Cultura credinței, științei, ca formă de adaptare, coping

În aspectele mundane, cunoașterea empirică și pragmatică este aplicată în mod necesar. Dar în aspectele subiective, culturale, metafizice?

Oamenii gândesc succesiunea evenimentelor din viață, au memorie și transformă creativ aceste relatări în istorie, narațiuni sau mituri. Este specific lor.

Care este raportul dintre epic, liric, spiritual? Poate că nu sunt decât o oglindă a ființelor umane cu voință și comportament, motivate afectiv și în care ființa umană gânditoare, pune sens, semnificații.

Și atunci, care este deosebirea dintre știință și credință în acest domeniu al culturii și subiectivității?

Credința ia de bune, ad literam, propriile creații, conținutul lor, le proiectează asupra unui tărâm imaginar și extrage semnificații și sens, investite cu autoritate divină absolută.

Știința face efortul de a-și păstra luciditatea cu care se ancorează în obiectivitate. Totuși, nu putem ignora faptul că propria viață interioară este o realitate, așa cum oamenii sunt cât se poate de reali. Mai mult, interioritatea noastră are aspecte conștiente și altele, manifestate intermitent, dar cu prezență permanentă, de care nu suntem conștienți.

Visele, imageria, reveriile, iluziile, halucinațiile, delirul, par să izvorască din acest depozit; mai mult, ele par să joace un rol fundamental în reglare, adecvarea, adaptarea individului, eului, la existență, lumea exterioară, naturală sau socială. Specialiștii consideră că mare parte din aceste manifestări au caracter compensator, iar atunci când echilibrul este depășit, devin manifestări numite patologice, fiindcă relația cu realitatea este pierdută. Par a fi un refuz adresat unei realități devenită insuportabilă, pentru supraviețuire biologică. 

Acesta ar fi modelul individual de reacție.

Dar colectivitățile, națiile, societatea, cum se autoreglează, adaptează. Desigur, o fac prin membrii lor individuali, dar prin acceptare, instituționalizare, tezaurizare sub formă tradițională, culturală, devin bunuri universale. Unele sunt reacții normale, creative, cu efect benefic și indispensabil. Altele pot fi malefice, profund anacronice și dăunătoare.

Artele, ideologiile, credințele religioase, miturile, fac parte din arsenalul de supraviețuire și adaptare ale umanității. Ca și în cazul individului, nu vom confunda conținutul acestor creații devenite realități, cu rolul, funcția lor. De asemenea, rolul lor adaptativ ține atât de calitate, dar uneori, de cantitate, dozare, intensitate, granița dintre normalitate și patologie socială fiind un continuum.

Artele devin, în mod insidios, decadente și kitsch-oase. Intuițiile devin doctrine, care se transformă în dogme, iar acestea se instituționalizează și pot produce înstrăinare, chin, tortură, durere, transformându-se în opusul lor dătător de speranță, iubire, confort. Miturile, metamorfozate urban, crează monștri horor.

Reținem: conținutul acestor manifestări vorbește despre inițiatorul și creatorul lor – ființa umană – dacă ne păstrăm luciditatea analitică și nu devenim părtași contaminărilor aculturative.

În patologia medicală, inclusiv psihiatrică, se vorbește despre refugiu în boală, este sesizată o relație (in)conștientă de cointeresare între natura și intensitatea suferinței, în coroborare cu beneficiile și interesele legitime și legale ale pacientului. Simularea și disimularea sunt realități, care trebuie semnalate, cel puțin cu titlu de suspiciune. Dincolo de pierderea unor drepturi profesionale induse de o suferință, sau adjudecarea unor drepturi pecuniare, dificultățile existențiale, fatalitatea unor amenințări copleșitoare, sentimentul disperării, dificultatea acceptării unor pierderi afective, relaționale, valorice, determină persoana la atitudini strategice de coping, poziționare pentru a face față, pentru ca existența să fie modelată ca acceptabilă. Când acest lucru devine imposibil, poate fi modificată condiția nucleului personalității, a propriului eu care refuză o realitate inacceptabilă și se detașează psihotic de ea, preferând alta halucinator – delirantă.

