Intrebarea care conteaza

S-au spus multe cuvinte frumoase despre mine, care dovedesc ca, spre deosebire de stagirit, prietenii totdeauna te iubesc mai mult decât iubesc adevărul despre tine. Accept cu umilinta aprecierile nemeritate, deși mă simt mai confortabil în habitatul meu natural, care nu este simpatia și aprecierea.

Ca sa răspund scurt la multe întrebări, pentru mine, ceea ce conteaza in primul rand este binarul: to be or not to be. Restul este tacere.

Dilema este eludata de majoritatea oamenilor în zona definită de psihiatrul Ion Vianu prin: a muri puțin ca sa nu mori de tot. Este o iluzie. Moartea este reala si este ultimul dusman pe care trebuie sa il infruntam, refuzand buretele imbibat in otet.

Batranetea este un mod de a muri puțin ca sa nu mori de tot. Genele care slujesc viața sunt metilate pentru că viața înseamnă risc și riscul poate însemna moarte. O data ciclul reproducerii încheiat, organismul nu mai este dispus să plătească prețul. Prudenta biologica se reflecta in gandire. Omul devine “intelept”, adica evita gandirea primejdioasa. 

Homo sapiens a inventat prelungirea vieții dincolo de ciclul reproducerii biologice ca pe o strategie de supraviețuire a speciei. Părinții îl fac pe copil Homo, dar bunicii il fac sapiens. Adolescentul vrea să invinga animalul puternic. Vanatorul carunt îl învață să îl respecte. Fiecare zi aduce diferenta dintre viata si moarte. Colaborarea între generatii mărește șansele vieții. Dar confruntarea continua cu realitatea morții nu lăsa loc pentru moartea înceată. Vanatorul cărunt nu este obez sau slabanog, și nu da semne de demență. Cand e gata, e gata.

Apoi au aparut religiile și filozofiile morții. Ele au adus tirania bătrânilor. Batranetea, ca model social respectabil, reflecta degenerarea speciei. 

Pentru a rezolva dilema lui Hamlet mi-am propus un test de ziua mea. Mă voi scula la ora cand poliția lacului încă nu și-a băut cafeaua și voi inota pană la o stație de apa abandonată, aflată la 3,5 km in largul lacului. Dus-intors, 7 km, 8 dacă adaug curentul de la nord la sud.  Dacă ajung la țărm viu, sunt viu. Daca nu… nu va grabiti. Dacă mă sui in barca sau mă agăț de ea o secundă, mă mai antrenez și încerc iarăși pana reușesc. 

Din pacate, m-a dat peste cap vaccinul. Am citit ca risc sa crap în mijlocul lacului dacă fac chestia asta in saptamana dupa vaccin, alții spun doua saptamani. Am decis să-mi acord trei. Dacă barca are semnal pe lac, o sa fiu life dar va fi plictisos, exceptand pentru cei care spera ca ma va inghitii pestele lui Iona. Apoi am ceva de spus.

Pana atunci, va multumesc pentru cuvintele nemeritate.

A fost odată un vaccin

„Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc“ zice, obosit și obsedant, un citat fals atribuit lui Malraux. Ironia face că, dacă aventurierul francez ar mai trăi astăzi, ar spune că existenta frazei mincinoase (categoric renegată în timpul vieții) ar defini foarte bine spiritul secolului XXI: cel al dezinformării, fake-news-ului, teoriilor conspirației, ideologiilor de unica folosință.
La nivel statistic, este o realitate că nicăieri nu înfloresc mai bine conspirațiile și dezinformările ca în mediile religioase. De fapt, religia le cultivă sistematic, uneori frizând ridicolul. Îmi vine în minte acum filmul despre viața lui Isus, „The Greatest Story Ever Told” unde personajul principal e un alb cu ochi albaștri iar sutașul roman, John Wayne, își recită singura replică („truly this man was the son of God„) la concurență cu un sintetizator de voce din anii ’90. Desigur, o producție adaptată la publicul cu IQ obosit din Bible Belt.

