Absenta

Vom fi plecati pana pe 5 Octombrie. Din pacate nu am reusit sa filmam/encodam din timp, asa vom posta video-uri incepand cu 6 Octombrie.

Hawking nu este singurul care vorbeste despre Dumnezeu cu voce sintetica

Exista doua mituri in folclorul bisericesc despre Stephen Hawking.

Primul este acela ca Hawking este savantul care a afirmat (dupa unii a demonstrat) ca exista Dumnezeu. Al doilea, mai recent, este acela ca Hawking a apostaziat de la marturisirea lui de credinta initiala si a devenit un semn al sfarsitului: “Cand va veni Fiul Omului va gasi credinta pe pamant”? Unii cauta chiar sa explice transformarea lui Hawking prin aceea ca savantul periplegic ar fi un Iov modern care nu a trecut testul rabdarii.

Ambele opinii sunt false. Hawking nu a  afirmat niciodata explicit credinta (sau necredinta) lui in Dumnezeu. Confuzia pleaca de la o problema de limbaj.

Hawking si-a consumat viata in cautarea unei teorii a tuturor lucrurilor. Ceea ce sta in fata intelegerii definitive a legilor naturii este faptul ca universul se supune la doua seturi de legi incompatibile: legea gravitatiei – care este obiectul teoriei generale a relativitatii, si fizica particulelor subatomice – obiectul fizicii cuantice.

Einstein a fost primul sa apeleze la Dumnezeu in fata acestui paradox: „Dumnezeu nu joaca zaruri”. Adica: legile care guverneaza macrocosmosul se aplica si la microcosmos. Problema este cu incapacitatea noastra de a observa lumea subatomica. Argumentul lui Einstein este in esenta un argument scolastic de scoala realista. Nils Bohr a replicat in limbajul lui Occam: „Cine este Herr Einstein sa-i spuna lui Dumnezeu ce sa faca?” Este diferenta intre un protestant si un urmas al Torei.

Cuvantul Dumnezeu este aici o conventie logica. Dumnezeu este gandirea impinsa la zero – ca in argumentul lui Anselm sau mai recent, in gandirea lui Wittgenstein. Si un matematician de statura lui Hawking este prea bine echipat pentru a se juca cu simboluri ca zero si infinit fara sa fie pacalit de confuzia pitagoreica intre numar si realitate.

Hawking l-a gasit pe Dumnezeu in gaurile negre. Ideea este pe cat de simpla pe atat de geniala. O gaura neagra este din punct de vedere matematic ceva ce rezulta din teoria relativitatii. Este momentul cand gravitatia atinge echivalentul unei acceleratii egale cu viteza luminii. Spatiul devine zero. Timpul devine infinit. .”Timpul  mort si-ntinde trupul si devine vesnicie” – asta e Eminescu dar suna teribil de relativist.

Pentru Einstein gaurile negre sunt simple conventii matematice, dar se temea ca ar putea exista. Este o realitate dincolo de spatiu si timp care se numeste in limbaj filosofico-teologic Dumnezeu.  Si ce fizician serios vrea sa se intoarca la scolastica medievala?

Hawking este omul. Astazi stim ca gaurile negre exista. Sunt uriasi sori implodati.  Procesul implica o transformare a unui obiect macrocosmic intr-un atom si apoi intr-un simplu punct. Cu alte cuvinte – implica tranzitia de la legile relativiste la legile quantice. Tot ce-i ramane lui Hawking este sa puna in ecuatie momentul acestei tranzitii -„si atunci vom cunoaste gandul lui Dumnezeu”.

Dar Dumnezeul al carui gand a fost pus in ecuatie nu mai este Dumnezeu. Conform argumentului lui Anselm despre care vorbeam noi mai deunazi, gandul nostru il va cauta pe Dumnezeu dincolo de gaurile negre. Mai exact, acceptam existenta universului nostru (cu litera mica) ca un accident si il cautam pe Dumnezeu la inceputul singularitatii Multi-vers. Urmeaza Geneza 1-2: cele sapte zile ale creatiunii Multiversului.

