Artemis si viclenia istoriei

Doi ghibarți și-un pumn de sămînță

Dacă Orosius, apărînd imperiul creștin de realitatea uluitoare a invaziei vizigote, susținea că superioritatea noului zeu se putea vedea în progresul istoric (înfrîngerile zeilor vechi fuseseră mai catastrofale, cică), Guibert de Nogent, pus pe transformat cruciada în ideologie, compară aventura orientală a cavalerilor cu poveștile naționaliste ale Vechiului Testament, de la exod la macabei, arătînd că suferința creștinilor pentru pămînt sfînt e mai mare decît a modelelor biblice, iar contribuția miraculoasă a lui Dumnezeu e mai mică (de vreme ce creștinii au mai puțină nevoie de cîrje divine). Dei gesta per Francos – frâncii înșiși sînt miracolul lui Dumnezeu în lume. Ce se schimbase între secolul V și secolul XII? Imperiul nu mai era la fel de vulnerabil. Încreștinase suficienți dintre invadatori. Creștinii se bătuseră deja destul între ei. Era momentul ca imperiul să devină expansionist. Bizanțul avea nevoie de armele occidentului. Iar călugării rămași la vatră aveau suficient timp liber să convertească războiul drept în război sfînt.

Creștinismul însuși avea nevoie de o perfuzie. Nu poți nutri la nesfîrșit un cult popular cu sînge de martiri vechi de sute și sute de ani. E nevoie de sînge nou. Sînge de cavaler, de cruciat. Numai că, din greșeală, în graba de a purcede către o moarte glorioasă, niște creștini au vărsat niște sînge de evreu. Mai rău, unii evrei au preferat să se sinucidă decît să treacă, sub amenințare, la creștinism. Martirii zeului vechi erau o jignire la adresa zeului nou. Pe de altă parte, de ce să te lupți cu musulmanii departe cînd evreii sînt mult mai periculoși și, slavă Domnului, mai aproape? Guibert însuși va contribui la nașterea medievală a antisemitismului (cu duium de accente freudiene).

Un tiz contemporan mutat la Londra, Gilbert Crispin, lucrează și el la resurecția literaturii polemice anti-iudaice. E perfect conștient de adîncimea hermeneutică a conflictului, punînd în gura preopinentului evreu cuvinte polihronice: ”Violentiam Scriptur(a)e infers et at fidei vestr(a)e assertionem Scripturas intorques.” Cînd declari sensul literal al textului imposibil și sensul hristologic singurul intenționat de autor, „violentezi scriptura și o contorsionezi dogmatic”. E firesc: și litera trebuie să sîngereze.

Restanțe

În finalul discuției de acum un an și jumătate pe care am avut-o cu Edi am pomenit de Akhenaten și revoluția lui materialistă, umbrită de spectrul totalitarismului. Aveam atunci în minte, adînc și difuz, lectura pe care o face Jan Assmann literaturii ateniste. Iată ideile cheie (Moses the Egyptian. The Memory of Egypt in Western Monotheism, 188-190, cu sublinierile autorului):

We are now able to reconstruct the initial insight or ”revelation” which induced Akhenaten to abolish traditional polytheism and to found a new religion based on the idea of divine unity and uniqueness. It was the discovery that not only light, but also time is to be explained as manifestations of solar energy. With this discovery, everything could be explained as workings, ”emanations”, or ”becomings” of the sun. In this system, the concept of the ”One” has not a theological but a physical meaning: the One is the source of cosmic existence. There are no other sources besides this One, and everything can be reduced and related to it.

But a new concept of God, and a new religion, can never emerge as the result of explanation. What Akhenaten actually discovered, what he was probably the first to discover, and what he certainly experienced himself as a revelation, was a concept of nature. With regard to the Divine, his message is essentially negative: God is nothing else than the sun, and he is also nature…

The cosmic process is stripped of its anthropomorphic significance, but is nevertheless not indifferent to man. To the contrary: the less anthropomorphic its interpretation, the more anthropocentric its meaning. Man is intended or ”meant” by that cosmic performance and he may read the signs of parental love in the cosmos…

It is true that the Amarna hymns are obsessively repetitive in stating that all the sun does is ”for them”, but at the end of the ”Great Hymn” all this is related to the king as the ultimate goal of creation, so that the anthropocentric perspective is transformed into a pharaocentric one in the end. It is true that the sun rises to vivify the world, but it is for the sake of the king that the sun vivifies it. The king is the one who is ultimately ”meant” by the cosmic process and he is the only one for whom it has meaning. Meaning, in this world, is something between God and king, not anything shared by the people.

