Scurta istorie a Marii Lupte

Ideologia MGGA (Make GreatControversy Great Again) readuce in discutie naratiunea fundamentala a conditiei umane.

O statuie de lut insufletita isi cauta in zadar locul printre animale. Zeul vede ca omul se cauta pe sine acolo unde nu se poate gasii, si decide ca are nevoie de „un ajutor potrivit”. Femeia se pune imediat pe treaba si intelege ca locul omului nu este intre animale ci intre zei. Pentru a fi ca Dumnezeu, omul trebuie sa deschida ochii si sa priveasca in neant fara frica. Teama de moarte este sclavie. Omul deshide ochii si vede ca este gol, adica realizeaza ca nu este un animal intre animale ci un zeu dezbracat. Dumnezeu recunoste ca omul a devenit ca el in cunoastere si decide sa il impiedice sa devina ca el in putere. Se pare ca Dumnezeu se teme de om.

Dumnezeu inventeaza religia. Religia este un exercitiu de supunere neconditionata. Omul se resemneaza in fata mortii si a sclaviei agrare. Orice tehnologie care il poate face pe om independent de o natura impredictibila (irigatii, plug de fier, geometrie, arhitectura) este interzisa. Cand vine seceta sau lacuste omul trebuie sa se pocaiasca. Baza agriculturii este rugaciunea pentru ploaie. Femeia trebuie sa accepte reproducerea ca pe un blestem fiziologic si sa striveasca capul sarpelui. De aceea la baza oricarei religii se afla eternul ne-feminin al babelor superstitioase si al femeilor reprimate care „invata si nu ajung niciodata la cunostinta edevarului”. Acele femei care spala in adorare picioarele preotului.

Pentru ca desupra ierarhiei se afla preotul, adica pastorul arhetipal cu un zambet bland pe fata si o bata in mana. Cain se razvrateste impotriva pastorului, ii smulge bata din mana si inventeaza ghilotina, pentru ca stie ceva despre tehnologia metalelor. Abel devine primul Louis XVI: un mesaj trimes lui Dumnezeu de pe esafod.

Dumnezeu primeste mesajul si incearca sa negocieze un compromis: semnul lui Cain. Cain stie mai bine, si declanseaza revolutia tehnico-stiintifica a epocii bronzului.

Ingerii vad ca fiicele oamenilor sunt frumoase, nu doar masini de facut copii, garbovite sub sclavia domestica. Ingerii descopera eternul feminin. Eternul feminin naste eternul masculin. Se nasc uriasi, eroii legendari ai antichitatii. Dumnezeu aduce potopul, dar potopul nu poate stinge constelatiiile care pastreaza numele si legendele femeilor frumoase si ale eroilor care au facut zeii sa tremure.

Dupa potop, oamenii considera ca a venit timpul sa aiba o conversatie serioasa cu zeii si zidesc un turn care sa ajunga la cer. Dumnezeu decide ca limbajul uman poate pune cerul in pericol daca nu este confuz. Omenirea este impartita in triburi care nu se pot intelege si care se dusmanesc mutual.

Isaac, legat sub cutit, invata lectia fricii si devine primul anti-erou avraamic, adica primul sfant.

Grecii incep sa rezolve problema limbajului si incep sa construiasca un turn pana la cer.

In Iudeea, un invatator obscur le spune oamenilor ca l-au inteles pe Dumnezeu pe dos. Dumnezeu vrea ca omul sa cunoasca binele si raul si sa fie nemuritor. Dumnezeu nu vrea omenirea tribalizata de la Turnul Babel. Grecii aud de invatatorul obscur, si sunt de acord.

Preotii, sleahta eterna a pastorului cu zambet bland si ciomag noduros, explica lumii ca l-au inteles gresit pe Galilean. Satana este legat pentru o mie de ani la picioarele cezaro-papismului.

In Alexandria, o femeie numita Hypatia, are o converstie cu sarpele si musca din fructul oprit al elipselor. Preotii o dezbraca ca pe Eva, o dezbraca si de piele, impiedicand o noua cadere in pacatul grecilor. Femeile invata lectia si se intorc la spalatul picioarelor preotilor.

