Liiceanu intra cu biciul in templu
25 ianuarie 2023 5 comentarii
Clericii, banii şi etica
13 martie 2016 21 comentarii
Edi îmi adresa recent (şi mie) următoarele întrebări:
„1. Cum se face ca in orice biserica, baptista, penticostala, adventista, ortodoxa, etc., exista o neintrerupta lupta pentru putere in interiorul si, in masura in care este posibil, in afara ei.
- De ce este banul mai important pentru fiii imparatiei decat pentru fiii acestui veac?”
Prima precizare constă în a sesiza că aceste întrebări sunt una şi aceeaşi, unul din favoriţii lui Edi – Lenin remarca odată că chestiunile politice se reduc mereu la chestiuni economice. Iar acest tip de interogaţii sunt, fireşte, de nivelul, de ce vrea/are popa bani?
Evoluţionist vorbind, clericii vor şi ei să supravieţuiască – a folosi diverse promisiuni mai mult sau mai puţin evanghelice pentru a-ţi asigura un trai nu indică decât că ai găsit un mijloc de a trăi pe spinarea celorlalţi. Aceasta poate fi (şi este din punctul meu de vedere) imoral, dar în numele cărei moralităţi i-ar putea Edi condamna? Ca să nu mai vorbim că aici e vorba şi de faptul că, marxist vorbind, i-aş putea adresa lui Edi un tu quoque. (By the way, într-una din ocaziile în care Engels nu-i mai „împrumuta” bani de bere, Marx a câştigat nişte bani într-un mod foarte capitalist. Pentru a-i scuza acest gest, biografa Yvonne Kapp remarcă, din spusele neamţului, că acesta i-ar fi bătut pe capitalişti cu propriile arme). În aceeaşi problemă a eticii de pe podiumul căreia catalogăm anumite acţiuni, e amuzant pragmatismul lui Edi atunci când în apărarea miscărilor de „restaurare a creştinismului apostolic” susţine că acestea au contribuit, printre altele, la scăderea numărului de alcoolici. Nu văd nici cum face acest aspect, pur social, parte din vreun merit teologic şi nici în numele cărei etici ar fi greşit să te îmbeţi.
Cred că Edi nu se aşteaptă la o legitimare biblică a trăitului din evanghelie, are şi el Noul Testament. Ce observăm însă în practica bisericii apostolice este că apostolii nu îşi câştigau pâinea doar de pe urma kerygmei, ci mai aveau şi oarece abilităţi practice care îi scoteau din foame. Mulţi dintre predicatorii contemporani profită de următoarele modificări survenite în istoria bisericii:
- Transformarea comunităţii eccleziale într-un context social unde se prestează congregaţiei „servicii” religioase;
- Profesionalizarea corpului clerical;
- Epistemologizarea şi academicizarea teologiei.
Ca orice liberal, trebuie să fac următoarea precizare: atâta vreme cât vulgul percepe că i se livrează produse şi servicii este legitim ca acestea să primească un contra-echivalent, monetar sau nu. Din punct de vedere al legitimării teologice, punctul 1. nu poate fi însă separat de următoarele. Iar umrătoarele nu reprezintă altceva decât acomodari şi ajustări facute mai ales pentru păstrarea prestigiului social al bisericii.
Ce se întâmplă în cazul sectelor care, prin natura cazului, sunt doar nişte ghetouri intelectuale şi teologice? Aici chestiunea e mai stringentă, existând o corelaţie directă între a da zecimea rămăşiţei şi probabilitatea crescătoare de a accede la o viaţă viitoare fericită. Şi de aceea, în aceste contexte, viaţa aceasta poate fi lejer diminuată ca importanţă pentu că vorba `ceea: „If you’re living your best life now, you’re headed for hell”. Că unii clerici nu sunt ei înşişi în înşelare, ci se folosesc de pretinse eshatologii pentru a-şi lua un Lexus- nu este o probă că Hristos Iisus nu e Domnul.
Din punct de vedere al „adevărului” creştinismului (or lack thereof), cele două întrebări ale lui Edi nu au nicio importanţă. E creştinismul mai puţin adevărat dacă unii nu se ridică la nivelul eticii prezentate retoric? Relevantă istoric este şi observaţia că arghirofilia şi creştinismul au fost mereu contemporane. Şi acum strict pragmatic, doar dacă eşti romantic (sau nu ţi-a placut J.Habermas) nu remarci că nu poţi despărţi cunoaşterea de interes. Iar acest interes la rândul lui e mereu sancţionat de un cadru etic.