Yet meaning is a social phenomenon; so is religion, and so is God. Saying that meaning is only accessible to the understanding heart of the king amounts to saying that there is no meaning at all. Explanation replaces interpretation. The more there is that can be explained, the less there is to interpret. Thus we may perhaps say that, instead of founding a new religion, Akhenaten was the first to find a way out of religion… He rejected not only the polytheistic pantheon but even the theistic idea of a personal god. There is nothing but nature.

De 33 de veacuri și jumătate intuim că centrul lumii e privitorul și sîntem bîntuiți de ispita piramidei – credem că din vîrf se vede mai bine. Creștinismul a vrut să redea demnitatea vederii ultimului om. Dar istoria creștinismului (care e totuna cu istoria antisemitismului, a wokeismului duhovnicesc) e povestea interminabilă a constructorilor de piramide. Hristocentrismul nu e cu nimic mai bun decît faraonocentrismul. Elevarea centrului – alienarea lui liturgică, politică, metafizică, escatologică – face întotdeauna victime. Predicatorii ierarhiei sînt antihriști, chiar dacă în vîrful scării lui Iacov îl așază pe Tatăl. Ei uită că scara e-n vis.

Nu e al dracului de amuzant că printre cei mai aprigi apologeți ai meritocrației sînt azi adoratorii harului? Slăvit fie Domnul că unora ni s-a făcut harul să merităm mai mult! Tot harnicii socoteau că negrul e om fracționar.

Am pomenit, vorbind despre steag, de (de)ochi. Am uitat, vorbind despre humă, de mînă. Razele divine care înmuguresc în mîini, făcute celebre de iconografia lui Akhenaten, sînt omniprezente în imaginarul religios al monoteismelor. Le-am întîlnit și în muzeele din România. Pînă și Duhul se pogoară „alunecînd pe-o rază”.

Și, pentru că tot am început de la Augustin, să mai adăugăm la pomelnicul demeritelor lui faptul că a introdus (împreună cu discipolul său, istoricul partinic Orosius) noțiunea de „păgîn” în teologia creștină. Țăran e ăla care crede că numai locuitorii cetății lui Dumnezeu sînt de neînlocuit.

Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor

​Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.

Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.

1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai imp​​ortant.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.

2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.

3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).

4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.

Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.

Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.

Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.

Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.

În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.

Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.

Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?

În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.

Reflecții:

1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.

2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.

3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.

4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.

5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.

Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.

Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).

6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.

7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.

Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.

NASA si pacatul originar: un conflict teologico-politic

Mitul: postmodernismul nearticulat

​​Ca unul între cei frământați de simultaneitatea necesității și disprețului cu limitele și condiționările, încerc să articulez câte ceva din legitimitatea ambelor poziții.

Probabil nu e mod mai potrivit pentru un demers despre de limite și condiționări cum e interogarea postmodernismului.
Care este propunerea postmodernismului în reevaluarea limitelor, fundamentelor, prejudecăților, apriorilor, absoluturilor, evidențelor, axiomelor, valorilor, credințelor, etc. relativ la cunoaștere?

Un răspuns și implicit prezentarea cât mai accesibilă, favorabilă și pe bună dreptate a argumentului postmodernist cred că îi face cinste analogia cu o sesiune de brainstorming.
Rolul deconstrucționismului în scena asta e să încurajeze depășirea pufnitului în râs și prefăcătoria că luăm exercițiul în serios. Deconstrucționismul așterne solemnitate cu introducerea unei dileme suficient de gravă încât exercițiul de brainstorming să merite toată atenția, deschiderea și participarea cu toată ființa.​​

Una din condițiile brainstormingului e lipsa presiunii. E important să se accentueze lipsa constrângerilor și limitelor în general. Nu există idei proaste iar timpul e cât se poate de îngăduitor. Chiar până a-l imagina infinit, de unde implicit, totul devine posibil.
Coregrafia sesiunii de brainstorming e locul unde deconstrucționismul caută să ne aducă. Locul unde ne pierdem până și cuvintele. În ‘spațiul gol, unde din nou poate să se desfășoare gândirea’. Putem reconstrui de la zero, iar dacă nu atingem un optim dorit, oricând este spațiu suficient pentru reinterpretare, deconstrucție și reconstrucție.

