Metamorfoză Spirituală

Reformă bazată pe Dovezi

De când parcurg acest proces anevoios, consumptiv, dar pasionant și bogat în satisfacții, al de-, re-, convertirii mele, în dialog cu frații, prietenii, colegii mei, mi se atrage binevoitor atenția: „Sorine, ai grijă ce citești: – Cu ce te hrănești, aceea ești!”

E ca și cum mi s-ar spune: ‚Ai grijă, dacă mănânci frunze de dud, te transformi într-o nimfă, un cocon, un vierme – fie el și de mătase. Sau: Dacă mănânci excesiv morcov, te transformi în amerindian, piele roșie!’ Sau ‚Dacă te bagi în albie, te mănâncă porcii.’

Oare despre asta se vorbește în propoziție? Oare la atât se reduce discernământul spiritual? Oare nu folosește la nimic esențialul mentalului nostru, conștiința? Suntem marionete, roboți sau ființe umane responsabile?

Ni se sugerează oare, că totul este discurs, predică, ideologie, propagandă, doctrină, că nu există criterii ale adevărului?

Așa se întâmplă dacă ne suspendăm întregul sistem de credințe și convingeri existențiale, pe o singură realitate pe care am decretat-o absolută: Cuvântul – cu literă mare. Oare chiar nu există o realitate obiectivă, imparțială, indiferentă, fundamentală, cu rol de arbitru? A devenit limbajul atotputernic, totalitar, o matrice inescapabilă?

Oameni buni! Dar unde sunt – nu argumentele, nu raționamentele – că și astea sunt tot cuvinte, dacă nu au în spatele lor niște realități care să le susțină. 

Unde sunt evidențele, unde sunt dovezile? Chiar nu mai contează faptele, datele obiective? Dacă există un Dumnezeu absolut, suntem obligați să facem tabula rasa cu realitatea în care trăim, s-o negăm, s-o ignorăm?!

N-ar fi cazul să împrumutăm odată pentru totdeauna – mă adresez colegilor – de la medicina bazată pe dovezi, și teologia bazată și documentată, paleontologic, genetic, arheologic, istoric, științific? Nu ne-ar sta mai bine istoria informată a credințelor și religiilor, decât supușenia credinței?

Sunt totuși aproape 500 de ani de la renaștere, 300 de ani de iluminism, 200 de ani de revoluție științifică și tehnologică, un secol și jumătate de modernitate, am trăit împreună trecerea de la revoluția industrială la revoluția informațională. Lumea a făcut pași gigantici sub ochii noștri.

S-au prăbușit imperii și s-au născut state din colonii, au fost revoluționate într-un ritm inimaginabil comunicarea, masmedia, informatizarea, au apărut mijloace noi care au un impact profund asupra societății și a noastră ca indivizi, a personalității, a relațiilor dintre noi oamenii și cu instituțiile. Social media, internetul, informarea în timp real, la nivelul publicului larg, a omului obișnuit. 

Au existat perioade din istoria umanității în care, nu existau cărți scrise, dacă nu exista curte regală sau imperială și conducere unitară. Ceea ce era inaccesibil nobililor, prinților și oamenilor puternici, bogați, se află astăzi la îndemâna omului simplu, obișnuit. Vom ști să folosim aceste privilegii extraordinare? 

Repet: putem crede, face inferențe, broda ipoteze, când nu cunoaștem fragmente de realitate. Dar, ca – în numele unor convingeri, tradiții, crezuri, interpretări, instituții, interese de grup – să negăm fapte, realități – asta nu poate fi decât ignoranță, rea credință, obscurantism.

E o diferență ca de la cer la pământ între afirmațiile credinței, care îți cer să nu chestionezi, să nu te întrebi, să nu pui la îndoială, să te supui orbește față de sursele credinței, în numele autorității absolute, indiscutabile, pe de o parte și – studiul temeinic al faptelor, dovezilor, evidențelor, din surse diferite, cu metode diferite, specifice, fiecărui domeniu de studiu și cercetare, fie el lingvistic, antropologic, istoric, arheologic, geologic, cultural.

