Meandrele lui Broca

„La început era Cuvântul (majusc) și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” In 1,1.

„Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă.” Ps 33,9.

Ce este limbajul? Ce sunt sunetele vorbite, semnele scrise, cuvintele transmise în fraze, versuri, cântece, poeme, discursuri, comenzi, doctrine, ideologii, narațiuni? Faptul că gândul sau cuvântul lămâie îmi umple gura de salivă, este o putere miraculoasă a acestui cuvânt sau doar un reflex neurofiziologic de asociere a unui fragment de realitate cu care am raporturi învățate prin repetare?

Limbajul nu este decât al doilea sistem de semnalizare, convențional, oarecum spontan, viu, care poate reda oamenilor într-o formă abstractă și comunicabilă, date despre realitate, care ne influențează simțurile prin primul sistem de semnalizare. Ambele ajung la creier, sunt integrate și ne comunică date aproximative despre lumea în care trăim. Aș zice că este una dintre cele mai mari achiziții, binecuvântări – cum vreți – dar și unul dintre cele mai mari blesteme, năpaste, confuzii, care confruntă omenirea. Totuși, trăgând linie, bilanțul este pozitiv.

Faptul că prin limbaj, cuvinte, putem răni, provoca râsul, porunci, comanda, manipula, nu este o calitate intrinsecă a limbajului, ci a celor care-l folosesc. Metafore nemuritoare, poeme de o frumusețe răpitoare, idei de o profunzime nebănuită, ideologii funeste – toate au fost și sunt transmise prin cuvinte. Ele folosesc gândirea, rațiunea și iraționalul, conștientul, conștiința și subconștientul sau inconștientul oamenilor. Acolo se plămădesc efectele. În Centrul Vorbirii. Broca.

Aceste efecte impresionante nu se extind și asupra regnului mineral, vegetal sau animal, decât dacă au un rudiment de psihism. Animalele domestice răspund, atunci când sunt chemate cu o expresie pentru care au făcut un reflex condiționat de recunoaștere.

Dar asta nu înseamnă că te-ar putea hrăni cuvântul fruct. Desigur, noi avem o puternică tendință de a ne imagina că limbajul și simbolurile sale au puterea pe care o exercită asupra minții oamenilor. Așa folosim frecvent expresii ca „Dă, Doamne!”, „Ce bine-ar fi dacă…”, etc. 

‘Wishful thinking’. 

Așa s-a născut magia, superstițiile, supranaturalul. Ceva imaginat cu artă, credibil, cu oarecare doză de naivitate, și fără prea mult discernământ, devine tradiție autoritară, de nezdruncinat.

Apoi există prestidigitația, iluziile optice, mentalismul, șarlatania ordinară. Granițele se estompează.

Nu, limbajul, cuvintele, care nu sunt decât semne, simboluri ale unor procese neurofiziologice, nu au niciun efect asupra realității neanimate.

Poemul cu vădit caracter gnostic din primele 5 texte ale evangheliei ioanine afirmă o imposibilitate. Simbolul și simbolizatul, țin de lumi diferite. Cuvântul măr poate trezi imagini, dar nu e un obiect concret care poate fi mușcat.

Pot exista cel puțin două obiecții. Prima ar putea să spună: bine, dar și numele lui Dumnezeu este o abstracție. Nu știm exact care este natura realității care se află în spatele acestui nume. Corect. Trebuie să stabilim clar dacă ne referim la nume sau la realitate.

O altă obiecție ar putea să spună: bine, e o imposibilitate pentru om, care este finit, limitat, dar la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putință.

Care este sensul expresiei: Dumnezeu este Atotputernic?

Existența, lumea, așa cum o cunoaștem noi, are o structură materială și energetică, informațională care se supune unor legi ce pot și au fost descoperite treptat de oameni. Legile naturale nu pot fi eludate. Este o iluzie să-ți imaginezi că există părți din realitatea existentă, animate sau neanimate care se sustrag normelor existente. Dacă, aparent, se întâmplă ceva extra sau supranatural, este numai pentru că nu am înțeles încă legile din spatele acelor structuri și funcții. Realitatea este, cel puțin pentru noi oamenii, infinit de complexă. Dar ea se dezvăluie treptat curiozității iscoditoare a oamenilor. 

Legi precise guvernează structurarea materiei și a energiei din relitatea existentă și cunoscută. Este paradoxal, antitetic să spui: atotputernic, depre un Dumnezeu care a conceput realitatea, structurile, forțele, legile lor. Este adevărat că forțe copleșitoare, înspăimântătoare, sunt înmagazinate în real, dar a pretinde că ele nu se mai supun unor legi, că ar putea ajunge la cheremul bunului plac subiectiv este, fie dezastruos, fie un nonsens logic. Un Dumnezeu AtotPuternic este un Dumnezeu care anulează legile, este un Dumnezeu FărădeLege, este un Dumnezeu (ne)-legiuit. Un Dmnezeu care se autodesființează.