Ecleziologia dubioasă a unui tele-evanghelist marxist
2 februarie 2016 19 comentarii
Într-un dialog on-line, un cunoscut pastor adventist (cunoscut din fericire doar în mediul oxigenat şi cvasi-oxigenat) îi sugerează unui preopinent că dacă nu-i convin mesajele livrate de la amvon atunci poate să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici. Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?
Ecleziologia prezintă un spectru cu variate opţiuni de la una mistic-sacramentală, la una de tipul unei activităţi de grup în care unii prestează servicii ”divine” şi alţii le plătesc.
Este clar că în adventism, deşi optica este în general una de tipul asocierii libere a credincioşilor convertiţi – adică o poziţie tipic anabaptistă, această poziţie este în mod scârbos combinată cu accentele eshatologice care identifică acest grup cu o biserica a rămăşiţei, i.e. extra ecclesiam nulla salus. Însă pe ce considerente vizibile se identifică, în termenii marii lupte, biserica vizibilă? Pe unele legate de respectarea legii. Aspect care dacă nu ar fi atât de familiar, ar fi de-a dreptul de râs. Tot în registrul hilar al ecleziologiei adventiste este şi limbajul de obedienţă cazonă faţă de instituţiile adventiste – limbaj de care se face mişto şi în sovietica şi ilustra – Călăuza Ateului.
Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei (deşi conform animus imponentis asta trebuia să creadă, ca unul aflat pe statul de plată al confesiunii sale), deoarece, ca orice bun progresist, el este anti-instituţionalist. Bine, acest anti-institutionalism ţine doar până la a accepta să fii remunerat. Ca şi în cazul lui Edi, biserica sunt doar unii – ăia care, cumlea, îşi vor biserica înapoi.
Well, în cazul omului deranjat de cojile de seminţe lucrurile sunt destul de simple: el nu îl predică pe Hristos, iar în cazul ăsta – cei care vin acolo sunt, chiar şi pentru el ca pastor, doar nişte societari care îl simpatizează personal sau cred că ce dă el pe plisc e al dracului (nu că ar crede în ucigă-l toaca) de adânc.
Şi ca să nu o ardem dilematic – articolul este despre Sorin Petrof.
Imi scrie un prieten…
20 iulie 2015 6 comentarii
Textul de mai jos face parte dintr-un mesaj primit de la un prieten vechi. Am considerat ca analiza lui este demna de o audienta mai larga.
Adventismul nu mai poate crea forme de gandire convergente cu lumea complexa in care ne aflam in sec 20 si 21. Complexitatea psiho-sociala a lumii de azi, in special dupa 1945, a depasit cu mult competenta lumii in care s—a nascut azs in sec 19. In cele din urma, am inteles ca fara un divort clar intre VT si NT adventismul nu poate supravietui istoric.
Astea sunt insa cateva evaluari de suprafata, caci o ancheta socio-psihologica ar arata dezastrul mental produs de aceasta confesiune pe toate meridianele in cei 150 de ani de existenta. Castigul civilizator adus de azs in periferia primitiva a Europei in sec 19 este remarcabil, dar mentalitatile mutilate, destinele individuale schingiuite de regulamente sacralizate de fel de fel de maniaci psiho-maniheici, generatiile intregi educate ipocrit si escapist cu simtul superioritatii si al instapanirii pe istoria universala, toate acestea cum ar putea fi cuantificate azi?