Unde am greșit? Am pus prea mult accent pe transcendență, în detrimentul imanenței? Sau, pur și simplu, absolutul lui Dumnezeu nu este miscibil cu lumea noastră reală? 

Adunate laolaltă, aceste surse nu pot fi puse la îndoială, se susțin reciproc, dovezile devin copleșitoare și evidente. 

La interfața dintre lumea ideală, absolută, a lui Dumnezeu și lumea reală, imediată, concretă, va apare omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Punem o oglindă în fața realității. Ea este fidelă, redă realitatea printr-o imagine virtuală. Acesta este cuvântul, limbajul. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității. Sunt extrem de utile în modelare, comunicare, tezaurizare, ca mijloc artistic.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pun o etichetă, dau un nume – în sens biblic, adamic. Pe o realitate indiferentă. Este o iluzie să cred că pot modifica realitatea reflectată, acționând doar asupra imaginii din oglindă, sau oglinzii.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. Acesta este jocul ielelor. Iar lumea imaginată, poate deveni foarte ușor, lumea lui Dumnezeu, populată, aglomerată. Cu ce? Cu idei, aspirații, semnificații, wishful thinking

Puteam fi naivi, când nu existau surse de informare, când nu aveam acces la evidențe, când lipseau aproape complet detaliile intime ale realității. Dar astăzi, ele au devenit comune, sunt pe buzele tuturor! Când avem de gând să ne punem întrebări? Când vom accesa sursele de maximă credibilitate, universități de prestigiu, societăți academice, care aduc dovezi zdrobitoare. 

Iertați-mi vehemența. Singura mea scuză este că sunt bine intenționat. Și nu sunt nici cel mai bine informat. Dar am vocație de comunicator. Îmi pasă de voi, de ceea ce se întâmplă în lume, de frumusețea celor ce ar putea fi.

Vom rămâne troglodiți, legați în peștera lui Platon, paricipând la un simulacru de realitate, la fascinația mediocră a unor umbre, perorând despre firea păcătoasă, teorii ale conspirației, refuzând realitatea luminoasă, pentru că ne simțim incapabili să abordăm cu hotărâre urcușul spre lumea reală? Acolo se află adevărata lume a cunoașterii, acolo este epistemologia – știința cunoașterii.

Desigur, analogia, alegoria, rămân imperfecte. Există speologi care fac știința cea mai avansată în peșteră, iar pentru Platon, cel mai strălucit filosof idealist al antichității, cred că ideile absolute reprezentau lumina reală. Mitul peșterii este mai complex decât pare.

Între crez, discursul teologic, creștin și dovezile materiale, faptice, documentate istoric, irefutabile, există o prăpastie imensă, un hău de netrecut ca în parabola săracului Lazăr. Evidențe din surse cu totul diferite – de pildă cele paleontologice, arheologice și cele genetice, confirmă în mod strălucit verdicitatea procesului evoluției, istoria veche a umanității.

Cunoaștem cu dovezi irefutabile, vârsta aproximativă a universului, a sistemului solar, a pământului, vieții, a hominizilor, a omului, traseul principalelor migrații – totul documentat paleontologic, arheologic, genetic.

Nu e nicio conspirație, nu e niciun interes, sau nu acestea înclină balanța, nu e nicio ideologie, nu e nicio luptă, sau ea este inerentă, prin forța lucrurilor, a evidențelor, împrejurărilor și ar fi cazul să vedem unde este adevărul. 

De asemenea, vârsta conștiinței, a civilizației peșterilor, a etapei de culegător-vânător, agricultor. Cultul strămoșilor, animismul, politeismul. Agregarea în așezări, cetăți, organizarea administrativă și politică, inițial democratică, colectivă, apoi tot mai centralizată și ierarhizată. 

Caracterul indisolubil religios ale primelor societăți umane. Funcțiile ziguratului, ale templului și ale zeilor, într-o societate eminamente teocratică, fiindcă nu exista politică, sociologie, știință, medicină. Spiritualitatea religioasă îmbiba toate aspectele vieții și existenței umane. 

