Introducere in nemurire

Postmodernul de mine, cel care neaga insasi coerenta ideii de „absolut”, este totusi cel care se revolta, care nu poate, nici nu vrea sa tolereze impostura, ignoranta, abuzul sau, cu totul scirboasa, pusilanimitatea. Cum de reuseste oare, in absenta fictiunii „valorilor absolute”? Pai, foarte simplu. Postmodernul de mine este Gilgamesh – sha nagba imurru, „cel care le-a vazut pe toate”. Umblu prin viata cu ochii deschisi. Imi iau reperele – extrem de umane – din „realitatea imediata”.

Asa se face ca stiu cum arata competenta si, fara sa le stiu eu insumi pe toate, mi-am format mirosul pentru prostie si gaunosenie. Am invatat sa invat si sa nu pretind a cunoaste ce nu cunosc – sau ceea ce e dincolo de cunoastere. Stiu cum arata bunatatea inteleapta. Pot de aceea detesta violenta de orice fel, inclusiv in formele ei perfide – nesimtirea si aroganta moralista. Stiu cum arata curajul discret si generos; si-mi repugna bravada megalomana si paranoida (asocierea asta e inevitabila).

Nu am nevoie de nicio revelatie. Viata insasi (inclusiv in dimensiunea ei religioasa) e plina de surprize si invataminte. Si, mai presus de orice, am inteles de unde vine nevoia de „absolut”, de „asa zice Domnul”: din frica. Atunci cind te stii iubit nu ai nevoie sa-ti spuna nimeni ce e bine si ce e rau. Ai curajul sa umbli prin lume cu ochii deschisi, neamenintat de diversitatea ei, imbogatit de tainele si provocarile ei.

Postmodern este cel care a vazut destule pentru ca sa fi inteles ca prietenia lui Enkidu valoreaza mai mult decit insasi nemurirea.

Parabola levierului

Împărăția cerurilor se aseamănă și cu un om care a pus mâna pe levier! Cum l-a folosit ulterior devine complet irelevant pentru cei mai mulți cititori ai „parabolei”. Unii vor contesta asocierea datorită contradicției de termeni. Nu poți introduce în templu obiecte atât de profane. Alții nu vor fi deranjați de asociere cât timp va exista o delimitare publică și fermă de infamul obiect. Important este limbajul folosit, prezentarea adevărului și interpretarea dată respectivului eveniment. Nu știu de ce, dar parcă am impresia că-l îngân pe Nietzche!

Nu pretind că am uneltele necesare pentru realizarea unei exegeze obiective a tragediei consumate la Vadu dar cel puțin încerc să-mi calibrez propria hermeneutică fără să mă las ispitit de tendința demonizării actorilor tragediei sau a „exonerării” lor pe motiv că sunt ai noștri… Ar fi prea facil și foarte superficial. Eu contest doar scriptul! Mediatizarea cazului a scos la iveală o problemă „subterană”: relația identitate-alteritate, dinamica tandemului noi-voi. Pentru presă, confesiunea religioasă a ucigașului este foarte relevantă. Un banal levier poate căpăta conotații mistico-penale în mâna unui pocăit. Pentru biserică, faptul că este adventist este complet irelevant. Se invocă imediat argumentul, făptașii lor sunt mai prezenți ca ai noștri. La noi porunca „să nu ucizi” e literă de lege! La ei, e doar un paragraf din codul penal. Noi promovăm educația copiilor. Ceilalți o bagatelizează. Noi avem reforma sanitară. Ei se luptă cu medicamentele compensate. Noi trăim mai mult. Ei nu știu să trăiască. Noi avem Sabatul. Ei nu mai au de muncă!

Ne pretindem atât de diferiți de restul lumii încât suntem bulversați când cineva cu levierul, vioara sau nota informativă vine și ne șifonează imaginea iar presa ne aduce aminte că diferența între noi și ei există doar în imaginar. Presa va preciza întotdeuna confesiunea delicventului, atâta vreme cât delicventul face parte dintr-o „altă lume”. Când presa occidentală asociază etnia cu delicvența, o face cu același scop. Nu e premeditare, dezinformare sau jurnalism de tabloid, ci doar identificarea acelor elemente periferice, care nu fac parte din „lumea noastră”. Crime sans Frontières, ar spune francezul. Nici măcar denominaționale.