Fără a insista și mai mult, cred că putem recunoaște deja că asemeni brainstormingului, postmodernismul este o metodă care își are merite și face sens. Cu toate acestea, deducțiile filozofice ale deconstrucționismului își au costul. În abstract postmodernismul ajunge în tot felul de contradicții și paradoxuri. Dacă totuși părăsim domeniul abstractului pentru concret, putem identifica ipostaze nenumărate care pot apărea paradoxale dar sunt de fapt ‘doar o problemă de limbaj’. De exemplu există ipostaze simultan utile și impractice. Sau idei, soluții, algoritmi, filozofii, ideologii care funcționează într-un interval local dar sunt metode nesustenabile global. Paradoxuri aparente.

Un exemplu de ‘util impractic’:
Evidențiez câteva formulări care se regăsesc în brainstorming și postmodernism: reconstrucția/simularea de scenarii noi de la zero, preocuparea pentru prejudecăți/limite (biasuri), sustragerea constrângerilor impuse de timp, căutarea a ceva (răspuns, soluție, optim?). Aceste formulări sunt paradigme întâlnite și în lumea AI și a algoritmilor. Împreună, ca metodă, acești termeni sunt fezabili doar în lumea algoritmilor pentru că doar acolo timpul poate fi fentat prin creșterea capacității de procesare iar identificarea unui răspuns (optim) poate fi efectuată prin simulări excesive (reconstrucții infinite).

Într-o anumită măsură, brainstormingul și postmodernismul ca metode sunt un strigăt de disperare. De last resort (soluție ultimă) în cazul în care altceva nu funcționează. Sunt asemeni algoritmilor de brute force, care apelează la strategii primitive de permutări pentru a identifica o soluție. Pentru cei familiari cu domeniul, e similar rezolvării unei probleme apelând la metoda Monte Carlo.
Disperarea provine din faptul că o problemă din diverse motive devine impractic să o calculezi clasic (deterministic) și te decizi mulțumit cu o aproximație dobândită în urma unui număr excesiv sau suficient de aruncări cu banul (simularea de scenarii).

Metoda postmodernismului, speranța pusă în reconstrucția excesivă, e inițiativa de aproximare a unui răspuns prin apelul la metoda disperată a aruncării cu banul de destule ori.
Metoda este utilă dar impractică pentru orice nu este un algoritm.

Un exemplu de ‘valid local, nesustenabil global’:
Manifestarea filozofiei marxiste în cultură. Potrivită în familie, local, tot mai nepotrivită odată cu lărgirea domeniului social, global.
Ca să nu distrag prea mult de la subiect rămân în abstract și sugerez că cel mai bine idea este surprinsă de zicala „good ideology, wrong species” (ideologie grozavă, specie greșită).
Referința fiind la deducțiile filozofice ale marxismului nu la critica validată pe care o efectuează marxismul. Iar argumentului că nu înțelegi marxismul dacă îndrăznești să-l extrapolezi la cultură nu-i pot răspunde decât că nu este permis să atribui marxismului influențe asupra culturii în aceeași măsură în care nu e permis să atribui religiei influențe asupra culturii. Ori ambele au influență ori niciuna nu are dar nu-ți poți permite inconsistența intelectuală de a le alege după moft.

Ca o concluzie, e de evidențiat că postmodernismul rezultă în idei care sunt aparent paradoxale, adevărate și false în același timp. Rezolvarea acestor paradoxuri e locul unde simultan postmodernismul e validat și își găsește și poetic pierzania. Ce-i dă viață îl și ucide: necesitatea limitelor. Ceva da, poate fi adevărat și fals în același timp dacă implică limite și condiționări. Adevărat în anumite condiții și limite, fals între alte condiții sau limite.

Ce rămâne postmodernismului e că limitele nu sunt absolute, sunt greu de identificat, mereu schimbătoare și trebuie să le găsim manifestarea în timpurile noastre. Limitele există dar capătă detalii noi, unele sunt depășite, altele se impun.
Cu toate acestea, postmodernismul nu e nici singurul nici primul care vorbește despre asta. Din adâncul existenței, miturile spun aceeași poveste și sunt preocupate cu aceleași subiecte.
Mitul e precursorul postmodernismului. Postmodernismul încă nearticulat și în căutare de formalizare.
Mitul e tot despre limite, categorii, patternuri, arhetipuri, teme, observații fundamentale. În același timp despre interpretarea literei și despre căutarea semnificației pentru prezent.
Oarecum surprinzător dar nu întâmplător religia, exegeza și hermeneutica sunt încununarea postmodernismului deși religia îl precede.