Dupa ce trece mia de ani, Satana este dezlegat. Un calugar italian, numit Petrarca, se intoarce de la vietile sfintilor la eroii antichitatii clasice. Se naste Umanismul. Este urmat de mai multi artisti care descopera ca ficele oamenilor sunt frumoase si reinvie chipurile uriasilor nascuti din relatia lor cu ingerii in statui si fresce asezate chiar in biserici. Apare Renasterea. Preotii tremura.

Un matematician german este ispitit de Hypatia sa muste din fructul cunoasterii elispelor si descopera bazele astronomiei si ale zborului spatial. Incepe cucerirea cerului, pe care costructorii turnului Babel nu au putut-o efectua pentru ca nu cunosteau limbajul in care a scris Dumnezeu Universul si vorbeau incalcit. Incepe Secolul Ratiunii. Preotii devin isterici.

Omul citeste cartea naturii, si isi cunoaste locul in Univers. Nu mai are neoie de preot si rege sa ii spuna ce sa faca. Incepe Secolul Luminilor. Preotul ridica bata si blastama. Regele scoate sabia.

Incepe Secolul Revolutiilor. Eva/Ficele Oamenilor/Hypatia, tine acum un steag rosu intr-o mana, un pistol in cealalta, si este frumoasa. Eternul masculin construieste baricade. Tronul si altarul se prabusesc. Omul rupe lanturile.

Preotul zambeste siret.

Preotul traieste in veci. Preotul nu se da batut. Preotul nu se va oprii pana ce omul nu va tremura iarasi, legat sub cutit pe altarul religiei.

Intrebarea este: de care parte e Dumnezeu? Galileanul ne-a spus acum doua milenii si a fost rastignit de preoti.

Hristos a inviat.

 

 

 

 

 

 

Are sens limbajul religiei? Sau ”face” sens?

Două meserii în care banii nu au miros

Florin Lăiu mă mustră în idiom arghezian: ”Părinte, matale de ce nu te-ai făcut căcănar”?

Este o anecdotă populară. Se spune că un popă, după ce și-a luat darul de Bobotează, l-ar fi întrebat pe Arghezi: ”Dar chiar o fi Dumnezeu”? Poetul l-a întrebat tăios: ”Părinte, matale de ce nu te-ai făcut căcănar”?

Florin vrea să spună că Arghezi l-ar fi condamnat pe popă pentru îndoială. Greu de crezut o astfel de condamnare din partea ierodiaconului renegat Iosif de la Mânăstirea (ironie) Cernica, hulitorul din Psalmi, în care își exprimă propria îndoială: „Pari cand a fi, pari cand că nu mai ești” (Psalm VI). Singura lui problemă cu îndoiala popii este că nu o strigă în gura mare de la altar.

Este ironic – în contextul mustrării lui Florin – că, într-o polemică cu Iorga de la începutul secolului, Arghezi îi laudă pe adventiști pentru independența față de orice dogmă și autoritate bisericească. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Meseria pe care, mi se reproșează, am trădat-o, a devenit o altă meserie în care ne place să credem că banii nu au miros.

Reproșul arghezian mi-a fost adresat la subsolul unei emisuni în care arătam că escatologia Noului Testament este gândită într-un univers ptolemeic. Este adevărat că unele secte americane au regândit această escatologie în contextul astronomiei populare din secolul XIX. Joseph Smith a văzut oameni pe Lună. Ellen Harmon-White a văzut ”lumi necăzute” pe două planete care seamănă suspect cu Jupiter și Saturn, așa cum puteau fi văzute prin telescopul de amator al lui Joseph Bates. Tot căpitanul Bates a ”descoperit” și Cerul în nebuloasa din Orion. Surse din aceiași zonă ne spun astăzi că NASA ar fi confirmat această descoperire.

Am arătat în prezentarea mea că, în epoca explorărilor NASA la periferia sistemului solar, cu misiunea Kepler descoperind mereu noi exoplanete, și în contextul astrofizicii relativiste, escatologia lumilor necăzute și a cerului ca loc în spațiu și timp nu mai poate fi crezută.