Ca orice individ născut și crescut într-o familie religioasă, te întrebi daca și cum îți poți păstra imunitatea mentala printre atâtea tălmăciri și răstălmăciri.
Nu știu ce a avut Edi în minte când a demarat proiectul Oxigen (devenit Oxigen 2) acum mai bine de 10 ani. Știu doar că, pe vremea acea, eram un alt John Wayne, în căutarea replicii ideale. Nu știam pe atunci, dar ceea ce aveam eu nevoie se numea vaccin.


Flashback: ca proaspăt botezat într-o biserică fundamentalistă din București, am avut șansa de a întâlni o familie care avea o pasiune de neclintit: sâmbătă seara vizita sala Arlus din București. Era un fel de act de rebeliune si sfidare, pentru că în biserica noastră se făceau apeluri constante să revenim la programul special de seara unde va fi invitat X sau Y. Protectorii aceștia ai mei aveau un respect deosebit pentru „bătrâni”, „pionieri” sau alte categorii de sfinți. Dar nu și sâmbătă seara. Când am ajuns prima data la Arlus, am fost un pic bulversat. Locul era ticsit, pe holuri și pe scări erau grupuri care parca habar n-aveau de programul dinăuntru (unde, oricum, nu mai găseai loc), balconul era ca o sala de cinematograf, cu tineri relaxați, îmbrăcați colorat și pe jumătate atenți. M-a amuzat si ca, pe lângă uriașele boxe care acopereau balconul, roiau tot felul de „reporteri” improvizați care înregistrau predicile lui Edi și, mai apoi, le vindeau oarecum underground în bisericile lor. Tehnicianul din biserica mea, profesionist in lumea reala, făcuse din multiplicarea casetelor un business sistematic. Serile petrecute la Arlus (mulțumesc Edi și Sorin) mi-au deschis multe perspective noi la ora aceea. Și, probabil, mi-au făcut adventismul mai atractiv. Și mai rațional.

Flashforward: din nefericire, încă nu descoperisem vaccinul. Dimpotrivă, am mers la teologie apoi în pastorație. Timpul a trecut peste noi. Ne-am reîntâlnit pe platforma Oxigen. N-am fost surprins de temele abordate acolo, dimpotrivă. M-am regăsit în dilemele discutate. Nonconformismul și libertatea lui Edi au fost dintotdeauna pietre de poticnire pentru colegii lui. Căci umbra lui încă mai chinuia spiritele pastorilor, ani buni după ce plecase iar eu îi devenisem coleg de breaslă

Am ajuns pe Oxigen într-o faza a vieții mele când toate îmi erau în reconstrucție, cel puțin ca intenție și proiect. Eram saturat de dogmatică și ideologie și de autorități divine, începusem să cultiv îndoiala (de la Satana, evident) dar nu aveam o direcție clară încotro mă voi îndrepta. Un pas decisiv a fost să descopăr un forum creștin, OpenSourceChurch (băieți, vă salut), și să realizez că mai sunt și alții care au trecut sau trec prin șocul sevrajului post-religie. Apoi lumea Oxigen mi s-a deschis în mod natural, ca un loc în care se poate discuta orice, din orice perspectivă. Un loc unde „Nu contează cât de lung am părul, mai presus e cât şi cum gândesc!” În sfârșit, un loc unde, pas cu pas, să mă pot imuniza sistematic și decisiv. Locul vaccinului! Locul unde ideologiile, fake-newsurile și dezinformarea rămân fără hainele cele noi.

În mod evident, meritul pentru Oxigen ii aparține lui Edi. Nu vom știi niciodată prin ce lupte, probleme, încercări sau piedici a trecut până astăzi. Am doar frânturi de informații. Sper că, pe partea cealaltă, prezența noastră sa îi fi adus, de asemenea, satisfacții. Nu știu ce l-a motivat și îl motivează mai departe. Pentru mine, Edi este un vaccin. Nu am cum sa compensez vreodată binele pe care mi l-a făcut, ajutându-mă sa zbor.