S-a constatat că forma și conținutul halucinațiilor, temelor delirante, chiar ale tablourilor bolilor, se modifică cultural, cu epoca istorică, localizarea geografică, trăsăturile etnice și culturale – deși analitic, diferă doar prin conținut – paternul, arhetipurile și funcțiile lor rămân universale.

Prăpastia, contrastul tensionat dintre potențialul, idealul posibil, dar niciodată tangibil, și realizarea unui compromis între contrarii, a frustrărilor angoasante, a platitudinii terne, a rutinei prozaice care pare să se impună ca o pecingine ubicvitară, caută debușee, găsite în formele cele mai vulgare ale comportamentelor escapiste, până la formele cele mai sublimate și sofisticate, trecând prin tradiții, convingeri, modele, forjate de-a lungul mileniilor.

Astfel, ar trebui poate să ne întrebăm, dacă în schimburile sociale, tezaurizarea tradițiilor, acumulările și evoluția culturală, nu se regăsesc – la nivel de colectivitate, în forme sociale – mijloacele și reflexele personale de adaptare și reacție, descrise mai sus.

În acest caz, ar putea producțiile culturale, artele, formele spirituale ale narațiunilor cuprinse în basme și legende folclorice sau culte, literatura de ficțiune, credințe și mituri, să fie mijloace complexe și sublimate de adaptare socială, culturală, spirituală, la condiția umană? Aceasta este confruntată cu limitări multiple, cu drame și tragedii, neputință, suferință și moarte, dar are la dispoziție potențialul atâtor măreții, frumusețea atâtor împliniri, degustarea voluptuoasă a bucuriilor și clipelor de fericire. 

În finalul acestui demers interogativ, voi pune întrebarea fundamentală care mă frământă. Medicii și psihiatrii au un criteriu grosier, dar foarte pragmatic, de a distinge între formele de graniță ale tulburărilor și diagnosticul pozitiv al unei afectiuni psihiatrice grave. Modifică aceasta comportamentul pacientului sau este doar o manifestare abstractă, sporadică? În acest context, prin extensie, și pe bună dreptate, ne-am putea întreba, dacă nu cumva, convingerile literaliste, fundamentalismul radical, fanatismul religios, în măsura în care modifică în mod extrem stilul de viață și comportamentul, devin asociale sau chiar antisociale și criminale, prin promovarea terorii mai mult sau mai puțin subtile sau brutale, nu sunt de fapt, forme de patologie culturală, spirituală – adevărat delir, psihoză culturală.

Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Vulnerabilitatea in fata adictiilor

Se pare ca felul in care functioneaza creierul nostru ne face sa fim vulnerabili la adictie, atat chimica cat si comportamentala. O anumita satisfactie sau recompensa asociata unui comportament este interpretata de creier ca ceva ce merita repetat. In momentul in care se produce aceasta interpretare se activeaza principalele circuite de recompensa care sunt formate din proiectii dopaminergice din ventral tegmental area (VTA) inspre nucleus accumbens (Nac) si alte structuri prozencefalice.

De exemplu, actiunile utile pentru supravietuire cum ar fi mancatul, bautul, interactiunile sociale si sexuale, activeaza circuitele de recompensa. Problema este ca drogurile la fel. In acest fel, se considera ca dificultatea sau uneori impotenta in lupta cu drogurile se datoreaza incapacitatii creierului de a deosebi intre actiunile utile sau distructive care activeza aceste circuite pentru ca orice actiune este vazuta ca ceva ce trebuie repetat.

Mai mult decat atat, activarea acestor zone din creier pe baza de droguri este mult mai puternica si are ca efect schimbari celulare si moleculare adanci (uneori ireversibile) care contribuie la mentinerea adictiei.

La inceput spuneam ca adictia poate fi atat chimica cat si comportamentala. La momentul de fata sunt studii care certifica ca ludopatia (adictie comportamentala) activeaza aceleasi circuite de recompensa ca si drogurile chimice. Pe aceasta baza se face ipoteza ca tehnoadictiile (Internet, calculator, televizor, telefoane mobile, etc.) ar activa aceleasi zone cerebrale, dar este nevoie de investigatie pentru confirmare.

