M-a pus dracu’

Sa va spun o poveste. M-a pus dracu’ sa deschid azi cartea lui Laurentiu Mot Morphological and Syntactical Irregularities in the Book of Revelation. A Greek Hypothesis (Brill 2015) – versiunea lustruita a disertatiei lui doctorale. Am trecut cu succes peste pagina de dedicatie, unde autorul isi inchina opul nevestei si, modest, lui Dumnezeu. M-am impotmolit insa intr-o nota de subsol din pagina 3.  

Acolo, intr-o paranteza cu un citat latinesc [“Dionysius Graecae Dictionis in Evangelia & Epistolis Caftitatem Nimis Extulit” (sic)], trei lucruri mi-au aprins brusc toate beculetele: un f care tine gresit locul unui s lung din tipografia clasica (caftitatem in loc de normalizatul castitatem), majuscule folosite aberant la inceputul tuturor cuvintelor si, cel mai grav, evangelia in loc de ablativul neutru evangelio. Evident ca, pentru o lucrare de lingvistica in care se reface abundent si istoria cercetarii pe subiectul ales, apelindu-se si la surse fara versiuni moderne, constelatia asta de erori ridica imediat intrebari. 

Cartea din care provine citatul e disponibila gratuit si integral pe internet, chiar in editia consultata de domnul rector. E vorba de Curae philologicae et criticae a lui Johann Christoph Wolf. Referinta bibliografica din infranota noastra contine alte trei erori: cind mentioneaza editorul, include si latinescul sumtibus (care e echivalentul functional al lui “publicat de”) inaintea numelui care ar fi trebuit redat la nominativ (Johannes in loc de Johannis – apropo, bibliografia e plina de pacatul asta, nici el practicat macar consecvent) si, infinit mai grav, ne trimite la volumul 3, cind e de fapt vorba de volumul 5. Se inmultesc astfel semnele ca Laurentiu Mot nu stie latineste. Nici sa numere.

Ajuns in sfirsit la adresa prost indicata, ce sa vezi? Nu doar ca domnul rector nu pricepe textul (confirmind fara drept de apel ignoranta lui in privinta limbii latine), dar nici macar nu sesizeaza ca nu e tocmai din Curae-le lui Wolf! Teologul german i-a jucat aici o festa: a inclus, ca extensie a introducerii sale la notele despre Apocalipsa, versiunea proprie (condensata si tradusa in latina) a volumului trei din A Critical Examination Of the late New Text and Version of the New Testament in Greek and English apartinind lui Leonard Twells – care, intimplarea face, a pastorit acum trei sute de ani o biserica pe linga care trec frecvent. Macar de-ar fi stiut domnul rector atita latina cit sa-si dea seama ca, macar in acest caz, nu trebuia sa-si bata capul cu latina! 

Semidoctismul asta impopotonat cu diplome si titluri academice m-a facut sa inchid cartea, sa-mi fac semnul crucii cu limba-n cerul gurii si sa admir tupeul celui care vine pe O2 sa se distreze („pentru relaxare”, ca sa fiu acribios).

Stereotipii Estimative

Care este și de ce este, atât de mare, uneori, diferența între prima vedere și analiza temeinică, de profunzime, a unui proces, fenomen? Dintre aparență și esență?

Cred că ține de economia funcționării și supraviețuirii noastre ca ființe vii. Natura are cea mai pragmatică și economică cale de rezolvare a problemelor existențiale.

Uneori pare să fie suprasuficientă, exuberantă, inutil de risipitoare – dar totul este rezultatul unui calcul foarte precis, nefăcut de nimeni, dar rezultat al selecției naturale, având ca scop perpetuarea, supraviețuirea. Mai bine zis, prin care am supraviețuit și am evoluat.

Numărul de ouă, spermii, de pui chiar, capacitatea funcțională a unui organ vital, de multe ori simetric, sunt exemple care ne umplu de uimire.

Niciun șofer nu știe să construiască propriul autovehicol, deși este foarte bine, ba chiar necesar, să aibă minime cunoștințe de mecanică. Niciun utilizator comun, nu a construit vreodată un computer sau un smartphone, dar trebuie să știe câte ceva despre acesta, pentru a-l utiliza optim.

În interiorul cutiei craniene, mai bine zis în cap, avem unul dintre cele mai performante ordinatoare, neegalat încă, privind performanțele. Și ce constatăm? Că suntem confruntați cu situații de o varietate copleșitoare. Atenția, interesul, capacitatea de concentrare, ne sunt solicitate unori la maximum, pentru ca alteori, totul să fie anost, monoton. Plictiseală.