In ce ma priveste sunt sceptic cu privire la sansele lui Hawking de ne oferi o teorie a tuturor lucrurilor. Nu ma indoiesc de geniul lui dar cred ca la fel ca biblicul Neco, matematicianul britanic isi spune: „Domnul mi-a spus sa ma grabesc”. Teoria se va naste prematur si supravietui probabil in scaunul cu rotile . Intrebarea este cat mai putem noi – crestinii – supravietui in scaunul cu rotile vorbind despre Dumnezeu cu voci de robot.

Logos 24 – Dumnezeu, Om, Natura

Logos 23 – Dilema Modernitatii

Logos 22 – Via Moderna

Autorul ca fictiune textuala

Una dintre cele mai importante afirmatii facute vreodata de catre Ellen White este aceasta (inca prea putin luata in serios de catre adventisti): „Biblia a fost scrisa de oameni inspirati, dar nu reprezinta gindirea si expresia lui Dumnezeu. Acestea sint omenesti. Dumnezeu – ca autor – nu se regaseste [pe paginile Bibliei]… Dumnezeu nu poate fi judecat pe baza cuvintelor, logicii sau retoricii Bibliei” (dintr-o pagina de manuscris de pe la 1886, inclusa in primul capitol din 1SM).

Realitatea Bibliei este una textuala. Orice text presupune o hermeneutica. Si orice interpretare este o calatorie riscanta – fie pentru ca urmeaza drumuri batatorite, care ofera iluzia certitudinilor obtinute prin sufraj, fie pentru ca te poate infunda iremediabil in jungla de semne. De fapt, orice padure are – discrete – propriile poteci, ca o harta secreta nascuta din modul de a gindi al autorului. Arta interpretarii consta in descoperirea lor, nu in defrisarea de drumuri largi si drepte prin desisul semiotic, nici in consumarea de ciuperci psihotrope, care te fac sa haladuiesti prin luxuriante paduri paralele.

A citi Biblia e ceva extrem de omenesc. Asa cum omenesc a fost – pentru autorii ei – s-o scrie. Apropo: s-o scrie fara sa stie ca scriu Biblia. In forma canonica in care o folosim, Biblia nu este doar produsul autorilor ei, ci si al celor care, porniti deja intr-o calatorie interpretativa, au selectat textele si le-au investit cu autoritate. Biblia este in egala masura opera unei traditii interpretative – de la rabinii evrei la „parintii” crestini. Interpretarea naste uneori textul.

Cind aud ca „Biblia e ‘Cuvintul lui Dumnezeu’, nu e ca orice carte” stiu ca am de a face cu un ignorant, cu un colportor de iluzii sau cu un teolog prost. Inainte de orice, Biblia este tarc de cuvinte – cel mai omenesc dintre lucrurile omenesti. Orice teolog serios trebuie sa fie, in sensul strict, un umanist – un om deprins cu cuvintele, un pasionat al interpretarii de text, un filolog. Aici e sursa inepuizabiala de umilitate a teologului – arta lui are consistenta unei respiratii, prezenta unui sunet, stralucirea unei idei.

A pretinde ca-L citesti pe Dumnezeu cind citesti Biblia e prima si cea mai serioasa greseala pe care o poti face – ca teolog sau ca „simplu” credincios (credinciosul nu e niciodata simplu – e un animal complicat). Realitatea textului este ca Matei, Marcu, Luca si Ioan – de exemplu – nu spun aceeasi poveste, ca ar trebui sa scriu de fapt „Matei”, „Marcu”, „Ioan”, ca Hristos Lumina Lumii – ca orice „armonie” a evangheliilor, incepind cu Diatessaron-ul lui Tatian – este, in sensul propriu, opera de fictiune.

Geneza 10 – Geneza in Timp Istoric