A devenit o chestiune de notorietate, inclusiv în primul an de seminar, că sursele Torei sunt multiple (E, Y, S, D), că zeii închinării nu țineau de monoteism, ci de henoteism, că procese politice, sociale, istorice, culturale, stau la baza constituirii canonului, și tuturor canoanelor imaginabile și inimaginabile.

Că alăturarea surselor, peticirea fragmentelor, a fost făcută pe genunchi, este evident artefactată, există repetări, inadvertențe și contradicții, interpolări, confuzii. Și noi continuăm să clamăm, explicit sau implicit, adevărul literal, ineranța, pierzând din vedere tocmai strălucirea și valoarea sensului profund, simbolic, artistic, spiritual, cultural, mitologic.

De ce se adâncește prăpastia între amvon și catedră? De ce se insinuează între noi, discursul duplicitar, dublu standard, afirmațiile explicite, cu putere absolut discreționară și șoaptele implicite, subterane, care au valoare de adevăr, dar n-au drept la vizibilitate și audiență?

Timpul nu ne așteaptă.                
În numele adevărului, care nu poate fi înăbușit, trebuie să alegem!                
Este o chestiune de probitate, sinceritate, onestitate, reputație. 

Ce înseamnă „Dumnezeu este mort”?

O viata de om

Bolnavul Inchipuit


Am urmarit cu placere in anii precedenti, de mai multe ori, spectacolul fermecator pus in scena Teatrului National din Cluj-Napoca de o echipa actoriceasca talentata, avandu-l in rolul central pe maestrul Anton Tauf. Personajul ultimei piese a lui Molier-Argan, un ipohondru simpatic si cuceritor, este jucat remarcabil, asemenea si celorlalte personaje ale scriitorului francez care performeaza in aceeasi nota calitativa. O veritabila si fina comedie, care insa excede cadrul acestei categorisiri. Este mai mult decat atat. E o dezbatere tematica supusa atentiei spectatorilor cu privire la simtamantul uman de aprehensiune in fata mortii, o dezbatere filosofica a relatiei dintre muritori, o dezbatere despre stiinta medicala si impactul ei curativ.

Pe scena publica, exista in aceasta perioada o efervescenta a dezbaterilor. Corul celor sceptici, care e galagios, cu o intreaga partitura de scenarii fara credibilitate, teorii panicarde si conspiratii fanteziste. O abundenta de stiri negative ale caror titluri amplifica premeditat tensiunea devenita cronica si generalizata. Nota precumpanitoare este data de fatalismul exacerbat, critica generala si argumentatia ingusta. Cadrul favorabil pentru ca receptorii sa fie infectati incorporal de virusul pandemic al panicii. Justitiarii de serviciu fac si ei prezenta tumultos.

Disensiuni explicite in raspunsurile si reactiile autoritatilor, pe plan local, national, european si global. Prelungirea sau nu a starii de urgenta, ridicarea restrictiilor, tratamentul cu hidrogenat de oxigen sau dezinfectant injectat. Acuzarea Chinei si solicitarea de despagubiri de catre SUA si Germania, acuzarea armatei americane ca ar fi raspandit virusul de catre China. Echilibrul noii ordini mondiale redevine in prim-planul strategiilor guvernamentale ale marilor puteri. Trump vs. Xi, un meci de o anvergura nemaintalnita, pe planuri multiple, cu efecte determinante.

Incertitudinea este una din caracteristicile societale prezente. Lipsa leacului pentru Covid-19, perspectivele sumbre ale unor sectoare intregi din economie, sistemul educational nepregatit si neadaptat actualelor limitari completeaza peisajul alarmat si alarmant. Orizontul implicatiilor profunde din punct de vedere economic, social si politic este inca neclar. Specialistii, analistii, formatorii de opinie livreaza avid scenarii de factura apocaliptica. Cert este ca toate economiile lumii se vor contracta, unii avansand procente chiar cu doua cifre! Confruntati cu asemenea perspective, potentate de media, nesiguranta devine cronica, iar victimele panicii ingroasa randurile bolnavilor inchipuiti( sau nu). Cu cat teoria conspirationista cu care ne raliem este mai sinistra, cu atat ne simtim mai speciali. Am fost surpins sa aflu cum persoane, onorabile de altfel, imbratiseaza si propaga teorii neroade si neverosimile. Filtrul ratiunii risca sa fie suspendat in momente de criza.

