INGREDIENTE: UN PROCES, UN PROFET, UN MIT

Aceste însemnări nu privesc o persoană, nu sunt un articol medical sau academic, ci sunt doar o încercare de analiză și relatare a unui proces complex prin care, într-o anumită epocă, se naște o tradiție, o cultură, o biserică, un profet, prin mijloace absolut naturale și umane, dar care sunt încărcate cu semnificații și atribuiri supranaturale.
Ne apropiem de ½ sec XIX, în Lumea Nouă, a cărei față se schimbă în ritm alert, atât exterior, cât și în conștiințele oamenilor. Cunoașterea este în plin avânt, dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, urmând marilor descoperiri geografice, iluminismului, umanismului. Modernitatea bate la ușă și oamenii devin conștienți de calitatea vieții, de factorii care le influențează starea de sănătate în bine sau în rău, conștiințele sunt frământate de marile întrebări existențiale, ritmul schimbării naște întrebări sumbre, apocaliptice. Un spirit de reformare socială și revitalizare a spiritualității religioase, duce mai departe tradiția protestantă și puritană, reacție la excesele lumești.
În acest context, mișcarea milerită contribuie la efervescența religioasă, cuprinde confesiunile neoprotestante, revivaliste. Să încercăm să intrăm în pielea și șoșonii lor. De mii de ani este nutrită speranța împlinirii, revenirii și, meteoric, W Miller le proclamă sfârșitul lumii care este fixat într-un timp foarte apropiat: 22 oct 1844.
Entuziasmul, fervoarea, fanatismul, nu pot fi egalate decât de disprețul, satirele și chiar violențele reactive ale populației care incendiază și vandalizează biserici millerite, agresează pe milleriți, când previziunile și profețiile nu se împlinesc. Întotdeauna s-a întâmplat și va fi aevea, cu oamenii, cu religiile și cu stăpânirile: teocrația a eșuat, preoția s-a corupt, profetismul s-a devalorizat,  apocalipticismul a fost dezavuat, Hristos a fost sacrificat, apostolatul, anihilat și a fost înghițit de ierarhie.
Este trăită dezamăgirea neîmplinirii calculelor profetice, oamenii par să revină cu picioarele pe pământ, să-și îndrepte atenția spre aspectele practice ale existenței. Există și grupuri rezistente care cultivă forme de fanatism și persistă în găsirea unor debușee explicative pentru drama prin care au trecut.
Ei resimt disonanța cognitivă descrisă de Leon Festinger. Este o reacție de apărare, de salvare a integrității propriului nucleu al personalității – așa numitul sindrom al credinciosului veritabil, sau gama tuturor tulburărilor neurocognitive al căror studii au fost propuse de psihoterapeuții Albert Ellis, Aaron Beck și alții ca ei.
Când o persoană sau un grup învestește credibilitate într-o poveste, chiar dacă întreaga tărășenie este dezvăluită ca falsă sau inventată, reacția este de susținere și fixație irațională, în ciuda evidențelor. Exemple celebre, ca cel pus la cale de James Randi și Jose Alvares, la un post de televiziune de știri din Australia, au arătat că reacția este pe cât de reală, pe atât de irațională.
În vârtejul evenimentelor millerite este cuprinsă și familia Harmon cu orientare metodistă, de care tocmai s-au separat. Ellen, care acum are în jur de 17 ani și care suferise un traumatism cranio facial la vârsta de 8-9 ani, cu fractura piramidei nazale, comoție cerebrală, urmată de o stare de prostrație, stupor și șoc posttraumatic. Hemoragia exterioară, este dublată de leziuni hemoragice la baza craniului, ale porțiunii mediale și profunde ale lobului temporal, sistemului limbic, inclusiv amigdala, hipocampusul și structurile adiacente. Este posibilă și o arahnoidită bazală care ar complica și mai mult lucrurile.
Pe măsură ce leziunile se cicatrizează, apar manifestări paroxistice temporale ce aveau să fie descrise, pentru prima dată de neurologul englez JH Jackson abia în deceniile 7-9 ale sec XIX, într-un studiu al crizelor parțiale, progresiv extensive, care-i poartă numele, senzitive, motorii sau complexe.