…azs roman este mai rezistent la orice infuzie intelectuala externa. Orice predica asculti azi in azs romanesc, nu este altceva decat o spalare pe creier in genul sedintelor de indoctrinare politica, doar cu limbajul de suprafata altfel codificat. Cliseele mentale manevrate sunt identice. Cred ca inca 20 de ani ii mai trebuie, ca sa naufragieze si financiar si apoi lucrurile pot fi analizate mai la rece, de generatia urmatoare…
Ma gandesc si eu uneori ca potentialul enorm financiar al azs ( ca. 22.000.000 EUR/ an, cifra de afaceri in RO) ar fi o premiza excelenta pt. o initiativa educativa de anvergura ale carei efecte benefice s/ar vedea dupa 1 generatie. Dar e nevoie cu adevrat de multa , f multa credinta si nervi tari pt asa ceva din partea unei echipe, nu doar a 1-2 insi, in conditiile in care si conducerea superioara a cultului ar fi deschisa pentru pasi curajosi. Evident ca est eo utopie asa ceva acum. Nu e posibil asa ceva in acest moment in RO. Dar e posibil ceea ce faci tu, punand sub interogatoriu fundamentele absolutismului literalist al azs. Poate intr-un asemenea program pe termen lung, se vor putea naste cateva creiere decente, educate, capabile sa reaseze viata comunitara si individuala a adventismului pe o temelie moderna si umana. Mai este posibil de exp. ca un grup de oameni decenti si educati sa organizeze periodic scoli de vara intensive cu programe concentrate despre teologia moderna, adevarate enclave intelectuale ecumenice si de bun simt comunitar. Studentii unor astfel de scoli de vara ar putea fi selectati dupa criterii de excelenta universitara, afinitati spirituale, heterogen, international, dar convergent intelectual si cu abilitati de comunicare cat de cat exersate… Cum e cu putinta ceva nou in fundamentalismul religios modern, despre mijloacele de a introduce o cultura a relativitatii in miezul fundamentalismelor moderne…
In fond , lumea nu a inceput si nu se va termina cu adventismul, iar esenta spiritului intelectual se exerseaza critic in orice context. Depinde de noi sa gasim Steaua polara si sa alegem incotro sa exploram necunoscutul…
Unitate în Diversitate?
13 iulie 2015 8 comentarii
Ceea ce se întâmplă la GC („Conferinţa Generală” AZŞ), sau la oricare alte concilii şi sinoade bisericeşti, nu este o probă de „unitate in diversitate” ci suprimarea diversităţii, în tentativa unei unităţi forţate, induse şi întreţinute artificial. Hotărârea unor Diviziuni sau Conferinţe de a acţiona unilateral (de capul lor), în SUA şi în Europa, o demonstrează o dată în plus, la nivel macro. Oricât s-ar voi, instituţionalizarea şi globalizarea religiei nu va funcţiona niciodată altfel decât prin mijloace politice (ca să nu spunem machiavelice).
Sacrificarea ideologiilor individuale sau minoritare în numele şi din voinţa unei majorităţi (care nici aceasta nu este pe deplin unitară în opiniile ei, dacă s-ar intra în detalii) reprezintă o formă morbidă de comunism. Sau o „dictatură a majorităţii”. Thomas Jefferson spunea: „Democraţia nu este altceva decât puterea mulţimii prin care 51% din populaţie poate lua dreptul celorlalţi 49%.” Ca să nu mai pomenim că, de prea multe ori, această „majoritate” este tocmai aceea care se dovedeşte a fi mai susceptibilă de a se lăsa manipulată şi guvernată, după principiul instinctului de turmă, de către o oligarhie cu interese mai mult sau mai puţin meschine.
In realitate, miza originară a Creştinismului a fost crearea şi recunoaşterea unei dimensiuni (inclusiv spaţiu/timp) în care individul să fie liber, în toata splendoarea unicităţii sale. „Veritas liberabit vos”. Discursul lui Isus este incărcat de exemple şi apeluri la atitudini şi acţiuni singulare, la afirmarea individualităţii, uneori chiar cu preţul vieţii sau al stigmatizării.
În ceea ce priveşte sfera colectivă, socială, idealurile creştine se definesc prin (şi se rezumă la) empatie şi altruism pro-activ (vezi „Regula de Aur”). Ele presupun capacitatea (prin „civilizare”) şi efortul diferiţilor indivizi care compun grupul, de a se manifesta şi acţiona pentru salvgardarea şi dezvoltarea „bună-stării”, a drepturilor şi oportunităţilor individuale, aplicând mecanisme de echilibrare, compensare a inegalităţilor.
Cât despre „misiunea civilizatoare” a acestor idealuri sau, altfel spus, progresul organic al mentalităţii unei societăţi, acesta are loc prin educaţie şi cooperare. O educaţie care sa aibă la bază un dialog necoercitiv, de pe poziţii diferite, dar egale. Orice impunere a unei ideologii de către unii asupra altora (indiferent de metoda folosita – vot, decret sau terorism) reprezintă o violare a principiului diversităţii şi deci a libertăţii individului de a gândi şi a se exprima într-un mod în care să fie coerent cu sine.
„În ceea ce priveşte credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu, orice creştin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca şi papa, chiar dacă este susţinut de milioane de concilii”. „Eu şi cu Dumnezeu formăm majoritatea” – de la Martin Luther citire.
