Scepticul îndumnezeit

Pe cînd, edificînd epoca de piatră gonflabilă a lui Yahweh, Ionatan Macabeul făcea holocaust de necredincioși în Iudea (1 Mac 9:73), Cato cel Batrîn vitupera la Roma, în numele unei puteri ceva mai terestre și, la ora aceea, mai puțin ambițioase, împotriva aceluiași insidios inamic: cultura greacă. Atena trimisese în misiune diplomatică șefii principalelor școli de filosofie, iar imberbii romani căzuseră în enthousiasmos (termenul lui Plutarh) după conferințele lor publice. Cato a detectat în special în disponibilitatea lui Carneades (reprezentantul Academiei sceptice) de a argumenta și pro, și contra unei idei, problematizînd astfel limitele rațiunii înseși, pericolul maxim pentru patriotismul pragmatic al tineretului. Așa că a militat în senat pentru o soluție cît mai rapidă în speța atenienilor și expedierea lor neîntîrziată la origini. 

Defensa catonică avea să se dovedească și ineficientă, și inutilă. Următorul secol roman a adus și succesul academismului latin, și imperiul. Cicero n-avea nicio problemă să facă, într-unul dintre dialogurile lui teologice, dintr-un pontifex maximus un apologet al scepticismului. Și asta în timp ce, în viața reală, șeful colegiului pontifilor era un oarecare Iulius Caesar (despre care se bănuiește că era, pe urmele lui Lucretius, epicurian; să nu uităm nici de stoicul Cato cel Tînăr, strănepotul). Nici în iudaism lucrurile n-au stat mai bine. Roma însăși a strivit fantezistul imperiu yahwist, iar un Filon sau Isus au pecetluit victoria culturală a grecilor (se poate argumenta că dislocarea și deschiderea sacrului propusă de creștinism se înscrie în istoria scepticismului). Pînă și Talmudul a decis că, între doi rabini care se ceartă, ambii au dreptate. 

Etimologic, scepticul e ruda metatetică a oglinzii (speculum) – a introspecției și a endoscopului, a perspectivei și a periscopului, a speciei și a speculei. Scepticul e văzătorul, investigatorul, contemplativul – bereanul. Dante, băgăciosul, e sceptic. Pentru că scepticul nu-și refuză speculația, dar nu o poreclește ieftin „adevăr” (ci just „comedie”). Și da, tot lui Augustin îi datorăm abandonul definitiv al proiectului sceptic în creștinism – pentru că el nu suportă adevărul căutării adevărului, îl vrea găsit, posedat, siluit de pofta lui sado-masochistă de putere. Așa că își fundamentează edificiul dogmatic pe un penibil dialog sofistic, în care își închipuie că desființează pironismul, și trece apoi la persecuția donatiștilor – entuziaștii vremii. 

Istoric, entuziasmul a fost numele extazului posedării zeiești. Vecin cu inspirația artistică și mania erotică, era adesea mediat chimic – ca, probabil, la Eleusis (cu ergot) și, sigur, pe altarul tămîierii lui Yahweh din templul de la Arad (cu canabis). Nu-i de mirare că un Ezechiel are spectaculoase, indescriptibile, luxuriante vedenii. Modernitatea a consacrat, pe urmele Reformei, abordarea naturalistă a entuziasmului și scepticismul teologic față de practicanții lui. Robert Burton, cel care anatomiza melancolia ca să nu cadă în ea, Meric Casaubon, în A Treatise concerning Enthusiasme, As it is an Effect of Nature: but is mistaken by many for either Divine Inspiration, or Diabolical Possession, sau Henry More – toți preoți și teologi creștini – au dat ca sigur triumful rațiunii (ca în titlul cărții celui din urmă, Enthusiasmus Triumphatus) asupra piromanilor spirituali. Bineînțeles, adventiștii o au pe entuziasta Ellen G. White, penticostalismul bate piața, drogurile devin legale în tot mai multe jurisdicții, iar Kant, cel care spera să întemeieze o metafizică sceptică, împotriva entuziaștilor dogmatici, care delirau pe sec (mit Vernunft zu rasen), și l-a luat în plină figură pe Derrida.

Mă îndoiesc, deci rămîn în Dumnezeu. 