Aceste diferențe de ritm și preocupare, au dus la un mod specific – și economic – de funcționare, prin ceea ce s-a numit stereotipie dinamică. Vorbirea, mersul, șofatul, sunt cele mai tipice și doar câteva exemple de activități care ilustrează acest aspect neurofiziologic.

Investim un timp relativ lung pentru a învăța succesiunea dinamică a unor acte neuro-psiho-motorii, pe care creierul nostru le înlănțuie într-o engramă integrată unitar, le transformă într-o serie de reflexe condiționate, parțial automatizate și semiconștiente.

În acest fel, atenția, preocuparea focalizată, foarte prețioase pentru viața de relație, sunt degrevate și implicate în alte activități curente. Așa se explică faptul că putem duce la bun sfârșit mai multe activități concomitent, păstrând o atenție distributivă procentuală, pentru fiecare, dintre care una, cea deplin conștientă, rămâne principală. I-am putea da un nume oarecum legendar: sindromul Napoleon.

Problema este că acest principiu de funcționare nu se rezumă la actele neuromotorii, ci și la alte aspecte, mult mai complicate ale existenței noastre. Multe dintre segmentele realității excelează în complexitate, sunt pline de date și detalii extrem de numeroase. De-a lungul vieții le învățăm mai mult sau mai puțin exact, acumulăm experiență, le stabilim niște markeri sau etichete sumare, apoi le sedimentăm în subconștient sau inconștient.

În viața obișnuită nu putem face de fiecare dată – nu avem disponibil timpul și mijloacele necesare – o analiză aprofundată a unui proces, fenomen, unei persoane, entități, și atunci ordinatorul nostru – mai mult sau mai puțin exact – scoate o etichetă și ne-o servește drept adevăr irefutabil.

Numim această manieră elegantă, dar oarecum superficială, de cunoaștere, intuiție, fler, etc. Pentru că am investit mult în acumularea instrumentelor și rezultatelor ei, pentru că ne definește stilul de viață și existență, ne identificăm cu ea, o considerăm convingere proprie, o investim afectiv și suntem gata să ne batem pentru ea. Face parte din subiectivitatea, identitatea noastră.

Aceasta este calea regală prin care se acumulează și consolidează propriile convingeri. În noianul de informații copleșitoare ca volum, contradictorii sub aspect logic, de o complexitate care ne siderează, dincolo de care rămâne o zonă intactă și impenetrabilă de mister, trebuie să ne descurcăm cumva! Pentru că avem nevoie de certitudini, siguranță și atașament, executăm o alegere, de obicei circumstanțială, ca toate marile alegeri existențiale. 

Apoi, continuăm s-o investim cu tendințele și informațiile care ne sunt familiare, ne batem pentru ele, acumulăm tot ceea ce ne confirmă și întărește convingerea, ignorăm tot ceea ce ne contrariază, câștigăm în fermitate, devenim tot mai puternici, ne bucurăm de apartenență, ne umple viața, ne conferă identitate și prestigiu, competență. Credem noi. 

Din nefericire, există și un revers. Aici se nasc extremele și extremiștii, orientările fanatice, terorismul, lupta în numele absolutului, rigiditatea osificată.

Această gândire bipolară, de tipul „totul sau nimic”, conduce și la alte extravaganțe de neînțeles, dublu standard și alte inconsecvențe. De pildă, valorile etice la nivel individual, unanim creditate și acceptate – regula de aur, iubirea, echitatea, modestia, altruismul, devin de nerecunoscut când se aplică la grupuri mari, etnii, confesiuni, națiuni. Deodată, iubirea, deschiderea, altruismul, sunt irosite, pierdute, contrazise, în numele unor „principii” identitare, de un subiectivism strigător la cer! 

Ca din senin, valorile și concepțiile proprii, aprobate și sacro-sanctificate de vreo autoritate supremă și absolută, le dau dreptul unora să devină privilegiați, separați, favorizați, grobieni în calitatea lor de „aleși”, deținători trufași, vanitoși, ai drepturilor de întâi născuți spiritual, mândri și orgolioși de certitudinea mântuirii lor, în detrimentul pierzaniei veșnice al tuturor celorlalți, în iadul cel mai negru.

Oricât de toxic ar fi expedientul apocaliptic, totuși el nu este foarte agresiv. Dar când se manifestă în viața imediată, reală, concretă – intoleranța, redutele culturale, discriminarea, conviețuirea oamenilor întâmpină dificultăți majore. Se ajunge la război!

