Reforma lui Desmond Ford s-a născut moartă și motivul nu este teologic

Impactul neașteptat al celor 95 de teze s-a datorat faptului că burghezul saxon era capabil să vadă în comerțul cu indulgențe dovada că pontificatul lui Leo X era doar o sucursală a băncilor Medici. Însă comerțul cu indulgențe stătea pe picioare teologice solide. Penitența prescrisă de biserică era actul prin care cineva putea să scurteze timpul petrecut în Purgatoriu, dar biserica avea dreptul să ofere opțiunea amenzii. Prin urmare, papa avea tot dreptul să publice tichete de amendă, adică să vândă indulgențe.

Martin Luther a lovit colosul la picioare redescoperind doctrina paulină a justificării. Electorii germani nu au acceptat teologia lui Luther ca pe un răspuns la o frământare spirituală ci ca pe o declarație de independență față de politica fiscală a papalității.

Leo X a pierdut banii pentru că a pierdut batălia teologică pentru justificare.Nu ar fi pierdut-o însă un secol mai devreme. Nu pentru că oamenii erau mai proști, ci pentru că erau orbi. Ceea ce a deschis ochii contemporanilor lui Luther a fost noul modus operandi pe care îl numim capitalism. Baza lui Luther, breslași, negustori, cămătari, fermieri, înțelegeau destul de bine de ce o bancă căreia îi mergeau prost afacerile în lumea asta a cumpărat concesiunea Purgatoriului.

În Evul Mediu, noțiunea contractului social ar fi fost neinteligibilă și Reformațiunea imposibilă. Capitalismul a eliminat scuza transcendentală în relațiile de putere, le-a desacralizat, reducându-le la relația profană între cel care plătește și cel plătit, și astfel a făcut lumea transparentă pentru omul de rând. 

Idea că Neal Wilson a acționat ca un papă medieval la Glacier View este greșită. Dimpotrivă, a acționat ca un director de corporație: eu te plătesc, eu îți spun ce să predici și ce să nu predici. Și totuși, în mod straniu, dacă contemporanii lui Luther au putut să vadă interesul financiar în spatele bulii papale, contemporanii noștrii văd apostolat în loialitatea de salariat. Până și argumentul vechi, sunt omul lui Dumnezeu și mănânc partea Domnului, a fost înlocuit cu: am un master în teologie deci merit salariul corespunzător. Nimic rău în asta. Trăim în capitalism. Problema este că că sistemul care a deschis ochii burghezilor din Wittemberg la începuturile lui ne orbește la zenit.

Explicația nu trebuie căutată în biserică. Anul 1980 este opusul anului 1517. A început resacralizarea lumii, auzim tot mai des scuza transcendentală în spatele puterii, banul este considerat har și harul se contabilizează. Chiar și Dumnezeu face tot mai puțin sens în afara circuitului financiar. Am intrat într-o nouă eră a comerțului cu indulgențe, dar afacerea este condusă acum în stilul capitalismului de mafie.

Nu voi încerca o explicație a fenomenului, sunt prea multe de spus, mă voi mulțumii să fac o observație cu privire la starea prezentă a celor 95 de teze. Hans Kung remarcă faptul că, departe de a predica justificarea lutherană, bisericile evanghelice predică și practică acum o formă de emotional self-redemption. Voi merge putin mai departe decât teologul catolic, afirmând că aici avem o religie care face imposibilă nu numai conceptualizarea teologică, dar și conceptualizarea lumii.

Eșecul lui Ford trebuie înțeles în acest context.

Slavoj Zizek povestește o anecdotă în care cineva comandă o cafea fără lapte și ospătarul îi răspunde: ne pare rău, nu vă putem oferii cafeaua fără lapte pentru că ni s-a terminat laptele. Vă putem în schimb oferii o cafea fără frișcă.

Zizek vrea să spună că nu poți livra un concept dacă îți lipsește conceptul opus. DA fără NU este dadaism.

Exemplul lui Zizek ne ajută să înțelegem de ce a eșuat încercarea lui Desmond Ford de a corecta Adventismul apelând la conceptul protestant sola fide. Explicația obișnuită este că Adventismul nu este destul de Jesus freak. Dimpotrivă, cafeaua neagră a lui Ford nu a fost servită din cauză că dadaismul mișcării born-again a înlocuit perfecționismul conceptualizat al pionerilor, făcând imposibilă analiza teologică a conceptului din direcția opusă.

