Teologia psihanalitica a lui Jordan Peterson

Dialogul de mai sus, intre Freud și Jung, arata ce este rău cu teologia psihanalitica a lui Jordan Peterson. Cu toate ca o mare parte din publicul lui Peterson, intoxicat de teoria conspirației marxismului cultural, îl număra pe Freud intre cele trei broaște ale Apocalipsei, alături de Darwin și Marx, primii doi sunt indispensabili, in discursul lui Peterson, pentru a-l anula pe primul. Darwinismul social are nevoie de Darwin și arhetipul Jungian au nevoie de părintele psihanalizei.

Vreau sa ma refer pe scurt la doua idei din film. Prima: „obsesia” lui Freud cu sexualitatea nu are ca scop sa distrugă morala creștina, ci sa restrângă psihanaliza într-o zona care poate fi analizata științific. A doua: metoda lui Jung este „periculoasa”. In ce consta pericolul?

Peterson ne spune ca Nazismul a fost consecința naturala a ateismului lui Hitler. Cu siguranța ca Hitler nu a fost creștin in convingerile lui personale, însa nu a fost nici ateu. Dimpotrivă, Hitler considera ateismul o cauza a degenerării social-rasiale. Teologia oficiala a Germaniei naziste a fost Creștinismul Pozitiv, care are la baza ideea (jungiana in esență), ca inconștientul semit și cel arian sunt populate de arhetipuri opuse și ireconciliabile.

Nazismul, ca mișcare spirituala, a îmbrățișat inconștientului ca sursa a adevărului. Asta face și Peterson.

Fantomele de la 1888

Image result for dorin lataianu gili carstea 1888 grupare galateni

Pe vremea când mergeam săptămânal la Andrews University pentru reeducare, treceam, la intrarea în Berrien Springs, pe lângă o casă veche, cum vezi peste tot în America rurală, cu nelipsitul pickup truck ruginit uitat pe iarbă. În cazul acesta, locul mașinii ruginite este luat de idea ruginită afișată pe frontul clădirii:

1888 Message Study Committee

Gili Cârstea si Dorin Lătăianu vor să credem că aici se află sediul ”celui mai periculos grup din lume”. Pentru că, spune Gili, elitele din habitatul de sute de milioane dolari câțiva kilometri mai la vest, nu se tem de excentrici (mulțumesc Gili) care vor să nu ne lăsăm creierul la garderoba din holul bisericii și pretind că se emancipează, ca o țărăncuță care și-a tăiat părul în vremurile bune din Teleorman, conversând cu fapte și idei moderne. Nici vorbă. La Andrews University și Lake Union nu există grijă mai mare decât să exorcizeze fantomele de la 1888 care bântuie hardughia din vecini.

Timp de doi ani am trecut regulat pe lângă casa bântuită de Jones și Waggoner ca la o ședință a surorilor Fox, pentru a pune întrebări incomode la cursul de Origins sau să joc rope-a-dope împotriva greilor de la universitate în biroul uniunii.

Argumentul pe care l-am auzit de fiecare dată într-o formă sau alta a fost acela că metanarațiunea Marea Luptă stă pe o creație în 6 zile X 24 ore (X 60 minute X 60 secunde) în urmă cu aproximativ 6000 ani. Dacă schimbi introducerea strici filmul și oamenii își vor cere înapoi banii de bilete.

Însă narațiunea 1888 este doar o variabilă în metanaraţiune și elita postmodernă a bisericii o acceptă ca atare.

Alta era situația acum un sfert de secol când Gili a publicat Păcatul Cetății. Atunci exista o singură narațiune, cea tradițională. Gili își amintește bine că i-am luat apărarea împotriva teologilor care încercau să îl te-ologească în limbaj de lemn. (Își amintește mai puțin bine că eram prieteni și că am fost invitat la respectivul panel pentru că îi oferisem amvonul). Simpatia mea pleca de la faptul că trăisem aceleași interogații în anii de seminar și că lucrarea mea de diplomă – mai precis – partea tăiată din ea de Big Brother – abordase aceiași temă. Luasem în considerare și o poziție similară cu a lui Gili – via Robert Brinsmead 1960 – dar o depășisem teologic. În principiu, consideram că interogația e legitimă dar nerezolvată. Astăzi o consider irelevantă pentru un motiv simplu care a fost, fără mistificările adăugate mai târziu, inclusiv de Jones & Waggoner,  mesajul de la 1888.