Persistă aici un alt paradox: al eterogenității omogene sau al omogenității eterogene. Să mă explic. În interiorul său, fiecare grup manifestă aceeași coeziune, aderență, congruență, armonie, echilibru – este adevărat – deosebit de sectare.

Problema este că fiecare dintre aceste grupuri, chiar dacă au și asemănări, pot fi extrem de eterogene, contradictorii, diferite, ireconciliabile, încât atunci când concurează pentru oricare parte a realității sau imaginarului, și vor găsi cu greu, o cale de rezolvare amiabilă a diferendelor.

Mai ales dacă operează cu valori și entități absolute, cum se întâmplă, de obicei. Sunt demonizate cu termeni strict specifici, botezați adhoc drept peiorativi: ecumenism.

Specific ideologiilor, principiile ajung să valoreze mai mult decât oamenii și viața, fericirea lor!

Diplomația a salvat și de astă dată jocul dublu, prin participarea ca observatori la toate consiliile ecumenice, dar n-am prevăzut – cu tot darul profetic, prin excelență – lovitura sub centură, încasată în plin, din partea nonconfesionalismului, care câștigă teren, spectaculos.

Opusul stereotipiilor, este o analiză neutră, onestă, temeinică, a datelor și faptelor obiective, care chiar dacă nu o contrazic flagrant de fiecare dată – cum se întâmplă în cazul prejudecăților – aduc, cel puțin, mult mai multă precizie, ponderea detaliilor semnificative, nuanțează, dau exactitate cunoașterii.

Am putea ilustra cu câteva exemple de stereotipii estimative uzuale. Simpatiile sau antipatiile noastre spontane. De multe ori am nimerit-o, dar de câte ori ne-am ars, am comis gafe? Sunteți de acord că o cunoaștere reală a unei persoane, un semen al nostru, ne modifică multe dintre criteriile preconcepute, pe care le valorizam anterior.

Sau în cazul grupurilor, confesiunilor, etniilor, avem o tendință nefastă de generalizare, etichetare, expediere sau rejectare, pe baza unor schițe, scheme, caricaturi de informații disparate.

Este partea funestă a stereotipiilor noastre.

Fiecare om merită atenția noastră!

Oameni de poveste

Pasajele veterotestamentare invocate ca profetii implinite de catre autorii Noului Legamint se impart in mare in doua categorii: predictii care nu au nimic de a face cu Isus si texte in general poetice care nu sint deloc predictii. Litera Legii spune x. Vine Duhul de viata si ne spune ca x e de fapt y. Sint posibile doar doua concluzii: ori Duhul minte, ori ateismul (alaturi de ortodoxie, catolicism, protestantism, evanghelism, islam, comunism, satanism, misefringism etc.) e si el o interpretare legitima a Bibliei, iar Nietzsche e profet inspirat. In ambele cazuri, Dumnezeu e literatura. 

Ca hermeneutica spiritualizanta a “implinirilor” NT anuleaza orice limita a interpretarii o stie pina si Duhul insusi. Tocmai d-aia, muscindu-se de coada, le da unora darul deosebirii duhurilor – adica un criteriu absolut arbitrar de stabilire a “adevarului”. Adevarul e redus la ce vrea episcopul sau conciliul sau coana Fana sau muschiu’ meu sa fie adevarat. Nu spunea insusi Johann Eck ca toti ereticii se bazeaza pe Biblie? Si nu cred adventistii in “ploaia tirzie” chiar si fara vreo baza biblica? 

Nu e absolut nicio diferenta epistemologica intre “Dumnezeu este iubire” si “Mos Craciun poarta barba” sau “Kama calareste un papagal”. Toate propozitiile astea se impartasesc din acelasi tip de adevar. Adevarul povestii. In lumea povestii, adevarul apartine celui care minte mai frumos. De aceea, cind Florin Laiu recunoaste ca nu are, pentru adevarul credintei lui, decit criteriu estetic, iar Laurentiu Mot se lauda cu libertatea alegerii de a crede, marturisesc amindoi ca traiesc intr-o lume de basm. E perfect sanatos sa vizitezi, din cind in cind, lumi de poveste. Dar sa confunzi adevarul povestii cu adevarul e fix de poveste.

Incertitudinea adevarului absolut

In prefata la Myths and Mistakes in New Testament Textual Criticism (IVP 2019 – o carte pe alocuri excelenta), Daniel B. Wallace scrie: „Teologii evanghelici din noua generatie… recunosc ca, desi imbratisam conceptul de adevar absolut, certitudinea absoluta e alta mincare de peste.” Pute.