Argumentul cel mai bun este Robert Brinsmead, care a împins până la ultima concluzie logică conceptul Judecății de Cercetare. Hiper-ortodoxia lui Brinsmead a speriat elitele bisericii, nu din cauză că ar fi fost eretic, ci tocmai pentru că mergea până la capăt. Scheletele familiei nu trebuie așezate la masa din sufragerie. A fost însă suficient ca Ford să îi recomande lui Brinsmead lectura reformatorilor din secolul XVI pentru ca acesta să înțeleagă de ce Judecata de Cercetare și Perfecționismul nu fac sens.

Avantajul lui Brinsmead a fost că avea la bază o bună conceptualizare teologică și, ca atare, a fost în stare să își analizeze poziția. Astăzi, suporterul cel mai înverșunat al doctrinei Judecății de Cercetare nu știe să o explice și cască atunci când este predicată. Judecata de Cercetare se servește cu frișcă, adică îndulcită cu auto-mântuire emoțională: Isus te iubește, dadada. Conceptul sola fide nu a putut fi livrat pentru că aspectul de Jesus freak a neutralizat perfecționismul tradițional. 

Dar motivul nu este teologic la origine. Comerțul cu indulgențe a devenit o paradigmă, în contextul în care Purgatoriul însuși devine paradigma și este concesionat de mafii diverse. Perfecționismul este doar unul din purgatoriile cotidiene pentru care cumpărăm indulgențe.

„Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”.

Dumitru Popa sau iluzia exorcismului post-comunist al bisericii

Mitologia adventistă îl prezintă pe Dumitru Popa ca pe un pimp care vândut o fecioară curată la bordelul roșu, unde a fost violată repetat în ciuda „rezistenței” eroice. Cu ocazia decesului fostului președinte, puțină demitologizare nu strică.

În primul rând, biserica, orice biserică, nu a fost niciodată fecioară. Este ceea ce descoperă oricine studiază istoria bisericii(lor) independent de preconcepții. Doi: biserica a fost/este de vânzare în orice sistem politic. Trei: spre deosebire de bisericile „mari”, AZȘ se vinde la preț redus. Last but not least: Popa a fost și el vândut de diverși pimpi și diverse prostituate, dintre care mulți au prosperat în religia corporativ-globală după 1990.

Istoria relației între religie și putere în România comunistă este definită de două momente istorice: faza marxismului ortodox și faza ceaușistă. Narațiunea oficială ignoră deosebirea dintre cele două.

În faza marxismului ortodox, originea de clasă a credinciosului era mai importantă decât religia. Lupta de clasă trecea prin mijlocul bisericii. Se considera că credinciosul de origine sănătoasă (de ex. nu este chiabur sau negustor) are instincte politice sănătoase chiar dacă nu a studiat materialismul dialectic. Religia era ceva ce va dispare de la sine, în jargon marxist, o contradicție ne-antagonistă. Însă relația între omul vechi și omul nou era o contradicție antagonistă care traversa toate sferele societății, inclusiv biserica.

Această ideologie a fost instrumentalizată în lupta pentru putere în biserică, după 1950. Notele informative în care colegi sunt acuzați de mentalități „vechi” și se cere înlocuirea lor în structurile de conducere cu „oameni noi” abundă. „Omul nou” putea fi un fost prizonier reeducat în URSS sau cineva care studiază documentele de partid și știe când să le citeze. Ascensiunea lui Dumitru Popa începe în această perioadă. Pentru noua putere, Popa era omul nou

Un aspect care nu trebuie uitat este că Popa nu a fost un lingău. Cunoștea regulile jocului din relația lui cu Casa Scânteii, știa unde să se oprească și mergea la distanțe care i-ar fi îngrozit pe colegii lui mai fricoși. Comuniștii au preferat pe cineva care înțelege jocul mai degrabă decât unul care distruge credibilitatea lui cedând orice punct.

Un aspect foarte important este că în această perioadă are loc revoluția culturală stalinistă. Proletcultismul se manifestă în biserică în primul rând prin bădărănizarea corpului pastoral. Majoritatea pastorilor interbelici nu erau niște intelectuali, dar modelul lor social era intelectualul burghez. Acum este activistul de partid. Cocul imens purtat de soțiile panslaviste ale liderilor comuniști ajunge pe capetele soțiilor de pastor și este canonizat. Predicatorii explică texte biblice citând definiții din Dicționarul Limbii Române. Lupta de clasă se încheie cu victoria clasei muncitoare în alianță cu țărănimea revoluționară și pătura socială (subțire) a intelectualității noi.

