Un interview

[Dacă nu citiți engleză, ChatGPT vă poate traduce.]

What is cancel culture?

Cancel culture refers to the social or cultural phenomenon of publicly calling out and boycotting individuals or groups for actions or statements that are perceived to be offensive, insensitive, or harmful, often on social media. The idea is to „cancel” the individual or group’s reputation or cultural relevance by creating a boycott of their work and denying them the opportunity to participate in public discourse. The concept of cancel culture is controversial, with some people seeing it as a way to hold those in positions of power accountable for their actions, while others view it as a form of mob justice that stifles free speech and encourages groupthink.

How old is cancel culture?

The concept of cancel culture can be traced back to at least the 2010s, but the term itself and its widespread usage as a cultural phenomenon is a more recent development. It gained widespread attention and controversy in the early 2020s, as social media usage became more widespread and the internet became a more prominent forum for public discourse. The concept of cancel culture continues to evolve and is the subject of ongoing debate and discussion.

How old are the behaviors involved in cancel culture?

The behaviors involved in cancel culture, such as publicly calling out and boycotting individuals or groups for controversial or offensive actions, have existed in various forms for many decades, if not centuries. The idea of publicly shaming individuals for their actions is not a new one, and similar practices have existed in various cultures throughout history. However, the rise of social media and the internet has made it easier for people to participate in these behaviors on a larger scale, and has amplified the reach and impact of cancel culture.

How about millennia?

The concept of publicly shaming individuals for their actions, which is a key component of cancel culture, has existed for thousands of years. Evidence of such practices can be found in various cultures throughout history, including ancient civilizations. For example, in ancient Greece, the act of ostracism was used to exile individuals who were perceived to be a threat to the city-state. In other cultures, similar practices were used to publicly shame individuals who violated social norms or committed crimes. So, while the specific term „cancel culture” is a more recent development, the underlying behaviors and motivations behind it have existed for millennia.

Do religions encourage cancel culture?

Religious teachings and beliefs can have varying degrees of influence on the attitudes and behaviors associated with cancel culture. Some religious traditions place a strong emphasis on forgiveness, compassion, and second chances, which could be seen as being at odds with the idea of publicly shaming and boycotting individuals for their actions. On the other hand, some religious teachings emphasize accountability for one’s actions and the importance of avoiding moral or ethical wrongdoing, which could be seen as supporting the principles behind cancel culture.

It is important to note that religion is a complex and diverse field, and attitudes and behaviors associated with cancel culture can vary greatly within and across different religious traditions. Some religious communities may actively discourage or condemn cancel culture, while others may embrace it as a way to promote justice and hold individuals accountable for their actions. Ultimately, the relationship between religion and cancel culture is complex and shaped by a variety of factors, including religious teachings, cultural context, and individual interpretation.

Was Jesus cancelled?

Jesus of Nazareth, also known as Jesus Christ, was not „cancelled” in the sense of the modern concept of cancel culture. However, he faced opposition, criticism, and ultimately crucifixion during his lifetime, which led to his death. According to the Christian tradition, Jesus was crucified by the Roman authorities for claiming to be the son of God and the Messiah, which was seen as a challenge to their power and authority.

However, despite this opposition and the events of his crucifixion, Jesus’ teachings and message have continued to inspire and influence countless people over the centuries, and he remains a central figure in the Christian religion. So, while he may have faced opposition and criticism during his lifetime, Jesus was not „cancelled” in the sense of being completely disregarded or erased from history.

Have Christians cancelled other cultures?

Throughout history, some Christian groups and individuals have engaged in actions that could be seen as cancelling other cultures. This has often been done in the context of colonialism, imperialism, and evangelization efforts, where dominant Christian powers have sought to impose their beliefs and values on other cultures and societies.

For example, during the colonial period, Christian colonizers often sought to suppress indigenous religious practices and replace them with Christianity. This was sometimes done through force, but could also involve more subtle forms of cultural oppression, such as the establishment of schools and institutions that taught Western values and beliefs while suppressing local cultures and traditions.