Epilepsia psihomotorie complexă constă în crize tipice pentru structurile care o generează, este specifică tiparului traumatic al fiecărui pacient, acesta devine inconștient de mediul înconjurător, durează de la câteva zeci de secunde, minute, o oră, sau când se succed crize seriate sau se intră în status epileptic, câteva ore, chiar zile.
În timpul crizei,care poate debuta cu o aură senzorială (în cazul Ellenei, un miros suav de trandafiri era nelipsit), au loc mișcări automate care nu au caracterul tonico-clonic din crizele majore, tulburări vegetative – modificări ale pulsului și respirației, trăiri psihomotorii complexe. Revenirea la starea conștientă se face cu trecerea printr-o stare paradoxală, recăpătarea funcțiilor normalizate fiind treptată și laborioasă, pacientul fiind slăbit, obosit.
Persoanlitatea pacientului este modificată în timp, existând în special: adezivitate și vâscozitate, religiozitate accentuată și hipermoralitate, hiposexualitate, hipergrafie sau grafomanie, perseverență și repetitivitate, trăsături paranoide.
Spre deosebire de crizele majore, în care pacientul are amnezie completă a crizei pentru perioada inconștientă, în epilepsia temporală, pacientul este complet inconștient de realitatea imediată, dar poate avea amintiri ale trăirilor psihomotorii, cu caracter emoțional, religios, vizual, kinetic, cinematografic, similare culturii apartenente, preocupărilor, atașamentului, și care se autoîntrețin, prin modificările de personalitate induse.
Crizele de epilepsie temporală sunt extrem de polimorfe, fiind specifice fiecărui caz în parte, pacienții funcționând ca pilot automat, complet amnezici pentru perioada crizelor, comportându-se relativ similar cu automatismul ambulator nocturn (somnambulism), sau chiar mai elaborat – pot călători, desfășoară activități complexe, de care sunt complet inconștienți și au amnezia completă a perioadei. O altă entitate indusă de aceleași structuri, dar care este etichetată ca atac ischemic tranzitoriu, este amnezia globală tranzitorie, similară dar nerepetabilă.
Epilesia temporală sau psihomotorie complexă nu era o entitate nosologică cunoscută până către finele sec XIX, când neurologi celebri, ca Penfield, Jackson, Gastaut, ș.a., au identificat-o și au descris-o. De asemenea, cazul EGW, devenit celebru, a făcut subiectul unei prezentări la Congresul din mai 1981 al American Academy of Neurology, Toronto. Concluzia: „Based on the history of head trauma, personality changes, and descriptions of the visions, we suggest that Ellen White had partial complex seizures.”
Este posibil să fi trecut mult timp până când crizele au devenit evidente prin repetare, înțelegerea tuturor manifestărilor repetitive din timpul fiecărei crize. Abia apoi, în condițiile fervorii religioase milerite, ale tradiției metodiste, în care transele și viziunile erau comune fiecărui serviciu divin, cel puțin în mediile fanatice, al marii dezamăgiri care a creat perplexitate și a lăsat oamenii cu întrebări teribile, fără răspuns, aceste crize au dobândit semnificația unor viziuni sacre.
Interesante, dar controversate și încă nereplicate, sunt experimentele lui Michael Persinger.
Utilizând un fel de cască sau șapcă cu solenoizi generatori de câmp magnetic orientat către profunzimile lobului temporal, acesta a obținut stări devoționale și de adorare religioasă, simțământul unor prezențe divine sau din altă lume, chiar halucinații sau viziuni. Problema e că, aparent, aceste rezultate depindeau de sugestibilitatea și cultura participanților, nepuntând fi exclus nici efectul placebo.
Putem tenta o explicație neurologică, sau neuroteologică, ca să-l parafrazăm pe M Persinger? Desigur, dar vom rămâne lucizi și conștienți că inferențele noastre sunt pure speculații, oricât de aproape de adevăr ar fi. Ellen își pierdea cunoștința, criza era generată de profuzimile mediale ale lobului temporal drept sau stg, rămânea cantonată la structurile limbice, amigdaliene, hipocampice, inclusiv uncinate, activau preocupările și memoria pacientei, se derulau cinematografic, iar ea păstra memoria acestora. Religiozitatea, fervoarea interioară și culturală a epocii, se cuplau, raportul de necesitate și implicare devenea organic și funcționa, hipergrafia avea rol misionar, pulsiunea internă și nevoia, cererea exterioară se împleteau, iar interpretarea în contextul cultural și spiritual, desăvârșeau caracterul unitar și omogen al rezultatelor.