La fel ca si vinul bun, Edi devine și mai valoros cu timpul. Acum e deja un vaccin mARN. A trecut de la „analog” la „digital”.

„Sa traiesti vesnic, imparate!”

Sclipirea


“Împărăția cerurilor se mai aseamănă și cu un student care după ce-a făcut cunoștință cu deșertăciunea teologiei, într-o zi, neașteptat, a descoperit sclipirea” (1 Dynamis 9:94).

Mi-aduc aminte că pe la începutul anului trei, în clădirea cojită a seminarului de pe Romulus 59, m-a abordat abrupt Sandu Breja, șoptindu-mi conspirativ că împreună cu un coleg din anul superior, Cornel Ulmeanu, aveam să încep practica studențească la Dynamis. Am crezut că e vreo glumă ardelenească, mai ales că-n urmă cu un an chiar cunoscusem binecuvîntarea notei scăzute la purtarea evlavioasă, pentru păcatul de neiertat de a mă strecura constant la adunările dinamice din sala Arlus, unde acum, dintr-o dată, aveam oficial statutul de practicant. M-a cuprins o mare mirare dar mai ales satisfacție pentru că, în sfîrșit, ieșind din ilegalitate aveam acces direct la pomul cunoștinței. Căci așa se credea pe atunci și de aceea sub porunca stăpînirii toți studenții eram opriți în a ne apropia și deloc nu asculta la ce se vorbea sub pomul fîșnitor de dileme.

A venit și ziua cînd, sprințar și cu patalamaua semnată de institut, m-am prezentat încrezător celui care se zvonea că răspundea de facto de bunul mers al adunării. Nimeni altul decît Cristescu Lucian, trimis de forurile tutelare ca străjer operativ. Chiar din primul sabat, acest frate mai mare în ale bisericii și omileticii m-a luat de-o parte să-mi vestească o taină mare, și anume că eram prietenul său, că atunci cînd predica se simțea ca peștele-n ocean iar că eu, studentul, n-aveam nici o șansă să predic, nu doar din cauza monopolului constantinescian dar mai ales pentru că, tocmai ce aflam, eram cam plat în exprimare. Iată ce început încurajator și plin de perspective, am gîndit eu buimac.

Anul s-a scurs fără evenimente majore, cînd am un déjà vu cu Sandu Breja care mi-a spus că trebuie ca musai să țin o predică la Dynamis pentru examenul de omiletică. I-am transmis solicitarea lui Edi, care, spre surpriza mea, a fost foarte de acord. Nu și veghetorul bisericii. Totuși, în ciuda protestelor lui Cristescu Lucian, pentru că el era pește iar eu eram plat, Edi a făcut imposibilul și m-a programat. Să predici în vremea aceea la Dynamis de la ora 11 era ca și cum Vili Dulă ar fi cîntat după Elvis Presley. După ce m-am introdus cu o remarcă ce aducea a Ispirescu, că “într-un an de Dynamis am învățat mai mult decît în trei de seminar”, remarcă ce președintele bisericii, Nelu Dumitrescu, n-avea s-o uite pentru ceva vreme, am ținut predica.

Tot ce mai rețin de-atunci a fost reacția neașteptat de pozitivă a sălii, cu Petre Anghel care efectiv m-a îmbrățișat la sfîrșit. Totuși, eram mai curios să-i aflu opinia lui Edi. Opinie ce n-a întârziat să apără, mai tîrziu, chiar din gura lui, cînd mi-a destăinuit că după ce-a ajuns acasă în sabatul acela i-a mărturisit Elenei că, “astăzi la predică Sorin Petrof a avut o sclipire”. Atunci n-am înțeles-o decît ca pe-un compliment. Unul foarte încurajator, mai ales că era livrat de Edi. Însă mult mai tîrziu am înțeles ce-a înțeles el. Că de fapt se întrevedea un fel de binecuvîntare patriarhală cu mireasmă deterministă, anume că sclipirea și nu altceva mă va caracteriza de-acum încolo-n predicare.