In ultimul act al piesei lui Molier, Beralde ii sugereaza lui Argan sa devina el insusi medic, pentru ca, nu-i asa, nici o boala nu indrazneste sa atace un Medic. O cale facila pentru bolnavul inchipuit de a-si satisface propria nevoie obsesiva.

Multi Doctori se intrevad la orizont…

Eliberare

Scrisoare deschisă

 

Sandulache Sorin Mihai, născut la 12 martie 1952 în Grigoreni, Bacău, domiciliat în Snagov, Ilfov, declar următoarele:

În urma unui proces profund și îndelungat de transformări interioare, meditație și decizie în cunoștință de cauză, conștient și echilibrat, constat că întreaga mea experiență religioasă aparține trecutului: am fost, dar nu mai sunt un om religios.

Am devenit un om al naturii și culturii, un cetățean al lumii. Consider, cu onestitate și loialitate că trebuie să acord maximă atenție existentei, realității, semenilor mei, și nu imaginarului, legendelor, miturilor – nu mai mult decât reprezintă acestea ca fenomen cultural.

Că am obligația sacră să disting între real și fantasmă. Detest orice ipocrizie, ignoranța crasă, marasmul obscur al oricărui tip de instituție religioasă.

Nu reneg frumusețea și măreția trecutului meu religios, concretizat mai ales, în lupta împotriva statului totalitar. Păstrez multe dintre stereotipiile însușite în timpul apartenenței mele la viața de creștin adventist, dar nu mai sunt un om religios, am alte convingeri – cele ale unui om de știință, dedicat adevărului, atât cât poate fi recunoscut în timpul vieții mele.

Nu agreez recursul la autoritate, motivarea prin vinovăție, supralicitarea anxietății existențiale – frica de suferință și moarte, manipularea, condiționarea și presiunea de grup, ghetoizarea sectantă, efectul camerei de ecou, persuasiunea fals binevoitoare.

Acord în continuare o importantă majoră spiritualității personale, umanității și culturii, antropologiei, preocupărilor metafizice, psihologice, istoriei și psihosociologiei religiei, dar nu mai sunt un om religios.

Nu țin neapărat ca această delimitare sa aibă consecințe administrative sau să dea naștere la polemici. Consider acest aspect – cel administrativ – nesemnificativ și indiferent.

Consider că nimeni și nici omul, în general, nu are răspuns la toate întrebările fundamentale, ca deși, cunoașterea va înregistra un progres continuu, totuși multă vreme, vom rămâne fără răspunsuri certe la multe dintre întrebările noastre. Asta trebuie să ne determine să fim modești, toleranți și înțelegători.

Cred că gestul meu trebuie înțeles ca un recurs la transparență și onestitate.

Va multumesc!

 

                                                                      Sorin Sandulache, Snagov, 9.08.2018.  

Efecte Social Media

Acest articol a fost ‘malformat’ și transformat într-un pamflet.
Tratați-l ca atare!

Internetul, rețelele de socializare, accesul informațional rapid, explozia comunicării interindividuale și de grup, a creat o cultură nouă care se maturizează sub ochii noștri, ale cărei consecințe imediate, pe termen mediu și lung, nu pot fi încă, evaluate pe deplin.

Efectele par să fie multiple, pe axe asemenea:

– informare / dezinformare / manipulare;

– polarizare și radicalizare opțiuni comportamentale, relaționale;

– transfer reciproc între niveluri definitorii diferite:  identitate / caracter / onestitate / sinceritate;

– facilitarea organizării, formării grupurilor de opinie și acțiune, mijloace de presiune socială, politică;

– transformarea stilului de comunicare;

– modificarea personalității, scalei valorilor, culturii, convingerilor și concepțiilor;

– modificări profunde pe termen lung: instituționale, politice, administrative, culturale, spirituale, etc.