Perioada ceușistă începe cu criza de legitimitate a regimului în blocul sovietic. Ceaușescu apelează la protocronism și cultul personalității. Socialismul lui Ceaușescu este național-socialism.

Marxismul este cosmopolit si euro-centric. Ceaușismul este naționalist si anti-occidental. Legitimitatea regimului decurge acum din voința istorică a națiunii, începând de la Burebista dacă nu de la Cucuteni, și culminând cu unitatea de nezdruncinat în jurul conducătorului iubit. Filmele străine dispar împreună cu serialele americane de sâmbătă seară. Viața intelectuală îngheață. Corupția, nepotismul, slugărnicia, cinismul, ating proporții fanariote.

Cel mai fraudelent mit cu privire la epoca Ceaușescu este că ar fi urmărit desființarea religiei. Pentru a menține această unitate precară și legitimitate fictivă, Ceaușescu avea nevoie de religie. România are acum legi pro-life și 8 Martie devine ziua mamei din ziua femeii. Toate cultele fac parte din Frontul Unității Socialiste. Conducătorii bisericilor au stele, deși nu în coroană.

Liderii se întorc din vizite „de lucru” (în dublu sens) în Apus cu avertismente despre apostazia bisericii și vaiurile imigrației române. Românii țin credința neîntinată „așa cum ne-au învățat bătrânii noștrii”. Biserica funcționează după un manual românesc. Informatorii (majoritatea pastori) raportează pe cei care vor să plece în Apus în timp ce preoții  trag de limbă la spovedanie femeile care au făcut avort.

Modelul „conducătorului” este copiat la toate nivelele în biserică, de la Uniune la ultimul prezbiter de țară. Corupția financiară este la vârf și este tolerată de putere. De fapt, biserica este o vacă de muls pentru puterea locală, la fel ca și economiile de umbră, care generează șpăgi în afară și zecime colectată în buzunarele șefilor în interior. Puterea face concesii pentru „lucrare” în timp ce biserica devine tot mai intolerantă față de autonomia individuală.

Aceasta este biserica ceaușistă pe care Popa a condus-o în stil ceaușist. A fost omul timpului. La fel ca Ceaușescu, a fost executat (la figurat) de ai lui. La fel ca el, este regretat de mulți. Însă atât cei care îl regretă cât și cei care îl acuză, manifestă punctul orb al oricărei religii: forțele seculare care modelează biserica.

Genul apocaliptic ca mecanism defensiv


Spiritualitatea deosebită a poporului evreu, monoteismul si capacitatea de abstractizare, penetrarea întregii existențe prin determinismul religios, teocrația, toate aceste erau puse în pericol, dacă nu se verifica istoric cauzalitatea logică în relație cu divinitatea. Totul se prăbușea, ceea ce condusese la salvgardarea ființei naționale, era amenințat de irelevanță, devenea superfluu.

Situațiile limită repetate, crizele existențiale, istoria zbuciumată, atrocitățile inimaginabile, au condus la o soluție defensivă – literatura apocaliptică.

Explicit, atunci când, în mod repetat, postulatul deuteronomic este contrazis, fie în aspectul său pozitiv, fie în cel negativ, în sensul că ascultarea nu generează în mod necesar binecuvântare, iar nelegiuirea nu aduce de fiecare dată pedeapsa, coerența logică a unui principiu fundamental de supraviețuire – teocrația – a început să se clatine. Manase, nelegiuitul și Iosia, reformatorul, sunt cazuri evidente. Ps 73 este un exemplu de interogație, în acest sens. Desigur, există tentative de explicații mai sofisticate: întârzierea pedepsei, face pe oameni îndrăzneți, etc.

Rezumând, o situație critică, fără ieșire logică, provoacă o confruntare existențială, din care se iese printr-o imagerie fantastică. Ceea ce ne refuză modul de alcătuire al acestei lumi, poate fi și se va realiza într-o altă lume, ideală – în paradis, în Împărăția lui Dumnezeu.

Simetria artistică – emblema marilor capodopere este asigurată – venim din Eden, vom ajunge pe Noul Pământ. Ceea ce conferă perenitate acestui model ideal, este limbajul și schema oraculară, mijloacele simbolice, metaforice, care pot simboliza orice tip de realitate devenită inconfortabilă, imposibilă.

