Ma simt legat cu fiecare celula de bacteriile de pe Venus

Este un truism că stăpânii întunericului acestui veac sunt interesați de stiintele vietii pentru simplul și singurul motiv ca sunt interesați de bioputere. Tocmai de aceea trebuie sa ne intereseze si pe noi. Cunoașterea este putere.

Astrobiologia joacă aici un rol special pentru ca promite sa dezlege misterul vieții.

Ce este viata? Am fost invatati ca viata biologica este slabiciunea naturii umane. Acum suntem educați sa credem că sexul biologic este o slabicune care se cere mortificata prin ideologie asa cum carnea era mortificata candva prin religie. Dar viata bate ideologia. Viata gaseste mereu o cale. O cale care poate fi periculoasa pentru cei ce vor sa o controleze politic.

De aceea mi-am exprimat scepticismul cu privire la conferința de presa anticipată de la Royal Astronomical Society, despre detectarea unor semne de viata în atmosfera planetei Venus, și cu privire la ridicarea embargoului pe articolul publicat din greșeală în Nature. Luni, la ora 15 GMT, m-am asezat in fata laptopului și am așteptat.

A fost și nu a fost o surpriza. Surpriza a fost transparenta, entuziasmul, și optimismul panelului format din Jean Greaves, William Bains, și Sara Seager. A încetat sa fie o surpriza atunci cand am înțeles ca cele doua mari agenții politico-spatiale, NASA si ROSCOSMOS, nu au fost implicate. Ce-i drept, au fost menționate cu răceala în partea de intrebari si raspunsuri a webinarului. NASA, a răspuns Greaves, are priorități “competitive” iar cu rușii “nu am avut timp sa luam legatura” (hm, hm).

Cum era însă de așteptat, ambele agenții s-au grăbit sa sara în tren. NASA și-a schimbat iarăși prioritățile (care se schimbă cu fiecare administrație) și a promis sa trimită un laborator echipat cu tot ce trebuie în atmosfera venusiana. Rușii ne-au adus aminte de formidabilul program Venera. Venera 9 a reușit să ne ofere singurele imagini pe care le avem de pe suprafața planetei înainte ca echipamentul electronic sa se prajeasca. Însă tot respectul castigat de programul sovietic s-a risipit cand ROSCOSMOS s-a lăudat ca rușii au descoperit de mult viața pe Venus, mai exact, Venera ar fi văzut un fel de scorpion (la 460 grade Celsius în mediu anaerobic), și a pretins întreaga planetă în stilul cunoscut de la anexarea Crimeei. Relaxati-va: e votka și, poate, ceva krokodil.

Inapoi la conferinta RAS. Jane Greaves, cu zambetetul pe care trebuie să-l fi avut Galileo cand a anunțat descoperirea satelitilor lui Jupiter, ne spune ca exista șansa sa fi detectat prezența vieții în atmosfera ostilă a planetei Venus. În 2016, spune Greaves, a încercat sa calibreze telescopul James Clerk Maxwell din Hawai pentru detectarea unui gaz rar numit fosfina (PH3) folosind atmosfera lui Venus. Scopul ei inițial era sa caute fosfina în atmosfera exoplanetelor. PH3 este considerat o bio semnătura pentru ca nu poate fi produsă în cantități semnificative decât de bacterii anaerobice, pe o planetă terestra. Poate vă amintiți de la ora de chimie că hidrogenul și fosforul au o antipatie reciprocă greu de biruit. A ales Venus pentru ca nu se aștepta să o găsească acolo și voia sa elimine orice fals pozitiv.

Spre surpriza ei, a găsit fosfina în partea temperata a atmosferei, la altitudinea de 40-60 km, adică exact acolo unde anticipase Carl Sagan că ar fi putut supravietuii, adaptate la mediu acid, o populație de microorganisme, în urma catastrofei care a făcut din Venus un iad și i-a schimbat sensul rotației. Sceptica, a cerut rețelei puternice de radiotelescoape ALMA din Chile sa verifice rezultatele. Rezultatul a fost pozitiv.

Atmosfera planetei, explica ea, emite unde radio care originează în norii de altitudine medie. Dacă exista fosfina deasupra lor are loc o cădere prezisă a undei de 1 mm din cauza rotației cuantice a moleculei. Triumfatoare, Greaves deseneaza un V, urmat de un share screen al imaginii digitalizate de la ALMA. Voila, fosfina.

Mai mult, semnalul este plat la poli. Explicația este că bacteriile ipotetice cad, împreuna cu curentii de aer racit, sub zona de emisie, pentru a fi ridicate iarăși cand vantul ajunge în zona calda.

Concentratia, continua Greaves cu entuziasm, este 20 molecule la un miliard, adică suficientă sa indice o populație de bacterii care produce PH3 la 10% din eficientă celor de pe pamant. Modele simulate arată ca în condițiile din atmosfera lui Venus este destul.

Greaves este urmată de Bains, care ne spune ca a testat orice model de producere abiotica a fosfinei de pe Venus, fotochimic, termodinamic, chimia rocilor, meteoriti, vulcani, și răspunsul este “nu” în multe ordine de magnitudine, adică NU. Singura explicatie abiotica ar fi o chimie “exotica”. (Ironic, majoritatea comentariilor post conferința înclina spre opinia ca chimia “exotica” este mai probabilă decât cea cunoscută).

Întrebarea este: ce fel de organism trăiește într-un mediu de 1000 de ori mai acid decat o baterie acidă, 80% acid sulfuric, și de 100 ori mai uscat decat cel mai uscat loc din lume?

Sara Seager intervine și ne spune ca exista o ceata misterioasa la altitudini inferioare în atmosfera lui Venus. Ceata se afla sub emisiile radio așa ca nimeni nu poate spune ce este. Ne amintește, de asemenea, că, spre deosebire de pamant, norii venusieni nu ploua, deci sunt permanenți. Pe pamant, bacteriile se ridica pana în straturile superioare ale atmosferei dar cad iarăși prin ploaie. Pe Venus, picăturile de acid sulfuric se evapora și sporii bacteriilor ipotetice sunt absorbiti din nou în zona habitabila și rehidratati sa continue ciclul vieții. Ceata misterioasa ar putea fi formata din spori.