Atunci Legea pentru ce este? Ea a fost adăugată pentru abateri, până când avea să vină Sămânța Căreia I‑a fost făcută promisiunea, fiind dată prin îngeri în mâna unui mijlocitor. (Gal 3, 19 NTR).

Dușul rece de la Minneapolis a fost că Legea provizorie, care a fost adăugată (și nu a fost dată/scrisă de Dumnezeu) reprezintă cele zece porunci.

Teza este în conflict cu metanarațiunea Marea Luptă.

Să recapitulăm succint elementele care ne interesează aici.

  1. Legea lui Dumnezeu dată pe Sinai este veșnică.
  2. Prin căderea omului, Satana a vrut să arate că Legea nu se poate ține deci trebuie abolită.
  3. Isus a venit să dovedească că Legea poate fi ținută.
  4. Duminica a fost introdusă de Papa ca parte a conspirației satanice împotriva Legii.
  5. Reformațiunea a rămas neîncheiată pentru că Luther și Calvin nu au înțeles importanța Legii și obligativitatea păzirii Sabatului.
  6. Scopul final al Reformațiunii este ”repararea spărturii în Lege”. AZȘ este încheierea reformațiunii.
  7. Papalitatea va infiltra America pentru a impune o lege duminicală, care apoi va fi extinsă global, ca semn al supunerii față de autoritatea lui. (În mod ironic, la 1888 exista o moțiune de lege duminicală pentru apărarea culturii puritane de efectele imigrației catolice, văzută prin prisma teoriei conspirației infiltrării papale. Duminica=Sabat nu este o idee catolică ci una puritană. Legea Duminicală este anti-papală).
  8. Ultima generație de credincioși va păzii în mod desăvârșit Legea și astfel va demonstra universului că Legea poate fi ținută.

Cade punctul 1, cade totul.

Însă Jones & Waggoner nu erau pregătiți să accepte consecințele propriei descoperiri. În anii care au urmat au salvat Marea Luptă apelând la a doua mistificare a sanctuarului.

Epistola către Evrei are la bază binarul substanță – umbră, împrumutat de iudaismul elenist din ontologia greacă. Credința este substanţa (hypostasis) lucrurilor promise (Evrei 11,1) pe când Legea este umbra lor. Isus oferă substanța ispășirii – marele preot oferă doar umbra. Templul din cer este substanța, nu din această creație, a templului de la Ierusalim.

Pionerii adventiști nu aveau cum să înțeleagă acest lucru și au făcut din Sanctuarul Ceresc o parte din această creație, adică, o altă umbră în peștera lui Platon. Legea de pe Sinai nu mai este o umbră a substanței Binelui ci copia exactă a celor zece porunci scrise în chivotul din cer. Sabatul nu mai este umbra bunurilor viitoare ci chiar substanța salvării. Gili are dreptate aici că teologia tradițională a Sanctuarului este vulgarizarea infantilă a Epistolei către Evrei. A fost prima mistificare a Sanctuarului, cea din câmpul cu dovleci.

Din câmpul cu dovleci trecem în biroul luxos unde Dr. Kellogg scrie The Living Temple. Kellogg este un om modern. Diferența între ontologia modernă și cea greacă este aceea că binarul platonic substanță-umbră este înlocuit cu binarul cartezian subiect-obiect.

Baruch Spinoza a fost dat afară din sinagogă pentru că a spus că de fapt subiectul și obiectul, în ultimă instanță Dumnezeu și materia, sunt una în univers. Kellogg re-interpretează Sanctuarul prin panteismul lui Spinoza sau re-interpretează panteismul prin Sanctuar, cum vreți, și începe să îl curețe prin circumcizie, electrocutări vaginale, eneme, vegetarianism, apă, aer, etc. În mod predictibil, Kellogg va avea soarta lui Spinoza.

Jones și Waggoner, ambii apropiați ai lui Kellogg, găsesc în panteismul Sanctuarului metoda de a salva Marea Luptă de propria solie. Legea adăugată fuzionează cu substanța divină în generația judecății de cercetare, și astfel nu mai este adăugată ci veșnică.

Pentru a înțelege esența panteistă a soliei să renunțăm pentru moment la limbajul de amvon în care, mai prudenți decât Kellogg, și-au vândut marfa Jones & Waggoner, și să o definim în jargon filozofic.

În teologia iudaică, împrumutată de adventismul tradițional, subiectul uman peren se întâlnește cu Legea de pe Sinai care este consubstanțială cu Dumnezeu, înafara lui. În teologia paulină, Legea nu are substanță. Este doar o o umbră. Repet că în filozofia modernă dihotomia substanță-umbră este înlocuită cu cea cu subiect-obiect.