Biserica a fost șocată să afle că un membru cuminte și ascultător n-a mai putut tranșa o controversă domestică folosind metoda clasică de proof text ci doar apelând la rațiunea levierului. Conform pastorului local, cei doi soți se înțelegeau foarte bine. Studiau împreună, se rugau împreună, făceau jogging, se țineau de mână, glumeau și-n general trăiau. Adică urmau rețeta de succes pentru o viață spirituală împlinită. Să biruim păcatul împreună, pas cu pas, începând cu viciile mici și terminând cu cele mari. Eul trebuie crucificat, firea înăbușită iar poftele suprimate. Asta ca să nu-i dăm prilej diavolului. Dar nu-i nevoie de prilej. Levierul întotdeuna va fi la îndemână, în ciuda tuturor exercițiilor fizice și spirituale realizate. Făptașul nu era bolnav psihic și nici demonizat atunci când a explodat. Ne-ar conveni o explicație patologică sau supranaturală. Ceva care să nu implice obișnuitul, rutina sau normalul. Ori tocmai normalitatea lui ne sperie și face cazul atât de dramatic. Iar asta pentru că în general suntem o biserică de oameni normali care-și ține firea în frâu. Și culmea, în general reușim!

Atâta timp cât nu se folosește levierul, violența conjugală nu este decât un banal demon domesticit, ținut sub control prin post și rugăcine. De ce să-l exorcizăm câtă vreme stă în cușcă iar soția nu-i dă prilej? Unii îl vor condamna pe fratele făptaș, nu pentru violența în sine ci pentru folosirea forței în mod iresponsabil, pentru întinarea cu un obiect necurat. Și eventual, va fi exclus pentru că a trădat nobilele idealuri. Dar oare va fi exclus și celălalt frate care-și abuzează soția, în limitele „respectabilității”, folosind doar mâini curate? Doar atunci când abuzatorii din biserică vor fi „dați pe mâna Satanei” vom putea pretinde dreptul să fim tratați diferit. Pentru că aș dori să le amintesc iubiților frați, că ori de câte ori ridică palma împotriva stimatelor surori, Dumnezeu vede acolo un levier și-o căsnicie arsă!

Nebunia crucii si crucea nebuniei

Nu, n-am de gand sa tin vreo predica sau vreun discurs. Nici macar n-o sa fac colecta la final. De cantare de deschidere nici nu se pune problema, prefer un soundtrack melo-dramatic à la Jerry Bruckheimer.
Vreau doar sa imi exprim o uimire si o dilema.

Nebunia crucii.
Majoritatea suntem familiarizati cu expresia nebunia propovăduirii crucii (1 Corinteni 1:21), lansata de Pavel ca si justificare pentru „ciudatenia” mesajului crestin in contextul lumii greco-romane. Nebunia care nu e nebunie ci, dimpotriva, sursa virtutilor.
Intrevad in cuvintele astea o instigare la non-conformism si creativitate.

Asa a inceput crestinismul. Si bine ar fi fost daca se tinea de „nebunia” lui si de cruce. Era o formula perfecta si promitea revolutii. Chiar a rasturnat imperii si a creat altele in loc. Pentru individ a destupat creiere, a holbat ochi, a dezlegat limbi, a indreptat cocoase.

Nu stiu cum si nu stiu cand, dar au pierdut crucea pe drum.

Crucea nebuniei.
Suntem familiarizati, de asemenea, cu expresia: trebuie sa iti porti crucea (Luca 14:27, etc)
Nu se mai stie ce insemna, la origine, expresia asta. Multe predici, in functie de necesitate, izvorasc de aici, ca din cornul abundentei.
A devenit pretext pentru tot felul de manifestari masochiste.

Te bate sotul? Trebuie sa iti porti crucea

Vrei sa inveti vioara dar ti se rapeste puritatea si copilaria? Ssssst, trebuie sa iti porti crucea.

Pilotii misionari aduna banii cu lopata, precum Iosif granele Egiptului, pentru ca Domnul vine curand iar tie, chiar daca mori de foame, oricum nu iti trebuiesc? Lasa, trebuie sa iti porti crucea!