Nu am susținut abandonarea escatologiei nou-testamentare ca speranță și credință, ci eliberarea ei de un tablou pre-științific sau pseudo-științific al lumii. Nu am pretins dărâmarea teologiei ci maturizarea ei prin acceptarea dilemei. La care teologul are un singur răspuns: ”De ce nu te-ai făcut căcănar”.

E rândul meu să îl citez pe Arghezi:

Cel ce gândeste singur si scormone lumina…

Vorbesti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul si timpul se-ncovoaie:

Se-nnalta slabul, omul, pe aripi în Tării
Si-aduce de acolo noi legi si marturii…

E timpul, sluga veche si robul celui rau,
Tu, omule si frate, sa-ti fii stapânul tau.

Decât să gândești singur, mai bine să gândescă biserica pentru tine. Decât liber, mai bine slugă la dârloaga bisericii. Decât să scormoni lumina, mai bine bagi mâna în WC. Sfaturile unui ierodiacon/poet de la Mânăstirea Cernica care nu a apostaziat.

Sfintenia, violul, si umanismul

Amin va spun voua ca Chelsea Manning intra in imparatie inaintea lui Florin Laiu

Exista oameni de bine si sfinti. Cele doua sunt in opozitie.

Cand tanarul bogat l-a intrebat pe Iisus “ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica”, raspunsul a fost “de ce ma intrebi ce bine” – (nu ai nevoie de o revelatie speciala sa cunosti binele) – “binele este unul singur”. Binele este acelasi la Atena si la Ierusalim. “Dar daca vrei sa intri in viata pazeste poruncile”. Adversativul “Dar” aseaza in opozitie Binele si Religia. YHVH nu cere binele ci ascultarea de porunci. Fii acestui veac cauta binele. Fii veacului-ce-va-sa-vina cauta implinirea poruncilor.

Exista 613 porunci pozitive in Tora. Numai 6 au legatura cu Binele. „Să nu ucizi“, „Să nu comiţi adulter“, „Să nu furi“, „Să nu depui mărturie falsă“, „Să nu înşeli“, „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta.“ Aici stoicul si epicureul pot sa dea lectii evreului pios iar umanistul secular se dovedeste superior moral evanghelicului nascut-din-nou (pot sa ofer fapte). Sfintirea implica altceva decat Binele.

De doua mii de ani crestinii se lupta cu porunca lui Iisus: “du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor”. Sfantul Francisc si “contele smintit in Hristos” (asta e Tolstoi) reprezinta din acest punct de vedere singurii crestini inafara celui care a fost rastignit. Restul sunt vorbe. Unul a creat un ordin milionar. Celalalt a fost gasit mort intr-o gara.

Adevarul este ca Iisus a vrut sa spuna: “daca vrei ceva mult mult decat Binele alege utopia sociala mai degraba decat sfintirea”. Amin va spun voua ca Chelsea Manning intra in imparatie inaintea lui Florin Laiu.

Vrasmasul Poruncii nu este Pacatul ci Binele. Porunca si Pacatul sunt interdependente. Natura perversa a acestei interdependente se da cel mai bine pe fata in Justificarea Calvina. Omul de bine ignora Porunca si Pacatul deopotriva si nu are nevoie de Justificare.

Sunteti dumnezei

Al treilea Cer

Ardeti macar Cartile

images Versiune audio

Impotriva Canonului

 

imagesVersiune audio

(Haunt)ologie sau umanism radical? Teologia intr-o lume schimbata

Relevanta studiului teologiei este aceea ca te duce la „radacinile teologice/metafizice ale modernitatii” (Gillispie). Riscul este acela de a te ingropa impreuna cu ele.

Teologia a fost candva regina stiintelor. Nu din cauza totalitarismului eclesiastic. Cele doua ramuri ale stiintei medievale – fizica si metafizica – erau organic ancorate in doua concepte teologice: agentul imobil si cauza finala. Amandoua au cazut atunci cand Galileo a pus pe hartie ecuatia unei ghiulele in miscare. Mecanica Galileana are la baza alte doua concepte (ne-teologice):
1. miscarea, nu repausul, este starea naturala a lucrurilor,  si
2. universul se explica matematic.
Intrucat „sens” si „finalitate” nu intra in ecuatie, „cauza finala” este inutila in explicatia lumii. Newton a incercat sa reintroduca repausul absolut in fizica si,  cu acesta, teologia. Dar lama lui Occam cerea abandonarea teologiei in filosofia naturii, asa cum suna afirmatia celebra a lui Laplace: „nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”.  Un secol mai tarziu, Einstein a adus victoria definitiva a relativitatii asupra neo-scolasticismului lui Newton.