Au trecut de-atunci peste 25 de ani, cu multe predici și prezentări, însă mărturisesc că deși, din păcate, nu posed o memorie prea grozavă, nici o lectură și cultură extensivă, sclipirea a fost cea care m-a influențat și ghidat constant și care nu m-a părăsit niciodată. Și uite-așa m-am întîlnit în sabatul acela la Dynamis, datorită lui Edi, cu sclipirea. Asta pentru că Edi a văzut-o acolo unde alții decretau olimpian platitudinea. Și pentru că într-un sabat a fost dispus să se dea la o parte pentru a face-un loc unui plat seminarist.

După 70 de ani de preumblare existențială Edi ne-a demonstrat din plin că acest număr nu este nicidecum simbolul robiei ci al libertății greu cîștigate, și din păcate prea puțin apreciate de majoritatea iubitoare de adevăruri conservate în formolul ideologic. Libertate pentru care permanent s-a luptat pentru a oferi și altora șansa să-L cunoască pe Domnul întrebărilor, dilemelor, lucidității, bunului-simț, potențialului, acceptării, ba chiar al sclipirii. Cel care se mai numește printre altele și Dumnezeul lui Constantinescu.

La cît mai mulți ani, patriarhule!

Edmond Constantinescu aniversar

Puțini oameni au stârnit atâtea idei, opinii, tăcere ostentativă, admirație și resentimente. Este marca unei mari personalități, a unui Om viu, efervescent, aflat în mijlocul evenimentelor care contează, exprimându-și opinia în legătură cu cele mai generoase idei, cele mai controversate probleme, cele mai îndrăznețe viziuni.

Citit până la saturație, informat în orice domeniu de interes până la detaliu, având curajul opiniei, puterea de a genera licențe și interpretări, având un crez nobil, un țel altruist purtând marca inconfundabilă a sacrificiului, punând mare preț pe adevăr, pe deconstrucția constructelor, pe demolarea prejudecăților, pe demantelarea edificiilor impunătoare, create pentru veșnicia de o clipă, surpate de efemeritate, fantome și umbre ale limitelor omenești, ale noastre, ale tuturor.

Mai presus de toate, este, știe să fie, un Om real, concret, fără rețineri și inhibiții, deși asta îl costă foarte scump. Dar, e lupta lui, împotriva sistemelor, pentru reînnoire continuă, regenerare. Sistemul tace. Aparent. Îl ignoră. Dar fierbe și se autodigeră prin neputință. Un sistem dintre cele mai conservatoare, rigide, sectare și nefaste.

Multă lume se întreabă dacă Edmond Constantinescu mai este pastor, dacă mai este credincios, dacă este agnostic sau este ateu. Și puțini înțeleg că acest Om este imaginea simetrică, în oglindă, posibila alternativă a falimentului unui sistem teologic milenar, ruinat de contradicții, erori, falsuri, inadvertențe, ipocrizie, oportunism, lașitate. Dacă găurile n-ar fi atât de mari, disoluția atât de evidentă, într-o epocă în care informația nu mai poate fi zăgăzuită, ascunsă, denaturată – deși trăim în plin fake și dezinformare – poate că un Om atât de necesar și potrivit ca Edmond Constantinescu n-ar avea loc, n-ar fi de imaginat.

În naivitatea și credulitatea mea, am fost șocat să constat câte resentimente, ură viscerală, trezește un Om ca Edmond Constantinescu printre colegii săi. Nu neg că pot să am subiectivitățile mele, dar vastitatea informațiilor, forța asociațiilor, diversitatea domeniilor abordate – toate de maxim interes – îl transformă pe Edmond în pastorul ideal, un profet al zilelor noastre, în omul care a realizat tot ceea ce așteptam de la orice pastor și definiția acestui termen. Reacția pastorilor și fundamentaliștilor este cât se poate de creștinească!

Nu pretind că sunt fără greșeală și definitiv. Dar sper ca trecerea timpului și evoluțiile ulterioare să-mi confirme previziunile. Unii speră ca vocea lui Edmond Constantinescu să fie închisă, să nu mai răsune, fiindcă li se pare disonantă prin prisma îndoctrinării și sistemului. Dar, chiar atunci când Edi va tăcea, autenticitatea silabelor sale va continua să reverbereze.