Literatura apocaliptică oferea o soluție. Așa cum defensele psihologice conservă integritatea bio-psiho-socială a eului, explicația apocaliptică amână dezintegrarea, oferă un tărâm al speranțelor și încrederii regenerate. Cu cât este mai elaborată, mai complexă, mai simbolică, metaforică și oraculară, cu atât va avea valențe și potențial de a se oferi ca matrice pentru evenimente istorice succesive. 

Până la urmă, ecuația umană conține aceeași termeni eterni: binele și răul, adevărul și eroarea – minciuna, fericirea și suferința, viața și moartea, efemeritatea și vesnicia, etc.

Exista deja, în germene, o tradiție profetică privind consecințe și predicții ale combinării acestora. Nu trebuie decât să fie alcătuită o sinteză, să se nască un gen matur, care să înglobeze și să desăvârșească rețeta.

Până la urmă, ce-l determină pe om să genereze artă, narațiuni, mituri, dacă nu nevoia de sens, coerență, semnificație a existenței. 

Sistemele de apărare și mecanismele defensive pot și trebuie văzute ca mijloace de adaptare. Adaptare față de riscurile, pericolele și disconfortul interior, psihic, sau exterior, real – fie el natural sau social. El se înscrie în devenirea individului si a umanității, în istoria sa.

În acest sens, întreaga civilizație, creativitate, este o adaptare, și oarecum reducționist, un mecanism defensiv. Există apărări biologice, psihologice, sociale, spirituale.

Cultura însăși, arta, religia – pot fi privite ca făcând parte din arsenalul de adaptare și defensiv al ființei umane. Doar că, în timp ce unele sunt foarte adecvate, constituie un compromis creator între om și mediul său, altele au un grad foarte mare de subiectivism, imaginație și conferă doar un confort interior, fără niciun corespondent în lumea reală.

Duelul după balul mascat

Mult așteptata dezbatere între Slavoj Zizek si Jordan Peterson – Happiness: Capitalism vs. Marxism – te face să te gândești la pictura lui Jean-Léon Gérôme – Duelul după balul mascat. (Zizek despre Peterson: „someone who is also my enemy”. Peterson: „Any time, any place, Mr. Zizek”). John Leigh, comentând tabloul, spune că duelistul „nu luptă pentru a câștiga ceva de la adversar, ci pentru a declara cine sau ce este.”

Fără îndoială că ambele tabere de fani își vor declara favoritul învingător după dezbatere. Însă în timp ce cultul lui Peterson vede în Zizek doar un alt marxist cultural pe care idolul lor îl va răsturna cu un bobârnac (vezi titluri pe youtube în genul Peterson face praf o feministă proastă, etc.), pentru Zizek, simptomul Peterson reprezintă isteria care se substituie căutării de sine.

Spune Leigh:

În alegerea căii noastre prin viață și pentru a deveni noi înșine, fiecare trebuie să ucidem versiunile potențiale ale noastre înșine, persoanele care am fi putut deveni.

La fel ca în pictura lui Gérôme, pantomimul trebuie confruntat pentru ca eul să se elibereze de carnavalul ideologic.

Ideologia este tradiția iudeo-creștină care așează barbatul și femeia, stăpânul și sclavul, seniorul și șerbul, la locul lor. Adevărul este revoluția creștinismului primitiv care proclamă omul universal.

Ideologia este pietrificarea darwinian-socială a genului. Adevărul este eul cartezian care transcende natura și societatea.

Ideologia este universalitatea banului. Adevărul este universalitatea gândului.

Ideologia este tribalismul naționalist-religios. Adevărul este solidaritatea umană.

Ideologia este arhetipul Madonei. Adevărul este eliberarea Madonei de comercializare pornografică și perversiune puritan-clericală.

Confruntarea măștii ideologice este necesară pentru a declara cine suntem.

Zona gri

„Whether they are ‘practising’, ‘homophile’, ‘initiates’, ‘unstraights’, ‘wordly’, ‘versatile’, ‘questioning’, or simply ‘in the closet’, the world I am discovering, with its 50 shades of gay, is beyond comprehension”. (Frédéric Martel, In the Closet of the Vatican: Power, Homosexuality, Hypocrisy).

Autorul are problema liberalilor atunci cand vorbesc despre religie. Zona gri nu apare in viziunea alb/negru. De unde socul celo 50 de shades of gay.