Interpretarea panteistă a curățirii Sanctuarului implică fuziunea între substanță și umbră, sau, în sens modern, fuziunea escatologică între Lege, ca normă de comportament cu Legea ca substanță divină. Subiectul uman, curățit prin Ploaia Târzie, este reunit cu universul panteist care este Templul Viu al lui Kellogg.

Ambalată în limbajul de lemn al amvonului, ideea pare ortodoxă și se vinde bine.

O să trec peste diferitele școli care au re-ambalat și re-vândut ideea troicii Kellogg-Jones-Waggoner de atunci încoace. În esență, toate au ca scop să salveze Marea Luptă cu Sabatul veșnic și perfecțiunea ultimei generații de adevărul descoperit la Minneapolis. Întrebarea care se ridică aici este: cum se face că nici unul din acești guru care ne predică perfecțiunea prin credință nu ne-o și arată în viața lor, ca unii care cunosc bine rețeta.  

Răspunsul pe care ni-l vor oferii cu siguranță este acela că Ploaia Târzie este o experiență colectivă și ca atare ei nu pot experimenta individual perfecțiunea ultimei generații până ce biserica nu se va pocăii colectiv la picioarele lui Jones & Waggoner (a se citi Gili Cârstea și Dorin Lătăianu) de păcatul respingerii soliei.

Cu alte cuvinte, este vina noastră că Lătaianu nu ține reforma sanitară și Gili e absorbit de sine. 

Crăciun Socratic

De 2000 de ani…

 

După ce am practicat religia, sub forma unei confesiuni neoprotestante, cufundat în ea necritic, toată viața, după șaizeci de ani (am aproape 67), mă întreb, pe bună dreptate, ce reprezintă acest fenomen?

Am asistat și am făcut eu însumi parte integrantă din viața cultică, în care un grup de oameni vorbesc cu și despre Dumnezeu, considerându-L un personaj cât se poate de real, dar acest obicei nu este întărit decât de o practică îndelungată, devenită stereotipie, obicei, a doua natură, de autoamăgire, fără nicio dovadă, decât mărturii la a doua mână sau trăiri exaltate și pline de subiectivism.

Apoi, acești oameni au dezvoltat ritualuri, jocuri, conversații, părtășii, moduri de petrecere a timpului prin care socializează, își ventilează cunoștințe, sentimente, trăiesc sentimentul apartenenței și se afirmă, au ocazia de a fi altruiști, devin membri marcanți ai grupului sau ai societății. Jocuri omenești de pretutindeni.

Bineînțeles că sunt și oi negre, exemple negative, profitori de profesie sau ipocriți patologici, oameni onești, naivi și de cea mai bună credință, dar și psihopați, sociopați, care își joacă rolul, fiecare, cu osârdie, fiindcă există un consens și așa a fost de la întemeierea lumii.

Există literatură – de calitate, pentru gusturile îndoielnice ale unei mase de credincioși, nu prea exigentă și mediocră. În primul rând literatura tradițională, milenară, iudaică sau creștină, canonizată. Ea este rezultatul unui proces de selectare și decantare folclorică, culturală, a gândirii colective rafinate de-a lungul secolelor. Bineînțeles că este un tezaur de cultură, crema gândirii cele mai sclipitoare, amestecată uneori cu cele mai comune truisme, sau interpolări, adăugiri de fragmente disparate, toate nivelate de traduceri, redactări și editări repetate. 

Toate acestea sunt preluate ca un corp sacru, intangibil, căzut din cer, sacralizat, autorizat, anistoric. Cum însă, secolele trec, omenirea se schimbă, cultura și civilizația au alte exigențe, apar la câteva secole, alte și alte adăugiri, revelații, interpretări, pe care jargonul de specialitate le numește ‘adevăr prezent’.

Sunt deja două mii de ani de când iudaismul și creștinismul au venit în contact cu filosofia clasică grecească și aceasta a pus ordine în gândire, cu oarecare succes, creând și cele mai mari dureri de cap, pe de o parte, în confruntarea cu ereziile, pe de altă parte în încercarea de a sistematiza corpul cunoștințelor care deveneau doctrine și dogme de teologie sistematică.

Multe din afirmațiile privind adevărurile cu pretenție de propoziții absolute, axiome ultime, desfid cele mai elementare reguli ale logicii formale, în numele unui tărâm ideal, utopic, imaginar, rămas până astăzi neverificat, dar foarte necesar ființei umane neliniștite, anxioase, confruntată cu suferința complexă a existenței, capabilă de conștiență și conștiință, deci de autoproiecție, gândire și, în ultimă instanță, cu propria moarte.