Sunt unul dintre cei care recunosc, cu mândrie și satisfacție, că a fost influențat de Edmond Constantinescu. În bine, în realism, în libertate, în verticalitate, în capacitatea de a sta în picioare, de a te ridica pentru o idee, pentru reformă, pentru adevăr, pentru valori perene. În cazul fericit al lui Edmond, o mare personalitate a învins o personalitate accentuată. Desigur, Edi poartă cicatricile unui război continuu cu nedreptatea și racilele omenești. Neîmplinirile și limitele sale îl fac mai uman, mai demn de respectul și dragostea noastră.

La mulți ani, Edi. Să trăiești! Ne trebuiești și ne-ai fost de mare ajutor! Fii Fericit, sănătos și binecuvântat!

Transsubstanțieri ci(bi)nice

Pe la 1500 și ceva, transilvanul Nicolaus Melchior Cibinensis, probabil dintr-o familie de aurari, scria Processus sub forma missae. Processus, adică algoritm alchimic. Missa, adică liturghie. Să convertești taina bisericii în deschidere către tainele lumii pare să fie specialitatea sibienilor – fie ei și de ocazie.

Miracolul acestui orizont deschis nu ține doar de apetitul pentru amploarea și diversitatea bibliotecii. Privirea pătrunzătoare, asumată programatic, exersată consecvent și liberă să se întoarcă asupra ei înseși, e încă mai importantă. Edi stă aici sub semnul înțeleptului cinic – neconstrîns de sofisticăria rigorii formale, convins de nevoia de a străpunge pîcla iluziilor de tot felul, prizonier al îndrăznelii de a vorbi de jos în sus. În parrhesia cinicului întîlnește nebunia Crucii.

Edi a înțeles – și pentru că a făcut experiența ei directă – „dimensiunea autohipnotică” a teologiei creștine (Sloterdijk). Drept pentru care, pentru a salva omul de sub ruina ideologiei, l-a redescoperit pe cinicul, corozivul Isus. Azi, ca întotdeauna, singurul creștinism viabil este cel care îi permite lui Isus să fie cel mai mare critic al creștinismului.

La 70 de ani, Edi încă ne provoacă, ne contrariază și ne farmecă. Efectul cel mai spectactulos al acutizării privirii e reîntregirea terapeutică a realului. Uneori, voyeurismul – ca să nu zic, cu destulă îndreptățire, vizionarismul – suprarealist e mai realist decît orice icoană. Max Ernst îl bate la fund pe Botticelli.

PS Acesta e doar primul dintr-o serie de editoriale, de diferiți autori, ce vor apărea săptămîna aceasta, la aniversare.

ESTE PSIHOLOGIA O ȘTIINȚĂ PE PLACUL LUI DUMNEZEU? – DIN CĂRȚILE LUMII

Dacă titlul “Din cărțile lumii” provoaca iluzii (sau temeri) relaxati-va. Emisiunea A7TV merge pe paradigma califului Omar: Dacă cărțile astea spun ce spune Coranul, nu avem nevoie de ele, dacă spun ceva ce nu cunoaștem deja din Coran, ardeti-le. Cornel Dărvășan înlocuiește doar Coranul cu Biblia, diferenta aici fiind, asa cum va va spune orice apologet al Islamului, ca Biblia, spre deosebire de Coran, nu este “o carte” ci o compilație, cu inerentele contradicții.

Pe scurt, emisiunea “DIN CĂRȚILE LUMII” nu este o emisiune de studiat cărți ci de ars cărți.

Cornel Dărvășan ne spune ca stiintele se împart în doua categorii: cele care sunt pe placul lui Dumnezeu și cele care nu sunt pe placul lui Dumnezeu, de unde intrebarea: ESTE PSIHOLOGIA O ȘTIINȚĂ PE PLACUL LUI DUMNEZEU?