Articolul publicat în Nature de întreaga echipa internațională dezvolta aceleași argumente în limbajul experților.

Nu suntem experți așa ca suntem la mâna jurnalistilor. Ceea ce surprinde la aceștia nu este atat scepticismul – care era de așteptat – cat ignorarea sau prezentarea trunchiată a argumentelor de mai sus. Suntem educați sa nu vibram la miracolul vieții. Vibram doar în fața imaginii electronice și a miracolelor pieței de consum, Mai rău, vibram la discursul demagogic.

Înclin sa cred ca exista viata pe Venus pentru ca cred în viața. Universul este ostil vieții în general dar Venus este cel mai ostil loc pe care îl cunoaștem și planeta sora a suferit cea mai mare catastrofa din istoria sistemului solar. Si totusi, viata a gasit o cale.

Mă simt legat cu fiecare celulă de bacteriile de pe Venus pentu ca celulele mele poarta istoria a 4 miliarde de ani de evolutie prin biruinte repetate impotriva unui univers ostil.

Viața înseamnă putere. Viața bate ideologia. Bioputerea este iluzia puterii pentru ca viața găsește totdeauna o cale. Poate acesta este adevărul pe care stăpânii întunericului acestui veac nu vor sa îl aflăm.

De la egal la egal

Oare ce-o fi vrut să spună poetul? „Doar ateul stă ochi in ochi cu Dumnezeu.” Păi, în primul rînd că, poeți fiind – făuritori adică, se cade să ne asumăm responsabilitatea pentru ce fel de Dumnezeu creăm. Dacă ce ne iese din mînă ne dezamăgește, avem libertatea – nu, datoria – să spargem vasul și să punem pe roată un nou bulgăre de imaginație. Integritatea artistică ne constrînge să aruncăm la gunoi Dumnezeul rebut.

Dacă țineți să investim, creativ, opera cu autonomie, atunci singurul mod decent și sănătos de a face asta e să-i oferim demnitatea egalității – autorul e creatorul și creatura creațiilor lui. Dumnezeu e unul dintre noi. Situarea asta hristică are avantajul șansei iubirii – dragostea e posibilă doar între egali. Ăsta e, de altfel, corolarul inovației noutestamentale: sîntem, fără excepție, arhierei, cum arhiereu e, în Hristos, Dumnezeu. Împărțim cu Dumnezeul-Om buricul imaginar al lumii.

În fine, „ochi în ochi” înseamnă reciprocitate. Cine se închină încă nu iubește. Legămîntul iubirii e unul de nesupunere. Sălbăticia omului nu e nicicînd mai înfiorătoare decît atunci cînd, domesticit și birocratizat în serviciul unei transcendențe, el sau ea devine simplă mașină, executant al imperativelor turmei, ale suzeranului. Sălbăticia omului-oaie. Leul strivit de absolut. Poetul ucis de poem.

Dante e, ca orice mistic veritabil, ateu – e suficient de individualizat să stea, de la egal la egal, ochi in ochi cu Dumnezeu. Dacă n-ai ajuns încă ateu, roagă-te să ți se facă harul. Glumesc – pune mîna pe hîrtie și rupe poezia care te-nrobește.

Trump are dreptate: voluntarii americani in Europa au murit de fraeri

Ultimul scandal media este anularea participarii presedintelui american la un ritual cu sacrificii umane.

Revista The Atlantic susține ca Trump s-a temut că își va uda parul din cauza ploii în timpul vizitei la cimitirul soldatilor americani din Aisne Marne. Mai rău, i-ar fi numit “losers” și „suckers”. În idiom dambovitean, niste fraeri care au luat-o la muie.

Nu știu dacă zvonul este adevărat și nu am apetit pentru politică de tabloid dar dacă este așa, cu regret, Trump are dreptate. Nu a făcut altceva decat sa repete, în stilul devenit clasic, ceea ce ne-au spus de mult marii purtători de cuvânt ai generației pierdute: Erich Maria Remarque, Ernest Hemingway, Jaroslav Hašek, la noi, George Toparceanu în Balada Corbilor:

Când geme-n vaier lung câmpia,
Când stau întorși spre bolta cruntă
Cei logodiți cu veșnicia
Sub ploaia rece și măruntă;
Când moartea seceră flămândă
Făcând mormane de eroi, —
În dosul frontului, la pândă,
Noi nu ne ducem la război!

Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — și sătui,
În cuiburi calde și ferite
Ne-mperechem și scoatem pui
Ce s-or hrăni ca și părinții
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioși ai suferinții,
Noi nu ne ducem la război!

Corbii nu se duc la război dar iau premiul Nobel pentru pace (hai mă, nu va mai ganditi la prostii ca nu fac aluzie la rasa). La război se duc fraerii. Pentru ce au murit soldații americani în Marele Război? Pentru panslavismul țarist, irredentismul francez, și imperialismul britanic. În ultima instanta, pentru pax americana, ultima fiind amanata pana la următorul război din cauza gripei secrete.

Walter Lippman, nasul elitist care l-a învățat să meargă pe anarhistul Chomsky, a făcut parte din Comitetul pentru informații publice (citește propaganda) pentru sustinerea primului război mondial. Această experiență l-a învățat cât de manipulabil e publicul, cât de ușor este captivat de o poveste bine spusă.

Ne imaginăm lucrurile înainte de a le experimenta și devenim ostatici ai acestor preconcepții. Astfel de naratiuni ne apara de incertitudini. Ele prezintă o imagine ordonată a lumii, de care sunt ancorate gusturile, stereotipurile și valorile noastre. De aceea este atât de greu să separi publicul de dogma. „Orice perturbare a stereotipurilor pare un atac asupra bazelor universului … Este un atac asupra bazelor universului nostru” spune Lippman.