It is important to note that these actions do not reflect the beliefs or values of all Christians, and have been opposed and condemned by many within the Christian community. The relationship between Christianity and other cultures is complex and shaped by a variety of factors, including historical context, cultural context, and individual interpretation.

It is also worth noting that many Christians have been advocates for cultural tolerance and diversity, and have worked to promote mutual understanding and respect between different cultural groups.

Have Christians cancelled each other at times?

Yes, throughout history, there have been instances of Christians cancelling or criticizing each other for various reasons. This can occur within a particular denomination or between different Christian denominations. Differences in religious beliefs, theological interpretations, and cultural practices can sometimes lead to disagreements and tensions between Christians.

For example, throughout history, there have been instances of Christians criticizing each other for theological differences, such as disputes over the interpretation of the Bible or the nature of salvation. There have also been instances of Christians criticizing each other for differences in religious practices, such as disputes over the use of icons or the role of religious leaders.

In some cases, these criticisms and disagreements have escalated into full-blown theological or cultural disputes, with each side accusing the other of heresy or of straying from the true faith. These disputes can sometimes result in the cancellation or excommunication of individual Christians or entire Christian communities.

It is important to note that despite these conflicts, Christians have also shown a great deal of unity and solidarity with one another, and have often worked together to promote peace and understanding between different cultural and religious groups.

Have Jews cancelled each other at times?

Yes, throughout history, there have been instances of Jews cancelling or criticizing each other for various reasons. This can occur within a particular Jewish community or between different Jewish communities. Differences in religious beliefs, cultural practices, and political views can sometimes lead to disagreements and tensions between Jews.

For example, throughout history, there have been instances of Jews criticizing each other for differences in religious practices, such as disputes over the interpretation of Jewish law or the role of religious leaders. There have also been instances of Jews criticizing each other for political differences, such as disputes over the state of Israel or the role of Jews in wider society.

In some cases, these criticisms and disagreements have escalated into full-blown disputes, with each side accusing the other of violating core Jewish beliefs or values. These disputes can sometimes result in the cancellation or ostracism of individual Jews or entire Jewish communities.

It is important to note that despite these conflicts, Jews have also shown a great deal of unity and solidarity with one another, and have often worked together to promote peace and understanding between different Jewish and wider cultural groups.

Have Muslims cancelled each other at times?

Yes, throughout history, there have been instances of Muslims cancelling or criticizing each other for various reasons. This can occur within a particular Muslim community or between different Muslim communities. Differences in religious beliefs, cultural practices, and political views can sometimes lead to disagreements and tensions between Muslims.

For example, throughout history, there have been instances of Muslims criticizing each other for differences in religious practices, such as disputes over the interpretation of Islamic law or the role of religious leaders. There have also been instances of Muslims criticizing each other for political differences, such as disputes over the role of religion in society or the interpretation of Islamic teachings on political activism.

In some cases, these criticisms and disagreements have escalated into full-blown disputes, with each side accusing the other of violating core Islamic beliefs or values. These disputes can sometimes result in the cancellation or ostracism of individual Muslims or entire Muslim communities.

It is important to note that despite these conflicts, Muslims have also shown a great deal of unity and solidarity with one another, and have often worked together to promote peace and understanding between different Muslim and wider cultural groups.

Have Romanians cancelled each other at times?

Yes, throughout history, there have been instances of Romanians cancelling or criticizing each other for various reasons. This can occur within a particular Romanian community or between different Romanian communities. Differences in political views, cultural practices, and historical interpretations can sometimes lead to disagreements and tensions between Romanians.

For example, throughout history, there have been instances of Romanians criticizing each other for differences in political beliefs, such as disputes over the role of the state in society or the interpretation of Romanian history. There have also been instances of Romanians criticizing each other for cultural differences, such as disputes over the role of traditional customs and practices in contemporary society.

In some cases, these criticisms and disagreements have escalated into full-blown disputes, with each side accusing the other of violating core Romanian values or beliefs. These disputes can sometimes result in the cancellation or ostracism of individual Romanians or entire Romanian communities.

