Hawking nu este singurul care vorbeste despre Dumnezeu cu voce sintetica

Exista doua mituri in folclorul bisericesc despre Stephen Hawking.

Primul este acela ca Hawking este savantul care a afirmat (dupa unii a demonstrat) ca exista Dumnezeu. Al doilea, mai recent, este acela ca Hawking a apostaziat de la marturisirea lui de credinta initiala si a devenit un semn al sfarsitului: “Cand va veni Fiul Omului va gasi credinta pe pamant”? Unii cauta chiar sa explice transformarea lui Hawking prin aceea ca savantul periplegic ar fi un Iov modern care nu a trecut testul rabdarii.

Ambele opinii sunt false. Hawking nu a  afirmat niciodata explicit credinta (sau necredinta) lui in Dumnezeu. Confuzia pleaca de la o problema de limbaj.

Hawking si-a consumat viata in cautarea unei teorii a tuturor lucrurilor. Ceea ce sta in fata intelegerii definitive a legilor naturii este faptul ca universul se supune la doua seturi de legi incompatibile: legea gravitatiei – care este obiectul teoriei generale a relativitatii, si fizica particulelor subatomice – obiectul fizicii cuantice.

Einstein a fost primul sa apeleze la Dumnezeu in fata acestui paradox: „Dumnezeu nu joaca zaruri”. Adica: legile care guverneaza macrocosmosul se aplica si la microcosmos. Problema este cu incapacitatea noastra de a observa lumea subatomica. Argumentul lui Einstein este in esenta un argument scolastic de scoala realista. Nils Bohr a replicat in limbajul lui Occam: „Cine este Herr Einstein sa-i spuna lui Dumnezeu ce sa faca?” Este diferenta intre un protestant si un urmas al Torei.

Cuvantul Dumnezeu este aici o conventie logica. Dumnezeu este gandirea impinsa la zero – ca in argumentul lui Anselm sau mai recent, in gandirea lui Wittgenstein. Si un matematician de statura lui Hawking este prea bine echipat pentru a se juca cu simboluri ca zero si infinit fara sa fie pacalit de confuzia pitagoreica intre numar si realitate.

Hawking l-a gasit pe Dumnezeu in gaurile negre. Ideea este pe cat de simpla pe atat de geniala. O gaura neagra este din punct de vedere matematic ceva ce rezulta din teoria relativitatii. Este momentul cand gravitatia atinge echivalentul unei acceleratii egale cu viteza luminii. Spatiul devine zero. Timpul devine infinit. .”Timpul  mort si-ntinde trupul si devine vesnicie” – asta e Eminescu dar suna teribil de relativist.

Pentru Einstein gaurile negre sunt simple conventii matematice, dar se temea ca ar putea exista. Este o realitate dincolo de spatiu si timp care se numeste in limbaj filosofico-teologic Dumnezeu.  Si ce fizician serios vrea sa se intoarca la scolastica medievala?

Hawking este omul. Astazi stim ca gaurile negre exista. Sunt uriasi sori implodati.  Procesul implica o transformare a unui obiect macrocosmic intr-un atom si apoi intr-un simplu punct. Cu alte cuvinte – implica tranzitia de la legile relativiste la legile quantice. Tot ce-i ramane lui Hawking este sa puna in ecuatie momentul acestei tranzitii -„si atunci vom cunoaste gandul lui Dumnezeu”.

Dar Dumnezeul al carui gand a fost pus in ecuatie nu mai este Dumnezeu. Conform argumentului lui Anselm despre care vorbeam noi mai deunazi, gandul nostru il va cauta pe Dumnezeu dincolo de gaurile negre. Mai exact, acceptam existenta universului nostru (cu litera mica) ca un accident si il cautam pe Dumnezeu la inceputul singularitatii Multi-vers. Urmeaza Geneza 1-2: cele sapte zile ale creatiunii Multiversului.

In ce ma priveste sunt sceptic cu privire la sansele lui Hawking de ne oferi o teorie a tuturor lucrurilor. Nu ma indoiesc de geniul lui dar cred ca la fel ca biblicul Neco, matematicianul britanic isi spune: „Domnul mi-a spus sa ma grabesc”. Teoria se va naste prematur si supravietui probabil in scaunul cu rotile . Intrebarea este cat mai putem noi – crestinii – supravietui in scaunul cu rotile vorbind despre Dumnezeu cu voci de robot.

Autorul ca ficțiune textuală

Una dintre cele mai importante afirmații făcute vreodată de către Ellen White este aceasta (încă prea puțin luată în serios de către adventiști): „Biblia a fost scrisă de oameni inspirați, dar nu reprezintă gîndirea și expresia lui Dumnezeu. Acestea sînt omenești. Dumnezeu – ca autor – nu se regăsește [pe paginile Bibliei]… Dumnezeu nu poate fi judecat pe baza cuvintelor, logicii sau retoricii Bibliei” (dintr-o pagină de manuscris de pe la 1886, inclusă în primul capitol din 1SM).

Realitatea Bibliei este una textuală. Orice text presupune o hermeneutică. Și orice interpretare este o călătorie riscantă – fie pentru că urmează drumuri bătătorite, care oferă iluzia certitudinilor obținute prin sufraj, fie pentru că te poate înfunda iremediabil în jungla de semne. De fapt, orice pădure are – discrete – propriile poteci, ca o hartă secretă născută din modul de a gîndi al autorului. Arta interpretarii constă în descoperirea lor, nu în defrișarea de drumuri largi și drepte prin desișul semiotic, nici în consumarea de ciuperci psihotrope, care te fac să hălăduiești prin luxuriante păduri paralele.

A citi Biblia e ceva extrem de omenesc. Așa cum omenesc a fost – pentru autorii ei – s-o scrie. Apropo: s-o scrie fără să știe că scriu Biblia. În forma canonică în care o folosim, Biblia nu este doar produsul autorilor ei, ci și al celor care, porniți deja într-o călătorie interpretativă, au selectat textele și le-au investit cu autoritate. Biblia este în egală măsură opera unei tradiții interpretative – de la rabinii evrei la „părinții” creștini. Interpretarea naște uneori textul.

Cînd aud că „Biblia e ‘Cuvîntul lui Dumnezeu’, nu e ca orice carte” știu că am de a face cu un ignorant, cu un colportor de iluzii sau cu un teolog prost. Înainte de orice, Biblia este țarc de cuvinte – cel mai omenesc dintre lucrurile omenești. Orice teolog serios trebuie să fie, în sensul strict, un umanist – un om deprins cu cuvintele, un pasionat al interpretării de text, un filolog. Aici e sursa inepuizabială de umilitate a teologului – arta lui are consistența unei respirații, prezența unui sunet, strălucirea unei idei.

A pretinde că-L citești pe Dumnezeu cînd citești Biblia e prima și cea mai serioasă greșeală pe care o poți face – ca teolog sau ca „simplu” credincios (credinciosul nu e niciodată simplu – e un animal complicat). Realitatea textului este că Matei, Marcu, Luca și Ioan – de exemplu – nu spun aceeași poveste, că ar trebui să scriu de fapt „Matei”, „Marcu”, „Ioan”, că Hristos Lumina Lumii – ca orice „armonie” a evangheliilor, începînd cu Diatessaron-ul lui Tatian – este, în sensul propriu, operă de ficțiune.