PS Iacob Coman mă invocă cu nume și prenume. Nu neagă nimic din ce am scris aici, încearcă doar să-mi impute o datorie de recunoștință pentru alte ocazii (despre care am știut și la ora aceea foarte bine), în care alții m-ar fi vrut exmatriculat din seminar. Se umple astfel de ridicol, acceptînd tacit că a devenit el însuși una dintre nulitățile morale (nu doar academice) pe care le batjocorește azi între foștii lui colegi, și demonstrînd încă o dată relația lui problematică cu adevărul.

Pornografia ca paradigma politica

Deosebirea dintre pornografie și viața nu ține de suprafață de piele ascunsă sau expusă. Pornografia este caracterizată în primul rand prin absența interiorității. Sărăcia visceral emoțională a privitorului este compensata de excesul de imaginatie voyerista. În filmul și literatura care au viața ca tema, pe scurt, în artă, sexul explicit își are locul într-o țesătură umană de trăiri și evenimente. În pornografie, toate evenimentele și trăirile, întreaga narațiune, sunt doar un pretext pentru a pune sexul în scenă.

Poti face o tragedie din relatia lui Caesar cu Cleopatra. Un film cu titlul Nero si Poppaea nu poate fi decat pornografic. Nu pentru ca primii ar fi fost niste sfinti. Diferenta este ca Caesar a facut istorie in timp ce Nero a facut spectacol fara substanta. Nero nu poate fi imaginat in sex altfel decat a fost in viata politica.

Insa pornografia politica naste monstrii. Secolul XX a fost marcat de un Nero modern. Istoria national-socialismului german a inceput ca un imens spectacol politic. De fapt, am putea spune ca, in ultima instanta, scopul razboiului a fost spectacolul pornografic suprem: Europa aplaudand imparatul gol. O fi pornografia democrat-liberala a secolului XXI mai benigna?

Scopul politicii este viata polisului, iar scopul polisului este viata mai buna a cetateanului. Asa spuneau grecii, inventatorii democratiei. In lumea noastra, scopul politicii este partidul politic iar scopul partidului este viata mai buna a politicianului. Pentru cetatean, scopul politicii este spectacolul. Discursul, dezbaterea, programul, idealurile pe buze, sunt doar mijloace pentru generarea orgasmului colectiv.

Autorul american Philip Roth a ales titlul The Human Stain pentru ultimul roman dintr-o trilogie care care debutează în era McCarthy și se încheie în era corectitudinii politice. Titlul a fost inspirat de faimoasa pată pe rochia lui Monica Lewinsky. Americanii, arată Roth, sunt mai obsedați de o pată de slăbiciune umană pe vesmantul public decât de ce se ascunde sub el. Nu degeaba acuzatorul lui Clinton a devenit apărătorul lui Epstein doi ani mai târziu. 

Pare ciudat că cineva intolerant față de “human stain” îl apără pe Epstein. Nu este nici o contradicție. Aspectul exorcisat nu este “stain” ci “human”. Cu alte cuvinte, morala de spectacol ascunde teama de substanta umana. Paradisul Epstein cuprinde același vid interior pe care îl întâlnim în fundamentalismul cultic, calculul partizan, sau sărăcia orwelliana a limbajului corect politic. Absenta interioritatii garanteaza starea de status quo.  Lucrurile noi vin dinlăuntru.

De la egal la egal

Oare ce-o fi vrut să spună poetul? „Doar ateul stă ochi in ochi cu Dumnezeu.” Păi, în primul rînd că, poeți fiind – făuritori adică, se cade să ne asumăm responsabilitatea pentru ce fel de Dumnezeu creăm. Dacă ce ne iese din mînă ne dezamăgește, avem libertatea – nu, datoria – să spargem vasul și să punem pe roată un nou bulgăre de imaginație. Integritatea artistică ne constrînge să aruncăm la gunoi Dumnezeul rebut.

Dacă țineți să investim, creativ, opera cu autonomie, atunci singurul mod decent și sănătos de a face asta e să-i oferim demnitatea egalității – autorul e creatorul și creatura creațiilor lui. Dumnezeu e unul dintre noi. Situarea asta hristică are avantajul șansei iubirii – dragostea e posibilă doar între egali. Ăsta e, de altfel, corolarul inovației noutestamentale: sîntem, fără excepție, arhierei, cum arhiereu e, în Hristos, Dumnezeu. Împărțim cu Dumnezeul-Om buricul imaginar al lumii.