Toate acestea sunt cuvinte, prin care noi, oamenii, bâjbâim pe marginea unei realități magnifice, căreia, pentru o clipă, avem șansa nesperată să aparținem conștient.

Sens…

Moraliștii, oamenii religioși pun mare preț pe semnificație. Pare a fi distilatul cel mai prețios al realității și nu ne-am putea descurca în hățișul complexității fără sens, semnificație, pentru direcție, ordine, structură. 

Și este, în mare parte, adevărat. Doar că, ar trebui să investigăm puțin natura semnificației. Fonetic, ea derivă de la semn. Voi lua un exemplu simplist. Un semn de circulație. De pildă săgeata care indică curbă la dreapta. Există oarecare asemănare între semn și semnificat? În acest caz și în majoritatea cazurilor, da. Există și excepții, în care semnele sunt pur convenționale, cum este limbajul și scrierea. În acest caz, corespondența e primitivă, fiind redusă la interjecții.

Revenind la semnul de circulație pentru curbă la dreapta. Circul noaptea pe un drum necunoscut. Îmi apare semnul. În ce constă semnificația lui și unde se află ea? E o idee abstractă, convențională, a fost imaginată, învățată, este aplicată și se dovedește utilă. Ea nu se găsește decât în mintea omului. Este o convenție. Este una dintre ideile asupra cărora insită Harari. La fel ca banii, valorile, etc.

Oricât de importantă, copleșitoare, capitală, ar fi o semnificație, ea nu trebuie încărcată cu proiecții, suprasemnificată, sacralizată.

Din considerente ale conviețuirii, în grup, familie, societate, acordăm o semnificație negativă egoismului și îl definim ca păcat capital, dacă suntem oameni religioși.

Desigur, morala și spiritualitatea își au rolul lor bine stabilit, dar chiar dacă nu sunt malthusian, extremist de dreapta, neonazist, totuși nu putem ignora rata exponențială de creștere matematică, teoretică, au unei populații care se înmulțește natural, prin reproducere. Nașterea, viața, sunt indisolubil legate procesual, de moarte.

Dacă s-ar reproduce natural, nestânjenit, exponențial, într-o mie de ani, indivizii de pe cele mai întinse continente, ar trebui să stea lipiți unul de altul, în picioare. Iar în al doilea mileniu, ar alcătui un munte Babel care ar atinge cerul, ar umple universul și ar continua să crească cu viteza luminii…

Privind cu atenție în natură, constatăm că există mecanisme de limitare a acestei creșteri, care acționează, fie că ne place sau nu, și asta face viața posibilă.

Urâm agresivitatea, violența, dar acceptăm senini lanțul trofic. Există deja legi de protecție a animalelor, fiind favorizate pet-urile – dar ele nu se aplică pe teritoriul abatoarelor și în farfuriile noastre. Cât suntem de ipocriți!

Teologia evaluează eronat domeniul instinctiv, diabolizându-l, ignorând că aici se află secretul supraviețuirii – e adevărat – în forme dintre cele mai contraintuitive.

Și, atunci, cum rămâne cu adagio: ´Plata păcatului este moartea´? Cu “Marea Luptă?” Cu “Pomul Cunoștinței?”

Geneze…

…

13.05.2019

Constat că atitudinea literalist – fundamentalistă față de textul sacru al Bibliei, este pe cât de paradoxală, pe atât de dezordonată. Specifică, de altfel, unor oameni cu o brumă semidoctă de cultură, unui mediu vulgar, în sens popular, fără nicio urmă peiorativă, fiindcă mă socotesc, eu însumi parte.

Pe de o parte, clamarea rigidă: ‘Sola Scriptura’, „Așa zice Domnul!”, „Stă scris!”, iar pe de altă parte, frecventarea cu asiduitate doar a fragmentelor care susțin poziția adoptată, ignorarea tuturor celor care contrazic, sau sunt incomode, jenante – prin detalii, metodologia ‘proof text’, etc. 

Unii cărturari, începând de la Karl Barth, nu mai vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu și sugerează tot mai insistent că Biblia este o culegere de texte ale unor autori care își relatează experiența lor cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un produs cultural, spiritual.

Pretindem și am creat concepte sacrosante ca „inspirație”, „revelație”, dar aceste sunt valabile doar la prima mână. Nu poate fi revelat, ceea ce este povestit, la mâna doua!

Fiecare dintre noi am avut câte o străfulgerare, iluminare, ne-a căzut fisa într-un moment crucial al vieții și am făcut alegerea potrivită, sau am dat-o în bară, rău de tot. Semnificațiile ulterioare le ajustăm ca să se potrivească. Facem asta, o viață de om. Scriem eseuri, alcătuim devoționale, predici, pline de bune intenții și bună credință.