Exista cateva criterii care ajuta la detectarea adictiei comportamentale (care poate fi de multe feluri):

salience: means the behavior becomes the most important activity in a person’s life and tends to dominate his or her thinking, feelings and behavior.

mood modification: refers to the emotional effect the behavior has on the individual which often serves as a coping strategy and is reported as the arousing ’’rush’’ or the numbing or the tranquilizing ’’escape’’ the behavior provides.

tolerance: the process whereby increasing amounts of the behavior are required to achieve the former mood-modifying effects, often meaning greater periods of time are spent engaging in the behavior, and/or there is a desired escalation in the intensity, recklessness, destructiveness, and ego-dystonic nature of the behavior.

withdrawal symptoms: the unpleasant feeling states and/or physical effects (e.g. the shakes, moodiness, irritability) that occur when the person in unable to engage in the behavior.

conflict: references discord between the person and those around him or her (i.e., interpersonal conflict), conflicts with other activities (i.e., social life, work, hobbies, and interests) or from within the individual him- or herself (i.e., intrapsychic conflict and/or subjective feelings of loss of control) that are concerned with spending too much time engaging in the addictive behavior.

relapse: addresses the tendency for repeated reversions to earlier patterns of excessive behavior to recur and for a common return to the most extreme patterns of excessive behavior soon after periods of control.

Ca sa nu-mi pierd obiceiul deja bine intemeiat, mi se pare repugnant felul in care diferite culte religioase demonizeaza unele adictii, pe cand altele nu sunt bagate in seama. Se organizeaza diferite actiuni pentru combaterea tutunului, pe cand dependenta de retele sociale, mobile, etc. este musamalizata. Sau ma gandesc la nuntile adventiste in care lumea se imbuiba cu prajiturele si coca cola, dar nu, droguri dezgustatoare ca alcoolul sau tutunul nu se consuma.

Mi s-a parut interesanta aceasta prezentare a lui Edi in care spune ca atunci cand te preocupa problemele aproapelui si ale lumii scapi de anumite baiuri. Cred ca o viata echilibrata din punct de vedere alimentar, social, sexual reprezinta o anumita aparare in fata adictiilor. La fel cred ca cei care trag liniute sau consuma alte droguri au cu siguranta motivele lor care ii imping spre autodistrugere. Poate ca undeva in dezvoltarea personala comportamentele utile sunt afectate in anumite feluri, ceea ce poate duce la o vulnerabilitate si mai mare in fata adictiilor.

Cred ca ’’veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi’’ se refera la libertatea tot mai mare care provine dintr-o cunoastere tot mai ampla a naturii umane, a corpului uman, a conditiilor care ne fac mai fericiti sau impliniti, etc.

P.S. Imi pare rau ca prezint surse in spaniola, dar cred ca la o cautare serioasa puteti gasi informatia si in alte limbi.

Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!

Provocarea matematica a lui Darwin – II

Asadar, avem o populatie de veverite formata din mai multe specii sau sub-specii, care s-au diversificat prin mutatii aleatorii. Patru nucleotide in grupe de cate trei formeaza 64 de combinatii, care codeaza 20 de aminoacizi. La fiecare ciclu de reproducere, se produc recombinari minore in ordinea nucleotidelor. Deci se schimba lanturile de aminoacizi din proteine. Veveritele sunt facute din proteine. Veveritele se schimba. Restul stim de la Darwin.

Incepand din Pleistocenul timpuriu (peste 2,5 milioane de ani) veveritele s-au diversificat prin acest proces. Asa ne spun biologii. David Gelernter, profesor de informatica la Yale, spune ca nu este posibil.

Gelernter considera ca are un argument zdrobitor intr-un experiment publicat de Douglas Axe in the Journal of Molecular Biology: “Estimating the Prevalence of Protein Sequences Adopting Functional Enzyme Folds” (Axe, J Mol Biol 341, 1295-1315, 2004). 