Și care a fost narațiunea vanduta publicului american? Cruciada pentru salvarea democrației. Salvarea civilizației “creștine” de “hunii” germani care predau evolutia în scoala și fac înaltă critică în teologie. Fake news despre calugarite belgiene violate si preoti rastigniti, care au creat o alta cruciada, vanatoare de vrajitoare de etnie germană acasă. De fapt, propaganda si interferenta Americii, a dus, contrar planului de pace lui Wilson, întrerupt de gripa spaniola, la condițiile care au generat fascismul european și al doilea război. Suckers and losers.

Trump ar fi fost eroul meu dacă ar fi coborat “sub ploaia rece si marunta” alături de “cei logodiți cu vesnicia” sa denunțe atunci și acolo roiurile de corbi care pandesc în spatele frontului. A facut-o mai tarziu cand, temandu-se sa nu piarda votul soldaților și veteranilor, și-a redirectionat atacul asupra corbilor. A fost un risc calculat.

Persoanele de varf din Pentagon… nu vor altceva decât să facă război, așa incat toate acele companii care produc bombe și fac avioane și orice altceva să rămână fericiți.

Nu ca indignarea liberalilor ar fi altceva decat ipocrizie. Protestatari împotriva războiului din Vietnam de ieri sunt entuziaști ai războaielor “umanitare” de astăzi. Dacă ploua pe 3 Noiembrie mulți constituenți democrați vor gandii, la fel ca Trump, că nu merită sa isi ude parul alături de suckerii si loserii care îl vor vota pe Biden.

Noi, ceilalti 1%

Două evenimente tragice s-au întâmplat în ultima saptamana în America. Activistul Antifa Michael Reinoehl din statul Oregon a fost împușcat de politia federala pentru ca a scos pistolul atunci cand au încercat să-l aresteze. Michael Reinoehl îl împuscase pe Aaron “Jay” Danielson, un membru al grupului de dreapta “Patriot Prayer,” în timpul unei confruntări la un raliu pro Trump în Portland.

Adolescentul Kyle Rittenhouse, 17, a fost acuzat ca l-a împușcat pe Anthony M. Huber și Joseph Rosenbaum în timp ce încearcă sa protejeze un dealer de masini în timpul unei demonstrații “pașnice” în Kenosha, Wisconsin.

Nu am nevoie sa ma urmaresc TV pentru a sti ce va fi debitat pe Fox sau CNN, nici pe Twitter, Reddit, sau Facebook ca sa asist la masturbatia ideologică a celor doua tabere din US. Fac parte din cei 2%.

Cei 1% sunt cei care “știu” si manipulează conflictele sociale în favoarea lor, ceilalți 1% sunt “loserii” care înțeleg schema celor 1%. Mă număr printre ei.

Adevărul este ca atat Michael Reinoehl cat si Kyle Rittenhouse au mai multe în comun între ei decat cu politicienii și punditii media care orchestreaza războiul civil american. Amandoi sunt idealisti. Amandoi sunt pro amendamentul 2. Amandoi se tem de o dictatura. Amandoi consideră ca libertatea este mai importantă decat siguranța personală.

Singurul lucru care îi desparte este propaganda la care au fost expuși. Propaganda celor 1%. Este timpul ca noi, ceilalți 1% să vorbim.

Populiști din toate spectrele uniti-va.

0,41%

Asteroidul 2018VP1 va lovi pamantul cu o zi înainte de realegerea lui Trump.

Cineva va obiecta că probabilitatea coliziunii este doar 0,41%. Ei bine, cam astea păreau și șansele ca Trump sa se mute pe Pennsylvania Avenue la începutul lui 2016. Sau ca Epstein să se fi sinucis când OCME a facut publica investigatia. Universul triseaza la zaruri zilele astea.

Sau, cine stie, poate ne-am nimerit doar intr-unul din cele 0,41% universuri în care Trump a câștigat alegerile si president Hillary a intrat doar in decoerenta. Epstein era pisica lui Schrodinger 99,59% viu și 0,41% sinucis înainte ca gardianul să fi deschis ușa la black box.

Ne putem doar imagina entuziasmul lucratoarelor de la Walmart in universuri paralele atunci cand Hilary a spart tavanul de sticla care le impiedica sa devina CEO sau POTUS. Nu putem acuza apparatchikii democrati pentru o eroare de 0,41% la scara multiversului.

Suntem deocamdata in suprapozitie cu privire la alegerile din Noiembrie și trebuie sa-i credem pe aceeași apparatchiki cand ne spun “noi l-am găsit pe Mesia” și ca Biden a transformat apa de ploaie în vin.

Electoratul democrat a plans de emotie atunci cand pastor Joe a chemat la altar rechinii de pe Wall-Street și a le-a spus ca solutia pentru talharia cu guler alb nu este legea ci metanoia. Soluția a lucrat bine după gaura din 2008, inclusiv pe vremea cand el era vizir, în universuri alternative.

Trebuie de asemenea sa credem ca o mama afro-americana se simte la fel de imputernicita ca rasa si sex la gandul ca procuroarea care i-a băgat băiatul în pușcărie pentru cateva grame de marijuana va deveni second in command langa un președinte care va încheia mandatul cu vata în nas, cel puțin în cateva universuri.

În sfârșit, trebuie sa credem ca alegătorii s-au topit de entuziasm cand au auzit-o pe fosta primă doamnă declarand din locuința ei de peste 11 milioane ca greed-is-good is bad, măcar ca soțul ei a crezut ca it is not so bad after all. Incai chiriașii care tocmai si-au mutat canapeaua sub pod au admirat gustul rafinat atunci cand au văzut cum și-a aranjat casa. Poporul strigă după cozonac si voi vorbiți de paine?

Deocamdată, acesta este universul în care trăiesc democrații. Pe 3 Noiembrie pisica lui Schrodinger va fi găsită moartă, dar asta se va intampla numai din cauză decoerentei. Poate avem măcar norocul sa ne aflăm în universul în care ne loveste asteroidul.

Zbor în bătaia săgeții (pars partyficis)

Mă declar Partyfex Maximus. Și pentru că cine-mparte parte-și face, adun în această codă dezlînată a zborului meu parte din notițele pe care le-am făcut de-a lungul săptămînilor de lecturi care l-au susținut. Un mic iad divagațional. Lasciate ogne speranza.