Intrebarea este “dificila” conform Evelinei Bevin, dar pastorul nu este omul care se se sperie de întrebări dificile. Examinarea psihicului uman este buna, dar atunci cand contrazice dogma liberului arbitru, si, mai ales, cand implica relații oculte cu “spiritele rele” e de la Dracu’. Conform profilului FB al Dr. Cornel Darvasan, el este, printre altele, lector univ. la Universitatea Ecologica, care are un departament de parapsihologie și “energii”, bune sau rele, whatever in the hell that means. Ce cauta Cornel Darvasan acolo, știe Dumnezeu sau, poate, altcineva.

Obiectez.

In primul rand, cu privire la faptul cineva poate fi atat de sigur că ceva este sau nu “pe placul lui Dumnezeu”. În timpurile bune de altădată, orice prezbiter de la țara ar fi știut cu certitudine ca parul despletit și clivajul sugestiv al Evelinei Bevin, sa nu mai vorbim de veriga aurie, nu sunt pe placul Domnului, cum spune cantecul invatat de Cornel din fragedă pruncie:

“Ai de grija surioara cum te-mbraci…”

Caci, etc., etc., nu-s pe placul Domnului.

Dacă Domnul și-a schimbat gusturile în imbracaminte într-o generație, de unde știu cei doi că nu și le-a schimbat și în științe?

In al doilea rand, contestarea liberului arbitru nu vine din psihologie ci de la Luther și Calvin, la cei doi vine de la Augustin, si la Augustin vine de la Pavel. Ce-i drept, Cornel Darvasan si maestrul sau, Iacob Coman, ambii doftoriciti in stiinte teologice si lumesti, ne-au explicat ca o anumită propozitie cauzativa din Epistola catre Romani capitolul 7 este de fapt conditionala, dar aici dau credit profesoarei mele de romana din clasa a VIII-a, măcar pentru faptul ca nu și-a luat licența la apelul bocancilor.

In sfarsit, ceea ce ne învață stiintele minții cu privire la liberul arbitru este ca nu gandim doar cu “spiritul” ci cu orice celulă din corpul nostru, și ca aceste celule sunt supuse legilor biologiei, pe care nu le alegem. Cornel este în criza de andropauza. Fiecare celula adipoasa și fiecare hormon muribund poruncește rămânerea în zona de confort. Lacusta sare tot mai leneș is roata de la fantana scartaie. Supraviețuirea animalului intra în conflict cu libertatea gandului. Omul moare câte puțin sa nu moara de tot. Da Cornel, ai avut candva liberul arbitru dar l-ai pierdut. Nu mai ești stapan pe gandurile și alegerile tale.

Este psihologia pe placul lui Dumnezeu? Nu stiu. In mod sigur, nu este pe placul celebritatilor media, religioase sau seculare. Ecranul este o colecție de beculete pavloviene. Religia a inventat beculetul kosher. Salivati, salivati, salivati, și mergeti la culcare înainte de masa. Somn usor.

Cutia cu povești

2 Regi 12 și 2 Cronici 24 spun, confuz, contradictoriu și cu agende sensibil diferite, povestea pe care a reluat-o nu demult dubioasa „inscripție a lui Ioas”. O renovare tergiversată a templului de la Ierusalim (plasată pe la sfărșitul secolului al IX-lea din era ailaltă), cu deturnare de fonduri, lipsă de transparență în cheltuieli, entuziasme populare și destinații paradoxale de cadavre. O poveste desăvîrșit balcanică.

În centrul ei, o cutie de colectă. Mai precis – pentru că e, în ebraică, același cuvînt – un chivot. Un Aron – pentru că, tot în ebraică, e o diferență de o singură literă între chivot (aron) și Aron (Aharon). Un sarcofag.

Chivotul legii ne-a făcut bucuria de a dispărea în legendă. Ba chiar i-am pironit zapisul pe cruce. Dar coșulețul de colectă rezistă. Sîntem încă fascinați de pereți. Construim încă piramide – sarcofage pentru oasele tentaculare ale excesului nostru de sens, care e totuna cu lipsa noastră de sens. Poporul e încă bucuros să accepte binecuvîntarea celor care spun povești.