Cand Saddam Hussein a fost executat, cineva a filmat cu telefonul mobil intrega scena, banalizata astfel in mod barbar. Cu viteza luminii video-ul, uploadat pe internet, a ajuns si in Bible Belt iar reactia generala a fost una de lauda la adresa lui Dumnezeu pentru acest act neprihanit de razbunare. Ce bine a fost ca ne-am purtat crucea! (doar ne-am rugat pentru soldatii trimisi, Domnul sa le dea ochi de vultur si mana sigura)

Sa il introducem in scena si pe sotul care, de rusinea divortului si ca sa fie consecvent invataturilor Bibliei, isi fidelizeaza sotia cu levierul si apoi o arde, inca vie, in masina personala, nou-nouta si, la final, se preda politiei? Asta da cruce! Dar inca nu se stie a cui: a celui ce va deveni domnisoara de onoare la Jilava, a copiilor ramasi fara parinti, a unei biserici cu membrii normali (dupa declaratia pastorului)?

Ce ziceti de profesorul de teologie care, dezamagit ca interlocutorul sau virtual are o opinie ne(o)-ortodoxa (evident, dupa o definitie personala sau chiar una institutionala) il improasca cu blesteme, incat si un wicca worshiper s-ar simti complexat? Grea e crucea de crestin poema de Florin Paunescu.

Orice asemanare cu realitatea e absolut intentionata. Nici un animal n-a fost ranit in timpul scrierii articolului.

Ziceam ca s-a pierdut crucea? Nu mai sunt asa sigur. Unii isi fac propriile cruci si apoi le pun in seama cerului. Iti trebuie ceva creativitate sfanta pentru asta. Pavel ar fi chiar multumit ca mesajul lui e viu si in forma. Iar crucea chiar „se poarta”.

Am citit ca exista o legatura foarte stransa intre creativitate si schizofrenie:
sistemul dopaminergic al persoanelor sanatoase si deosebit de creative seamana cu cel al bolnavilor de schizofrenie. Iar wikipedia zice ca schizofrenia se manifesta prin: halucinatii, deliruri, tulburari formale de gandire, tulburari afective, tulburari de comportament, dezorganizarea personalitatii. Pai si eu despre ce am tot povestit pana acum?

De asemenea am gasit si ideea urmatoare: oamenii foarte creativi fac parte de cele mai multe ori din familii cu istoric de boli psihice.

Lasand deoparte indivizii si indreptand lentila spre crestinism, parca incepe sa se vada luminita dinspre capatul tunelului.
Creativitate? Da, din belsug (depinde acum de perspectiva)
Familie cu istoric de boli psihice? Cezaro-papism, inchizitie, cruciade, ghetto-uri, bible-belt….

Creativitate sau schizofrenie, nebunia crucii sau crucea nebuniei?
Asta e dilema mea.

Zeitgeist

Friedrich Nietzsche afirma intr-unul din aforismele lui suculente ca orice secta este o reformatiune esuata. Vine un timp cand cineva trebuie sa renunte la reformatiune pentru a salva secta sau sa renunte la secta ca sa salveze reformatiunea.

Prima tendinta este vizibila in adventismul contemporan. Sectarismul a fost puternic de la inceput intre noi. A coexistat insa cu un alt curent, desi mai putin puternic, care incerca sa faca adventismul relevant. La data aceasta cele doua curente se despart.

Nu ma refer aici la doctrine ci la limbajul in care biserica vorbeste despre Dumnezeu. Ceea ce a caracterizat din acest punct de vedere Reformatiunea (prima si ultima reformatiune ne-esuata in crestinism) a fost relatia ei organica cu umanismul german. Luther a respins umanismul ca solutie la criza spirituala a Evului Mediu tarziu, dar i-a interiorizat cautarile si i-a folosit cu dibacie cuceririle intelectuale. Acestea lipsesc din Metodism si mai ales din Anabaptism in secolul urmator. Ceea ce este in perspectiva Marii Lupte progresul adevarului biblic, este de fapt procesul sectarizarii reformatiunii.

Sectarsimul adventist contemporan are doua fete. Una este adventismul istoric. Cealata fata este adventismul evanghelic-penticostal impreuna cu clonurile lui. Ambele atitudini se carcterizeaza printr-o respingere deliberata a ceea ce Hegel numea “Zeitgeist”, momentul istoric al mintii colective, pe care secatntii de toate spitele il confunda cu “spiritul acestui veac” – in sens nou-testamentar, sau cu moda si snobismul intelectual.