In ce ma priveste, cei 8 termeni folositi cu privire la varietatea tipurilor de homosexualitatea platonica sau dionisiaca la Vatican au punctat perfect suspiciuni si intrebari mai vechi din ograda proprie.

Atunci cand am luat decizia neasteptata de a da examen la seminarul teologic, cei mai multi dintre colegii tatalui meu, (si ai mei, mai tarziu), au decis ca motivele mele trebuie sa fie ca ale lor. Eram si eu un smecher care voia sa castige un ban la umbra, cu diferenta ca, spre deosebire de ei, nu platisem pretul copilului cuminte in biserica si, ca atare, trisam sistemul.

Daca printr-un accident al naturii sau al copilariei asi fi fost homosexual, ar fi gasit aici dovada ipocriziei mele. Dimpotriva, ar fi fost dovada sinceritatii.

Conformistul bisericos, la fel ca criticul liberal, crede ca intoarcerea cuiva, (un termen cu 50 zone gri), trebuie sa fie o decizie de intoarcere la morala de turma. De fapt, este o solutie existentiala. Cel care “se leapada de sine” (de Satana) o face ca sa scape de propriul eu. Este taierea unui nod pe care nimeni nu l-a putut dezlega. De aceea, un homosexual macinat de conflicte launtrice este mult mai tentat sa isi rastigneasca eul decat crestinul “bun”.

Nietzsche observa, cu finetea caracteristica, ca barbarul nordic, neintelegand setea de mantuire a efeminatei intelectualitati greco-romane, a inventat metode de auto-tortura psihologica si chiar fizica ca sa simta si el nevoia de a se arunca plangand la pieptul Mantuitorului. Cazul lui Luther, care a trebuit sa se auto-flageleze 10 ani la Erfurt pentru a traii ceea ce a venit natural pentru patronul sau, Augustin.

Insa evul mediu e mort, continua ganditorul german, si preotul/pastorul modern este la fel de efeminat si decadent ca cel al antichitatii tarzii, adica, la fel de nihilist.

Inainte ca psihologii liberali sa ne invete ca barbatii trebuie sa planga pe umarul aproapelui si ca testoteronul e toxic, am invatat asta in seminar. Aveam voie sa ne jucam cu mingea, dar nu impartiti in echipe, mancam high-carbo, preferam argumentele emotionale de “ora muzicala” celor abstracte, se cultivau relatii sentimentale intre studenti, incluzand confesiuni intime si plansul pe umar, la figurat si uneori la propriu, se spunea “te iubesc” ca in filmele de dragoste ieftine. Nu este acesta stereotipul homo-sexualului?

Aici intervine subtilitatea mintii teologice care inveneteaza cele 50 de nuante despre care vorbeste Martel. Insa, spune Nietzsche, asemenea subtilitati la preotul/pastorul modern ne amintesc mai degraba de panza paianjenului. Omul lui Dumnezeu foloseste limbajul neo-platonismului in era stiintei. Aici este ipocrizia. Preotul de la Vatican stie ceea ce stim si noi. Homosexualitatea poate fi reprimata dar nu poate fi “vindecata”. Stie ca reprimarea cronica a impulsului sexual poate da nastere la monstrii. Stie ca pacatul sexual nu este altceva decat conflictul intre natura evoluata prin selectie sexuala si rigorile civilizatiei.

Ca unul educat in filozofia moderna, preotul stie ca existenta este fragmentata, ca religia este un mod de a cauta unitatea pierduta a fiintei, ca lucrurile nu sunt in alb/negru.

Dar, in cele din urma, tanarul care s-a dus la seminar ca sa scape de un eu macinat de conflicte isi capitalizeaza experienta oferind paleative celor care cauta acelasi lucru si a caror psihologie o intelege atat de bine. De unde ipocrizia. Zona gri este pentru viata lui privata. La amvon se predica in alb/negru.

Regula jocului

Peter Sloterdijk (Critica Rațiunii Cinice, 1983) susține că modul prezent de funcționare al structurilor de putere este cinismul. Critica clasica a puterii consta în demascarea distantei dintre ideologie și realitate. Acum, subiectul cinic este destul de conștient de distanța dintre masca ideologică și realitatea socială, dar, totuși, insistă asupra măștii. Noi știm ca ei ne mint, ei știu că noi știm, noi știm că ei știu că noi știm… etc. Aceasta este regula jocului.