În fine, „ochi în ochi” înseamnă reciprocitate. Cine se închină încă nu iubește. Legămîntul iubirii e unul de nesupunere. Sălbăticia omului nu e nicicînd mai înfiorătoare decît atunci cînd, domesticit și birocratizat în serviciul unei transcendențe, el sau ea devine simplă mașină, executant al imperativelor turmei, ale suzeranului. Sălbăticia omului-oaie. Leul strivit de absolut. Poetul ucis de poem.

Dante e, ca orice mistic veritabil, ateu – e suficient de individualizat să stea, de la egal la egal, ochi in ochi cu Dumnezeu. Dacă n-ai ajuns încă ateu, roagă-te să ți se facă harul. Glumesc – pune mîna pe hîrtie și rupe poezia care te-nrobește.

Zbor în bătaia săgeții (pars partyficis)

Mă declar Partyfex Maximus. Și pentru că cine-mparte parte-și face, adun în această codă dezlînată a zborului meu parte din notițele pe care le-am făcut de-a lungul săptămînilor de lecturi care l-au susținut. Un mic iad divagațional. Lasciate ogne speranza.

Teologia e, la propriu, o artă. Majoritatea practicanților ei sînt diletanți mediocri – oameni fără har, maneliști de duzină. Grosul bibliotecilor de teologie e hîrtie igienică. Valabil și pentru biblioteca teologică numită Biblie – include sigur niște suluri de curpapir.

Curiosul pus la index de Augustin e cel care se întreabă „cur?” (latinescul pentru „de ce?” – ca în „cur Deus homo?”). E impulsul copilului care descoperă lumea, stins de grijile maturității. Apropo, „grija” – cura – e unul dintre numele medievale ale acribiei, ale științei (și etimonul just al „curiozității”). Știința alimentează, nu stinge, focul întrebărilor. Și e cură – terapie, divină vindecare – pentru omul înțepenit în iluzie. Chiar și cu prețul dulce al degustării de curiosa (eufemism pentru erotica în cataloage bibliofile).

Trib – tribadă – tribulație – diatribă. 

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Convenția literară a pretenției de autenticitate – apropo de evanghelii, de pildă. Vezi discuția din cartea lui Sammy K. McLean, The Bänkelsang and the Work of Bertolt Brecht (Mouton 1972).

Portret de utopist autostopist (de om, adică) semnat de Constantin Crețan:

Fără loc

Lunatic fără lună
În zorii-ntunecării,
El sapă o fîntînă
Chiar în adîncul mării.

Nu i-a ajuns pămîntul,
Nu-ncape nici în ape
Şi în zadar mormîntul
În cer o să şi-l sape.

Partea a patra a zborului meu ar fi trebuit să se cheme pars pro Toto – “I have a feeling we’re not in Kansas anymore”.

Apotelesmatica e numele vechi al astrologiei (Melanchthon cică citea și-n stele, dar, paradoxal, Paracelsus nu; William Lilly, propagandist cromwellian, încă propunea o „astrologie creștină”; abia Jonathan Swift a făcut astrologia ridicolă). Adevărul e că orice istoricist, de la Matei la Lăiu, nu e decît un astrolog. Bine zice un enciclopedist mai vechi: ”astrology can claim a place only in the history of human error, while, however, as an historical fact, it reflects much light upon the shadowy labyrinth of the human soul”. Apropo, nu glumesc, nici nu exagerez cînd zic că Dumnezeu e un test Rorschach. Sînt riguros exact. Orice teologie spune ceva – despre teolog.

Angelologia lui Pleșu e citită corect numai ca studiu de istoria artei. Imaginalul e, ca fratele lui bun, imaginarul, domeniu al criticii de artă. 

Vasile Voiculescu – tipul de credincios care e frate bun al ateului umanist:

Domnillor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa. Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut cred, un tip credincios, organic credincios şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată. Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că să explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât.

În limbajul geometric al antichității grecești, epiphaneia sferei e suprafața ei, semeion e punctul, diastema e raza. De la Göbekli Tepe, Avebury și Arkaim la sferologia trivoluminoasă a lui Sloterdijk, omul e obsedat de infinitul întoarcerii în sine. 