În cele din urmă, pe cât mi se pare de legitimă pretenția postmodernismului pentru spațiu de brainstorming mi se pare legitimă și așteptarea ca brainstormingul să se rezolve într-o contribuție la organizarea informației, la sinteză, la cunoaștere nu la distrugerea ei. De altfel deconstrucționismul însuși pretinde că scopul e reconstrucția, chiar infinită dar în orice caz nu pledează pentru abandonul ei, pentru nihilism.
Cu alte cuvinte o aplicare corectă a postmodernismului și deconstrucționismului rezultă cel mult într-un agnosticism util și pertinent. Devine un mare paradox și o contradicție când postmodernismul capătă convingeri la care nu-și permite să renunțe.

Postmodernismul e și el validat. Toți suntem de acord în cele din urmă cu el. Diferența e că unii aud și partea cu reconstrucția, alții rămân mulțumiți cu golul care le oferă și lor portița mult dorită spre subiectivism. Prețiosul ‘prin credință’.

Învățătura: postmodernismul spune ceva și spune bine dar ține de noi să nu interpretăm ca Bulă la școală.

Duhul, diadema literei

Moise e într-o bancă din fundul clasei. Rabbi Akiva, de la catedră, comentează Legea lui Moise. Și Moise nu pricepe nicio iotă.

Asta ne spune Talmudul (Menachot 29b) că se întîmplă cînd Dumnezeu scrie, avînd grijă ca fiecare coroniță să se umple de Duh. Legea lui Moise e pentru un cititor mai mare decît Moise. Fiecare iotă ascunde un morman de semnificații.

Nu doar evreii beți de mustul adevăratei Vițe știu să stoarcă litera de Duh. Rabbi Yeshua nu e singurul care se îngroapă sub un interminabil munte (תילין של הלכות) de litere. Legea lui Moise e pentru cititori mereu mai mari decît Moise.

Dacă credința ta e încă inteligibilă pentru Moise, ai ratat respirația Duhului. Dacă Isus e de acord cu tine, ții în brațe o literă moartă. Duhul zice că Akiva e perimat.

Așa se face că Israel e mereu altul. Litera știe să se reinventeze. Apropo, Moise n-a scris în niciun caz cu coronițe – folosea un cu totul alt alfabet decît cel pe care l-a ornat tradiția rabinică.

Dar Duhul găsește o cale. De-ul din diademă e același cu cel din deontologie. Orice literă care leagă e un duh care dezleagă.

Păcatul împotriva duhului sfânt: egalitate, în nimic nou

​Încă există poezie în mitul fructului oprit.
Despre păcatul fundamentalismului religios și despre păcatul wokeiștilor.

Dacă Eva avea păr mov și Adam purta doar papion la gât, istoria căderii în păcat arăta la fel dar tragedia era alta.

Odată mușcat din fructul oprit moare egalitatea. Ceva tocmai a devenit mai puțin măr, leul și mielul nu mai stau la aceeași masă, bărbatul vrea mai puțin vinovat, omul nu mai e egalul neprihăniților. Se izgonește din Eden pentru că raiul este doar a celora mulțumiți să fie egali.

Printre cele mai remarcabile asemănări între lumea dinainte de căderea în păcat și lumea după împlinirea apocalipsei este restaurarea egalității absolute. Aceeași lume fără conflict, fără opinii, consensului absolut, cooperării perfecte, lipsei competiției și individualității, lumea în care doar se dă slavă pentru că e fără cusur. E lumea care vrea oameni dar nu are nevoie de ei pentru că toți sunt la fel. Lumea care vrea diversitate dar de formă.
Apropierea de rai aduce tăcere și lipsă de detaliu. De parcă și raiul își mărturisește neputința în a găsi ceva interesant în lumea egalității absolute.