Axe a supus la mutatii aleatorii o enzima (penicilinază) care confera rezistenta bacteriilor prin inactivarea antibioticelor din familia penicilinei. Scopul a fost sa identifice frecventa secventelor de 10 aminoacizi rezistente intre toate mutatiile obtinute. Concluzia lui a fost ca numai 1/10^64 din secventele rezultate au fost funcționale. 

Inapoi la Gelernter.

Douglas Axe did a series of experiments to estimate how many 150-long chains are capable of stable folds—of reaching the final step in the protein-creation process (the folding) and of holding their shapes long enough to be useful. (Axe is a distinguished biologist with five-star breeding: he was a graduate student at Caltech, then joined the Centre for Protein Engineering at Cambridge. The biologists whose work Meyer discusses are mainly first-rate Establishment scientists.) He estimated that, of all 150-link amino acid sequences, 1 in 1074 will be capable of folding into a stable protein. To say that your chances are 1 in 1074 is no different, in practice, from saying that they are zero. It’s not surprising that your chances of hitting a stable protein that performs some useful function, and might therefore play a part in evolution, are even smaller. Axe puts them at 1 in 1077. In other words: immense is so big, and tiny is so small, that neo-Darwinian evolution is—so far—a dead loss. Try to mutate your way from 150 links of gibberish to a working, useful protein and you are guaranteed to fail. Try it with ten mutations, a thousand, a million—you fail. The odds bury you. It can’t be done.

Trec peste faptul ca Gelernter extrapoleaza rezultatele experimentului pe o secventa de zece aminoacizi la orice mutatie si orice proteina, ignorand concluziile altor experimente. Din 2004 s-au intamplat multe, printre altele problema globala a bacteriilor care au evoluat rezistenta la antibiotice. Dupa Axe, fenomenul nu ar trebui sa existe pentru ca orice mutatie in genele care codeaza penicilinaza ar trebui sa duca la rezistenta scazuta fata de antibiotice. Problema a generat insa interes pentru experimente similare cu al lui Axe si o simpla cautare pe Google este suficienta pentru a le gasi. 

Ofer doar primul titlu obtinut la prima cautare. 

Plasmid-Mediated Resistance to Third-Generation Cephalosporins Caused by Point Mutations in TEM-Type Penicillinase Genes. 

Abstract

(Sariti la ultima fraza daca nu aveti rabdare).

Infections due to strains of Klebsiella pneumoniae, Escherichia coli, and Citrobacter freundii resistant to third-generation cephalosporins have been observed recently in France and the Federal Republic of Germany. This resistance phenotype is due to the production of new plasmid-mediated, broad-substrate-range β-lactamases designated TEM-3 to TEM7. DNA-DNA hybridization analysis with a probe specific for TEM-1 indicated that the corresponding genes blaT-3 to blaT-7 were variants of the structural genes for TEM-type β-lactamases. In the present studies, a 2.5-kilobase BamHI plasmid DNA fragment encoding TEM-3 was cloned in E. coli, and the entire nucleotide sequence of blaT-3 was determined. The deduced amino acid sequence of TEM-3 differed in two positions from that of the TEM-2 enzyme: lysine (TEM-3) was substituted for glutamic acid (TEM-2) at residue 104and serine (TEM-3) for glycine (TEM-2) at residue 238 in the numbering system of Ambler. Spontaneous mutants of TEM penicillinases with increased activity against third-generation cephalosporins were obtained in vitro by selection on cefotaxime or ceftazidime. It therefore appears that mutations in TEM-type β-lactamases contribute to resistance to new-generation cephalosporins.

Cum se explica rezultatul lui Axe?  Ne explica Arthur Hunt in Panda’s Thumb. Pe scurt, Axe nu a folosit mostra originara de penicilinaza ci cea mai instabila secventa intre mai multi cloni mutanti. Apoi a extrapolat rezultatele la tot lotul. E inutil sa adaug ca Axe nu a facut nici un experiment pe bacterii ci pe o enzima izolata. Gelernter suna intimidant cu cifrele lui si aerul de exactitate dar socoteala nu iese in viata reala. Cand ai de a face cu un domeniu atat de complex este mai bine sa dai expertului beneficiul indoielii.