Teologia e, la propriu, o artă. Majoritatea practicanților ei sînt diletanți mediocri – oameni fără har, maneliști de duzină. Grosul bibliotecilor de teologie e hîrtie igienică. Valabil și pentru biblioteca teologică numită Biblie – include sigur niște suluri de curpapir.

Curiosul pus la index de Augustin e cel care se întreabă „cur?” (latinescul pentru „de ce?” – ca în „cur Deus homo?”). E impulsul copilului care descoperă lumea, stins de grijile maturității. Apropo, „grija” – cura – e unul dintre numele medievale ale acribiei, ale științei (și etimonul just al „curiozității”). Știința alimentează, nu stinge, focul întrebărilor. Și e cură – terapie, divină vindecare – pentru omul înțepenit în iluzie. Chiar și cu prețul dulce al degustării de curiosa (eufemism pentru erotica în cataloage bibliofile).

Trib – tribadă – tribulație – diatribă. 

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Convenția literară a pretenției de autenticitate – apropo de evanghelii, de pildă. Vezi discuția din cartea lui Sammy K. McLean, The Bänkelsang and the Work of Bertolt Brecht (Mouton 1972).

Portret de utopist autostopist (de om, adică) semnat de Constantin Crețan:

Fără loc

Lunatic fără lună
În zorii-ntunecării,
El sapă o fîntînă
Chiar în adîncul mării.

Nu i-a ajuns pămîntul,
Nu-ncape nici în ape
Şi în zadar mormîntul
În cer o să şi-l sape.

Partea a patra a zborului meu ar fi trebuit să se cheme pars pro Toto – “I have a feeling we’re not in Kansas anymore”.

Apotelesmatica e numele vechi al astrologiei (Melanchthon cică citea și-n stele, dar, paradoxal, Paracelsus nu; William Lilly, propagandist cromwellian, încă propunea o „astrologie creștină”; abia Jonathan Swift a făcut astrologia ridicolă). Adevărul e că orice istoricist, de la Matei la Lăiu, nu e decît un astrolog. Bine zice un enciclopedist mai vechi: ”astrology can claim a place only in the history of human error, while, however, as an historical fact, it reflects much light upon the shadowy labyrinth of the human soul”. Apropo, nu glumesc, nici nu exagerez cînd zic că Dumnezeu e un test Rorschach. Sînt riguros exact. Orice teologie spune ceva – despre teolog.

Angelologia lui Pleșu e citită corect numai ca studiu de istoria artei. Imaginalul e, ca fratele lui bun, imaginarul, domeniu al criticii de artă. 

Vasile Voiculescu – tipul de credincios care e frate bun al ateului umanist:

Domnillor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa. Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut cred, un tip credincios, organic credincios şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată. Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că să explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât.

În limbajul geometric al antichității grecești, epiphaneia sferei e suprafața ei, semeion e punctul, diastema e raza. De la Göbekli Tepe, Avebury și Arkaim la sferologia trivoluminoasă a lui Sloterdijk, omul e obsedat de infinitul întoarcerii în sine. 

Atracția lumii de poveste la Thomas Hardy (în traducerea imperfectă a soților Blaga):

Boii

Ajun de Crăciun și miez de noapte era.
„Acuma s-apleaca toți în genunchi.”
Copilul mai vârstnic astfel ne spuse
cum stam lângă vatră, mănunchi.

În gând dobitoacele blânde vedeam,
cum fieștecare îngenunchea.
Niciunul din noi îndoială n-avea
c-ar putea să nu fie așa.

Târziu, în anii aceștia, nu mai avem
închipuire atât de senină.
Dar cineva-mi spune în noapte de-ajun:
„Vino, ah vin’ să vedem pe colină

cum boii s-apleacă-n genunchi
în ocolul copiilor, atât de feeric.”
În speranța că-ntr-adevăr este așa,
m-aș duce cu el prin mare-ntuneric.

Religiile avraamice sînt religii ale sclaviei. Adevărata revoluție e cea care trebuie încă să aibă loc în cer. Geometria sferei, ca Întruparea evanghelică sau îndumnezeirea dantescă, ne obligă să-l recunoaștem pe dumnezeu în noi, să ne recunoaștem în dumnezeu. Să ne deprindem cu paradoxul aflării noastre în lume – universul fără centru își are centrul în noi. Sîntem stăpîni peste nimicnicia noastră. A ne delega libertatea e adevăratul deicid. 

„Modernitatea antropocentrică” (dacă eticheta lui Baconschi rezistă analizei) nu e blamabilă pentru că e antropocentrică, ci pentru că, asemenea îndelungii noastre istorii teocentrice, e centrică. Geometria universului nostru mental e problema – nu ocupantul nediferențiabil al centrului. Orice idolatrie (aroganța de a susține că centrul e altceva decît o ficțiune) e criminală. 

Lăiu, Coman, Cristescu (nicio diferență) trăiesc cu maximă solemnitate într-o lume pe dos – pretind că fac știință cînd nu fac decît literatură, și fac pipi pe știință, considerînd-o doar literatură. Vor să pună frîu Duhului, și pun pumnul în gura adevărului. Niște bezmetici înfundați căpos în beznă. Pînă și medievalii – oamenii evului întunecat – trăiau în carnaval doar o zi pe an. Capsomanii aștia cu aere (scuze, spiritualitate) sînt niște paiațe nonstop.

Ilarie Macariopolitanul, calugăr atonit și ierarh filetist bulgar.

Risipitor e Tatăl. Isus nu are de unde să se întoarcă. E aici. Sînt eu, ești tu, e atingerea noastră. Cerul poveștii e-n fiecare dintre noi. Dincolo e adînc în mine. Acolo, pe Horebul lăuntric, se descoperă Dumnezeu. Acolo, în catedrala scufundată, săvîrșește Logosul liturghia drumului deschis, a apropierii îndrăznețe, a universului întors în sine. 

Dumnezeu ca obiect libidinal – ca interminabilă căutare – ca dor – ca drum – ca mare deschisă – ca destin (niciodată destinație) – e setea – e dorința – e viața însăși. Cînd omoară în sine pasiunea, curiozitatea, Augustin e sinucigaș.