Teologia naturala s-a refugiat in stiintele vietii. William Paley este cunoscut pentru metafora ceasului, ca argument pentru reabilitatarea cauzei finale. Tot el a fost primul care a formulat idea cunoscuta astazi drept „complexitate ireductibila” sau „inteligent design”. Argumentand impotriva evolutionismului vitalist- lamarckian a lui Erasmus, Darwin, care sustinea ca organe noi evolueaza de-a lungul multor generatii ca raspuns finalizat al organismului la presiunea mediului, Paley intreaba cum poate epiglota sa raspunda nevoii organismului daca nu este deplin dezvoltata din prima generatie. Argumentul l-a convins pe nepotul lui Erasmus, Charles Darwin, care a plecat in voiajul de pe Beagle convins ca evolutia lamarckiana este imposibila. O decada mai tarziu Darwin va sti ca evolutia este posibila doar cu conditia ca notiunea de finalitate sa fie definitiv abandonata. Epiglota nu este un raspuns finalizat al organismului, ci doar un accident selectat natural.

Biologia a devenit ultima fortareata a cauzei finale. Problema lui Darwin era ca spre deosebire de Galileo nu avea o matematica a evolutiei. Limbajul natural se intoarce prin propriile legi spre conceptul de sens. Lumea nu stia insa ca un calugar din imperiul Austro-Ungar numit Josef Mendel incepuse sa decodeze matematica probabilistica a evolutiei experimentand pe boabe de mazare. Am vazut la o expozitie cartea „Originea Speciilor” din biblioteca personala a lui Mendel, subliniata si adnotata pe margini. Contrar unei prejudecati populare intre crestinii conservatori, atat Mendel cat si Morgan, Dobansky, Creeck & Watson, Collins, etc.,  mai tarziu, au vazut in genetica instrumentul prin care teoria evolutiei prin selectie naturala poate fi demonstrata statistic si biochimic. Revolutia Galileana – natura redusa la cifre – cu implicatiile ei asupra notiunii de cauza finala a cucerit ultima fortareata.

Ca ne place sau nu, teolgia a devenit irelevanta epistemologic. Atunci ce ramane din ea? Raspunsul l-a dat Erasmus in controversa cu Luther: Dumnezeu a impartasit cauzelor secundare puterea lui creatoare atunci cand a spus „cresteti si inmultiti-va”. Libertatea umana este libertatea naturii, creativitatea umana este creativitatea naturii. Erasmus a pus o temelie pe care au zidit altii mai tarziu. Ideea ca universul s-a creat singur si omul este Imago Dei mai degraba ca parte din natura decat opusul ei, ideea ca harul vine prin natura  mai degraba decat ca ceva supranatural, fac ca naturalismul stiintific si umanismul secular sa fie expresia ultima a teologiei crestine.

Erasmus a avut urmasi vrednici in biserica catolica, urmasi care, ca si el, au fost huliti atat de catolici cat si de evanghelici. Ma gandesc la parintele Teillard, la parintele Kung, sau la iezuitii martirizati de dictaturile romano-catolice-fasciste din America de Sud, cu complicitatea cripto-fascismului evanghelic din US. In ce ma priveste, ma consider un protestant care a ales umanismul lui Erasmus vis-a-vis de absolutismul teocentric al lui Luther.

Dincolo de umanismul radical al lui Isus, teologia cade astazi in categoria definita de Derrida ca (haun)tologie – ontologia unei fantome. „O fantoma (inca mai) umbla prin Europa”. O fantoma care la fel ca fantoma din Hamlet are ceva esential de spus. Sa nu uitam insa ca printul danez si-a pierdut mintile.