Faptul că atât Ellen cât și anturajul au fost, nu doar de bună credință, dar nestrămutați în convingerea lor, este dincolo de orice dubiu. Pur și simplu, Dumnezeul cerului și al pământului, al întregului univers, al nemărginirii, era prezent în camera lor, Se dezvăluia în sfârșit, dovada evidentă a interesului și dragostei Sale pentru proiectele lor și pentru omenire. Faptul că totul era o interpretare supranaturală a unor fenomene absolut naturale, este o altă poveste.
Transcrierea și publicarea lor umplea un gol imens și au fost primite ca o adevărată mană cerească. Manifestările din timpul crizei sau viziunii, dacă doriți, erau absolut impresionante, spectaculoase, autentice și fără urmă de simulare sau disimulare. Un Dumnezeu tăcut timp de milenii, care îi lăsase la cheremul umilinței și dezamăgirii, nu este foarte distant, indiferent și mut, ci se află chiar în cameră cu noi, gata să ne transmită mesajul Său!
Nucleul oamenilor fără răspunsuri, dar dedicați, frământați, inteligenți și însetați de sens, speranță și țeluri, au căutat și găsit explicații salutare, salvatoare, au adăugat noi și noi idei. O apocalipsă ratată devenea doar amânată, era cuplată cu alte profeții și istorii, lucrurile începeau să se lege și să se închege. Ellen, care era captivată de toată această atmosferă mistică și religioasă ce rezona cu trăsăturile sale de personalitate moștenite și dobândite, confirma coerența cu trăirile sale vizionare și cu receptivitatea devotată și devoțională, nefiind complet înțelese, după cum confirmă ea însăși. Atmosfera era intens devoțională, rugile arzătoare, Dumnezeu și Spiritul Său erau invocați și își făceau lucrarea din plin!
Ellen, devenită prin căsătorie White și care provenea dintr-o familie mulatră, a pus unele probleme juridice și de inserție socială familiei White, conform unei legi segregaționiste vechi, având interdicția de a contracta căsătorii interrasiale. Ca personalitate în formare, chiar dacă Ellen s-a simțit copleșită, depășită deseori, s-a dovedit a fi la mare înălțime.
A avut un bun simț și o intuiție fără egal, a sesizat importanța și valoarea ideilor, priorităților, a mirosit riscurile, și-a păstrat cumpătul în fața crizelor, catastrofelor, a identificat soluții problemelor aparent insolubile, a avut mult tact și multă înțelepciune în relația cu oamenii. A făcut și greșeli, unele foarte grave, care au costat mult, imaginii și financiar. A fost profund umană.
Încet, dar sigur, mișcarea, biserica, pe care o fondase împreună cu ceilalți pionieri, au transformat-o într-o instituție, un oracol. Suprasolicitarea a devenit imensă. Tentația și riscurile au forțat limitele, au condus uneori la compromis.
Pulsiunile ei pentru scris au devenit o cale regală de informare, misionară și comercială. O mică armată de scribi educați stilistic și literar, au deservit-o pe ea și biserica, din nefericire, prin mijlocirea plagiatului, fiindcă simpla creativitate nu făcea față cererii imense. Aceasta a creat o pată greu de albit, încă neasumată decât parțial, atât de către Ellen White, în timpul vieții, cât și de biserică, până azi.
V studiul lui Walter Rhea, dar mai ales cel al lui Weltman, care este un studiu de critică literară și a surselor (doar pe 15 din cele 87 cap ale HLL) finanțat de biserică (cca 450000$), este o autoritate din interior, privește una dintre capodoperele EGW, se întinde pe aproape opt ani calendaristici, iar rezultatele sunt dincolo de orice dubiu: documentare și compilație mixtă, inclusiv autocompilare, atât prin EGW, cât și de către asistenții literari conduși de Marian Davis, tehnoredactat și finisat de un staff profesionist, cu zeci de surse majore (10) și minore (20), punctual pentru cele 15 cap, dar vreo 34 în total, niciuna dintre ele, menționată bibliografic după regulile copyright-ului.