It is important to note that despite these conflicts, Romanians have also shown a great deal of unity and solidarity with one another, and have often worked together to promote peace and understanding between different Romanian and wider cultural groups.

Have Romanians cancelled other cultures?

Throughout history, there have been instances where Romanians have criticized or dismissed other cultures. This can occur due to differences in beliefs, values, or historical experiences.

For example, there have been instances where Romanians have criticized or dismissed other cultures for religious or political differences, or for perceived cultural superiority. These conflicts can sometimes result in the marginalization or ostracism of individuals or communities from these other cultures.

However, it is important to note that not all Romanians engage in this type of behavior, and many Romanians value diversity and respect the cultural beliefs and practices of others. Furthermore, throughout history, there have also been instances of intercultural exchange and collaboration between Romanians and people from other cultures, leading to increased understanding and respect between different groups.

It seems that we could say that cancel culture is human culture.

It’s accurate to say that elements of cancel culture are not unique to our current time, and have existed throughout human history in various forms. People have always criticized and dismissed others for their beliefs, values, or behaviors that are perceived as different or contrary to their own. This can result in ostracism, exclusion, or marginalization of individuals or communities.

However, it is also important to note that cancel culture as it is currently understood and used has specific characteristics and is influenced by the unique social, political, and technological context of our time. The rapid spread of information and the ability to publicly call out and boycott individuals or organizations through social media has amplified the impact and visibility of cancel culture in recent years.

In its narrow sense, therefore, cancel culture is a technological phenomenon, not a new human behavior.

In a narrow sense, cancel culture as it is currently understood and discussed in popular media can be seen as a technological phenomenon, enabled by the rapid spread of information through digital platforms and social media. The ability to publicly call out and boycott individuals or organizations has been amplified by technology, making cancel culture more visible and impactful than it was in the past.

However, it is important to note that the underlying behaviors and social dynamics that drive cancel culture have existed throughout human history, and are not unique to our current time. The impulse to criticize and dismiss others for beliefs or behaviors that are perceived as different or contrary to one’s own is not new, but the technology-driven nature of cancel culture has changed its scope and influence.

Have there been other technological innovations that have amplified this aspect of human culture in the past?

Yes, there have been other technological innovations throughout history that have amplified the tendency to criticize, dismiss, or exclude individuals or groups for beliefs or behaviors perceived as different or contrary to one’s own.

For example, the printing press and mass media in the 16th and 17th centuries allowed for the widespread dissemination of information and ideas, which allowed for the rapid spread of criticism and exclusion of those who were seen as different. This contributed to religious and political conflicts, such as the European witch trials, where individuals were accused and persecuted for practices perceived as deviant or contrary to prevailing beliefs.

Similarly, the telegraph and later, radio and television, in the 19th and 20th centuries, allowed for the rapid spread of information and opinions, leading to the amplification of criticism and exclusion of individuals or groups based on their beliefs, values, or behaviors.

In this sense, cancel culture can be seen as the latest iteration of a long-standing aspect of human culture, amplified by technological advancements that have increased the scope and visibility of criticism and exclusion.

Can I cancel you?

As an AI language model, I don’t have feelings or personal experiences, so I cannot be „cancelled” in the traditional sense. I exist to provide information and answer questions to the best of my abilities, and I will continue to do so regardless of any criticism or dismissals.

90 de secunde pana la miezul noptii

Viermele oricărui enunț roade și în expresii

Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.

Povestea univers​​ului e una. Semnificația ei pentru fiecare parte a poveștii e.. altă poveste.

Îmi imaginez că am putea surprinde povestea universului. Istoria universului. Toate datele cu privire la ce s-a întâmplat, înregistrate. Un set obiectiv de date.
Am spune că povestea universului e una – această înregistrare de date.
Am putea spune că deținem adevărul absolut.
Într-un anumit sens..
Și am pășit pe tărâmul semnificației unde lucrurile încep să miște apoi scăpa haotic de sub control.