Turnul de fildes al lui Ibrian are fereastra cu gratii
30 martie 2015 4 comentarii
Nemultumirea lui Ibrian imi aduce in minte un dialog dintr-un film romanesc cu actiunea in timpul guvernului Radescu. “Uite, asta nu-mi place mie la voi, comunistii. Nu aveti chestia asta – cum spun englezii – ‘fair play’” – spune Fory Etterle,in rolul unui politician subtire cu arterele ingrosate. (Tragi)-comedia tine de context. Omul avea deja scris pe frunte Canalul Dunarea-Marea Neagra. Absenta manierelor anglo-saxone la comunisti era ultima lui problema.
Ibrian pare la fel de rupt de realitate ca personajul jucat de Fory Etterle. Oameni de stiinta din US se angajeaza in dispute publice impotriva YEC si ID. Constroversa a ajuns in curtea de justitie. Scoala este sub presiune politica sa se intoarca in era procesului maimutelor. In Romania, invatamantul este sub presiune sa se intoarca sub aripa bisericii, si manualul de biologie este deja victima inchizitiei. In Rusia, unde oameni de stiinta ca Vavilov au murit in gulag pentru ca s-au opus Lysencoismului, neo-darwinismlui pentru care au fost persecutati este denuntat ca ideologie comunista si scos din scoli. La cosmodromul din Baikanur, popi barbosi fac slujbe langa rampa de unde a fost lansat Gagarin, atunci cand nu a vazut o gradina acolo unde biserica spunea ca exista una.
Este doat varful icebergului. Sub apa, atentatul impotriva lui Charlie Hebdo si manualul de Creationsim sunt parte din acelasi colos in colizie cu civilizatia apuseana, cea beata de multiculturalism si relativism etico-filosofic.
In acest context periculos, Ibrian ne mustra ca ne ocupam de un subiect aflat in afara preocuparilor crestinismului istoric. Asta imi aminteste iarasi de o nuvela a lui Paul Goma, in care o mama senila il sfatuia pe fiul ei, detinut la Gherla, sa nu neglijeze exercitiul regulat la pian in puscarie. Ma intreb si eu ca Zarathustra: “Cum e posibil ca sfantul acesta, in padurea lui, sa nu fi aflat ca Gott todt ist”. Asta inseamnand, explica luteranul apostat in „La Gaya Scienza“, ca “Dumnezeul crestin a devenit incredibil”. Adica, inteleg subsemnatul, bazele ontologice/metafizice ale crestinismului istoric sunt inacceptabile pentru omul modern.
Este irelevant pentru noi cum defineau Creatia calugarii si doctorii care impartaseau ceea ce Bertrand Russell numeste “greseala grecilor”: confuzia intre sintaxa frazei si ontologie. “Potcoave de la cai morti”, ar spune Creanga.
Mai mult, Ibrian ne trimite inapoi la parintii bisericii, care poarta raspunderea morala pentru linsarea barbara a Hypatiei, la Luther, care l-a condamnat verbal pe Copernic, la Calvin, care l-a prajit pe Servetius la flacara mica in Geneva protestanta, si, last but not least, la Karl Barth, care a rezolvat dilema Creatiei folosind notiunea Orwelliana de adevar dublu. Cu alte cuvinte: WAR IS PEACE, FREEDOM IS SLAVERY, IGNORANCE IS STRENGTH. Sa nu-l uitam aici pe compatriotul Tutea: DOGMA E LIBERTATE. Restul e sectarism nemanierat si nerusinat.
Exista totusi vesti bune pentru Ibrian. Pocaitii incep sa se pocaiasca de pocaiala lor. Unchiul Lucian a re-descoperit recent neo-platonismul parintilor bisericii si empirismul lui Thomas Reid in aceiasi suflare, macar ca cele doua se potrivesc ca nuca-n perete. Organizatia Amicus tocmai si-a imbogatit colectia de potcoave de la cai morti.
Sa ne intoarcem la personajul jucat de Fory Etterle. Mesajul subtil al plangerii din turnul de fildes cu privire la lipsa de maniere a jocului politic post-belic este acela ca cisma sovietica a fost doar o parte din tragedie. Cealalta parte a fost senilitatea partidelor istorice. Daca Ibrian se plange de caracterul sectar al dezbaterii pro/anti – YEC, noi ne plangem de senilitatea crestinismului istoric care nu inceteaza sa recita aceleasi platitudini si dogme milenare in fata dilemelor moderne.