Atracția lumii de poveste la Thomas Hardy (în traducerea imperfectă a soților Blaga):

Boii

Ajun de Crăciun și miez de noapte era.
„Acuma s-apleaca toți în genunchi.”
Copilul mai vârstnic astfel ne spuse
cum stam lângă vatră, mănunchi.

În gând dobitoacele blânde vedeam,
cum fieștecare îngenunchea.
Niciunul din noi îndoială n-avea
c-ar putea să nu fie așa.

Târziu, în anii aceștia, nu mai avem
închipuire atât de senină.
Dar cineva-mi spune în noapte de-ajun:
„Vino, ah vin’ să vedem pe colină

cum boii s-apleacă-n genunchi
în ocolul copiilor, atât de feeric.”
În speranța că-ntr-adevăr este așa,
m-aș duce cu el prin mare-ntuneric.

Religiile avraamice sînt religii ale sclaviei. Adevărata revoluție e cea care trebuie încă să aibă loc în cer. Geometria sferei, ca Întruparea evanghelică sau îndumnezeirea dantescă, ne obligă să-l recunoaștem pe dumnezeu în noi, să ne recunoaștem în dumnezeu. Să ne deprindem cu paradoxul aflării noastre în lume – universul fără centru își are centrul în noi. Sîntem stăpîni peste nimicnicia noastră. A ne delega libertatea e adevăratul deicid. 

„Modernitatea antropocentrică” (dacă eticheta lui Baconschi rezistă analizei) nu e blamabilă pentru că e antropocentrică, ci pentru că, asemenea îndelungii noastre istorii teocentrice, e centrică. Geometria universului nostru mental e problema – nu ocupantul nediferențiabil al centrului. Orice idolatrie (aroganța de a susține că centrul e altceva decît o ficțiune) e criminală. 

Lăiu, Coman, Cristescu (nicio diferență) trăiesc cu maximă solemnitate într-o lume pe dos – pretind că fac știință cînd nu fac decît literatură, și fac pipi pe știință, considerînd-o doar literatură. Vor să pună frîu Duhului, și pun pumnul în gura adevărului. Niște bezmetici înfundați căpos în beznă. Pînă și medievalii – oamenii evului întunecat – trăiau în carnaval doar o zi pe an. Capsomanii aștia cu aere (scuze, spiritualitate) sînt niște paiațe nonstop.

Ilarie Macariopolitanul, calugăr atonit și ierarh filetist bulgar.

Risipitor e Tatăl. Isus nu are de unde să se întoarcă. E aici. Sînt eu, ești tu, e atingerea noastră. Cerul poveștii e-n fiecare dintre noi. Dincolo e adînc în mine. Acolo, pe Horebul lăuntric, se descoperă Dumnezeu. Acolo, în catedrala scufundată, săvîrșește Logosul liturghia drumului deschis, a apropierii îndrăznețe, a universului întors în sine. 

Dumnezeu ca obiect libidinal – ca interminabilă căutare – ca dor – ca drum – ca mare deschisă – ca destin (niciodată destinație) – e setea – e dorința – e viața însăși. Cînd omoară în sine pasiunea, curiozitatea, Augustin e sinucigaș.

Mint cei care spun că săptămîna nu e motivată astronomic – iși are rădăcinile în cerul antic.

Sigismund de Luxemburg – adevăratul inventator al lui Dracula.

Pisicile mandelbrotiene ale lui Louis Wain. Pollock, care vrea să vezi fractalul, nu ce-i în capul tău, în pînzele lui. “Arta abstractă” e un misnomer – nimic nu e mai concret decît hățișul textului, fractalul inepuizabil.

Perihoreza poveștilor. Hora și întrepătrunderea narațiunilor – divinul și umanul la Grigorie de Nyssa, măștile divinului la Ioan de Damasc, dumnezeu și lumea la von Balthasar, de Lubac sau Ratzinger. Și, numai ca să fac pentru a nu știu cîta oară bîză de pătratul aurician, credința și necredința în gîndirea polihronică.

E timpul să îl dăm pe Isus jos de pe cruce (da, ultima demantelare incorectă politic), să-l lăsăm liniștit în mormînt, să se odihnească. Moartea lui Dumnezeu e cea mai bună veste pe care o putem primi. Toți sîntem, după chipul Lui, arderi de tot.