Mint cei care spun că săptămîna nu e motivată astronomic – iși are rădăcinile în cerul antic.

Sigismund de Luxemburg – adevăratul inventator al lui Dracula.

Pisicile mandelbrotiene ale lui Louis Wain. Pollock, care vrea să vezi fractalul, nu ce-i în capul tău, în pînzele lui. “Arta abstractă” e un misnomer – nimic nu e mai concret decît hățișul textului, fractalul inepuizabil.

Perihoreza poveștilor. Hora și întrepătrunderea narațiunilor – divinul și umanul la Grigorie de Nyssa, măștile divinului la Ioan de Damasc, dumnezeu și lumea la von Balthasar, de Lubac sau Ratzinger. Și, numai ca să fac pentru a nu știu cîta oară bîză de pătratul aurician, credința și necredința în gîndirea polihronică.

E timpul să îl dăm pe Isus jos de pe cruce (da, ultima demantelare incorectă politic), să-l lăsăm liniștit în mormînt, să se odihnească. Moartea lui Dumnezeu e cea mai bună veste pe care o putem primi. Toți sîntem, după chipul Lui, arderi de tot.

Dragi adventiști, sărbătoriți așteptarea. Fiți fericiți că Domnul întîrzie. Existați pentru că n-a revenit încă. Și bucurați-vă dacă adventismul iși găsește și el crucea, altarul, ultima suflare. Marea e deschisă. Nu-i de cristal. Dar corabia e făcută din toate crucile de pe lume.

Într-un fabulos episod tragicomic, la intersecția politicului cu religiosul și academicul, am avut șansa, prin 2002, să-l ascult pe inclasabilul George Pruteanu recitînd din originalul Comediei. Spuma de intelighenție adventistă din jurul meu se înfruptau din pizza și Cola, vorbind între ei. 

Consubstanțiali cu diavolul si bunul dumnezeu.

Ateism impregnat de duh. Asteismul lui Șerban Foarță.

Clerul e adesea doar o turmă de recitatori interziși spiritului.

Secolul lui Dante e secolul lui Rumi (traducerea e a lui Franklin D. Lewis):

I died to mineral, joined the realm of plants 
I died to vegetable, joined animal
I died from animal to human realm
So why fear? When has dying made me less? 
In turn again I’ll die from human form 
only to sprout an angel’s head and wings 
and then from angel-form I will ebb away 
For All things perish but the face of God 
And once I’m sacrificed from angel form 
I’m what imagination can’t contain. 
So let me be naught! Naughtness, like an organ, 
sings to me: We verily return to Him
Know that death – the community’s agreed –
is like the fount of life in darkness hid

Convivium / conbibium. Bînd împreună, trăim împreună. Frîngem pîine (ne omenim), adîncim fractal omenia.

Nu mai am roșcove. Mi-au rămas roșcovanele. Roșcovanele lui Dante Gabriel Rossetti. 

Mandelbrot zice că fractalii sînt “the art of roughness”. Încep să facă sens „asprele galbe” ale „muntelui de gînd” voiculescian. Nu doar Wain l-a anticipat pe Mandelbrot. 

La sfîrșitul secolului XVIII, pe cînd parizienii reinventau revoluția, Hegel și Hölderlin, colegi de seminar, îl citeau pe furiș pe Kant.

Veșnicia e simandicoasă și plicticoasă ca danturile hipercorecte ale americanilor. Piccarda e singura pe care Dante o recunoaște în paradis (în cercul lui cel mai umil). Sufletele se alterează pînă la irecognoscibil in raiul dantesc, desfigurate de beatitudine.

Creștinismul e, de la început, situat polemic în interiorul evreității – ca evreitate care se deschide și, de aceea, ca negație a evreității. Nu e singular, sînt și alte evreități deschise, dar e singura care îl coboară pe Dumnezeu din cer ca să-l îngroape pe Yahweh.

Vă rîdeți de pupătorii de moaște, dar umblați cu oasele lui Dumnezeu prin lume, tot sperînd că le va săruta cineva, trezindu-le din nou la viață. 

Poți fi om universal pierdut în cel mai uitat cătun din lume. Așa cum poți fi provincial în biroul oval.  

Canonizarea e creatoare de iluzii dublu pernicioase: în primul rînd că te face să te simți proprietar pe un domeniu de umanitate care aparține, evident, umanității; și te ispitește cu autoritatea idolatră de a redefini generalul uman în termenii unei particularități – limbă, sînge, crez. Mai mult decit ateu sînt anticanonic. Pentru că singurul canon care ne este dat e să reinventăm canonul. Nimic nu e mai absurd în creștinism decît pretenția că canonul s-ar fi încheiat vreodată. 

Toți sîntem păgîni în bucătărie, pe veceu și – mai ales – în pat. Toți avem același canon de visuri. 

Sînt om profesionist, amatorilor!

Dumnezeu e mai viu decît oricînd. Descifrăm universul, în toate infiniturile lui. Creăm inteligențe. 

Paul Celan, tradus imperfect (știu, e un pleonasm) de Nora Iuga:

Vi s-a dat în mînă:
un Tu, fără de moarte,
în care orice Eu s-a regăsit.
Voci fără vorbe se-nvălmășeau
împrejur, forme
ale golului, totul intra în ele amestecat
și dezmestecat
și iarăși
amestecat.

Erau și numere
împletite în cel
nenumărat. Unul și o mie și ce
era înainte și înapoi
mai mare decît el însuși, mai mic, –
pîrguit și preschimbat
în urmă și după –
într-un
niciodată înmugurit.

Cele uitate întindeau mîna
după cele de uitat, continente,
sentimente,
înotau,
se scufundau și înotau. Columb, cu
brîndușa de toamnă în ochi, uitată de timp și floarea
de mamă,
ucidea
catarge și vele. Totul ieșea în larg…

exPERiment emPIRic PERatologie PERicol PERipatetic PRIm PIRat PREț PORnografie

Dante ca poet al exilului. Un imigrant de orice religie poate să fie de o mie de ori mai creștin decît căcăciosul ostentativ de Viktor Orbán. 