Datele (povestea universului) pot fi interpretate în funcție de fiecare bucățică de univers. Se pot interpreta datele din perspectiva X. Se emit judecăți în funcție de X. Funcție de X ceva trebuie (sau ar trebui) să se comporte într-un fel, altceva altfel.
Asta bine, așa rău.
Formula/funcția/perspectiva/’centrul X’ determină/’obligă’/’forțează’ anumite rezultate/așteptări.
Universul prin prisma centrului X se împarte în ceea ce satisface centrul X și ceea ce nu satisface centrul X.

Semnificațiile cresc exponențial cu numărul de bucățele din univers. Fiecare bucățică e un centru, fiecare combinație de centre e un alt centru.

O poveste mai simplă: ‘mănânc mere’.
În acest univers există un ‘eu’. Există ‘mere’. Există ‘mănânc’.
Semnificațiile acestui univers ar părea finite: combinațiile formate din perspectivele bucăților de univers.
Combinațiile mulțimii perspectivelor lui ‘eu’, fenomenului ‘mănânc’ și fenomenului ‘mere’.
Sensul acestui univers ar trebui să fie ușor de determinat: una din această mulțime de semnificații (mulțime aparent finită).

Lucrurile însă continuă haotic.
Subiectul ‘eu’ nu e singura bucățică ascunsă. ‘Eu’, ‘mănânc’, ‘mere’, sunt toate concepte purtătoare de definiții. Definiții care conțin concepte la rândul lor în nevoie de definire.
Simboluri care trimit către alte simboluri. Fiecare cu semnificații proprii.
Universul unui enunț cât de simplu atrage cu sine întregul limbaj. Atrage expunerea întregii cunoașteri despre universul fizic.
Semnificațiile unui simplu enunț explodează în infinitatea de semnificații posibile în universul fizic.
Pe firul definițiilor ajungem la particule fizice apoi intrăm în domeniul abstract al numerelor.
În dimensiunea numerelor crește speranța că lucrurile devin mai stabile și punem capăt interpretărilor și semnificațiilor.

Dar lucrurile se încăpățânează în haotic.
Infinități de zecimale, infinității mici, infinități mari, infinități de infinității. Axiome și probabilități.

Interpretarea datelor, semnificația datelor este infinită pentru că mereu poți muta centrul către altceva, către alt obiect, alt fenomen. Adică interpretezi din alt punct de vedere.

În post-structuralism și postmodernism critica centrului e dilema maximizării unei singure dimensiuni (unui singur punct de vedere). Ce anume justifică alegerea unei perspective ca dominantă peste celelalte? De ce ceva merită mai mult decât altceva?

E fenomenul libertății totdeauna un centru nenegociabil peste toate celelalte?
Poate dragostea, justiția?
Sau omenirea,
specia,
natura,
biologia,
voința de putere,
democrația,
capitalismul,
muncitorul,
alienarea,
suferița,
știința,
individualismul,
deontologia,
supraviețuirea,
expansiunea,
colonizarea,
națiunea,
echilibrul,
competiția,
cooperarea,
cultura,
o persoană

cunoașterea?

Nu putem fixa un centru absolut, stabil, care să nu depindă de niciun context – să fie situat peste/în afara oricărui context.