Voi fi plictisit de mult cu universalitatea contrariilor și rolul lor în feedback, autoreglare, inclusiv biologică, socială și a pieței, dar iată că Marea Luptă a contrariilor, s-a dovedit a fi și o Mare afacere.
Prezentarea de la Congresul de la Toronto, din 1981, urmată de publicarea articolului în Jurnal of Neurology (nota 7), a determinat biserica să reacționeze mai mult administrativ, decât academic. Au constituit un comitet administrativ, din care făceau parte și trei neurologi, au folosit argumente istorice, marginale, circumstanțiale la 137 ani de la debutul problemei în discuție și au votat o rezoluție. Cred că nimeni nu poate să afirme cu certitudine un adevăr definitiv și este clar că toate aspectele sunt tranșate în funcție de poziționarea filosofică, teologică, poate nu chiar în ultimul rând, de interese.
În orice caz, în ppt ul pe care îl publică EGW Writings, inspirat din broșura Dr Peterson, există cel puțin un argument care ne lasă perplecși. Mărturia din 1857 a lui Daniel T Bourdeau, care ni se spune, fiind sceptic – ceea ce ar putea fi de înțeles, nu s-a sfiit s-o sufoce pe Ellen timp de 10 minute, acoperindu-i gura și nasul cu propriile palme. Un gest lipsit de cea mai elementară etică, aproape de neimaginat, dar care, din fericire, a fost ineficient și probabil a durat mult mai puțin (stresul, emotivitatea, cresc durata timpului psihologic; pacienții și anturajul au tendința să supraestimeze durata crizelor). Pentru noi, viața Ellenei ar fi mult mai importantă decât demonstrația caracterului natural sau supranatural, divin, al fenomenului. Dar White Estate este fiica ereditară a bisericii, o instituție lipsită de transparență, autoritară, care practică cenzura, și are o politică foarte strict definită.
Deseori, mărturiile, viziunile sau relatările istorice, aluziile științifice, conțineau inadvertențe crase, corectate din mers, uneori doar la ediții ulterioare, au generat resentimente și conflicte, inclusiv de natură juridică și financiară, dispute teologice, critici și delimitări penibile, situații foarte încurcate în rândul apropiaților sau până la vârful ierarhiei advente. (V cap 16-22 ale lucrării lui Canright, The Life of Mrs EGW) Mai ales că, de-a lungul anilor s-au găsit destui oportuniști care i-au furnizat informații pe terțe căi sau chiar direct, în urma cărora Ellen a invocat autoritatea și mesajul inspirat, divin. Acest tip de oracol a funcționat eficient uneori, dar a creat și situații încurcate, fără ieșire.
În ansamblu, rezultatul a fost nesperat de pozitiv, ba chiar a fost preluat în mod exagerat și fanatic, ceea ce a produs iarăși neajunsuri doctrinare și ideologice sau de liturgică, administrative, de practică curentă.
Amploarea exagerată a dimesiunilor doctrinare, ideologice, instituționale, profetice și sacramentale, au creat o situație fără ieșire sau, în care ieșirea naturală, deși dureroasă, a fost poate salutară, prin care omul firav, supraîncărcat, suprasolicitat, nu avea acoperire și nu mai putea face față. A lăsat însă un gol imens, un vid umplut de accente mistice și cultice exagerate, fanatism și extremism.
Ce vom face cu Ellen White? O vom iubi! A fost o domnișoară și tânără doamnă devotată și dedicată, o doamnă inteligentă, intuitivă și aprigă, o vizionară, o venerabilă mătușică înțeleaptă, echilibrată și calculată. Ce vom face cu ea? Ce vom face cu Hulda, cu Maria, cu cele cinci fete proorocițe: Istorie.
Ca și zeii, monștri sacri, nu trebuie examinați de aproape, nu suportă focalizarea. Ridurile, zbârciturile și toate celelalte neajunsuri produc deservicii. Este necesar permanent un efort uriaș de fotoshopare. Bineînțeles că și aceste eforturi, oricât de reușite ar fi, conțin dimensiunea lor jenantă.