Apropo de Vanni Fucci: nu e Isus cel mai mare simoniac din toate timpurile? A furat slava templului de la Ierusalim. Ba chiar ne-a adus foc din cer. A și murit străpuns de șarpe. Prometeu – alt crucificat, cu ficat resurecțional, creator al omului de lut.

Atei sînt cei care batjocoresc cartea naturii și transformă spațiul libertății – povestea – în închisoare. Scîrbavnici adoratori ai lanțurilor, fundături rușinoase ale universului ce sînteți! Dumnezeu e-n mine și vă dă bucuros dracului.

Dante scrie Comedia si ca răzbunare – revenge porn creștin.

Cu plecăciune zic: Fuck you, Dante! Înfiptu-ne-am ochii în suflețelu’ tău gri și l-am găsit obsedat de propria reflecție. Ne-am recunoscut în el, satisfăcuți și etern frustrați, pe noi înșine – plați ca apa plată, înguști ca orizontul și, slavă Domnului, adimensionali ca Dumnezeu atoateîncăpătorul. 

Universul lui Dante este enantiomorf, speculativ, sinecdohic. Un univers dialogic și, ca să-l fericim pe Edi, dialectic.

Centrul Pămîntului nu are masă – e de altfel un punct imaginar. Gravitația Pămîntului e maximă pe suprafață. Invers, centrul unei găuri negre conține toată masa ei, gravitația fiind infinită în imediata lui vecinătate. Suprafața găurii negre e imaginară. Gaura neagră ca inflație narcisiacă a centrului.

Pînă și găurile negre se evaporă, ne spune Hawking. Cum? Prin revoluția periferiei împotriva centrului. 

Dante și Dumnezeu sînt doi îndrăgostiți care se pierd unul in ochii celuilalt. E ăsta creștinismul pe care îl vînd bisericile? Doar ateul stă ochi în ochi cu Dumnezeu.

PS N-aș fi zburat nicicum dacă n-ar fi fost pe-aproape taranlogic, Ibrian, Arcadia Solum, Daniel Ion, Doina și Gemma. Le mulțumesc.

PPS Dacă universul imaginat de Dante în Comedie e hipersferic, personajul Dante nu îl străbate de-a lungul unui diametru, ci urmărind un meridian. Suprafața hipersferei este un volum. Cerul Cristalin ar fi sfera ecuatorială a lumii cu poli hiperlumești. Personajul Dante nu trece în niciun moment prin centrul lumii lui. Dar centrul lumii lui – imaginația autorului Dante – îl și o conține. 

Drept recompensă, îmi acord o vizită în superba expoziție pe teme dantești găzduită de biblioteca Universității Brown.

Homo sapiens: de la leu la oaie – 2

Zbor în bătaia săgeții (pars pro toto)

Cît de creștin e cerul lui Dante? Știți cumva care au fost numele nevestei și copiilor florentinului rătăcitor? Că sigur o cunoașteți pe amanta lui siderală. E oare creștină lumea asta a amorului curtean, în care căsătoria e mai degrabă un impediment în calea iubirii decît grădină a deliciilor? Nu-i plin iadul dantesc de creștini – de la papi și anti-papi la apărători ai creștinătății? Vanni Fucci însuși fusese, ca Dante, guelf, doar că dintr-o facțiune rivală. Și e creștinește să-ți lingușești patronul ghibelin, asigurindu-i un loc in paradis? Nu cumva Comedia e comedie și pentru că persiflează cerul creștin? Ce poate fi mai necreștin decît să-ți vrei privirea înfiptă în Dumnezeu? N-a spus Isus că e mai ferice de cei ce n-au văzut și au crezut?

Un alt aspect, strict geometric de data asta, al erorii lui HRP constă în ignorarea faptului că sfera divină (care e, în interpretarea lui, proiecția tridimensională a unei hipersemisfere) cuprinde sfera umană. Asimetria aceasta face imposibilă lectura hipersferică a universului dantesc. În plus, centrele celor două sfere lipite și curbate într-o a patra dimensiune nu pot fi – niciunul – centrul hipersferei astfel formate. Cele două centre concurente – Diavolul și Dumnezeu – sînt, în hipersfera lui Patapievici, poli descriind diametrul ei, de-a lungul căruia călătorește vizionarul dantesc. Universul lui HRP nu e nici diavolocentric, nici teocentric. 

Geometria sferei, ca obiect topologic (deci generalizînd la orice număr de dimensiuni), este trinitară. Două adimensionale puncte îl implică, în hora lor, pe al treilea – centrul, mereu virtual (centrul unui interval, al unui cerc, al unei sfere etc. e un punct imaginar). Dacă dăm consistență centrului, realizînd toate dimensiunile mărginite de sferă, nu putem forma sfera de rang dimesional mai înalt decît alipind două sfere identice (un cerc din două segmente de dreaptă, o sferă din două discuri etc.). Cu fiecare rostogolire într-o nouă dimensiune perpendiculară, centrul sferei – nuntit cu un alt centru – devine pol. Și fiecare sferă, indiferent de numărul de dimensiuni în care e definită, are un centru imaginar.

Dacă Patapievici ar avea dreptate geometric, s-ar înșela cu siguranță teologic – lumea Comediei n-ar fi creștină. Pentru că centrul fantezist al universului dantesc e Dante însuși – imaginatorul, autorul care își transcende textul. Dumnezeu e, la Dante, autorul care imaginează universul – dincolo de Sfera Cristalină, personajul Dante călătorește în mintea lui Dumnezeu. Care încape, fără probleme, în mintea lui Dante. Universul Comediei nu e o hipersferă, ci o mise en abyme. Și a fost anticipat (cu peste un mileniu și jumătate) de un păgîn ca Chuang Tzu – cel care se întreba dacă nu cumva era el însuși visul fluturelui care se crezuse în vis.