Toate acestea trebuiau explicate, digerate, asimilate, într-o formă culinară, culturală. Pe de altă parte conviețuirea presupunea reguli și norme, altele decât în sălbăticie. Astfel, a fost negată natura, instinctele și s-a născut morala, civilizația. Tot ce era natural, instinctual, prin care se obținuse supraviețuirea, dar care trebuia îmblânzit, normat, cizelat, a devenit păcat și îi era negată viața, oferindu-i-se la schimb moartea, ca pedeapsă. Rolul educativ și pedagogic era evident și s-a impus cu sau fără crâcnire.

Secole de-a rândul, aceste adevăruri au fost și au rămas incontestabile. Ele păreau evidente, erau de bun simț și făceau parte din constituția lumii. Numai că mintea iscoditoare a omului a descoperit că există adevăruri matematice, cantitative, științifice, care pur și simplu nu vor să se potrivească afirmațiilor intuitive, ci sunt profund contraintuitive.

A fost foarte dureros și bulversant pentru omenire să constate că adevărurile considerate eterne, de bun simț și care asigurau ordinea – nu întotdeauna cea mai perfectă, dar susținută de tradiție, sunt contrazise în modul cel mai flagrant. A fost o lecție de modestie și realism exemplară. Un moment de clarificare, o trezire la realitate, un cutremur și o reașezare tectonică. Ceea ce fusese bănuit încă din zorii istoriei, afirmat dar nedovedit, încă din antichitate, a fost confirmat și dovedit. De atunci, surprizele nu contenesc, ritmul dezvăluirilor crește, zonele albe se restrâng. Dumnezeu a devenit un Dumnezeu al găurilor. Teist, nepanteist.

Multe din orânduirile tradiționale s-au dovedit vetuste, nedrepte, imorale și au fost corectate, nu în numele vreunei autorități tradiționale, ci prin norme seculare, conform unui determinism ce se impune de la sine, cu necesitate.

Tot timpul, omenirea pare să fie pe buza prăpastiei, nori negri o amenință. Există catastrofe naturale, explozie demografică, amenințări ecologice, perioade de extincție, războaie și crize de tot felul, epidemii nimicitoare, dar viața omului și a celorlalte viețuitoare merge înainte de milenii. Există teorii pesimiste, apocaliptice, dar și o vitalitate, forță și frumusețe pentru care merită să fii optimist, să te zbați, să mergi înainte!

Merry Micemas

Multi crestini contemporani se intreaba daca chiar Isus s-a nascut sa moara pentru pacatele noastre. Da si nu. Daca „credem” in stiinta, Isus a murit pentru unele din pacatele noastre de care stiinta ne poate salva. Pe spatele lui Isus a fost intr-un fel sau altul fondata stiinta moderna care ne scapa si mantuieste pe multi dintre noi de tot felul de pacate. Nu vreau sa ma bag in aspectul religios sau teologic al semnificatiei „de ce a murit Isus”, nu e domeniul meu si sunt destui „teologi” pentru asta. Dar pentru cei carora le plac metaforele si stiinta, aduc o veste buna. Bineinteles ca istoria e plina de oameni care si-au dat viata pentru altii sau pentru o cauza nobila pe care multi predicacatori ii compara cu un fel de Hristos. Dar stiinta ne aduce cuprinzatoarea realitate (draconica pentru cei cu drepturile animalelor) ca in prezent putem substitui o viata pentru alta, care pentru binele tuturor nu este umana.

De cate ori ne vine la laborator o cutie cu soareci tineri, Isus s-a nascut si a venit sa moara pentru pacatele lumii moderne. Cand privesc acesti soricei, stiu ca au fost predestinati pentru o viata de tortura si moarte. Vad cum le cresc tumorile, ii aud cum chitaie in durere si in cele din urma isi dau viata ca sa producem tratamente si medicamente pentru tot felul de boli si mai ales cancer.

E un fapt ca de la Thanksgiving pana la anul nou, unii dintre noi comit mai multe pacate impotriva corpului nostru in perioada aceasta decat in tot anul! Asadar, in afara de frumoasele Christmas Carols pe care le cantam, s-ar cadea drept sa cantam si inca una, „Gloria to science in excelsis”! Craciunul e un timp prielnic pentru a ne aminti (cel putin unii) cateva din sacrificiile facute prin stiinta ca sa traim mai mult si sa avem o viata mai buna!