Note Bibliografice

Great disapointment – Wikipedi

Cognitive dissonance – Wikipedia

True-believer syndrome, Wikipedia

One pioneer of cognitive disorder perspective is Albert Ellis. In 1962, Ellis proposed that humans develop irrational beliefs/goals about the world; and therefore, create disorders in cognitive abilities. Another pioneer of the cognitive disorder perspective is Aaron Beck. In 1967, Beck designed what is known as the „cognitive model” for emotional disorders, mainly depression. His model showed that a blending of negative cognitive functions about the self, the world, and possible selves lead to cognitive mental disorders.

Idem 3.

Enciclopedia Britanica, John Huglings Jackson

Medscape, Temporal Lobe Epilepsy – TLE: Practice, Essentials, Background, Etiology

Gregory Holmes and Delber Hodder, „EGW and SDA Church: Vision or Partial Complex Seizures?” Jurnal of Neurology 3 1, no. 4 pt 2 (1981): 160-161.

God Helmet, Wikipedia. Michael A. Persinger, Professor of Neuroscience at the Department of Psychology of Laurentian University in Sudbury, Ontario, Canada starting in the 1980s

EGW and Her Ghost Writer Book Shop, Eduard Hanganu, Draft 84, rev 2015.

The White Lie, Walter T Rea, M&R Pub, 1982

http://documents.adventistarchives.org/Resources/LOCRP/LOCRP-18_SumCon.pdf

Visions or Seizures. Was Ellen White the victim of Epilepsy? By Donald I Peterson, MD, Boise ID, Pacific, 1988.

DM Canright, Life of Mrs EG White, (Cincinati, 1919)

1919, The Untold Story…, M Campbell, Pacific Press Publ Ass, 2019.

TRILOGIE 3 Istorie și modestie – CULTURĂ

Ce ne învață istoria?

Că procesul este mai important decât etapele temporale. Că toate modele, modelele, nu sunt decât variațiuni pe aceeași temă. Recul și reformă, revolut și revoluție.

Se spune că substratul fizic al istoriei este entropia. Dar fizica, împreună cu Dumnezeu, nu distinge între viitor, trecut, prezent. Doar la nivel subiectiv, săgeata timpului acționează frustrant.

Toate entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și un final, devin istorie. Nimic nu e veșnic. Nici universul. Sau este. În felul său. Printr-o devenire continuă. Nu știm încă!

Universul acesta suficient de complex, imens, excesiv, ordonat și totuși cataclismic, proporționat și totuși disproporționat față de noi, deslușit și totuși misterios – este casa noastră! În dimensiunea sa naturală, chiar dacă în părticica devenită habitatul nostru, ne este – cu rare excepții – favorabil, totuși nu pare să țină seama de noi, îi suntem indiferenți și ne ignoră suveran. Abia de curând – câteva mii de ani – noi înșine am început să-i acordăm atenție calificată.

Poate că cea mai profundă înțelepciune – dată fiind discrepanța între durata infinitezimală a vieții noastre conștiente și duratele geologice sau astrale – ar fi să ne acceptăm finitudinea. Condiția. Să nu mai fugim de noi înșine!