E deja un secol de cînd am început să pricepem că centrul universului este (dacă universul e omogen și izotrop) în afara universului, indiferent din ce punct al universului este privit. De unde ne crezuserăm buricul lumii, am descoperit că buricul lumii nu e de găsit. Cosmologia modernă este însă, încă, una a privirii – nu cunoaștem universul decît ca studiu al luminii. Și de aceea, una a privitorului – singurul centru al lumii de care avem știință. Alchimia asta spectaculoasă a centrului și a periferiei coincide, în parte, cu povestea creștinismului. Și, cu siguranță, cu universul dantesc. 

Asta e singura transcendență care ne este dată: cînd lumea mea se revarsă peste lumea ta, noi – foști centri imaginari ai lumilor noastre – devenim, excentric, polii unei noi lumi care cîntă lauda unui același nou centru imaginar. Doar acceptînd renașterea centrului ca periferie putem găzdui o lume mai mare decît noi inșine. D-aia, Dumnezeu (ca și Diavolul) e mereu imaginar. D-aia, născuți din atracția irezistibilă și irealizabilă a doi poli, sîntem fiecare dintre noi centrul imaginar al propriei hiperlumi. D-aia, nimic nu e mai trist pe lume decît un părinte care n-a învățat niciodată că nu mai e centrul lumii.

Tot d-aia, Dante și-a scris Comedia în terține perfect concatenate – fiecare vers de mijloc rimează cu versurile care mărginesc următorul cerc de versuri. Apropo, dacă vreți să citiți inteligent universul dantesc, faceți-o în compania unui medievist serios, ca regretatul Richard Kay de pildă (“Dante’s Empyrean and the Eye of God”, Speculum 78.1 2003, 37-65). În rest, știm deja ce-a vrut să spună poetul.

ULTRAJ 

în peisajul ambetant al
realităţii fante se deschid
uneori prin care peste noi
curge lumea lui dincolo 

mă întreb dacă vreodată
ca-n răsturnarea unei
clepsidre curgem şi noi
fantastic spre dincolo

PS Ca să vedeți că nu doar fizicienii fac boacăne cînd trec în a patra dimensiune, am comis o greșeală geometrică în textul de mai sus. Găsitorului, recompensă!

Zbor în bătaia săgeții (pars fecunda)

Am vrut de fapt să scriu despre păcatul de neiertat al creștinismului – înfierarea poftei ochilor (pe care Augustin o înțelege și ca libido noscendi, înjurînd-o ca venenum curiositatis). Dar Duhul bate oriîncotro vrea; și încurcate sînt căile Domnului. Așa că am sfîrșit – vorba vine, căci orice lectură deschide posibilitatea altor lecturi, într-un labirint fără ieșire – citind Viața și Opera lui Cristian Tudor Popescu. Mă atrăsese talentul lui de documentarist al argoului macariopolitan. Dar, în mijlocul distracției, m-am trezit aruncat – mirare!? – într-o problemă de hermeneutică.

Într-unul dintre texte, CTP se dedă pervers la o bucată de exegeză shakespeariană: vrea să rezolve misterul unei ziceri hamletiene despre încadrarea psihismului în roza vînturilor. Pentru asta apelează fermecat la – tam-tam – I Ching. Îi iese așa de bine pasiența – se potrivește atît de bine interpretarea cu textul – că uită să se întrebe cum dracu’ ar fi putut Marele Will, oricît de mare, să se familiarizeze cu vechile doctrine chinezești decenii înainte de prima apariție occidentală a celebrelor trigrame (iezuiții, bată-i vina!). Cei care se chinuie, în același punct al operei, să-l facă pe Shakespeare militant în revoluția coperniciană au măcar avantajul posibilității cronologice (și al unei oarecare vecinătăți geografice). CTP dă voios cu mașina timpului în baltă. 

Episodul ăsta de jubilație întreruptă mi-a amintit de o altă tîmpenie protocronistă (cum bine i-a zis Laszlo Alexandru) – cartea lui Horia-Roman Patapievici despre topologia universului dantesc (Ochii Beatricei). Pe scurt, fizicianul nostru specialist în apărarea fibrei creștine a Europei sugerează (cum au făcut vreo doi și înaintea lui) că lumea imaginată de Dante în Comedìa e de forma unei hipersefere (echivalentul cvadridimensional al sferei, care e echivalentul tridimensional al cercului, care e echivalentul bidimensional al intervalului). Iar această performanță geometrică s-ar datora tocmai cultivării unui mod de gîndire (metafizicalismul grec botezat în întunericul creștin) căruia modernitatea i-ar fi pus cruce.

HRP se înșală pe toate planurile. Universul Comediei nu-i deloc musai glomic. Dante nu se citește cu Schweikart, Lobacevski, Bolyai, Riemann și Gauss pe masă (ci cu Virgiliu și Bernard de Clairvaux, la care adăugați cam totul, de la Homer la Toma și Bonaventura). Iar crucile nu-s niciodată definitive (cu atît mai puțin cînd sînt fictive). Modernitatea n-a tras niciun tren de gînduri pe linie moartă. Ne-a arătat doar că diferența dintre știință și artă nu e de neglijat. Dumnezeu e, ca cerul lui Dante, un obiect de artă.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

LOOPING

e vremea să mă împac
cu gîndul că am dintele în
sînge că mă cheamă mai tare 
prada din zare decît pajiştea
de sub picioare că singur prieten 
mi-e sufletul feroce vreau
să scap de teama de-a fi lup 

Asta e și lecția Comediei – că, pentru a-ți găsi întreg adimensionalul centru, trebuie să mergi mereu spre orizont. Doar întorcîndu-te în tine, trecut prin cercul lumii, te poți descoperi. Dante (căruia, apropo, îi sărbătorim tot anul viitor 700 de ani de la moarte) își sfîrșește, transumanizat, pelerinajul cu privirea înfiptă în Dumnezeu („presunsi / ficcar lo viso per la luce etterna”). Îl răzbună astfel pe Vanni Fucci, pe care îl lăsase în iad înlănțuit laocoonic cu degetele mijlocii înălțate sfidător spre Dumnezeu („le mani alzò con amendue le fiche”).