– facilități nebănuite în optimizarea și chiar modelarea proceselor fundamentale de educație, cunoaștere, inventică, proiectare, transformare;

– patologie informațională;

– etc.

Observațiile mele nu au pretenția competenței, ci sunt profane, pur empirice, de primă intenție și oarecare bun simț, subiective, etc.

Ceea ce mi se pare interesant, este că la adăpostul caracterului anonim, primul impuls al oamenilor, este acela de a fi ei înșiși, mai autentici, sinceri, spontani. 

Desigur, acest aspect are o parte bună în developarea calităților de dorit, dar are și un revers, care se dovedește, cantitativ precumpănitor. Oamenii se simt liberi să-și descarce toate frustrările, refulările, răutatea de care sunt capabili, prostia, ignoranța, ba chiar și simptomele suferințelor, ca un strigăt de ajutor sau încă un protest împotriva destinului nedrept.

Ai zice că ipocrizia pierde teren în noul mediu de comunicare și relație. Dar își face loc! Cu ingeniozitate! Sunt găsite mijloace de a epata calități, de a escamota defecte, carențe, de erijare în arbitri care împart calificative, bile albe sau negre, deși criteriile sunt improvizate, subiective, deseori fără urmă de competență, nedrepte. Uneori, propria incapacitate este proiectată asupra celuilalt.

Alți participanți se amuză, fac exerciți de teribilism, testează reacțiile celorlalți. Sau văd propriile limite, carențe și incapacități, ca fiind datorate interlocutorului.

Ca și în viața reală, cei care au criterii valorice solide, stofă și caracter, țeluri nobile pe termen lung, care vor să contribuie la bunăstarea culturală și spirituală a semenilor, sau au ceva substanțial, notabil, de transmis, sunt reținuți, se consumă pentru ceilalți, se dăruiesc, pot fi capabili să încaseze lovituri fără să crâcnească, de multe ori sub centură, în numele unor comandamente mai înalte. Bineînțeles, nimeni nu este infailibil.

Ca și în viața reală, după un timp, valorile autentice se decantează, rezistă, iar efemeridele răsar ca ciupercile după ploaie și dispar precum curcubetele lui Iona.

De obicei, între cele două categorii schițate se statornicește un raport de simbioză culturală – deși probabil e prea mult spus simbioză, mai adecvat ar fi termenul de parazitare – similar raportului dintre gazdă și parazit. Desigur, analogia nu este perfectă, dar este sugestivă. Pseudovalorile parazitează autenticitatea. Sug o sevă iluzorie și, uneori, lasă un virus, un ou parazitar, un protozoar sau doar murdărie. Este o nouă nișă, grasă, de supraviețuire și evoluție, dezvoltare.

Nonvalorile, încearcă să se cațăre pe umerii contributorilor autentici, îi sâcâie, îi împroașcă cu noroi, îi dezavuează, folosesc criterii meschine, nonimputabile, vulgare, gratuite, având sentimentul facil, inautentic, al satisfacției de moment, al deturnării valorii, dacă nu în folos propriu, măcar în sens distructiv. Se hrănesc cu obidă, cultivă resentimente ale unor cauze imaginare, obsesii, lături din haznaua unor tulburări putride. 

De altfel, dacă veți cunoaște viața reală a persoanelor care își joacă rolul nefast, veți constata că dâra lăsată de aceștia, este una presărată cu eșecuri, abandonuri, scandaluluri, conflicte, ivite din preaplinul tulburărilor și suferințelor de care sunt marcați. Sunt toxici, disfuncționali, de compătimit. În timp ce cred că se răzbună, și au parte de satisfacție, de fapt își otrăvesc viața, își îndură veninul, sunt niște nefericiți.

Putem spune cu un grad al certitudinii destul de înalt, că își dau arama pe față – ‘aramă sunătoare și chimval zângănitor’. Apropos de unii soli, nepoți și strănepoți aflați în stadiul embriologic distrofic de avortoni, deși vârsta lor cronologică se află în criza de la jumătatea vieții.