Există studii – (cer iertare pentru lipsa referințelor, dar aceste însemnări nu au pretenții academice – vă asigur că informația este reală și poate fi verificată), care arată că oamenii cei mai împliniți, fericiți, nu sunt oamenii cei mai simpli, cei mai religioși, cei mai ocupați, cei mai bogați, cei mai civilizați – chiar dacă toate aceste trăsături sunt semnificative – ci persoanele cele mai informate, cu orizontul cel mai larg, cu înțelegerea cât mai completă a existenței, lumii, vieții – intelectualii autentici care au ajuns la adevărataînțelegere și înțelepciune.

Determinismul este newtonian, ține de filosofia fizicii clasice, obișnuite, adică aceea proporțională nouă oamenilor și vieții, preocupărilor noastre cotidiene. Oricât ar părea de bizar, el nu se aplică infinitului mic, cuantic, nici infinitului mare, astral. Termenul infinit este relativ și limitat la gradul nostru de înțelegere.

Spre deosebire de domeniul cuantic sau cel astral, cosmic, putem spune că această istoricitate a ideilor și conceptelor relevă evoluția întrebărilor fundamentale ale umanității și răspunsurile pe care oamenii au încercat să și le dea. Între acestea, eufemismele, subterfugiile, creativitatea soluțiilor originale, uneori chiar fantastice, problemelor insolubile sau contradictorii cum ar fi, de pildă, teodiceea, problema răului în condițiile existenței unui Dumnezeu bun, atotputernic și atotresponsabil.

Nu vom înceta să reamintim că una este realitatea și altele sunt reprezentările, modelele, ideile noastre despre aceasta.

Pe de altă parte, poate n-ar trebui să uităm că nu trebuie să ne luăm prea în serios, că multe din conveniențele omenești nu sunt decât niște glume mai mult sau mai puțin bune sau nesărate.

Ca și Alice, atunci când, prin pana lui Lewis Caroll, jonglează cu copilăria și lumea adulților, cu conștientul și inconștientul individual sau colectiv, cu reguli și norme desuete care umplu de ridicol pe oamenii maturi, până și în ochii unui copil. Teoria jocurilor spune că până și cele mai grave lucruri au un aspect șugubăț, îmbibat cu umor și plin de semnificații profunde. Să nu ne părăsească niciodată criteriile, prospețimea și uimirea copilăriei, să nu renunțăm niciodată la umor, să nu devenim prea gravi. Morga e ridicolă. Pe bună dreptate.

Dimensiunea fizică, spațială, temporală, diversitatea și complexitatea care ne uimesc și ne copleșesc, ne conferă încredere în dezvăluirile viitorului care ne vor tăia respirația, vor fi tot mai greu de digerat, dar noi vom fi tot mai adaptați să le descoperim și să ni le însușim.

Dacă există Dumnezeu și El ne-a dat o conștiință, judecată, rațiune, de ce unele instituții vetuste, întreținute de semeni ai noștri, ne interzic accesul la ele, la noi înșine? De ce trebuie să ni se servească semipreparate îndoielnice, să fim controlați și manipulați? De ce să nu gândim cu mintea noastră. Astăzi, în era informației, când ne putem informa, când putem evalua informația.

Este un anacronism strigător la cer, să ne fie teamă să părăsim peștera, ghetoul, bula culturală, punga amniotică, care promite că ne oferă tot ce e necesar, dar ne zăgăzuiește, ne condamnă la claustrare, la progerie. Este împotriva creșterii, împotriva vieții, împotriva naturii.

Avem acces la toate sursele! Nu vă temeți de adevăr! Cercetați totul și luați ceea ce este bun! Nu vă mulțumiți cu surse monocrome, monocolore. Diversificați cheia lecturilor. Citiți autorii cei mai valoroși! Nu, nu sunt arogant (dimpotrivă, atrag atenția spre cei cu adevărat mari), nu am aerul că dau sfaturi, ci vă invit cu prietenie și prețuire, cu dorința pură de a avea o cunoaștere fundamentală, universală,un orizont larg, oricât de limitați am fi ca oameni.