Miasma asta nu e ceva nou in crestinism, ci tine de esenta lui. Crestinismul nu e decit un cerc vicios ferecat cu o proasta definitie a adevarului. Nu degeaba pacatul capital in crestinism nu e impotriva lui Hristos, ci impotriva Duhului – Duhul care e adevarul. Acel Duh care iti permite sa storci sulurile Vechiului Legamint pentru ca, miraculos, sa-ti iasa din el zemurile Noului.

Sa ne intelegem: cind spun ca evanghelia nu e decit o poveste nu emit o opinie. Nici nu pretind ca am „tot adevarul” – tocmai eu, care denunt insusi conceptul de „adevar absolut”. In mod sigur, nu hamletizez (/pilatizez). Enunt un adevar simplu, usor verificabil care, in lumea strimba a crestinismului, e hula impotriva Duhului. Nu e problema mea ca unii dintre voi inca hulesc impotriva adevarului, imbatati cu duh.

Povestea povestilor

Se implinesc primavara asta zece ani de cind am parasit oficial rindurile Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Nu stiu cite lucruri bune am facut in viata, dar acesta a fost sigur printre ele. Paradoxal, tocmai in BAZS am invatat ca adevarul merita pretuit mai mult decit orice. Iar adevarul e ca evanghelia e doar o poveste. Daca orbii vad, surzii aud si schiopii alearga iar, e pentru ca ingeniozitatea umana se ocupa si cu facerea de minuni, nu doar cu nemurirea povestilor.

Asa – Poveste – se chema si ultima bucata muzicala pe care am scris-o, tot acum un deceniu, in context religios (textul apartine logodnicei mele de atunci, iar inregistrarea e doar un brut de studio). Poate dau, in felul acesta, si startul celebrarii unui deceniu de O2. Asa cum am mai spus, Edi, you rule!

https://clyp.it/1ahvoh42/widget

Imunitate de Turmă

CAST(ITATE)A FETELOR BĂTRÂNE

 

 

Teoria genetică, sexuală, a selecției naturale – Fischer-Lande

 

 

Luca 12:27 Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes, totuși vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.

 1 Timotei 2:9 Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.

 1 Petru 3:3 Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.

 

Când, în numele unor principii și reguli morale, spirituale, ‘mai înalte’, contrazici natura, te pierzi în desuetudine, ipocrizie sau  mai rău  provoci suferință inutilă!

Oricum, este iluzoriu să crezi că vom putea modifica un comportament ancestral, vital, cum este reproducerea – imprintat în ordinatorul cerebral ca instinct cu resorturi inconștiente și automate – prin câteva reguli draconice, în câteva generații, sau prin definiții răsturnate ale realității, drept păcat, ceea ce ține de viață. Este domeniul în care doctrinele devin la fel de efemere și neputincioase ca și moda. Dar, noi vrem să demonstrăm contrariul, cu puțin umor!

Ceea ce obțin biserica, credințele, mistica, este un dezastru împotriva vieții și fericirii unor sărmani, mai ales unor sărmane.

Într-o confesiune protestantă, raportul dintre femei și bărbați a ajuns deja 2/1, dintre care, pe alocuri, una din patru, sunt fete bătrâne, nemăritate!

Este oare o exagerare să numim aceste derapaje, drept ceea ce sunt de fapt: o practică criminală! Femei veștede, clorotice, asexuate, lipsite de vlagă, pline de gărgăuni, cernite, anoste, fanatice, schilodite la trup, la suflet și la minte.

Dacă sesizați vreo analogie cu celibatul catolic, n-o să fiu eu cel care vă învinuiește!

Intuitiv, oamenii simt dezechilibrul, interesul altruist, acționează, scopul trebuie atins. Dar cum? Cu împletituri, cu scule scumpe și strălucitoare, nu merge! Chiar dacă epistolele pauline pastorale nu sunt decât niște pseudoepigrafe târzii, iar dacă prima epistolă petrină a fost transcrisă, cea de a doua, este sigur o plastografie. Doctrina se împotrivește, încăpățânată și denaturată! Ce-am putea face, închizând ochii față de mijloacele naturale, în esență, dar care pot foarte bine să fie ajutate și cu mijloace mai puțin naturale? Make-up, dressing, trending, modelling, etc.