Dragi adventiști, sărbătoriți așteptarea. Fiți fericiți că Domnul întîrzie. Existați pentru că n-a revenit încă. Și bucurați-vă dacă adventismul iși găsește și el crucea, altarul, ultima suflare. Marea e deschisă. Nu-i de cristal. Dar corabia e făcută din toate crucile de pe lume.

Într-un fabulos episod tragicomic, la intersecția politicului cu religiosul și academicul, am avut șansa, prin 2002, să-l ascult pe inclasabilul George Pruteanu recitînd din originalul Comediei. Spuma de intelighenție adventistă din jurul meu se înfruptau din pizza și Cola, vorbind între ei. 

Consubstanțiali cu diavolul si bunul dumnezeu.

Ateism impregnat de duh. Asteismul lui Șerban Foarță.

Clerul e adesea doar o turmă de recitatori interziși spiritului.

Secolul lui Dante e secolul lui Rumi (traducerea e a lui Franklin D. Lewis):

I died to mineral, joined the realm of plants 
I died to vegetable, joined animal
I died from animal to human realm
So why fear? When has dying made me less? 
In turn again I’ll die from human form 
only to sprout an angel’s head and wings 
and then from angel-form I will ebb away 
For All things perish but the face of God 
And once I’m sacrificed from angel form 
I’m what imagination can’t contain. 
So let me be naught! Naughtness, like an organ, 
sings to me: We verily return to Him
Know that death – the community’s agreed –
is like the fount of life in darkness hid

Convivium / conbibium. Bînd împreună, trăim împreună. Frîngem pîine (ne omenim), adîncim fractal omenia.

Nu mai am roșcove. Mi-au rămas roșcovanele. Roșcovanele lui Dante Gabriel Rossetti. 

Mandelbrot zice că fractalii sînt “the art of roughness”. Încep să facă sens „asprele galbe” ale „muntelui de gînd” voiculescian. Nu doar Wain l-a anticipat pe Mandelbrot. 

La sfîrșitul secolului XVIII, pe cînd parizienii reinventau revoluția, Hegel și Hölderlin, colegi de seminar, îl citeau pe furiș pe Kant.

Veșnicia e simandicoasă și plicticoasă ca danturile hipercorecte ale americanilor. Piccarda e singura pe care Dante o recunoaște în paradis (în cercul lui cel mai umil). Sufletele se alterează pînă la irecognoscibil in raiul dantesc, desfigurate de beatitudine.

Creștinismul e, de la început, situat polemic în interiorul evreității – ca evreitate care se deschide și, de aceea, ca negație a evreității. Nu e singular, sînt și alte evreități deschise, dar e singura care îl coboară pe Dumnezeu din cer ca să-l îngroape pe Yahweh.

Vă rîdeți de pupătorii de moaște, dar umblați cu oasele lui Dumnezeu prin lume, tot sperînd că le va săruta cineva, trezindu-le din nou la viață. 

Poți fi om universal pierdut în cel mai uitat cătun din lume. Așa cum poți fi provincial în biroul oval.  

Canonizarea e creatoare de iluzii dublu pernicioase: în primul rînd că te face să te simți proprietar pe un domeniu de umanitate care aparține, evident, umanității; și te ispitește cu autoritatea idolatră de a redefini generalul uman în termenii unei particularități – limbă, sînge, crez. Mai mult decit ateu sînt anticanonic. Pentru că singurul canon care ne este dat e să reinventăm canonul. Nimic nu e mai absurd în creștinism decît pretenția că canonul s-ar fi încheiat vreodată. 

Toți sîntem păgîni în bucătărie, pe veceu și – mai ales – în pat. Toți avem același canon de visuri. 

Sînt om profesionist, amatorilor!

Dumnezeu e mai viu decît oricînd. Descifrăm universul, în toate infiniturile lui. Creăm inteligențe. 

Paul Celan, tradus imperfect (știu, e un pleonasm) de Nora Iuga:

Vi s-a dat în mînă:
un Tu, fără de moarte,
în care orice Eu s-a regăsit.
Voci fără vorbe se-nvălmășeau
împrejur, forme
ale golului, totul intra în ele amestecat
și dezmestecat
și iarăși
amestecat.

Erau și numere
împletite în cel
nenumărat. Unul și o mie și ce
era înainte și înapoi
mai mare decît el însuși, mai mic, –
pîrguit și preschimbat
în urmă și după –
într-un
niciodată înmugurit.

