluției culturale din ‘68), în numele denazificării.

În ciuda acuzațiilor ieftine, Siefer nu este un revizionist. El recunoaște caracterul criminal al nazismului și realitatea istorică a camerelor de gazare. Ceea ce reproșează anglo-americanilor (”oligarhii care se pretind leagănul democrației”)  este impunerea unui nou mit împotriva mitului arian.

”Germanii sunt noii evrei” – remarcă Siefer – poporul blestemat de a-l fi gazat pe Dumnezeu în persoana poporului ales. Mitul medieval al evreului etern este înlocuit cu mitul germanului etern. Monumentele Holocaustului înlocuiesc crucifixurile și porunca întâi este este reformulată: ”Să nu ai alt Holocaust afară de mine”. Rezultatul firesc este acela că germanii vor să scape de blestemul veșnic, adică de ei înșiși.

Această stare de perpetuă penitență i-a făcut pe germani incapabili să aibă un dialog pragmatic despre problema imigrației. Statul de welfare și imigrația necontrolată sunt incompatibile după cea mai simplă matematică. Constituțiile moderne au la bază o cultură universală care este incompatibilă cu tribalismul și exclusivismul islamic. Germania se va tribaliza și, împreună cu ea, Europa. Multiculturalismul oferă baza ideologică pentru sinuciderea Apusului, la fel cum Creștinismul a dus la sinucidera lumii clasice. 

Fenomenul Auschwitz, spune Siefer, nu dovedește primitivismul Germaniei interbelice (asta s-ar putea spune mai degrabă despre Rusia) ci faptul că civilizația apuseană poate fi confiscată de barbarism. Lecția este prea inconfortabilă pentru Apus care preferă (in)versiunea Tarantino a istoriei.

Ceea ce Siefer uită să spună este faptul că intelectualul postmodern nu atribuie vina Holocaustului doar germanilor ci în primul rând Iluminismului. Deja în 1944, Adorno și Hrokheimer, de la școala din Frankfurt, au promovat idea că Secolul Rațiunii a dus Europa în mod necesar la Nazism în Dialectic of Enlightenment (Dialektik der Aufklärung). Autorii morali al Holocaustului ar fi Descartes și Kant. Mein Kampf ar fi doar un apendix la Critica Rațiunii Practice.

Idea nu este susținută doar de universitari postmoderni ci și de intelectuali catolici/(pravo)slavofili din ”noua Europă”. În ciuda conflictului teologic, Școala din Frankfurt și Școala de la Păltiniș trag la aceiași căruță. Amândouă cheamă Vechea Europă la sinucidere penitentă.

Noul evreu etern nu este germanul ci diabolicul om alb, care a perpetuat holocausturi pe toate meridianele, începând cu cruciadele împotriva religiei păcii, și culminând cu genocidul cultural al imigranților obligați să se asimileze. Whiteness este păcatul originar sau, în limbaj modern, mutația fatală. Drepturile universale ale individului  reprezintă  cultura tribală a Apusului, pe care acesta încearcă să o impună altor triburi, care au și ele dreptul cultural la mutilarea genitală și subjugarea femeii, la fel cum alte culturi pretind dreptul la exprimare liberă. Știința este instrumentul imperialismului eurocentric pentru genocid cultural prin distrugerea miturilor fondatoare. Adevărul universal nu se găsește în rațiune (o ideologia inventată de Aristotel pentru a justifica imperialismul lui Alexandru) ci în mit. (Mircea Eliade se întâlnește aici cu marxismul cultural).

Asemenea idei nu vin însă din Quran ci din universități. Ideologia fundamentală este multiculturalismul. Baza ei economică este privatizarea radicală a economiei și serviciilor publice, mai nou, abrogarea neutralității netului.  Ofer beneficul îndoielii lui Siefer pentru sintagma scandaloasă ”oligarhii care se pretind leagănul democrației”. Nu mă interesează dacă oligarhii siunt Tories sau Whigs, Republicani sau Democrați. 

Intelectualul ortodox din ”noua Europă” descoperă la rândul său un adversar în rațiune. Anti-intelectualul neo-protestant se grăbește să vină lângă el la fileu. În mod paradoxal, Rusia și Balcanii sfârșesc prin a reinventa mitul evreului etern. Hitler este Baalul secret din camera din spate a templului naționalist-religios-balcanic, ca în viziunea profetului.

Va exista o Reconquista, sau, parafrazându-l pe Siefer, Finis Europa? Întrebarea este cine va predica Apusului credința în sine? Siefer în nici un caz.

Churchilliada

Întâi ca tragedie apoi ca entertainment

Comentând romanul lui Eugen Sue Misterele Parisului (1843), un critic german (Herr Szeliga) afirma că estetica tavernelor întunecate și limbajul argotic al criminalilor are ca scop să comunice cititorului natura misterioasă a răului. Dacă răul este un mister, legea și ordinea sunt miracole salvatoare (la fel ca în Misterele Gothamului). Până și sala de bal apare ca un miracol:

Aici magia aduce strălucirea soarelui pe timp de noapte, verdeața primăverii și splendoarea verii pe timp de iarnă. (Eminescu, Împărat și Proletar?). Ne simțim imediat dispuși să credem în miracolul prezenței divine în sânul omului, mai ales când frumosul și harul susțin convingerea că suntem în imediata apropiere a idealurilor.

