Gay Pride Day în era războiului civil mondial


Am o întrebare. Care este diferența între un grup de devianți sexuali, mărșăluind cu triunghiul roz pe piept, între coloane SS, spre lagărul de concentrare, și o paradă LGBT Pride, mărșăluind între cordoane de polițiști cu insigna ”gay and proud” pe piept. Diferența este aceia că primii știu că li s-au suspendat drepturile constituționale, în timp ce ultimii cred că le-au câștigat.

Într-o fantezie libertariană, drepturile LGBT sunt expresia dreptului natural. ”Noi luăm aceste adevăruri ca de la sine înțelese, că toți oamenii au fost înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viață, libertate, și căutarea fericirii”. (Declarația de Independență, 4 Iulie, 1776). Oricine are dreptul să facă sex cu cine și cum alege, atâta vreme cât este un act consensual între adulți. Dar dreptul natural este istorie.

Abraham Lincoln a suspendat drepturile constituționale ale americanilor pentru a elibera sclavii negri. Aspectul moral îl face să pălească pe cel juridic, dar cutia Pandorei a fost deschisă. Se numește stare de necesitate, reală sau fictivă. Clint Eastwood ne-a oferit viziunea libertariană a Războiului Civil în clasicul Josey Wales.

Foștii confederați au suspendat apoi drepturile constituționale ale negrilor ca să apere cultura Sudului. Astăzi dreptul la exprimare liberă este limitat pentru a proteja drepturile culturale ale minorităților. Zona rurală a Americii a ajuns o imensă rezervație de albi furioși care, asemenea pieilor roșii odinioară, se plâng că li s-a furat țara.

Clint Eastwood în The Outlaw Josey Wales întruchipează paradoxul antilibertarian al Războiului Civil

Carl Schmitt ne-a oferit definiția modernă a puterii atunci când a declarat că ”suveran este cel care decide asupra stării de excepție”. (Politische Theologie, 1922). Pe data de 28 Februarie 1933, Hitler a declarat starea de urgență națională în urma incendierii Reichstagului. ”Decretul în vederea protejării poporului și statului” a suspendat drepturile constituționale ale germanilor. Decretul a fost constituțional. Hitler nu a schimbat legile Republicii din Weimar ci a condus până la moarte în starea de urgență.

Totalitarianismul modern poate fi definit, în acest sens, ca fiind instaurarea, prin intermediul stării de excepție, a unui război civil legal, care permite eliminarea fizică, nu doar a adversarilor politici, ci al unor întregi categorii de cetățeni care, dintr-un motiv sau altul, rezultă că nu pot fi integrabili în sistemul politic. Giorgio Agamben. Starea de Excepție (Homo sacer II, 1), Cluj 2008.

Agamben susține că starea de excepție a devenit paradigma politică a absolutismului democratic din timpul nostru, în contextul ”războiului civil mondial” care nu poate fi oprit.

Ce relevanță are teza lui Agamben pentru mișcarea LGBT? Mai întâi, vreau să declar deschis că sunt adeptul convins al libertății sexuale. Nu este treaba guvernului să decidă ce face cineva cu viața lui. Însă sunt la fel de convins că lupta pentru drepturile civile ale minorităților (sexuale sau de altă natură) trebuie privită în contextul a ceea ce Agamben numește ”războiul civil mondial” și că urgența morală a cauzei are ca scop să justifice starea de urgență politică.

Pentru a înțelege natura luptei, să ne întrebăm, cine sunt astăzi acele ”întregi categorii de cetățeni care, dintr-un motiv sau altul, rezultă că nu pot fi integrabili în sistemul politic”? Se pare că este vorba despre o clasă care se apropie rapid de majoritate. Din cauza aceasta, politicienii preferă cruciade morale care justifică războiul civil împotriva propriilor cetățeni: războiul împotriva drogurilor, pentru protejarea minorităților, a mediului, a drepturilor omului (în alte țări), a celor ne-născuți, a refugiaților, etc. Orice poate oferi o justificare morală pentru suspendarea dreptului la exprimare liberă, la protejarea spațiului privat, la gândire liberă, și la decizii colective pentru administrarea spațiului public. Homo sapiens devine homo sapiens sacer.

Anunțuri

Bill Nye vizitează parcul Arca lui Noe

După P Z Mayers, Bill Nye. Redau mai jos primele minute din dialogul cu gazda expoziției.