Cele uitate întindeau mîna
după cele de uitat, continente,
sentimente,
înotau,
se scufundau și înotau. Columb, cu
brîndușa de toamnă în ochi, uitată de timp și floarea
de mamă,
ucidea
catarge și vele. Totul ieșea în larg…

exPERiment emPIRic PERatologie PERicol PERipatetic PRIm PIRat PREț PORnografie

Dante ca poet al exilului. Un imigrant de orice religie poate să fie de o mie de ori mai creștin decît căcăciosul ostentativ de Viktor Orbán. 

Apropo de Vanni Fucci: nu e Isus cel mai mare simoniac din toate timpurile? A furat slava templului de la Ierusalim. Ba chiar ne-a adus foc din cer. A și murit străpuns de șarpe. Prometeu – alt crucificat, cu ficat resurecțional, creator al omului de lut.

Atei sînt cei care batjocoresc cartea naturii și transformă spațiul libertății – povestea – în închisoare. Scîrbavnici adoratori ai lanțurilor, fundături rușinoase ale universului ce sînteți! Dumnezeu e-n mine și vă dă bucuros dracului.

Dante scrie Comedia si ca răzbunare – revenge porn creștin.

Cu plecăciune zic: Fuck you, Dante! Înfiptu-ne-am ochii în suflețelu’ tău gri și l-am găsit obsedat de propria reflecție. Ne-am recunoscut în el, satisfăcuți și etern frustrați, pe noi înșine – plați ca apa plată, înguști ca orizontul și, slavă Domnului, adimensionali ca Dumnezeu atoateîncăpătorul. 

Universul lui Dante este enantiomorf, speculativ, sinecdohic. Un univers dialogic și, ca să-l fericim pe Edi, dialectic.

Centrul Pămîntului nu are masă – e de altfel un punct imaginar. Gravitația Pămîntului e maximă pe suprafață. Invers, centrul unei găuri negre conține toată masa ei, gravitația fiind infinită în imediata lui vecinătate. Suprafața găurii negre e imaginară. Gaura neagră ca inflație narcisiacă a centrului.

Pînă și găurile negre se evaporă, ne spune Hawking. Cum? Prin revoluția periferiei împotriva centrului. 

Dante și Dumnezeu sînt doi îndrăgostiți care se pierd unul in ochii celuilalt. E ăsta creștinismul pe care îl vînd bisericile? Doar ateul stă ochi în ochi cu Dumnezeu.

PS N-aș fi zburat nicicum dacă n-ar fi fost pe-aproape taranlogic, Ibrian, Arcadia Solum, Daniel Ion, Doina și Gemma. Le mulțumesc.

PPS Dacă universul imaginat de Dante în Comedie e hipersferic, personajul Dante nu îl străbate de-a lungul unui diametru, ci urmărind un meridian. Suprafața hipersferei este un volum. Cerul Cristalin ar fi sfera ecuatorială a lumii cu poli hiperlumești. Personajul Dante nu trece în niciun moment prin centrul lumii lui. Dar centrul lumii lui – imaginația autorului Dante – îl și o conține. 

Drept recompensă, îmi acord o vizită în superba expoziție pe teme dantești găzduită de biblioteca Universității Brown.

Homo sapiens: de la leu la oaie – 2

Zbor în bătaia săgeții (pars pro toto)

Cît de creștin e cerul lui Dante? Știți cumva care au fost numele nevestei și copiilor florentinului rătăcitor? Că sigur o cunoașteți pe amanta lui siderală. E oare creștină lumea asta a amorului curtean, în care căsătoria e mai degrabă un impediment în calea iubirii decît grădină a deliciilor? Nu-i plin iadul dantesc de creștini – de la papi și anti-papi la apărători ai creștinătății? Vanni Fucci însuși fusese, ca Dante, guelf, doar că dintr-o facțiune rivală. Și e creștinește să-ți lingușești patronul ghibelin, asigurindu-i un loc in paradis? Nu cumva Comedia e comedie și pentru că persiflează cerul creștin? Ce poate fi mai necreștin decît să-ți vrei privirea înfiptă în Dumnezeu? N-a spus Isus că e mai ferice de cei ce n-au văzut și au crezut?