Din cauza aceasta, procedura critică-ideologică clasică – smulgerea măștii – este imposibilă, mai precis zadarnică, în timpul nostru. Pericolul pentru rațiunea cinică apare atunci când cineva nu respectă regula jocului.

Așa se explică scandalul creat de raportul analistei Salveen Richter către clienții grupului financiar Goldman Sachs, întitulat The Genome Revolution. Richter a explicat clienților că dacă investesc în biotehnologie trebuie să fie foarte atenți pentru că investițiile lor riscă să aducă vindecare și să salveze vieți, și asta nu e bine pentru business. „Este vindecarea pacienților un model de afaceri durabil?” întreabă Richter fără să roșească și le explică de ce nu este.

Potențialul de a furniza vindecarea cu o singură lovitură este unul dintre cele mai atractive aspecte ale terapiei genice, terapiei celulare în genetică și editării genetice. Cu toate acestea, astfel de tratamente oferă o perspectivă foarte diferită în ceea ce privește veniturile recurente în comparație cu terapiile cronice.

Pacientul vindecat „cu o singură lovitură” nu este o investiție pe termen lung. Ca argument, ea citează tratamentul produs de Gilead Sciences pentru hepatita C. Rata de vindecare este peste 90% dar compania a pierdut 8 miliarde de dolari în ultimii 3 ani din cauză că pacienții vindecați nu au mai fost dependenți de tratament. Partea ce mai rea este însă că a scăzut numărul purtătorilor virusului (te întrebi cine este în spatele mișcării antivaccin) și modelul de afaceri durabil are nevoie ca virusul să zburde liber.

În cazul bolilor infecțioase, cum ar fi hepatita C, tratarea pacienților existenți reduce și numărul de purtători capabili să transmită virusul la noi pacienți, astfel că și numărul incidențelor scade.

Richter a surprins și scandalizat prin cinismul ideilor exprimate.  Însă – întreb – chiar a fost cineva surprins și scandalizat să afle că acestea sunt ideile ne-exprimate ale unei firme de investiții? Scandalul a fost provocat de faptul că Richter a încălcat regula jocului. Știm că fiecare dintre noi este doar un asset sau un liability pentru corporații, bănci, biserici, politicieni, activiști, slujitori publici. Le cerem însă să păstreze măștile și ne facem că credem.

Lumea ar fi preferat ca Richter să spună că există probleme etice cu manipularea genomului. Că există o îngrijorare legitimă cu privire la consecințele sociale ale biotehnologiei. Putea, de ce nu, să apeleze la prejudecăți religioase: ne băgăm degetele în lucrarea lui Dumnezeu.

Nu că ar fi crezut cineva. Credem în schimb în regula măștilor pentru continuarea jocului. Motivul e simplu: nu cunoaștem alt joc și ne temem să încercăm unul nou.

Ce au discutat Kant și Diavolul la cafeaua de dimineață?


În romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, un turist dubios intră într-o dispută despre existența lui Dumnezeu cu doi cetățeni sovietici. Cel mai filozof dintre ei apelează la argumentul lui Kant împotriva argumentelor tradiționale pentru existența lui Dumnezeu. Personajul straniu răspunde că de fapt Kant a elaborat un argument nou pentru existența lui Dumnezeu, neînțeles de credincioși și atei. Reiese că el însuși avusese o mână când au discutat argumentul la micul dejun. Profesore, nu te vor înțelege, o să râdă lumea – l-a avertizat.

Suntem la Moscova în 1930, unul dintre cei doi cetățeni crede că străinul e nebun, celălalt vrea să îl trimită pe Kant în Gulag, amândoi decid să cheme poliția. Aflăm însă că turistul dubios este chiar Diavolul în persoană și că a fost implicat nu doar în istoria idealismului german dar și în fondarea Creștinismului, împreună cu Pilat din Pont.

Cartea lui Bulgakov este un atac împotriva materialismului sovietic plat. Însă, ne întrebăm, de ce nu apelează autorul la Dumnezeu (ca Solzhenitsyn) ci la Diavol? Ne amintim de Pierre d’Ailly la Conciliul din Constanta: ”Numai Diavolul în persoană mai poate salva biserica și voi vreți îngeri”. Diavolul reprezintă aici spiritul subversiv. În loc să recurgă la apologetica tradițională care confirmă dogma și ordinea medievala, teologia ar fi trebuit să fie negația lor. Fără această negație, teologia creștină s-a condamnat la irelevanță în conflictul cu modernitatea care era pe drum.