Simbolul falic al fecundității contondente a lui Aron ne mîngîie.

Și da, Moise e omul alb care pune cruce femeii negre. Noroc că toți știm să spunem povești. Iar pe unii dintre noi ne bîntuie duhul adevărului. Din oase facem fluiere și din cutia de colectă tobă. Dansăm ca David înaintea Domnului.

Nu te lasa mintit

Gata cu poveștile

Ca să exorcizez demonul ipocrit al melancoliei, o să scriu acum și pagina de amintiri din a doua studenție – anii de la Andrews University, în urma cărora am devenit, ca atîția alții, Stăpînul Divinității.

Una dintre consecințele diferențelor dintre Cernica și Berrien Springs e că, deși conferă titluri diferite, acoperă cam aceeași programă. Ce se face în liceu în România se face în colegiu în America. Ce înveți pentru o licență în teologie în România, repeți pentru un Master of Divinity în America. Am făcut, cum ar veni, seminarul teologic de două ori. Ceea ce nu m-a deranjat cîtuși de puțin, pentru că – după cum știți deja – n-am fost niciodată grăbit să ajung niciunde, iar diferența de calitate a profesorilor și a bibliotecii era, la ora aceea, în general colosală.

O altă diferență fericită ține de caracterul mult mai flexibil, individualizabil, al programei. La Andrews, nu ești prizonierul unei clase, nici măcar al unei promoții. Sînt cursuri obligatorii, dar nu este obligatorie (decît cu mici excepții) ordinea lor. În plus, ai un număr considerabil de elective. Și nu te oprește nimeni să iei cursuri doctorale. Așa se face că mi-am băgat, cu remarcabil succes, picioarele în ce nu m-a interesat – am copiat la examenul de istoria bisericii adventiste, am predat o lucrare plagiată integral la cel de creaționism, am făcut de două ori cursul de relații interpersonale (asta și pentru că primul prof a fost un rigid cu probleme de relaționare interpersonală). M-am concentrat însă pe disciplinele de teologie propriu-zisă, de la cele tehnice (limbi moarte, critică textuală, istorie intertestamentară și greaca LXX) la cele de substanță (hermeneutică, teologie istorică și sistematică, teologie biblică).

Dintre profesori, Doukhan, Choi, Gane, Canale și van Bemmelen au fost probabil cei mai interesanți. Nu mai predau, dar încă locuiau în zonă un Bacchiocchi sau o Running. Între colegi, un doctorand orb care excela în studii veterotestamentare. Un altul care lucra la un lexicon medio-egiptean. Omeni din toată lumea, aducînd cu ei povești care mai de care. Din bibliotecă, sigur mi-au rămas în minte lecturile pe îndelete dintr-un Whitehead sau un Lévinas. În plus, pentru adventiștii plictisiți, există, la doar o jumătate de oră, biblioteca și profesorii de la University of Notre Dame – una dintre cele mai bune școli catolice din lume.

Un alt avantaj considerabil a fost existența în cadrul universității a unui mic conservator, cu săli private de studiu. Ceea ce nu înseamnă că nu fugeam tot timpul, de la cursurile cîh, la pianul din capela seminarului. Ba chiar am lucrat la WAUS, postul de muzică clasică din campus. La un moment dat, am abandonat un Enthousiasmos care pierdea entuziasm în favoarea exclusivității pianului. Am locuit, în ultimii ani de studii, în Chicago, frecventînd tot ce are mai bun de oferit în domeniu o metropolă. Așa am ascultat, pentru prima dată live, The King’s Singers. Sau i-am văzut în exercițiul funcțiunii pe Barenboim, Watts, Bronfman, Kern, Lisitsa sau Thibaudet. Din biblioteca teologică de la Wheaton College îi trimiteam lui Florin ce-i lipsea din bibliografia cercetării lui doctorale. Iar la University of Chicago refăceam pașii lui Eliade și Culianu.