Un prim raspuns la „Mathematical Challenges to Darwin’s Theory of Evolution”

Banuiesc ca atunci cand Dr. Nicu Mohanu este contrazis in cabinetul sau de un pacient (mai probabil pacienta) care stie totul de pe internet, raspunde ca stiinta medicala este ceva prea complex sa fie invatat pe Youtube.

Imi amintesc, de asemenea, (cu erorile inerente) ca un savant-putere ceausist a respins candva o dizertatie despre vegetarianism a prietenului meu Nicu, argumentand cu dispret ca lotul sau de observatie, vegetarienii AZS din Romania, nu merita atentia. Faptul ca lotul SDA fusese deja subiectul catorva studii in US nu pare sa il fi miscat pe profesorul ideolog.

Trec deocamdata peste problema stiintei de Youtube. Sa incepem cu ideologia.

„Filozoful” Stephen C. Meyer (isi aminteste cineva de procesul lui Galileo?) si “matematicianul” William Dembski au starnit anticipatiile entuziaste ale admiratorilor cand au promis sa fie martori la procesul din Dover (2005).

Spre dezamagirea lor, cei doi “savanti” au refuzat sa faca o depozitie, la sfatul avocatilor atei care lucreaza pentru Discovery. Teama avocatilor era ca judecatorul va ordona o subpoena pentru hartiile nepublicate ale celor doi si ale afacerii de la Discovery.

Michael Behe, care facuse deja depozitia, nu a putut da inapoi. Teama avocatilor s-a adeverit. Judecatorul (republican crestin) a ordonat subpoena pentru ciornele cartii Darwin’s Black Box si pentru manualul de Intelligent Design din Donver. A reiesit ca in spatele ambelor se afla o agenda ideologica. Putem doar suspecta ce ar fi iesit de la Discovery. Adeptii atei ai darwinismului social in US stiu bine de ce sponsoreaza creationismul.

Inapoi la stiinta de Youtube. Aflam ca un “om de stiinta” a citit cartea lui Dembsky si a vazut lumina. Mecanismele darwiniene actioneaza doar in interiorul speciei sau cel mult al genului dar nu explica macroevolutia. Vine in minte pacienta-stie-tot care spune doctorului ca “un mare om de stiinta” a demonstrat… bla, bla, bla. Nu domnilor, oamenii de stiinta nu il citesc pe Dembsky.

Mai departe, moderatorul cere o definitie a speciei. Aflam ca oricine stie ce este aia specie pentru ca oricine stie ca pisica e pisica. Intrebarea este: ce face pisica sa fie pisica?  Pisica este genul Felis, familia Felidae, ordinul Carnivora, s.a.m.d. Linnaeus a decis asa pe baza caracteristicilor comune sau diferite de ale altor grupe de animale. Este stiinta secolului XVIII. Se numeste istoria naturala  pentru ca descrie dar nu explica.

Darwin a plecat de la premisa ca orice progenitura, desi seamana cu parintii, se deosebeste de toti ceilalti membri ai speciei. Dupa Darwin, aceasta transformare continua duce, prin selectia naturala si izolarea reproductiva a populatiilor,  la speciatie.

Concluzia lui Darwin este teoretica. Darwin nu poseda un algoritm matematic care sa masoare schimbarea si, mai ales, nu cunoaste mecanismul ereditatii si al variatiei. Ceea ce se ignora, este faptul ca biologul modern poseda aceste scule.  El intelege bine mecanismul ereditatii si schimbarii si unitatea moleculara a lumii vii. De aceea, biologul clasifica formele de viata pe baza distantei moleculare.

Sa ne imaginam acum ca doctorul raspunde pacientei-stie-tot citindu-i un articol dintr-un jurnal de specialitate. Pacienta clipeste din ochi si isi aminteste ce clara era explicatia de pe Youtube fata de salata de cuvinte neinteligibila din jurnalul stiintific. In mintea ei, nici doctorul nu intelege ce citeste la fel cum autorul nu stie ce spune.