Nu e suficient că am luat din fructul cunoșterii de sine, nu e suficient că l-am ingerat, trebuie să-l și digerăm! Da, suntem muritori! Dar avem un prezent și un viitor, până în momentul morții. Nu e păcat să-l amanetăm, împrumutăm, abandonăm? Tot ce au realizat marile personalități ale științei, culturii, artei, au făcut-o în această viață scurtă!

Unii erau surzi și au scris simfonii nemuritoare. Alții, clasici sau romantici, au trăit în medie 30 ani. Dar ce capodopere! Unele genii au înnebunit – dar ce opere nemuritoare! Au fost devorați de un foc sacru!

Și chiar dacă suntem niște anonimi, chiar dacă ne este greu, și preferăm să ne ocupăm de priorități derizorii, fiindcă astea ne ard la degete, ființa noastră intimă, tainică, adoarme și se trezește, moare și învie, cu dorul după adevăr și nu după artefacte contradictorii.

Acesta este adevărata combustie – pentru umanitate! Prin cultură și pentru cultură. Acesta este adevăratul spirit! Au influențat gândirea omenirii pentru totdeauna, au oferit frumusețe din prisosul inimii și conștiinței lor înalte, întregii omeniri, fără să primească nimic în schimb, în scurta lor viață chinuită și plină de privațiuni. Acesta este sublimul adevăratului altruism. Așa se scrie istoria culturii. Așa se edifică adevărata spiritualitate! Aceasta este adevărata mântuire!

TRILOGIE 2 Istorie și modestie – Religiozitate

Istoria, zisă sacră se refugiază, dispersează, în intervalul extrem dintre trecutul mitologic sau legendar, originar, și viitorul profetic sau apocaliptic. Pentru restul timpului, povara cade pe umerii credulității de rând: apologeți, misionari, colportori de anecdotic cu titlul – experiențe cu Dumnezeu. Criteriile sunt foarte slabe și ignoranța, inconștiența care populează aceste medii, vorbește de la sine despre calitatea îndoielnică.

Ce ne învață istoria?

Că suntem utilitariști, egoiști, că escamotăm problemele insolubile, ocolim obstacolele și amânăm dificultățile. Exemple: teodiceea, apocalipsele. Ne mințim. Nu suntem încă onești, cu adevărat. Nici altruiști. Nici sinceri. Este doar o altă formă a demisiei!

Ne exportăm frustrările, le amânăm, ni le împlinim prin delegație, cu promisiuni. În veșnicie. Când vom fi răzbunați! Adică va triumfa bunătatea sau răutatea? Prin anihilare?

Că mândria, vanitatea – etnică, religioasă – cu originea în egoismul individual, conduc la separare, resentimente, conflict, ură, crimă, terorism, războaie. Vom ajunge vreodată la înțelegerea universală a valorilor umane? 

Să nu mai adjudecăm valori fundamentale, personelor, grupurilor, etniilor, confesiunilor, națiunilor. Sunt ale tuturor. Și ale nimănui, dacă le călcăm în picioare.

O analiză comparativă a omului religios față de cel laic, nu neapărat agnostic sau ateu, ne relevă următoarele aspecte în atitudinea lor față de existență și viață, față de sine, față de valori și în raport cu divinitatea.

Un sistem religios, este piramidal, tradiționalist, pune mare accent pe autoritate, dogme, reguli, ascultare, supunere, gratificații, afecțiune, pedepse. Conferă un anumit grad de protecție subiectivă, afectivă, care este confirmată și contrazisămatematic conform probabilităților, de viața reală, când apar explicații eufemistice privind un plan divin misterios, ignorat, dar care va produce un bine măreț sau cel puțin, va preveni un rău și mai mare.

Un asemenea sistem autoritar, transformă ființa umană într-un apendice al divinității, prin mecanismul proiecției, privând ființa umană de tot ce are mai sfânt, valoros și superb: rațiunea, gândirea critică independentă, judecata valorilor, conștiința, inițiativa, dreptul de a decide prompt și suveran. Și mai ales, de satisfacția simplă de a se bucura de viață, de a trăi din plin, de a-și accepta condiția, fără să se mai hrănească cu himere.