Un alt aspect, strict geometric de data asta, al erorii lui HRP constă în ignorarea faptului că sfera divină (care e, în interpretarea lui, proiecția tridimensională a unei hipersemisfere) cuprinde sfera umană. Asimetria aceasta face imposibilă lectura hipersferică a universului dantesc. În plus, centrele celor două sfere lipite și curbate într-o a patra dimensiune nu pot fi – niciunul – centrul hipersferei astfel formate. Cele două centre concurente – Diavolul și Dumnezeu – sînt, în hipersfera lui Patapievici, poli descriind diametrul ei, de-a lungul căruia călătorește vizionarul dantesc. Universul lui HRP nu e nici diavolocentric, nici teocentric. 

Geometria sferei, ca obiect topologic (deci generalizînd la orice număr de dimensiuni), este trinitară. Două adimensionale puncte îl implică, în hora lor, pe al treilea – centrul, mereu virtual (centrul unui interval, al unui cerc, al unei sfere etc. e un punct imaginar). Dacă dăm consistență centrului, realizînd toate dimensiunile mărginite de sferă, nu putem forma sfera de rang dimesional mai înalt decît alipind două sfere identice (un cerc din două segmente de dreaptă, o sferă din două discuri etc.). Cu fiecare rostogolire într-o nouă dimensiune perpendiculară, centrul sferei – nuntit cu un alt centru – devine pol. Și fiecare sferă, indiferent de numărul de dimensiuni în care e definită, are un centru imaginar.

Dacă Patapievici ar avea dreptate geometric, s-ar înșela cu siguranță teologic – lumea Comediei n-ar fi creștină. Pentru că centrul fantezist al universului dantesc e Dante însuși – imaginatorul, autorul care își transcende textul. Dumnezeu e, la Dante, autorul care imaginează universul – dincolo de Sfera Cristalină, personajul Dante călătorește în mintea lui Dumnezeu. Care încape, fără probleme, în mintea lui Dante. Universul Comediei nu e o hipersferă, ci o mise en abyme. Și a fost anticipat (cu peste un mileniu și jumătate) de un păgîn ca Chuang Tzu – cel care se întreba dacă nu cumva era el însuși visul fluturelui care se crezuse în vis.

E deja un secol de cînd am început să pricepem că centrul universului este (dacă universul e omogen și izotrop) în afara universului, indiferent din ce punct al universului este privit. De unde ne crezuserăm buricul lumii, am descoperit că buricul lumii nu e de găsit. Cosmologia modernă este însă, încă, una a privirii – nu cunoaștem universul decît ca studiu al luminii. Și de aceea, una a privitorului – singurul centru al lumii de care avem știință. Alchimia asta spectaculoasă a centrului și a periferiei coincide, în parte, cu povestea creștinismului. Și, cu siguranță, cu universul dantesc. 

Asta e singura transcendență care ne este dată: cînd lumea mea se revarsă peste lumea ta, noi – foști centri imaginari ai lumilor noastre – devenim, excentric, polii unei noi lumi care cîntă lauda unui același nou centru imaginar. Doar acceptînd renașterea centrului ca periferie putem găzdui o lume mai mare decît noi inșine. D-aia, Dumnezeu (ca și Diavolul) e mereu imaginar. D-aia, născuți din atracția irezistibilă și irealizabilă a doi poli, sîntem fiecare dintre noi centrul imaginar al propriei hiperlumi. D-aia, nimic nu e mai trist pe lume decît un părinte care n-a învățat niciodată că nu mai e centrul lumii.

Tot d-aia, Dante și-a scris Comedia în terține perfect concatenate – fiecare vers de mijloc rimează cu versurile care mărginesc următorul cerc de versuri. Apropo, dacă vreți să citiți inteligent universul dantesc, faceți-o în compania unui medievist serios, ca regretatul Richard Kay de pildă (“Dante’s Empyrean and the Eye of God”, Speculum 78.1 2003, 37-65). În rest, știm deja ce-a vrut să spună poetul.

ULTRAJ 

în peisajul ambetant al
realităţii fante se deschid
uneori prin care peste noi
curge lumea lui dincolo 

mă întreb dacă vreodată
ca-n răsturnarea unei
clepsidre curgem şi noi
fantastic spre dincolo

PS Ca să vedeți că nu doar fizicienii fac boacăne cînd trec în a patra dimensiune, am comis o greșeală geometrică în textul de mai sus. Găsitorului, recompensă!