Merry Micemas la toti

Negrii sunt cei mai rasisti – spune un alt negru

Urmaresc de curand un „predicator” negru care cat de cat mi se pare ceva mai integru si luminat decat milioanele (de predicacaturi si alte minuni) care exista fara nici un rost pe acest pamant. Macar asta incearca sa adreseze si ceva din problemele reale ale Americii pe deasupra platitudinilor crestine. Poate pare un fel de „white supremacist” intr-un corp de negru! O fi si el trans? Cine stie prin ce drama o fi trecut bietul om. De aia nu zice audienta Amin! Lasa ca spun eu, Amin frate Manning! Make America great again by telling it like it is! Pacat ca a trebuit sa bage aiureala cu Agag spre sfarsit. Ar fi fost mult mai bine fara! Dar asta e, are si el saracul problemmele lui. Faza tare spusa de el despre artisti rap (traduc). „Niciodata in anii inainte de drepturile civile nu ai fi putut face milioane de dolari spunand despre o negresa ca-i curva, jigodie ‘hoochie mama’ si asa mai departe”! Acum America e pe deadreptul tara tututor posibilitatilor, inclusiv unele dintre cele mai naspa posibile.

Capra cu Trei Iezi ca blasfemie

Desenele de abecedar ale povestii lui Creangă în genericul filmului Capra cu Trei Iezi, (Casa de Filme nouă, regizor – Victor Canache, producător – Luana Georgiță) te pregătesc pentru desene animate sau teatru cu păpuși. Șocul apare atunci când imaginea familiară din cartea pentru copii este înlocuită cu chipul iconic al lui Maia Morgenstern, cimentat în imaginație cu Patimile lui Mel Gibson. Asocierea, imposibil de evitat, între Pieta și răzbunarea caprei, pune în lumină blasfemia din povestea lui Creangă.

Stau de vorbă cu Victor și Luana despre Capra cu Trei Iezi și înțeleg că, pentru ei, cinematograful înseamnă revelație. Camera descoperă ceea ce ochiul nu vede altfel. O altă pasiune comună a celor doi, sporturile extreme, transpare în saltul periculos de la cartea pentru copii la genul horror. De fapt, spune Victor, Capra cu Trei Iezi aparține celui din urmă. Povestea de abecedar este o mistificare.

Masca animalului ”umanizează” (în mod paradoxal) lupul din poveste. Lanțul trofic face să fie natural pentru lup sa mănânce  iezii. Omul, dimpotrivă, se hrănește din suferința victimei. Ucigașul care așează craniile rânjite în fereastră și pictează pereții cu sânge este prea nenatural să nu fie om. 

Masca animalului are rolul să păstreze iluziile culturii. Canache lasă să cadă măștile și folosește chipuri umane.

Când vedem lupul cu față umană (Marius Bodochi) ne amintim că este nănașul copiilor și cumătrul văduvei, legat prin religie și tradiție să fie protectorul și îndrumătorul lor spiritual. Tot fața umană ne lasă să citim ceea ce nu se vede sub masca de lup sau capră, ipocrizia nașului, reprezentantul ordinii divin-umane, și revolta văduvei împotriva aceleiași ordini, atunci când alege ocazia parastasului pentru răzbunare.

Parastasul oferă mântuire dar văduva caută dreptate.  Cele două se exclud reciproc.

”Lui Dumnezeu îi plac puii tineri”…

”Mie îmi plac și mai bătrâni, numai să fie bine fripți”.

Pentru a găsii dreptate într-un univers bazat pe cruzime și moarte, mama, dătătoare de iubire și viață, devină părtașă la cruzimea lui. Parastasul se transformă în sacramentul consubstanțialității caprei cu lupul.

Fără să vreau, îmi amintesc de altă istorie horror pe care nimeni nu a avut curajul să o ecranizeze, (Victor și Luana, mă uit la voi): ”O Făclie de Paște”. După ce Leiba Zibal îl ucide pe criminal la flacără făcliei, le spune sătenilor enigmatic: ”Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

La fel ca în cazul caprei, Leiba trebuie să participe la natura subumană a criminalului pentru a-și salva familia. Metamorfoza este simbolizată, paradoxal, de sacramentul învierii.

Într-adevăr, filmul (bun) înseamnă revelație. Cele douăzeci de minute pe marginea scaunului ne lasă cu ochii deschiși într-o lume de capre și lupi, în care Pieta și dreptatea, mântuirea dintr-un univers inuman și victoria omului împotriva lui, sunt imposibil de reconciliat.