Eu însumi, am rostit de la amvon: ‘Vă rog, în numele Domnului!…’ Am ieșit eu din anticamera divinității? Pot eu pretinde că știu cum gândește și ce simte Dumnezeu? Crasă încumetare!

Dar gândiți-vă cât material s-a adunat în ultimii 2500-3000 ani! Aceasta este inspirația, revelația, istoriografia religioasă și istoria tuturor religiilor, care au – în mod, de loc surprinzător – aceleași teme generoase, etice, morale, de bună conviețuire banală. 

La care, conform imaginației populare, folclorice, se adaugă – în decursul a multor generații – legendele, basmele, miturile pline de subtilități, semnificații și învățăminte. Abia mai apoi, vin niște învățați care alcătuiesc o teologie sistematică.

Astăzi, noi privim la acest monument și suntem uimiți de măreția și grandoarea lui, ni se pare de neimaginat, ca să nu fie revelat, inspirat, miraculos, supranatural. Fatima și Lourdes stau mărturie. Pentru ultimul secol. Dar și Lascaux, pt ultimii 38000 ani.

…

Adevarul trait versus vorbit/jucat

Nu stiu daca unii dintre voi au auzit de medicul chirurg Pedro Cavadas, care face pe an o medie de aproximativ 1800 operatii, cunoscut printre altele pentru a face primul transplant de fata in Spania si pentru multe alte transplanturi si operatii inovative in domeniul lui de specialitate plastica reconstructiva. Faceti doar o cautare pe Internet si veti gasi informatii mai multe. Articolul acesta se bazeaza cel mai mult pe aceasta expunere desi am scos unele detalii si din alte surse.

Ceea ce ma intereseaza in schimb cel mai mult la acest om, este interesul lui dezinteresat pentru oameni. Merge de 3 ori in Africa, cu proiecte ’’mici’’ sau realizabile, finantat aproape in totalitate de salarul lui din motivul ca nu vrea ca proiecte incepute si subventionate de altii sa fie terminate inainte de termen din cauza ca se inchide robinetul prea devreme.

Pe langa asta, Pedro Cavadas, un medic prestigios, de succes, care poate avea tot ce isi doreste inainte sa gandeasca sau macar sa ceara, renunta la o viata de consum si de banalitate. De la a avea masini Porsche si alte obiecte ’’moderne necesare’’, Cavadas intelege ca toate astea sunt o minciuna si o capcana, in cuvintele lui. Isi da seama ca fericirea este mereu promisa cu noile versiuni (in orice) care nu fac decat sa indeparteze si mai mult telul implinirii. Intelege ca suferinta, fericirea si alinarea durerii sunt universale atat in ce priveste negrul dintr-un colt uitat al lumii cat si albul saturat (intelegem ca suna bine din punct de vedere retoric) din occident.

Daca revenim la ajutorul dezinteresat, Cavadas cu siguranta ca da lectii multor organizatii implicate in ajutor umanitar tocmai pentru ca agenda lui nu contine nimic altceva decat un interes genuin pentru suferinta umana. Mai mult de atat, chirurgul stie ca oamenii pe care ii ajuta in mod gratuit, nu ar face-o la randul lor daca el ar avea nevoie si spune ca are foarte multe exemple despre asta. Cum ar fi ca ramas in the middle of nowhere fara benzina, trec pe langa el oameni pe care cu o saptamana inainte i-a operat care refuza sa-i dea macar 2 litri din diferite motive. Pe langa asta, spune ca foarte multi au incercat, incearca si vor incerca sa-l fure si sa-i faca rau dar intelege ca astea sunt regulile jocului si ca si el daca ar fii in locul lor probabil ca ar face la fel.

Motivul pe care il da pentru continuarea implicarii in ciuda tuturor circumstantelor, este decenta. In acest sens, Cavadas enumera placerile noastre bazice ca si animale cum ar fi mancatul, dormitul, sexul si afirma ca alte placeri sublime care pot fi chiar mai puternice ca aceastea, trebuie cultivate. Printre altele vorbeste de muzica de opera si de placerea de a darui. Ca si medic, spune ca are o putere imensa de a alina suferinta, de a darui o noua viata si resursele necesare sa o faca. Ca si atare, pentru el ar fii indecent sa nu faca nimic.

Ca sa nu mai spunem ca acest om este ateu si ajuta pe altii nu pentru a castiga o coroana in cer, sau pentru alte recompense infantile ci pentru ca a inteles ca un alt fel de viata este traita degeaba adica fara implinire reala. Nu inseamna oare asta viata traita din belsug, nebunia crucii sau faptele duhului impotriva carnii? Pana la urma nu la asta se rezuma si exemplul lui Isus? Un om care atinge excelenta dar o foloseste nu pentru a se ridica pe el insusi ci pe cei mai slabi si defavorizati, stiind ca majoritatea nu vor intelege nimic, ca sa nu mai vorbim despre recunostinta. Acest ateu da lectii zombiilor ’’crestini’’.