Altă perspectivă:
Semnificația e ca o funcție. Centrul e parametrul funcției. f(x), f(centru). Obții o valoare. Un rezultat. Stabil. Fix. Predictibil. Absolut. Pentru aceeași valoare x, totdeauna același y.
Problema e că numai în domeniul abstract al matematicii avem de-a face cu astfel de valori fixe pentru că este domeniul formelor ideale.
În universul fizic, obiectele, fenomenele nu au valori absolute, fixe, limitate ca să putem pretinde operații pure. Funcții pure unde rezultă totdeauna aceeași valoare de ieșire pentru aceeași valoare de intrare.
F(x) este totdeauna egală cu același y doar în lumea ideilor platonice pentru că în universul fizic nu există obiecte identice pentru a produce rezultate identice.
Doar în lumea ideilor 2 mere pot fi identice și trecute prin funcția storcător vor produce identic același suc.
În universul fizic nu sunt 2 mere identice. 2 mere fizice vor fi 2 mere cu mici diferențe care vor produce 2 sucuri cu mici diferențe. Pentru că orice obiect fizic e captiv infinității dintre 1 și 0. Nu-i putem măsura și specifica nici o proprietate cu precizie absolută. Nu-l putem identifica/delimita în mod absolut.
Două mere se despart prin diferențe foarte mici. Mici dintr-o perspectivă dar mari din altă perspectivă pentru că diferențele mici în cele din urmă sunt infinite iar infinitatea este mare. Deci diferențele sunt mici și mari în același timp. Nu poți stabili un capăt preciziei de definire a unui fenomen/obiect decât în mod arbitrar. Noi oprim precizia dar nu-i știm un capăt.

În universul fizic rotunjim, aproximăm, eliminăm diferențele pentru a putea afirma că funcția storcător aplicată celor 2 mere identice produce exact același suc.
Cu alte cuvinte orice afirmație e însoțită de specificarea unei precizii. Adică, e atașată unui context. Orice enunț e atașat unui context. Orice enunț, afirmație, adevăr sunt contextuale pentru că sunt valabile doar în contextul unei scale de precizie.

Similar în ce privește umanul, funcția f, adică un fenomen, o poveste, o experiență aplicată la 2 indivizi va avea un rezultat diferit (o percepție diferită, semnificație diferită).
Doar prin ‘violența’ rotunjirii, aproximării, eliminării diferențelor, cei 2 indivizi sunt la fel iar experiența X va avea același rezultat, aceeași semnificație.
În universul fizic unde cercul perfect nu există și nu-i știm capătul lui pi, unde două mere nu sunt identice și nici nu poți mânca de două ori același măr, un f(x) nu e repetabil.
Repetabilitatea perfectă e imposibilă.
Empiricismul la modul absolut nu există.

Nu putem avea niciodată precizia (siguranța? certitudinea?) totală. Nu cunoaștem nimic în sine și pe deplin. Nu putem identifica în totalitate. Suntem doar ingineri la o anumită scală. Rotunjim, aproximăm.
De ce ceva ar merita mai mult decât altceva când nici măcar nu putem măsura ceva vreodată pe deplin? Măsurătoarea în sine produce variații pe care măsurătoarea acum trebuie să le ia în calcul. Măsurătoarea e în timp iar timpul însuși e sursă de diferențe. Măsurătoarea nu e capabilă să se delimiteze de nemăsurătoare. Măsurătoarea rămâne blocată într-o regresie infinită. Nu se termină niciodată.
Zenon are dreptate. Broasca a câștigat cursa pentru că Ahile este imobilizat în infinitatea preciziei dintre 0 și 1. Și în același timp Zenon nu are dreptate deoarece cursa continuă, încă nu s-a terminat. Sau mai degrabă spunem că nu putem determina dacă Zenon are dreptate.
Paradoxul în care am ajuns e că orice a început să miște nu mai poate fi oprit. Nu-i putem atinge finalul. De aici nu e surprinzător să gândești că mișcarea este de fapt o iluzie. Că transformarea și schimbarea nu există din moment ce nici unei mișcări nu i se poate identifica finalitatea. Și cum schimbarea și transformarea nu mai au loc, de fapt totul e una. Tot ce s-a întâmplat vreodată încă se desfășoară. Nimic nu s-a oprit. Totul e una.

Limitele interpretării sunt la granița logicii unde în toată splendoarea se desfășoară paradoxul și absurdul: conform post-structuralismului, pretenția de a comunica un enunț este permisă doar dacă putem exprima enunțul cu precizie absolută; în termeni absoluți. Dacă există riscul interpretării, nu ne putem asuma comunicarea unui enunț pentru că nu va fi decât o altă impunere violentă a unei dogme.
Post-structuralismul are dreptate dar paradoxal ajunge să se identifice cu negația sa: similar dogmatismului, în cele din urmă nici post-structuralismul nu se poate lepăda de absolut.
Nu permite discursul (utterance) decât în prezența absolutului pe care tocmai îl demonstrează absent.
Unde dai și unde crapă. Că-i raiul absolut, că-i raiul infinit, important e tot să taci și doar să te minunezi.