În speranța că acest material a fost de ajutor, vă las pe dvs să faceți exercițiile de apreciere, identificare, departajare și clasificare.

Suflet în Alertă

Genesa Zeilor

„Suntem adaptați evoluționar să ne transpunem propriile credințe, stări mentale, psihice, propriile noastre suflete, în alte ființe… Teoria minții ne predispune să umanizăm orice fenomen am întâlni… Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul… Astfel umanizăm lumea și zeii…, proiectăm asupra lor atributele noastre omenești. Valorile noastre devin valorile zeilor, trăsăturile noastre devin trăsăturile zeilor… Facem din tărâmul zeilor o oglindă a pământului… Pentru că avem nevoie de hrană și zeii au nevoie de hrană, așa că le oferim sacrificii. Pentru că avem nevoie de adăpost și zeii au nevoie de adăpost, așa că le construim temple. Zeii au nevoie de nume, așa că le dăm nume. Au nevoie de o personalitate, așa că le dăm personalitățile noastre. Au nevoie de istorii mitice pentru a fi înrădăcinați în realitate, de ritualuri formalizate pentru a se face simțiți în lumea noastră…, de reguli și reglementări care să-i țină fericiți, mulțumiți, de rugăciuni și pledoarii, care să le abată furia. Pe scurt, au nevoie de religie, așa că noi o inventăm.” Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andeea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media, pp 73-74.

În România, ca și pe mapamond, după două luni de urgență, am trecut la starea de alertă. Dacă priviți cu atenție o pasăre, sau un animal oportunist, dar nedomesticit – o veveriță, de pildă, veți constata că aceasta este starea permanentă și naturală a multor ființe din jurul nostru. Cândva era și a rămas și a noastră, dar este exersată tot mai rar. În numai zece secunde, un pițigoi scrutează sfera vizuală în fiecare moment și în orice direcție, în timp ce își continuă – aparent nestingherit – activitatea imediată banală, care îi asigură supraviețuirea. De fapt, ambele o fac, doar că prima este automată, inconștientă, permanentă, pe când a doua este aplicativă, voluntară.

Cândva, cu mai mult de zece mii de ani în urmă, înainte de ameliorarea plantelor și culturilor, de agricultură, eram culegători și vânători. Aparent, fără sudoare, dar nu fără pericol. Și cu multă foame.

Să ne imaginăm[1] că una dintre doamnele tribului – ar putea fi chiar Eva – înconjurată de câțiva puști pe care trebuie să-i țină ocupați, se întoarce obosită, dar mulțumită, cu roadelele și rădăcinile câmpului, pomilor și viețuitoarele prinse în capcane. 

Deodată, tresare înspăimântată: dintre copaci, un chip necunoscut, o privește fix! După primul moment de groază, își mai revine și constată că ceea ce părea un chip, nu este decât o alăturare de cioturi, încrețituri și cicatrice care dau asemănarea ciudată cu o față umană.

Neurofiziologii cognitiviști au dat un nume savant acestei experiențe, care a fost identificat drept HADD, în abrevierea din engleză și ar însemna: „dispozitivul hipersensibil de detecție a agenților”. Acest proces există în fiecare dintre noi și pare să aibă un rol hotărâtor în supraviețuire, alertă, sesizarea pericolelor. „Predispoziția noastră de a atribui fenomenele naturale unui agent uman, poate avea avantaje evoluționare clare… Este mai bine să crezi ceva greșit, decât să fii mâncat.”

Dar nu e numai atât, doar un reflex necondiționat evoluționar de adaptare, pe care-l au toate ființele, mai ales cele mai vulnerabile. „Ceea ce a experimentat ea, ar putea fi baza credinței noastre în Dumnezeu: adevărata origine evoluționară a imboldului religios.”

„Studiul cognitiv al religiei pleacă de la o premisă simplă: Religia este, în primul rând, un fenomen neurologic.” E o ipoteză interesantă, ea nu delegitimează religia în niciun fel, ci dimpotrivă. Așa cum există o biochimie al celor mai frumoase trăiri ale noastre, de ce n-ar exista și pentru extazul religios?