Imginea de sine este permanent relocată, prin corespondență,unor modele exterioare, absolute, divine. Nucleul personalității este strivit, reprimat, dar izbucnește sub forme surprinzătoare, neașteptate, uneori diforme, patologice.

Existența, viața este amânată, uneori chiar blocată, de reguli care conferă vizibilitate și originalitate confesională: celibatul, isihasmul, ziua de odihnă, dieta – cu corolarul său: carența de vit B12, claustrarea culturală, vestimentară, relațională. Totul, în numele unei, vieți, lumi, împărății viitoare, pentru care nu se trăiește, care este așteptată, este pregătită: o fermecătoare fata morgana.

Ceea ce intrigă la sistemele religioase este accentul pus pe factori afectivi care nu sunt numai foarte atrăgători, dar și constrângători: iubire, relație, credință, identitate, distincție.

Ceea ce subminează consecvența acestor sisteme, este reversul medaliei. Preconizând scepticismul posibil, teologii, dar mai curând tagma preoțească, eclesiastică, practicanții și păzitorii turmei, au imaginat pedepse grele, disproporționate, sadice, veșnice, foarte în vogă prin sec XIX.

Dacă Dumnezeu are atributele absolute ale bunătății, dragostei, chiar și dreptății absolute, n-ar putea să confrunte creaturile sale cu astfel de situații insolubile și imposibile: lăsate într-o existență de o complexitate copleșitoare, să pună un preț punitiv capital, veșnic, pentru beneficiul îndoielii, scepticismului, curiozității, alternativelor, mai ales că modelele religioase, însele, sunt de o diversitate, coloratură și caracter contradictoriu, absolut deconcertant.

De unde și adagio, nebiblic, dar care surprinde filosofia esențială a oricărui sistem religios: crede și nu cerceta! Arta, cultura, știința, gândirea, sunt suspecte, demonizate, fiindcă nu se supun ascultării, dominării, manipulării.

Suntem luați în primire de la primul țipăt, cu prima respirație și până la marginea mormântului, cu care suntem însemnați, fiind încorsetați, înveșmântați într-o butaforie ieftină și de gust îndoielnic, vestimentară, dogmatică, liturgică. Nu este uitat niciunul dintre evenimentele esențiale ale vieții, momentele de trecere, și mai ales, buzunarele noastre. În spiritul unei tradiții strâmbe, acceptăm că așa trebuie să fie!

Pentru cei care vor să fie cât mai exacți, curioși sau informați, trebuie spus că la o cercetare atentă, toate noțiunile, conceptele, chiar cele pentru realități numite de către noi oamenii – imuabile – au o istorie, adică un moment al apariției, menționării, modificării, restructurării sale, dovedind prin aceasta – între altele – că aparțin culturii umane, că au fost create de oameni și nu sunt coborâte din cer.

Istoricitatea reliefează și un alt aspect: evoluția de la hard la soft. Dezvoltarea progresivă a civilizației, cunoașterii, tehnologiei, sporind calitatea vieții a îndulcit și calitatea relațiilor, a impus valorile etice și morale, respectul reciproc al oamenilor. Asta nu înseamnă că nu a dobândit și răul forme tot mai sofisticate și subtile. Dar ceea ce vreau să spun este că o viață aspră atrage după sine relații interumane abrupte, aspre, în timp ce prin civilizație, relațiile interumane se umanizează.

Întotdeauna au fost privilegiați și defavorizați și vor fi în continuare, dar în timp ce în antichitate aveam de a face cu sisteme autoritare, autarhice, pedepse fizice degradante, sclavie, metodele moderne de repartizare a rezultatelor muncii tind să fie mai echitabile, mai apropiate de nevoile fiecăruia, iar privilegiile mai subtile, mascate.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. Dar suntem înapoiați. Istoria nu e doar o poveste, ea ne include, pe noi înșine, structurile, funcțiile, infrastructura, cultura. Considerăm că decalajul este recuperabil, dar acesta necesită un efort de excepție. Și noi suntem oripilați. Suntem comozi și ne complacem.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!