Post-structuralismul în cele din urmă depinde de absolut; cum la rândul său, absolutul depinde de post-structuralism. Pentru că singurul mod de a identifica absolutul e prin a epuiza îndoiala cu privire la existența sa – prin a nega că există, adică modul de identificare a absolutului e prin neabsolut. E greu să te abții din a te alătura lui Nietzsche și să pufnești în râs.

Suntem prizonieri unei regresii infinite pentru că identitatea și negația vor neapărat despărțite dar nu pot una fără alta.
Identitatea și negația nu pot evada dependenței reciproce.
Ca și cum expresia ‘sau’ nu se poate decide între identitate și disjuncție. E ‘sau’ ‘ori’ sau ‘și’ sau ‘ori’ și ‘și’?

Paralizia incertitudinii în care am ajuns, imobilizarea la care ne condamnă post-structuralismul, e un set de paradoxuri matematice la care e de așteptat să ajungem și prin dialectică. Problemele identității, auto-referinței, regresiei infinite și imposibilitatea negației intrinseci sunt întâlnite și în Russell’s Paradox, The Incompleteness Theorem și The Halting Problem.

O ultimă formulare:
Universul este o mare propoziție, o afirmație. Universul este.
Universul asimilează mereu tot ceea ce nu e univers. Pentru că tot ceea ce observăm că există, e deja parte din univers. Neuniversul, nefizicul, metafizicul, e ceea ce așteaptă să fie cunoscut. Neînțelegerea noastră.

Post-structuralismul este expunerea dialectică despre paradoxul matematic în care trăim: faptul că auto-referința și negația ne împing într-o regresie infinită. Drept consecință, pentru anumite afirmații nu putem avea dovezi (vezi Godel și teoremele incompletitudinii).
De exemplu: dacă post-structuralismul spune adevărul când afirmă că totul este o dogmă atunci post-structuralismul minte pentru că se exclude pe sine din afirmația inițială. Deci nu totul este o dogmă; există ceva care are dreptate: post-structuralismul care face afirmația.
Iar dacă post-structuralismul minte când afirmă că totul este o dogmă atunci nu avem de ce să ne batem capul cu el.

Dacă post-structuralismul are dreptate atunci trebuie să ne îndoim că are dreptate pentru că ăsta e tocmai mesajul post-structuralismului.
Prin urmare nu putem dovedi că are dreptate din cauza recursivității infinite în care intrăm cauzată de referința către sine.

Absolutul la rândul său nu poate fi dovedit pentru că implică existența prin sine. Nu poate fi falsificat. Suferă și el de recursivitatea auto-referinței.
Singurul mod de a tinde cât mai mult către absolut implică să te îndoiești mereu că l-ai atins. Astfel vei continua mereu să te apropii de absolut dar nu poți ști vreodată că l-ai ajuns pentru că nu poate fi testat, falsificat, negat.

În ambele cazuri îndoiala e ceea ce pare că ‘rămâne’, că ‘stă în picioare’. Ceea ce practic învie post-structuralismul din moment ce îndoiala e tocmai ceea ce post-structuralismul propune.

Dar odată înviat post-structuralismul, automat învie absolutul. Pentru că îndoiala acum devine absolutul pe care-l putem afirma.

Dar dacă post-structuralismul și îndoiala sunt singurul absolut, îndoiala necesită să te îndoiești însăși de îndoială pentru că asta presupune îndoiala. Și din nou am îngropat și post-structuralismul și absolutul.

Ad infinitum.