Păi să scotocim prin domeniul doctrinelor, cutumelor și liturgicii prăfuite! Am găsit! Le invităm la amvon! Le punem în evidență, le scoatem în față. Fetele simt tentația sfântă: fac rugi lungi, manifestă un altruism și implicare exemplare, își aduc aportul. Culmea e că funcționează! Sunt alese! Există un mediu, o subcultură a ‚adunării’, ghetoului.

Cum ar trebui să numim acest mecanism de atingere a aceluiaș scop – reproducerea, sexul, mariajul – prin intermediul unor mijloace cultice, disimulate, escamotate? Ipocrizie?!

O disonanță persistă: vezi la câte o nuntă, o zână de fată, doctoriță pe bune – în științe medicale, profesor, IT, cuplată cu câte un pastor, pe post de paiață grotească, vestimentat secol 19, costeliv, strâmb, bizar și schilod – în cel mai bun caz, doar la trup. Nu e o regulă, dar se întâmplă! 

După logodnă, nuntă, toate veleitățile spirituale devin o amintire frumoasă, ca o icoană bizantină. Păi da, fiindcă intervine natura: cum să prezinți rezumatul ȘcS sau vreo oră muzicală, cu plodul în brațe?! Lasă că pocăim noi și natura! Nu, natura nu este păcătoasă! Noi suntem înguști, în gândire și concepții! Singura regulă naturală care persistă, deși poate fi doar o influență culturală patriarhală, este aceea că ceata sexuală a celor puțini, păstrează privilegiul alegerii din ceata celor mai numeroși, de fapt numeroase. Inflația scade valoarea unitară.

Nenorocirea este că se întâmplă același lucru și în ceata celor puțini, ar trebui să le zic masculi, dar nu mai sunt. Inhibați, complexați, tarați, impotenți, prin crezuri anacronice, prin veganism cu efecte scopiste, prin complexe de vinovăție sfâșietoare, datorate masturbării compulsive și ubicvitare, cu tulburări grave de personalitate, acești zombi spectrali, reușesc rareori să-și învingă temerile, complexele și tulburările, pe la 40 – 50 de ani și, în sfârșit se însoară, sau n-o mai fac niciodată. Dacă totul merge, cât de cât bine, își dau pumni în cap pentru cât au putut fi de fraieri!

Feedback ul negativ este cheia universală, a reglării naturale și artificiale (începând cu Watt), al oricărei automatizări. Este un termen cibernetic și este numit negativ, fără această conotație, ci pentru a fi deosebit de cel pozitiv, exploziv, mult mai rar, prezent totuși, inclusiv în natură. Există un fragment biblic care face aluzie la feedback ul pozitiv: Marcu 4, 25: Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua si ce are.”

Gândiți-vă la exuberanța coarnelor cerbului, muflonului sau ibexului, a cozii păunului sau a păsării indigo din Africa, culorile irizate sau fluorescente ale penajului păsărilor, dansul nupțial elaborat al păsării paradisului sau trilurile de o varietate nesfârșită și frumusețe răpitoare, ale privighetorii. Fanteziile sau exagerările din natură, au cel puțin, ca beneficiu secundar, bucuria estetică. S-a constatat că utilitatea nu coincide cu moda nici în natură, dar se ajunge la un compromis cerut de echilibru. Estetica cere sacrificii. Este prețul sau costul oportunității.*

Totuși, ravagiile modei, susținute și în natură de feedback ul pozitiv, au fost deslușite și argumentate matematic de Fischer și Lande, într-un mod plauzibil. Mai mult, penajul strălucitor al masculilor, este un limbaj al cărui discurs vorbește despre bunăstarea și starea de sănătate a posesorului. Ne înverșunăm – unii dintre noi – împotriva modei, vestimentației, dar ea vorbește despre bunăstare, confort, reușită. Cerșetorii vagabonzi, drogați sau alcoolici sunt murdari, ponosiți și miros urât. Vestimentația poartă cu sine semnificații. Le putem nega. Dar discursul său continuă să exprime adevărul realității.

În concluzie, dacă podoabele ocupă un loc atât de important în natură și au un rol esențial în aspecte vitale ale existenței, de ce se înverșunează corifeii isihasmului posac, împotriva lor și le scot în afara legii, o lege nicidecum organică, sau cel puțin, fără criterii bio!

Poate că și ridicolul are o funcție estetică. Și epistemică. În termenii evoluției, bineînțeles!

_______

* Termenii tehnici și ideile principale au fost împrumutate din Ceasornicarul orb, R Dawkins, ed Humanitas, 2017.