Cu bâta-n baltă, utopia transumanistă a singularității și râvnirea wokeistă a egalității absolute ajung să se mânjească exact cu ceea ce detestă mai mult: întoarcerea în trecut. Atât de trecut încât le regăsești în raiul lui Dumnezeu unde tot singularitate fără individualitate și egalitate fără diversitate este din plin și pe deplin.

Fundamentalismul religios, transumanismul și wokeismul promit același rai pentru individ. Diferența e că cel religios mă așteaptă, cel transumanist mă caută.


PS:
Tehnologia nu ‘ți se urcă la cap’ doar prin alienare cum pe bună dreptate punctează de nenumărate ori Edi.
Tehnologia ți se urcă la cap și ajungând să trăiești într-un viitor care riscă să rămână doar fictiv.
Un fenomen diferit de subiectul progresului. ​​
Problema cu viitorul nu e în speculația ipotetică ci în încercarea să forțezi ipoteticul în practica prezentului. Atunci ia forma tradiționalului ‘prin credință’ unde fiecare pune ce vrea în viitor și trebuie să respectăm viitorul posibil al fiecăruia. Fiecare își apără viitorul dorit cu ‘e doar o chestiune de timp’. ‘Cât timp’ totuși nu e o măsură de neglijat.

De multe ori e adusă în discuție neputința de a defini realitatea ca argument pentru respingerea oricărei încercări de a lansa vreo pretenție cu privire la orice ‘limită socială’.
Paradoxal și ironic e că aceleași voci lansează pretenții cu privire la ordinea socială pe baza ‘viitorului’ care e o noțiune mai grea de definit din moment ce constituie dificultatea de a defini realitatea + incertitudinea spre care se îndreaptă realitatea cea grea de definit.

A se observa că panta asta lunecoasă de a forța în prezent un viitor ipotetic nu îi vizează doar pe cei fără expertiză ci și pe cei cu expertize. Poate chiar mai mult pe cei cu expertize pentru că în mâinile lor, portița asta spre subiectivism se bucură și de libertățile autorității. Iar posibil cel mai mult îi vizează pe tehnocrați și inteligenția care au posibilitatea să-și ascundă ambițiile și subiectivismul interzis sub retorica viitorului permis.

Ai ideologi simpli care se ascund în biserică și ai ideologi sofisticați care au ridicat mâna în timpul covid.
Recomand și mai mult individualism pentru că grămada e din nou la modă.

Anodine

Firește că mai sînt. Luca 7:9 – „că nici întru creștini n-am aflat atîta credință” (spre deosebire de pasajul paralel din Matei 8). Luca 22:30 – iarăși, „12 semenții creștinești”. Luca 24:21 – „cela ce va să izbăvască creștinii”. Ioan 1:31 – „să se arate creștinilor”. Ioan 1:49 – „tu ești împărat creștinesc”, zice Natanael, profetic. Ioan 3:10 – „tu ești învățător creștinesc”, zice Isus despre Nicodim, fariseul. Ioan 12:13 – „împărat creștinesc”, zic ierusalemitanii fluturînd ramuri de palmier. De unde rezultă că, abandonînd abuzul doctrinar la jumătatea lui Matei, Coresi e mai luminat decît diverșii scriptori ai BAR 296.

Am recitit Cimitirul din Praga al lui Umberto Eco. Un roman cît un secol de istorie creștină europeană. Ah, vremurile bune în care creștinătatea încă nu se lăuda că a dat lumii modernitatea! În care drepturile omului, libertatea de conștiință, democrația, capitalismul, sionismul erau încă de la diavolul. Mai e de mirare că nu știm încă cine e Israel? Principala ocupație a lui Dumnezeu e răzgînditul.

Maimonides, într-un pasaj din Mișne tora, zice că mărturia celor care anunță luna nouă contrazicînd „cele știute prin socoteală” (שנודע בחשבון) trebuie respinsă. Astrologii – matematicienii cerului – sînt mai credibili decît martorii oculari. Astronomii știu mai bine decît evangheliștii. „Și întunericul n-a biruit-o”, pretinde văzătorul. La care calculistul (חשב dă azi numele ebraic al calculatorului) ridică din sprîncene și zice: într-un univers care se dilată, întunericul întotdeauna biruiește lumina. Acum 13,8 miliarde de ani, universul era de 1000 de ori mai luminos decît azi. Radiația cosmică de fundal va trece în spectrul radio și apoi va deveni nedetectabilă. Și ultimii sori se vor stinge.

Experienta James Webb