B.N.: Nu văd aici nici o dovadă pentru o glaciațiune acum 4000 de ani. Există piramide cu mult mai vechi…

K.H. Cum le dovedești acestor tineri că au exisat mai multe glaciațiuni cu sute de miii de ani înainte…

B.N. Aceasta este preocuparea mea majoră, domnule Ham…

K.H. Preocuparea mea majoră este că tu înveți generațiile tinere, (arătând spre grupul de tineri), sunt doar animale? Că au rezutat dintr-un proces natural? De ce nu le spui că oamenii sunt animale? Suntem animale?

B.N. Da. Suntem mamifere. Respirăm… Cineva pe aici seamănă cu o șopârlă (aluzie la stereotipizarea lui).

K.H. Așadar, toate formele de viață sunt înrudite?

B.N. Desigur. Este una din descoperirile fundamentale ale tuturor științelor vieții.

K.H. Deci suntem înrudiți cu plantele?

B.N. Da

K.H. Deci suntem rude cu banana?

B.N. Da.

K.H. Okey. Voiam să știu…

B.N. Ce te face să crezi că nu suntem rude cu banana? Că ADN-ul în banană, ADN-ul în e-coli, ADN-ul în ursul preistoric al peșterii, în toate formele de viață, cum dovedești că nu suntem înrudiți cu acestea?

Este o dezbatere tipică. Când Nye vrea să vorbească despre glaciațiune, Ham apasă butonul emoțional: Vrei să le spui aceștor tineri că sunt animale? Când Nye îl întreabă prin ce se deosebește ADN-ul nostru de al celorlalte viețuitoare, Ham schimbă subiectul și vorbește despre complexitatea ADN-ului uman. Nye îl invită să meargă înapoi de la complex la simplu parcurgând invers treptele evoluției. Ham îi răspunde: tu pleci totdeauna de la dovezi. Tu nu crezi în Dumnezeu.

Nu este o dezbatere între rațiune și credință. Este o dezbatere între rațiune și sofism. Între știință și retorică avocățească. Ken Ham este ca avocatul lui O.J. Simpson, încercând să influențeze juriul să ignore dovezile pentru că șeful poliției e rasist (ignorați dovezile pentru că Bill e ateu).

Ziua în care a căzut cerul

Noe: blood and sand (și tyrannosaurus)

P Z Mayers a vizitat de curând arca lui Noe în parcul Ark Encounter din Kentuky. Creierul (în lipsa altui termen) din spatele proiectului este Ken Ham, președintele organizației Answers in Genesis, principala sursă a argumentelor ”științifice” ”irefutabuile” împotriva evoluției în care pastorul dumneavoastră este probabil expert.

Iată concluzia lui:

Impresie generală: este chiar mai plictisitor decât „Muzeul” creației și are și mai puțin conținut, toate într-un spațiu mult mai mare și monotonie de lemn. Nu există aici nici un apel durabil, cu excepția unuia singur: este o mare defulare (N.B. Folosesc aici un eufemism pentru a traduce ”wank” în română) pentru religiozitatea dumneavoastră, cu afirmații constante că viziunea dumeavoastră rudimentară, înapoiată, a istoriei lumii, este adevărată, pentru că așa spun ei. Dacă sunteți lipsiți de religiozitate, așa cum sunt eu, este un spațiu mort fără nimic suficient de inteligent să provoace măcar o reacție intelectuală.

Voi spicui doar trei aspecte din ”experiența întâlnirii” biologului american cu ”adevărata știință” a originilor.

  1. Numărul vizitatorilor este mai mare decât la orice muzeu de știință din US. Asta – spun eu – nu ar fi o problemă dacă acești evanghelici infantili nu ar avea privilegiile adulților la urna de vot și în comitetele de educație locale. ”Proști da’ mulți” ar spune Lăpușneanu-Vodă.
  2. Genetica în versiune YEC. Spune Mayer:

Dintr-o dată s-a aprins scânteia unei discuții despre genetică, care mi-a aprins speranțele pentru moment și le-a stins la fel de repede.

”Scânteia” despre care vorbește Mayer se naște din teza că Noe ar fi avut nevoie să aducă doar 34,000 de ”soiuri” biblice în arcă pentru a salva cele 6,5 milioane specii terestre existente, fără să mai vorbim de cele dispărute.