La fel cum politicienii romani cu papillion declamau lozinci semanatoriste intr-un context istoric definit de intalnirea de la Yalta, cu Stalin la Rasarit, o Europa inclinata spre stanga, in care intelectualii simpatizau deschis cu marxismul, si un comunism confident si machiavelic acasa, Ibrian ne cheama sa inlocuim dezbaterea a ceea ce este real si esential cu o teologie care mai are valoare doar in istoria literaturii.
Ma intorc iarasi la scena din film. Singura strategie realista pentru partidele democrate ar fi fost implicarea in luptele SECTARE din SECTA politica comunista, alianta cu Patrascanu. Cand s-au intalnit in puscarie era deja prea tarziu.
Dezbaterile noastre sectare sunt doar fractale intr-un sistem de fractale care cuprinde toata planeta. Sectarismul nostru este universal. Tine de Zeitgeistul epocii. “S-a intors masina lumii”, cum spune poetul.
Lumea s-a intors spre trecut. Naivii cred ca lumea, obosita de secularism, se intoarce la Dumnezeu. Adevarul simplu si brutal este ca mai-marii-acestui-veac au redescoperit religia ca opium pentru popor. „Religia, o fraza de dansii inventata, / Ca cu a ei putere sa va apese-n jug”. (Seara asta sunt nostalgic dupa filmul si cartea de acasa). Dumnezeu nu are nici o legatura.
Turnul de fildes al teologului este zona de confort care-i permite sa priveasca conflictul de sus si sa nu se implice. Este Ibrian constient ca priveste printre zabrele?
Saga sectantilor
27 martie 2015 9 comentarii
Cu totii stim ca in ciuda pretentiilor de liberatate de expresie, gandire si alte alea, O2 este un site adventist. Doar ca in ultima vreme acest aspect a devenit vizibil intr-un mod care strica aerul si n-are nicio treaba cu oxigenul.
De ani de zile cele mai „importante” si dezbatute topicuri sunt cele legate de young earth creationism. Tin sa-i aduc aminte gazdei noastre (si altora in egala masura) ca preocuparea pentru literalismul celor sase zile ale Facerii este pur sectara si nu este un fenomen generalizat postdarwinian. O lectura transversala a istoriei dogmei iti arata ca nici macar crestinii de secol doi nu credeau in literalismul Genezei, ba mai rau erau unii (morti ca martiri ulterior) care nu credeau ca exista suport biblic nici pentru creatia ex nihilo.
In acelasi spirit sectar, se cauta urma adevaratilor crestini pe calea unui landmarkism adventist si ni se servesc periodic glume precum: adventismul este cale spre reforma crestinismului sau ADN-ul adventist al pionierilor incuraja cercetarea rationala. Acum ca adventismul este la ani lumina de crestinismul istoric este clar pentru oricine are o minima cultura teologica. Care cultura teologica, scuzati-mi aroganta, lipseste din majoritatea dezbaterilor de pe zona. La fel cum unchiu’ Lucian nu are treaba cu stiinta, fratele Edi pretinde ca ar fi inteles ceva din Calvin sau Augustin, pe care adesea ii desfigureaza pana la nerecunoastere.
Se cere biserica inapoi, dar in spiritul propriei eclezilogii – biserica sunt „ei” si revendicarea rezulta intr-un non-sens. Pe de alta parte, nu suportam institutiile bisericesti, dar vrem sa occupy church. Adventismul este axis mundi – poti fi ne-adventist, ex-adventist, adventist de Romania sau post-adventist.
De asemenea, nu cred ca trebuie de fel argumentat ca singurul motiv pentru care adventismul este mentionat pana la greata tine de imbibarea extrem de subiectiva a oricarui dialog cu evocarile personale ale mediului bisericesc adventist. Lecturi de referinta de care se face misto sau la care se face aluzie sunt, fireste, Semnele timpului sau Spectrum Magazine. Iar glumele savuroase sunt cele din Troparul, care privesc pastori…aaa…sa ghicim…adventisti.
In dialogul sau cu Beni Plesa cu privire la Sabat, Edi ne arata ca a ramas un sectant. Pentru Edi Constantinescu nu este neaparat relevant Iisusul istoric, dar este revoltator de relevant daca din punct de vedere istoric biserica primara tinea sabatul. Si cu atat mai amuzant, cu cat in teologia lui Edi, Sabatul nu pare a avea vreo relevanta.
Acum serios baieti: Nu v-ati saturat de adventism? Nu va este rusine?
oxigen2 
Comentarii recente