William Miller sau Uriah Smith puteau fi foarte neortodoxi in apocalipticismul sau anti-trinitarianismul (in cazul lui Smith) lor, dar argumentele lor puteau fi intelese de contemporani. Nu degeaba Edgar Allan Poe il numeste pe William Miller, mai in gluma mai in serios, cel mai bun logician. Exegezele biblice ale lui Smith sunt valide iar speculatiile lui cu privire la “problema orientala” sunt congente. Remarcile lui cu privire la “amalgamari” sunt in ton cu Louis Agazziz, ultimul creationist in lumea stiintei pe drept numita astfel.

Reprezentantul adventismului istoric in zilele noastre se adreseaza unui public care a pierdut trenul istoriei. Adventistul evanghelic-penticostal isi trimbiteaza cu mandrie intoarcerea de la sanctuar si laptele de soia, la un “Jeezzzaz” pe cat de imaginar pe atat de siropos. Urmasul sau postmodern vede in masturbatie simbolul eliberarii de albusul de ou (eggwhite). Vai de cel e fuge de un leu, se intalneste cu un urs, si cand ajunge acasa este muscat de un sarpe.

Sectarismul nu se defineste prin teologie ci prin limbaj teologic. Newton a fost un eretic si un proto-adventist. Insa gandirea lui teologica a fost expresia cea mai inalta a secolului ratiunii (vezi AD 2060). Newton a fost in Zeitgeist. De aceea prefer erezia lui Newton platitudinilor amvonului ortodox. Nu pot spune acelasi lucru despre adventismul istoric.

Unii dintre noi suntem acuzati ca ne-am schimbat teologia. Nu noi ne-am schimbat. Am pastrat ani de zile amvonul in pozitia precara dintre reformatiune si sectarism. Distanta intre cele doua creste si si ceea ce a fost precar devine imposibil. Nu ma intereseaza reformatiuni esuate. Cred in zeitgeist. Teologii albusului verbal vor spune “intunerecul lumii”.



Oglindiri

Stii cine este fiul lui Dumnezeu? Daca iti vine sa spui repede „Isus”, nu gresesti. Dar e departe de a fi un raspuns complet. Trebuie sa continui: „si Ion si Ana”. Desigur, o sa te gindesti la un roman al lui Rebreanu, ba chiar la o anumita pagina incandescenta din respectivul roman. Cu atit mai bine. Dar motivul pentru care am pomenit acest cuplu celebru este ca, la data scrierii cartii, Ion si Ana erau inca cele mai populare prenume romanesti (n-a mai ramas decit Ionut ca miniatural monument al unei celebritati apuse). Ion si Ana erau John si Jane Doe (Joe Bloggs pentru cei din imperiu).

Omul este fiul lui Dumnezeu (vezi de exemplu Luca 3:38, Fapte 17:28-29, precum si intreaga teologie a adoptiei din NT; sau – din Vechiul – polemica, subtila conceptie a lui Ezechiel despre om ca statuie, deci intrupare, manifestare, a lui Dumnezeu). Faptul ca Isus este „chipul Dumnezeului nevazut” (Coloseni 1:15) nu „se petrece” in afara umanitatii sale. Dimpotriva. El este noul Adam – „omul nou”. Iar proiectul sau spiritual este al unei noi umanitati. Tocmai de aceea religiile (inclusiv crestinismul, cu derivatele lui) sint atit de usor o ratare a proiectului hristic – pentru ca se preocupa obsesiv de altceva (spirite, moaste, ierarhii, dogme, obiceiuri, viata de apoi) decit de om.

A focaliza asupra omului nu este o iesire din sfera religiosului. Si fotbalul este o religie. Nevoia de auto-transcendenta (cum numesc psihologii uneori nevoia de a apartine unei realitati trans-individuale, de a participa la ceva mai mare, mai cuprinzator decit noi insine) este definitorie pentru om si ineluctabila. A focaliza asupra omului inseamna totusi ca admitem ca noi avem mai mare nevoie de Dumnezeu decit are El de noi. Iar aceasta realizare elementara demonstreaza ca sint mult mai multe sanse ca noi sa fim creatorii lui Dumnezeu decit invers.

Se prea poate ca Augustin sa se fi inselat: nu golul din noi are forma lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ia forma golului din fiecare dintre noi.