Exemplul oferit de Ken Ham este soiul/familia Canidae. Atunci când singura perechea de reprezentanți ai câinelui (sic) a ieșit de pe arcă, a supraviețuit într-un mediu nou și s-a diversificat rapid în toate speciile existente sau dispărute de câini, lupi, vulpi, șacali, dingo, pentru că Dumnezeu le-a dăruit ”adaptabilitate”. ”Înțelegeți? Dumnezeu le-a dat un dar nespecificat care a permis ca speciația să aibă loc” zâmbește Mayer și trece mai departe.

Noi vom zăbovi puțin. Darul divin al adaptabilității ar consta în faptul că cei doi ”câini” (care implicit trebuie să fi transportat prototipurile originare de căpușe, păduchi, purici, viermi intestinali, și virusul de rabie, salvate prin har), conțineau tot materialul genetic al canidelor, așa cum Sem, Ham, și Iafet, împreună cu soțiile lor, conțineau materialul genetic al omenirii post-deluviene în toată diversitatea ei, pentru că, spun experții YEC, informația nu poate evolua natural.

Răzbunarea lui Darwin în biblebelt

Dacă un astfel de dar ar exista, nu am avea nevoie de vaccinuri.

Nu am considera că tigrii sunt o specie amenințată, pentru că există încă 3 mii specimene libere și încă 5-7 mii în captivitate, de câteva mii de ori mai mulți decât numărul salvat de Noe.

De fapt, ceea ce amenință specia nu este atât numărul de specimene în sine cât reducere diversității genetice. Dacă ar mai exista o singură pereche am fi siguri că va dispare în câteva generații orice am face, din cauza acumulării de mutații defavorabile în populația prea înrudită. Dacă teza YEC ar fi adevărată, o singură pereche de pisici ar putea da naștere, prin adaptare la medii diverse, în câteva secole, la tigri, leoparzi, râși, etc.

Nu este de mirare că publicul care vizitează arca lui Ken Ham reprezintă și baza principală a mișcării anti-vaccin și a opoziției față de protecția speciilor amenințate. De fapt, mulți dintre ei manifestă semnele degenerării datorită efectelor combinate ale incestului de biblebelt, sedentarismului și alimentației tip junk-food. Răzbunarea lui Darwin.

Nikolai Vavilov, pioner al geneticii, a murit în gulag pentru concepțiile lui neo-darwiniste, încerând să salveze mediul și agricultura sovietică. Știința modernă ar avea aciași soartă dacă teo-conservatorii ar venii la putere.

Este interesant de remarcat aici faptul că dezastrul ecologic-agrar din URSS în perioada lui Trofim Lâsenco s-a datorat unei concepții identice. Lâsenco i-a promis lui Stalin că va cultiva grâu în Siberia și portocali în Ucraina, plecând de la principiul adaptabilității așa cum îl văd și creaționiștii.

Neo-darwinismul era considerat știință burgheză. ”Zigotul nu e prost să se reproducă după legile burgheze” a declarat Lâsenco, stârnind aplauzele lui Stalin.

Trofim Lâsenco, arhitectul dezastrului ecologic-agrar din timpul lui Stalin: ”Zigotul nu e prost să se reproducă după legile burgheze (neo-darwiniene)”. Concepția lui despre ”adaptabilitate” era similară cu YEC.

Nicolai Vavilov, pioner al geneticii, a încercat să salveze colhozurile de foamete și natura de dezastru, explicându-le sovieticilor că adaptarea se face pe baza selecției dintr-o diversitate genetică dată. Vavilov a sfârșit-o în gulag. Într-o distopie deja imaginabilă, Mayer ar ajunge în gulagul teo-conservator, în timp ce Ken Ham ar răspunde de știință și educație la Casa Albă.

3.Aspectul senzațional al expoziției este diorama gladiatorilor și dansul semi-nud al ficelor oamenilor care i-au sedus pe fii lui Dumnezeu. Mayer remarcă coada imensă a fiilor lui Dumnezeu de astăzi la cea din urmă și celularele fotografiind dansul păgân din unghiuri speciale.

Se pare că ante-deluvienii se distrau aruncându-i pe credincioși la dinozauri și privind la meciuri de gladiatori uriași luptând între ei sau împotriva dinozaurilor. De fapt, conform unei noi cărți creaționiste, chiar și Noe a luptat împotriva unui tyrannosaurus în Colosseum. Nu scrie în Biblie dar aici vorbește știința.

Constelațiile lui Daniel

Crucificare

Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.

Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”

Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.

Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.

Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.

PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).

Isus nu va reveni în 2017