Karl Marx, familiar atât cu tavernele proletariatului cât și cu ideile socialiste ale lui Eugen Sue, îl atacă pe Szeliga pentru încercarea de a re-mistifica misterele pe care Sue le demistificase.

La fel ca Mizerabilii lui Hugo, pentru care a fost model, Misterele Parisului zugrăvește o lume în care crima se naște din efectele combinate al disperării sociale și justiției punitive. Faptul că bandiții respectă un cod de onoare sau că un criminal este capabil de sacrificiu nobil, nu sunt miracole ci argumente împotriva sistemului. Natura umană este aceiași în ”scunda tavernă mohorâtă” sau în salonul aristocratic.

Apelul la miracolul încarnării binelui/răului în istorie dă pe față, în opinia lui Marx, aceleași motive pentru care biserica apelează la misterul încarnării. Misterul încarnării demistificat este puterea seculară a bisericii și dreptul divin al regelui. Faptul că Herr Szeliga este un hegelian de dreapta și un teolog liberal din școala lui Bruno Bauer arată doar adaptarea filozofică a argumentului teocratic la mecanismul modern al puterii.

Mi-am amintit de polemica Marx-Szeliga citind pe internet reacțiile la filmul lui Nolan, Dunkirk. Expresia ”miracolul din Dunkirk” apare în majoritatea comentariilor, la fel de reduntantă și lipsită de conținut ca formula pâinii și vinului la liturghie. Idea este că văzând filmul lui Nolan vezi miracolul, pentru că Nolan privește istoria prin ochii soldatului comun, și, se știe, Împărăția Cerurilor este a celor săraci cu duhul.

Întrebarea este dacă nu cumva apelul la miracol are ca scop să mistifice adevărata tragedie a istoriei, în contextul în care churchilliada se repetă ca farsă numită războiul împotriva terorii?

Din punctul de vedere al soldatului de rând, prin ce se deosebește povestea bunicului englez de povestea bunicului român salvat miraculos din încercuirea de la Stalingrad? De ce este evacuarea din Dunkirk un miracol și nu străpungerea germană prin Ardeni?

Răspunsul la această întrebare vine de obicei cu un apel subtil la metafizică și teologie. Da, faptele pot fi descrise la fel, dar substanța diferă. Cum ar spune Papa Francis, diferența este în gluten.

Însă atunci când genealul Erich von Manstein, principalul strateg al victoriei germanilor la Dunkirk, a fost condamnat pentru crime de război în Rusia, însuși Churchill și ofițerii britanici i-au venit în apărare, argumentând că generalul a făcut ce ar fi făcut oricare general britanic aflat în condiții similare pentru a-și duce soldații vii acasă. De ambele părți se vorbește de Dumnezeu. De ambele se lucrează cu diavolul.

Dunkirk a fost scena celei mai rușinoase înfrângeri suferită de aliați în toată istoria războiului. Singura victorie a fost în războiul de propagandă. Churchill a știut să facă din ea simbolul unei națiuni pregătită să lupte singură pentru salvarea Europei. Însă după ce s-a adresat națiunii prin radio în cuvintele faimoase: ”We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills”, Churchill a astupat microfonul cu mâna și a spus: ”vom lupta cu sticle”. Blindatele și armele corpului expediționar fuseseră lăsate cadou germanilor.

Apelul la miracol are ca scop să camufleze cel mai umilitor aspect al salvării armatei britanice. Germanii ar fi putut să distrugă sau să captureze tot corpul expediționar  însă au fost opriți pentru trei zile la ordinul lui Hitler. După evacuare, Hitler s-a lăudat că a făcut-o pentru a da Angliei un semn de bună intenție. (Nu că Churchill a fost impresionat). A fost mai degrabă un exemplu de micro-administrare strategică de amator combinată cu narcisism. Motivele sunt discutabile dar faptul rămâne. Miracolul a fost de la Satana.

La fel ca World Trade Center sau Patriots Day, Dunkirk este un film despre omul de rând prins într-o catastrofă politică pe care nu o înțelege. Este genul de film care prezintă miracolul eroismului și solidarității civice (într-o societatea care dealtfel răsplătește șmecheria și egoismul) ca răspuns la misterul răului căzut din cer. Divinitatea se întrupează în omul comun pentru a distruge lucrările unui diavol abstract.

Problema cu această perspectivă a omului comun, care nu înțelege ce se întâmplă, este că lasă loc pentru universul din Marvel Comics. Batman, Captain America, Superman, simbolizează miracolul întrupării divintății în polițist, soldat, și politician. Ei ne salvează de Joker și Bane, agenții haosului întrupat în oricine este desemnat inamic public.

Benzile desenate au devenit model pentru montajele de știri și History Channel. Dar Marvel Comics nu este universul în care trăim. În lumea reală, nici germanii nu au fost monștrii lui Tarantino, programați genetic pentru nazism, nici naziștii nu au fost mai puțini plați și banali decât politicienii contemporani (Hannah Arendt).

”Misterul” răului nazist este o narațiune în alb și negru care devine crez politic. Adică ce se întâmplă astăzi.