În America am intrat prima dată într-un sex shop, am mîncat prima dată din bucătăria persană, am învățat pentru prima dată ce faci on a date. Iar, după ce am devenit Stăpînul Divinității, mi-am luat în serios, pe cont propriu, studiile de teologie. Mi-au mai trebuit încă vreo cinci ani să părăsesc adventismul, creștinismul, teismul. Dumnezeu e un stăpîn de la care se fuge greu.

PS În adventismul american joacă golf și directorii de spitale adventiste, și profesorii de teologie.

PPS Tot anii de Chicago mi l-au scos în cale pe Cláudio Richerme. E plină lumea de excelenți muzicieni de care n-ați auzit și nu veți auzi niciodată – și pe care puțin îi interesează că scena lor e mică. Poate scăpăm și noi, românii, odată de complexul marginalității. Cláudio m-a făcut să-l iubesc, ca niciodată înainte, pe Villa-Lobos. Și mi-a dăruit excelenta lui carte de tehnică pianistică.

O schiță istorică

Adventiștii sînt nou veniți în lumea teologiei. Nu cred să fi existat un pastor cu studii postuniversitare relevante în lumea adventistă înaintea Yorkshireman-ului Heppenstall, iar Andrews University nu a început să devină ceea ce este astăzi decît după 1960. Ca în România „pionierilor”, vîrfurile intelectuale ale adventismului învățaseră carte în afara bisericii și, cel mai adesea, nu carte de teologie. Din perspectiva asta, Ellen White e, fără doar și poate, doctor seraphicus, angelicus, hyperbolicus, melifluus et mirabilis, scholasticus, atque universalis al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Fără ea, nu s-ar fi făcut mai deloc carte în vreun seminar adventist.

Prin urmare, pentru a fi teolog marcant în lumea adventistă românească ajungea, pe vremuri, să rupi niște engleză și să te pui pe tradus EGW. Ba, treacă-meargă, puteai și să știi doar franceză și să traduci traduceri. Printre primii care au avut inspirația să spargă cercul strîmt al îndoctrinării white-iste au fost deja pomeniții Nelu și Dezső, care s-au dus și la școli ortodoxe de teologie. Eu am găsit patristică, încă adolescent, în biblioteca unchiului meu (wink, wink, Ibriane). Mai apoi, un Aurel Ionică sau un Florin Lăiu s-au pus pe învățat, aproximativ, greacă și ebraică. Un Wilhelm Moldovan sau Adalbert Orban au descoperit dogmatiștii reformați. Astea au fost vîrfurile teologice adventiste pînă prin anul 2000.

După metamorfoza comunismului din ’90, majoritatea covîrșitoare a celor care au studiat mai serios teologie au rămas în diaspora. La Cernica, singurul om cu acte în regulă din perspectiva ministerului de resort a fost, multă vreme, idiotul util Iacob Coman. Care – apropo – a devenit pastor adventist fără studii de teologie adventistă, doar din inerția unui sistem în care profesorii de seminar nu puteau să nu fie și pastori. Doar în ultimii 10-15 ani s-a format, cu toate chinurile nașterii, un nucleu profesionist la Cernica – probabil încă prea tributar unei ideologii expirate și fără reală autonomie universitară (vechea meteahnă a oricărei școli de teologie din România).

Sînt homosexuali în teologia adventistă? Sigur. Așa cum avem lingăi, nesimțiți, ignoranți, bătăuși, jucători de golf și șmenari. Întocmai ca printre laicii adventiști. Și da, la teologie, la Cernica, am învățat eu cum să-mi spăl bine glandul și prepuțul penisului, pentru a preveni efectele neplăcute ale acumulării de smegmă.

Ăsta era nivelul teologiei adventiste la anul Domnului 2000.

PS Hai să fiu incorect politic și să le aduc aminte cititorilor mei adventiști că e mai rău să fii jucător de golf decît homosexual.

PPS Coleg de generație cu Heppenstall, dar cu doctorat în egiptologie, nu teologie, a fost Siegfried Horn.