Ce a discutat Kant cu Diavolul la micul dejun?

Ca să înțelegem, vom pleca de la un argument al lui Yuval Noah Harari în, dealtfel, excelenta carte, Sapiens. Ce diferență este, întreabă Harari, între 1776 AC și 1776 AD, între Codul lui Hamurabi, care spune că oamenii nu sunt egali sub lege, și Declarația de Independență, care susține contrariul? În esență, nu există o diferență, elaborează Harari. Ambele sunt bazate pe ficțiune.

Nu este greu să vedem panta alunecoasă pe care stă argumentul din Sapiens. Înseamnă că între o cultură care aprobă mutilarea genitală a femeii și sclavia ei, pe de o parte, și una bazată pe noțiunile egalității, demnității și autonomiei oricărei persoane, de cealaltă parte, nu există o diferență ontologică. Ambele sunt bazate pe mituri. Drepturile omului devin drepturile culturale de a adera la propria mitologie.

La celălalt capăt al spectrului, cineva poate revendica legitimitatea întoarcerii la societatea pre-iluministă în același limbaj.

Kant susține, dimpotrivă, că drepturile omului, așa cum au fost formulate de Revoluția Americană și cea Franceză, există, și că pot fi deduse logic. Iluminismul, spune Kant, este declarația de independență a omului de sub tutela bisericii și a regelui, pentru că omul poate să cunoască binele și răul, adevărul și eroarea, fără apelul la autoritate.

Idealismul lui Kant are la bază revoluția științifică. De aici independența față de dogma. Dacă biserica greșește în explicația naturii, de ce ar avea dreptate în probleme morale? Dacă Biblia, cum spune Galileo, nu ne arată corect cum merge cerul, de unde știm că ne arată corect cum să ajungem la el?

Însă dacă știința, conclude același Kant, referindu-se la legile lui Newton, ne arată cum merge cerul, înseamnă că legile gândirii preced experiența.

Argumentul lui Kant nu este greu de înțeles dacă luăm în considerare felul în care Newton a ajuns la calculul infinitezimal. Matematicienii timpului și-au ridicat sprâncenele când au auzit aberații ca aceea că două suprafețe inegale segmentate la infinit devin egale în punctul imaginar 0/0. Noțiunea contrazicea bunul simț dar putea prezice exact traiectoriile corpurilor cerești.

Victoria lui Newton îl convinge pe Kant că rațiunea este transcendentală față de experiență. De aici, încrederea lui într-o etică rațională absolută. Însă argumentul lui Kant este teologic, în ultimă instanță. Etica kantiană este independentă de o cauzalitate naturală. Omul care o acceptă se trezește întrebându-se despre existența lui Dumnezeu măcar că nu prea mai calcă pe la biserică.

Ce avem aici este o gândire care răstoarnă orice dogmă și orice metafizică dar sfârșește într-o teologie compatibilă cu modernitatea. Nu degeaba spunea Nietzsche despre Kant că este un păianjen care ne prinde în plasa rațiunii pentru a ne inocula cu otrava Dumnezeului mort.

Kurt Godel a mers un pas mai departe după Kant. Pentru autorul Teoremelor de incompletitudine religia este uneori bună dar cel mai des rea și Biblia este o colecție de mituri. Însă matematica și logica îi spun lui Godel că Dumnezeu există, că teologia este știință și că drepturile omului nu sunt ficțiune.

Mai nou, Slavoj Zizek explică Apusului filozofia clasică germană în idiom balcanic și îndeamnă stânga să se lepede de relativism. ”Dacă Dumnezeu nu există nimic nu este permis” le spune ateul marxist liberaililor din secolul XXI, la fel de șocați ca teologii catolici la afirmația lui Pierre d’Ailly în 1415. Numai o teologie revoluționară mai poate salva stânga și voi vreți îngeri, corectitudine politică.

Creștinismul își găsește relevanța în modernitate numai ca o teologie a negației, dar negația trebuie să înceapă cu propriile dogme. Dumnezeu poate fi căutat numai după ce falsele certitudini au fost distruse. Asta a înțeles d’Ailly cu afirmația lui făcută pe pragul modernității, când Conciliul l-a condamnat pe Huss la moarte și pe sine la irelevanță.

Profesore, o să râdă lumea. Râsul vine din ambele părți ale disputei, dar Bulgakov ne arată că Diavolul râde la urmă.