Va invit sa citim un paragraf frustrant din Journal of Evolutionary Biology.

The first three eigenvectors from the Principal components analysis (PCA) explained 7.7, 4.1, and 3.3% of variation, respectively, and largely separated all the groups except for the samples carrying divergent mitochondrial haplotypes in S. chuscensis (Fig. 3a). In line with F-statistics, S. aberti barberi and S. aberti kaibabensis were the most divergent populations, being clearly separated from all other samples by the first two eigenvectors.

Ca sa intelegem despre ce este vorba, voi cita dintr-un articol pe intelesul nostru din National Geographic.

When Arizona’s Grand Canyon formed, squirrels and other small mammals that had once been part of a single population could no longer contact and reproduce with each other across this new geographic barrier. They could no longer interbreed. The squirrel population underwent allopatric speciation. Today, two separate squirrel species inhabit the north and south rims of the canyon.

Fraza de mai sus putea fi scrisa la fel de bine de Darwin. Este un argument comun in Originea Speciilor. Veverita Aberti este raspandita pe o arie larga la sud de Grand Canyon. Veverita Kaibab se gaseste doar pe platoul Kaibab (32/64 km) pe marginea de nord. Este un exemplu intuitiv de evolutie prin izolarea unei populatii de restul speciei.

Si, bineinteles, contra-argumentul, tot intuitiv, este: pisica e pisica, veverita e veverita.

Insa stiinta este contraintuitiva.

Echipa de la JEB a izolat, de la semn de punctuatie la semn de punctuatie, propozitiile ADN raspunzatoare de caracteristicile diferitelor grupe de veverite Aberti, care populeaza partea de sud-vest a US. Apoi au cuntificat mutatiile care le separa. Cum ne asteptam, veverita Kaibab se afla la cea mai mare distanta moleculara de restul populatiei.

Mai departe.

Most notably, our results support earlier claims (disputed by mitochondrial data) that S. aberti kaibabensis, found only on the north rim of the Grand Canyon, is highly divergent from other populations. However, we also detected introgression of S. aberti kaibabensis DNA into other S. aberti populations, which likely accounts for the previously inferred close genetic relationship between this population and those south of the Grand Canyon.

Pe limba noastra, veveritoiul aventuros a continuat sa traverseze Grand Canyon in cautare de amor exotic, pana cand geologia a pus capat unor astfel de escapade acum 10.000 ani. Intelegem, caci si noi suntem mamifere. Mai putini sentimentali, autorii articolului le refuza veveritelor Kaibab dreptul de a se considera mai mult decat o subspecie.

Cineva va spune iarasi: deci pisica este pisica si veverita este veverita. Nu va grabiti.

The first three eigenvectors from the Principal components analysis (PCA) explained 7.7, 4.1, and 3.3% of variation… In line with F-statistics, S. aberti barberi and S. aberti kaibabensis were the most divergent populations, being clearly separated from all other samples by the first two eigenvectors.

Observati ca echipa compara si insumeaza vectori de schimbare lineara in secvente de ADN. Am trecut de la specie bazata pe suma unor caracteristici observabile la specie ca matrice algebrica.  Exista o matrice a populatiei de veverite si exista una a mamiferelor. Ambele sunt la fel de operabile, indiferent daca este micro sau macro evolutie.

Exista un „challenge” matematic al evolutiei darwiniene? Exista, si suntem inca departe de a-l rezolva. Cuantificam evolutia unei populatii de veverite, cuantificam evolutia unui ordin sau clase, dar suntem departe de un matrix universal al vietii. Insa daca vorbim de evolutie in general, problema este solubila.

Am vrut doar sa arat de la inceput ca discutia de la Hoover este paralela cu stiinta. Insa ne ofera iluzia ca intelegem. Din nefericire, cei de la JEB nu interactioneaza cu publicul larg iar literatura de popularizare este constransa de politici editoriale sa nu ne dea dureri de cap.

Va urma.