Ceea ce este și mai interesant, a fost numit de neurofiziologii cognitiviști, teoria minții – o funcție executivă a creierului, care ne permite să-i evaluăm pe semeni după criteriile și cu experiența, ochii noștri, așa cum numai fiecare dintre noi o facem. Adică mental, noi avem un fel de etalon personalizat după care estimăm pe ceilalți.

Dar se pare că avem obiceiul de a face chiar mai mult. Este cunoscut că toți copii trăiesc într-o lume de basm, vorbesc cu jucăriile, farurile mașinuței sunt ochi, iar masca radiatorului e gura. Atribuim un caracter de agent, unor animale de companie, obiecte dragi, sau ne devin nesuferite. 

Termenul de suflet nu și-a început cariera istorică în calitate de termen psihologic, pentru bunul motiv că această disciplină nu se născuse. Deși se încearcă uneori o modelare religioasă, spirituală și psihologică a termenilor biblici sau teologici, aceștia nu sunt superpozabili cu termenii psihologici, decât în mică măsură.

Oricum, dacă Doamna Eva dobândise – nu știm cum – convingerea că are un suflet, orice asemănare de orice natură cu alte lucruri, ființe sau părți ale existenței, puteau să fie animate cognitiv și, am avut o perioadă animistă îndelungată, ba mai este practicată și astăzi.

Pentru ca Eva să facă din arborele ei, unul la fel de important ca stejarul din Mamre, sau ca finicul, palmierul Deborei, trebuie să-l facă special. Să introducă o doză foarte fină de miraculos și, de loc neglijabil, de util. E plină antichitatea de copaci vorbitori și cu darul profeției. Tranziția aceasta prin contaminare, de la obiect animat, la om-animal (centaur, etc.), spre om-zeu, este un proces continuu istoric.

Rămâne un mister al nașterii ideii de entitate spirituală, imaterială care animează părți ale naturii, alte ființe și care este, în primul rând o proprietate umană – aceea de a avea suflet. Apoi acesta a devenit entitate de sine stătătoare, acorporeală și ulterior, nemuritoare. Dar nu elaborările ulterioare interesează aici, ci impulsul inițial.

Cercetătorii sunt de acord că aceasta ar putea fi cea dintăi credință cu caracter religios a omenirii. „Credința în existența sufletului este ceea ce a condus la credința în Dumnezeu.”  

La început, toate acestea se confundau, sau altfel spus, au fost diferențiate mai târziu, astfel că sacrul și profanul coexistau, indistincte, obiectele erau însuflețite și spirituale, religia era omniprezentă ca și fiii săi mai târzii, zeii,  extazul și orgasmul se suprapuneau în sacralitatea religiilor orgiastice, în formă continuată, sublimată, prin Orientul extrem.

Vânătoarea și culesul ne-au imprimat hărțile spațiale în creier, iar când investiția în temple costisitoare și greu de realizat – megalitice, ne-au sedentarizat, agricultura ne-a fertilizat creierul cu noțiunea timpului, sezoanelor și ritmurile cosmice, fie ele naturale sau supranaturale – depinde de epoca în care le priveam.

Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii – genial! Vom constata că cele mai esențiale și fundamentale adevăruri legate de viață și moarte, de supraviețuire și adaptare, de succes și eșec, cele mai importante trebuințe umane: de hrană, de reproducere, de conservare, cele mai intense trăiri – iubirea și ura, spaima și victoria, orgasmul și satisfacția, sunt sacralizate și legate indisolubil de zei, de religie. 

Avem această trufie: că suntem coroana creațiunii. Se pare, spune Reza Aslan și autorii citați în lucrarea sa, că oamenii s-au adunat inițial în sate și cetăți, abia apoi apucându-se de agricultură, domesticirea animalelor, ceea ce a presupus prima revoluție din istorie, revoluția paleoliticului și intrarea în neolitic. 

Ce putea să producă această revoluție? Fiindcă nu te apuci să-ți schimbi radical și profund stilul de viață, deși ai încă reflexe animalice.