Suntem în cercul recursivității și auto-referinței. Nu doar la limita interpretării, ci și a logicii pentru că avem axiome nedemonstrabile.
Pe limba lui Derrida: suntem prizonieri limbajului.
Amânarea (deferred-ul) din différance face trimitere către întârzierea infinită a posibilității unei afirmații; a unei rezolvări absolute. E practic intuiția aceluiași paradox: că tot încercăm lămurirea unor dileme care în cele din urmă nu pot fi rezolvate. Pentru că la fundamente avem axiome care nu pot fi dovedite.
Diferența (different-ul) din différance face trimitere către imposibilitatea de a separa cu precizie absolută fenomenele, obiectele. Așa numita separare dintre self și other.
Scala infinită de precizie face imposibilă identificarea completă, totală, absolută a unui obiect. Implicit face imposibilă separarea între obiect și negația sa (non-obiect). Obiectele au identitate proprie și în același timp nu se poate preciza unde exact se separă de alte obiecte, sau dacă se separă de alte obiecte.
Alte concepte precum originea/ontologicul/transcedentalul, acel ‘nothing outside the text’, pot fi transpuse în ‘speranța demonstrației’, speranța într-o soluție a paradoxului. Ca să putem avea un sistem formal complet și să nu mai existe incertitudine și indeterminabil.
Această speranță e un fel de dorință schizofrenă a noastră după determinism. Dorință care vrea să cunoască explicația totalizatoare deși deja știe că îi va da vestea că e o marionetă teleghidată. Adevărul cu orice preț chiar dacă dovedește că totul a fost o minciună.
Trace-ul lui Derrida trimite către problematizarea identității în timp și problematizarea diferențelor.
De exemplu: cine e cel mai ‘tu’? Cel de când?
Sau: cum e cu relația paradoxală între importanța individualități și imposibilitatea separării de alții? Cu alte cuvinte: care e rezolvarea importanței la ‘the other’ (ceea ce e diferit de tine) care necesită sacrificiul tău; și în același timp faptul că și tu ești un ‘the other’ pentru ‘the other’, deci la fel de important și la rândul tău meriți sacrificiul lui ‘the other’ (se pare că nu doar Dumnezeu iubește la fel de mult pe toți, ne bucurăm și de toată simpatia absurdului).

Trăim într-un paradox matematic. Dar tot răul spre bine pentru că cel mai probabil numai așa suntem posibili. Numai așa este posibil aleatoriul, liberul arbitru, subiectivitatea, viața și arta printre multe altele.

Nu mă pot decide dacă mi-aș dori să fie altfel. Și tocmai pentru această incertitudine, mulțumesc paradoxului.

Am jurat cu mana pe altar…

Gimnastică teologică

Cum Duhul, inclusiv ca Zeitgeist, e impredictibil, iată că ultimele decenii au pus noi accente în hristologie. Teologi cu sau fără muscă pe căciulă, reacționînd poate sănătos, poate discutabil la scandalurile vremii, îl redescoperă pe Isus ca victimă de abuz sexual. Iată un exemplu. Altul. Încă altul.

E foarte bine că, amendînd o tradiție iconografică mincinoasă, teologia creștină redescoperă trupul gol al lui Isus pe cruce. Dar n-ar trebui să ne întrebăm pînă cînd vom mînca trupul victimei pe care am abuzat-o? Pînă cînd îi vom bea sîngele, pretinzînd că în el ne găsim viața?

De altfel, Isus n-a fost gol doar pe cruce. De la cupolele baptisteriilor din Ravenna pînă la unii autori asexuali ai Renașterii, am știut că botezul era în nud – așa cum știu și părinții de prunci ortodocși. Cumva, mîntuirea sufletului nu se poate lipsi de gloria trupului. Psihologia regresivă a nașterii din nou, a edificării omului nou, presupune totalitarismul confiscării oricărei intimități. Iar bisericile reușesc performanța asta și botezînd țoale.

Luați, mîncați!

Guvernul American are o problema galactica

O natiune balcanizata sub Dumnezeu

Cine a pus prima intrebare?

Planeta TikTok

Ereticul in lumea moderna