Zbor în bătaia săgeții (pars secunda)

Ei, ați aruncat vreun ochi în Scrisoarea lui Neacșu (care împlinește probabil anul viitor 500 de ani)? Ați remarcat că, dincolo de salutatio, textul ei începe cu și e ritmat de slavonismul i pak („și iarăși”, ca în crez – „și iarăși va să vie”) care trimite prin omofonie cu interjecția favorită a copilăriei multora dintre noi la pistolul din e-pistol-ă și din versurile blajiene citate emblematic (apropo, Paul Octavian e, in ciuda patronimicului, din Tecuci, deci de neamul moldovenilor)? Nimic din toate astea nu mi-a trecut prin cap cînd am scris poezia, prin 1997, sau zilele trecute, cînd am comentat-o în primul episod al acestui zbor riscant. De unde se vede că, mai în joacă, mai în serios, și autorul poate găsi în text chestii pe care nu le-a pus acolo – textul are intențiile lui (intentio operis, după vorba lui Eco).

Cum se întîmplă asta? Cum scapă textul de sub controlul autorului, trădîndu-l? Cum se instalează insidios decalajul între ce vreau să spun și ce spune textul meu de capul lui? Orice text rezonează în intertext (din care face parte, cu povestea lui, și cititorul), se amplifică, se contaminează – ceea ce, tocmai pentru că este inevitabil, face importante limitele interpretării. Altfel, totul e ecou, reverberație. Glasul infinit răsfrînt al textului e cacafonie, vacarm. Armonia – sensul – se naște tocmai din limitarea spectrului interpretărilor. Spiritul, care ne face prea ușor să cădem în beția hermeneuticii, trebuie rafinat – adevărul ne face liberi doar cind îi tatonăm granițele. Dacă toți au dreptate, nimeni n-are dreptate. Dacă toate lecturile sînt posibile, nicio lectură nu este posibilă. Trebuie să tăiem potecă (drum îngust) prin jungla de semne. 

A permite unui text să însemne ce vrea oricine îl trivializează. Cînd rabinul îți spune că toate sensurile posibile ale textului sacru sînt intenționate (de text, adică de Duh, dacă nu de autor), își bate joc și de text, și de tine. „Principiul apotelesmatic” e o glumiță postmodernă – la fel ca împleticitul pe patru cărări al exegezei patristice (‘tu-ți pătratu’). Textele au și ele gravitație. Lăsate de capul lor (și al episcopilor), tind să acumuleze atîtea sensuri că nu mai dau nicio lumină. Texte vorace, canibalizează orice alt text. Și nu doar din posteritatea interpretativă, ci și din anterioritatea creației – texte construite din și pe alte, multe, texte. Noduri într-un vast univers textual. Da, asta vreau să spun: Biblia este o gaură neagră.

Așa cum știți însă, găurile negre suferă de frumusețea imposibilă a curburii infinite. Ba chiar asta e lecția lor – transgresarea limitei. Asemenea texte, încărcate de autor și/sau de tradiția interpretării cu ambiguitate, poartă un nume potrivit și cuprinzător – „literatură” (litera care o ia pe arătură). Da, asta vă tot spun: Dumnezeu e literatură. Miezul de tăcere al oricărei povești e golul de forma omului din orice zeu.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

până la ceva mai bun îţi
urez să te întorci devreme acasă
la coarnele jertfelnicului şi ale plugului
înainte de a fi ajuns la nadirul
logicii acarobice
unde nici suinelor
nu le rămâne o roşcovă

(din Traiste şi Pontice)

Epigrama asta îi aparține lui Florin Lăiu. A încheiat cu ea, ludic, un email pe care mi l-a trimis acum vreo zece ani. Trimiterea e, evident, la parabola fiului risipitor – „acarobic” e o invenție pe baza numelui semitic al roșcovei; dar și (în falsa indicație a sursei) la Ovidiu – Florin știe că polihronu e tomitan. Coarne – ca demarcări teritoriale și memoriale – aveau într-adevăr și altarele antice (vezi, în treacăt, aici). I-am răspuns că ”cel care trebuie să se întoarcă e Dumnezeu. El e fiul risipitor.” Pentru că parabola e obiect literar prin excelență, făcut tocmai pentru a-și înmulți sensurile (vezi capitolul relevant din cartea lui Pleșu despre Parabolele lui Iisus, subintitulată adecvat Adevărul ca poveste, dar și capitolul anterior – „Misterul ușilor închis-deschise”). Tot lui Florin Lăiu i-am spus, tot acum un deceniu, „sînt o corabie în bătaia Duhului”. Rămîne doar să adaug că acasă e, în lumea de după Cruce, oriunde sînt eu și-ncă unu’ sau doi; că doar fiarele mai au coarne; că penița e plug de-ajuns (orice sator se-nvîrte-n operă) și că nadirul sau zenitul sînt doar efecte de perspectivă – se plimbă cu mine prin lume.

Atunci, ce suntem?… mă întreb
Mai decât toate deosebi,
eterne căutări de-a ne iubi…
De ne-am găsi, am şi muri,
ca două stele ce s-ar stinge
În clipa-n care s-ar atinge…

Le-ați recunoscut – dintr-o celebră poezie a lui Benone Burtescu (frate mai mic al bunicului meu matern care, spre deosebire de bunicul meu și încă un alt frate mai mare, a fost dat afară din seminar pentru că și-a ascultat inima mai mult decît superiorii). Dacă răsturnăm tabloul, transformînd orizontala în verticală (ca în exegeza creștină a Cîntării cîntărilor), Benone e în strofa asta în pericol să se dea în vileag ca psalmist arghezian. Căutarea amantului divin e conținutul autentic al oricărei spiritualități. Drumul religios al omului e suspendat în interogație. 

Limitele interpretării sînt pînă la urmă limitele rațiunii întoarse în ea însăși. Cînd le excedăm, facem – vital – artă. Vorba vorbei lui Pompei (raportată de Plutarh): „E musai să navigăm, să trăim nu-i musai”. Așa că, în versurile lui Radu Stanca, vă zic și eu vouă:

Încolăcit în mine
Ca iedera pe sârmă,
Străbat fără de cârmă
Pustietăţi marine.