N-o să credeți! Religia a determinat prima revoluție. Lângă ceea ce oamenii au stabilit o tradiție, că ar fi fost locul mitic al grădinii Eden, în estul Turciei și la granița cu Siria, se găsește cel mai vechi templu religios – Gobekli Tepe – de două ori mai vechi decât piramidele!

Este un templu megalitic, ridicat acum 12-14 mii de ani, de niște oameni care nu descoperiseră încă roata. Construcțiile sunt atât de mari – stânci de 10 tone, încât au trebuit eforturi uriașe, un timp îndelungat, numeroși meșteri și salahori. Cum să hrănești atâta omenire? 

Arheologii, istoricii, antropologii au emis ipoteza că, inițial oamenii au prins mai multe animale, le-au pus în țarcuri de rezervă, le-au hrănit, ele fătau și puii lor se obișnuiau cu oamenii, și uite-așa le-a venit ideea să continuie. Au semănat ierburi, ca să facă față cererii, și așa au obținut cereale. Au cultivat smochini și măslini, ca să fie la îndemână și așa au apărut primele livezi.

De ce ridicau temple atât de grandioase? Fiindcă se instituționaliza credința în zei. Zeii erau asemenea oamenilor, deci oamenii erau diferiți de restul naturii și puteau să treacă la modificarea și adjudecarea ei – erau din neamul zeilor. 

De la animism și totem, spiritualitatea evolua spre politeism specializat și diferențiat, apoi spre monoteism, după multe zbateri și multe milenii.

Gândindu-și zeii, omul se gândea pe sine. Se diferenția, făcea saltul de la natură spre cultură. Poate că era o aroganță, dar una necesară, ca și saltul impus de la culegător-vânător spre agricultor. Nimic nu s-a facut de bună voie, ci silit de imperative, pentru că nu aveau încotro. Poate că omul era mai scund, pierdea în agilitate, dar sigur, câștiga în inteligență, experiență, pricepere. Era tot mai uman. Și începea să fie convins că el este buricul pământului, axul lumii, centru universului! Într-un fel, i se trăgea de la religie. Umil, dar copilul zeilor. Era? Sau i se părea?

Arheologii sunt ca amerindienii, citesc urmele. Este bine să avem încredere în ei. Unii sunt geniali. Și-au închinat viața săpăturilor, deslușirii, au descoperit cetăți, popoare, care păreau uitate. Îi ridicăm în slăvi când confirmă un text biblic, dar le ignorăm dedicarea, vocația, filosofia. Suntem foarte selectivi. Ca și cu Biblia.

„Astfel, ceea ce la început părea un impuls cognitiv inconștient, de a modela divinul după chipul și asemănarea noastră – adică de a-i atribui un suflet – a devenit treptat, de-a lungul a zece mii de ani de dezvoltare spirituală, un efort conștient de a face zeii să fie cât mai umani – până când, într-un final, Dumnezeu a devenit – la propriu – om.” În viziunea lui Reza Aslan – de origine iranian, universitar american, cetățean al lumii, publicist renumit – în acest proces, scrierea a avut un rol hotărâtor.

Religia a fost preștiința savantă a cauzelor și efectelor, a determinismului mistic din epoca ignoranței. Când știința vine cu detaliile mecanismelor reale, conflictul e deschis, incompatibilitatea evidentă. Nu pot exista două explicații pentru aceeași cauză!

Când spun că, în viitor treptat, e posibil ca religia să fie înlocuită complet de știință, primele obiecții ar putea fi: dar știința este aridă, lipsită de pozie și semnificații! Aș putea spune că știința își rezervă platitudinea preciziei și ariditatea exactității obiective, dar se împodobește cu poezia misterului încă nedezlegat, ne farmecă prin poezia sferelor pe țesătura undelor și a câmpurilor, prin jocul perpetuu, dinamic, al cuantelor. Dacă putem asimila arta modernă, vom face arta computerelor și a fractaliilor – de fapt am făcut-o deja. Și gusturile evoluează!


[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate citatele primare sau secundare următoare.