Cultura credinței, științei, ca formă de adaptare, coping

În aspectele mundane, cunoașterea empirică și pragmatică este aplicată în mod necesar. Dar în aspectele subiective, culturale, metafizice?

Oamenii gândesc succesiunea evenimentelor din viață, au memorie și transformă creativ aceste relatări în istorie, narațiuni sau mituri. Este specific lor.

Care este raportul dintre epic, liric, spiritual? Poate că nu sunt decât o oglindă a ființelor umane cu voință și comportament, motivate afectiv și în care ființa umană gânditoare, pune sens, semnificații.

Și atunci, care este deosebirea dintre știință și credință în acest domeniu al culturii și subiectivității?

Credința ia de bune, ad literam, propriile creații, conținutul lor, le proiectează asupra unui tărâm imaginar și extrage semnificații și sens, investite cu autoritate divină absolută.

Știința face efortul de a-și păstra luciditatea cu care se ancorează în obiectivitate. Totuși, nu putem ignora faptul că propria viață interioară este o realitate, așa cum oamenii sunt cât se poate de reali. Mai mult, interioritatea noastră are aspecte conștiente și altele, manifestate intermitent, dar cu prezență permanentă, de care nu suntem conștienți.

Visele, imageria, reveriile, iluziile, halucinațiile, delirul, par să izvorască din acest depozit; mai mult, ele par să joace un rol fundamental în reglare, adecvarea, adaptarea individului, eului, la existență, lumea exterioară, naturală sau socială. Specialiștii consideră că mare parte din aceste manifestări au caracter compensator, iar atunci când echilibrul este depășit, devin manifestări numite patologice, fiindcă relația cu realitatea este pierdută. Par a fi un refuz adresat unei realități devenită insuportabilă, pentru supraviețuire biologică. 

Acesta ar fi modelul individual de reacție.

Dar colectivitățile, națiile, societatea, cum se autoreglează, adaptează. Desigur, o fac prin membrii lor individuali, dar prin acceptare, instituționalizare, tezaurizare sub formă tradițională, culturală, devin bunuri universale. Unele sunt reacții normale, creative, cu efect benefic și indispensabil. Altele pot fi malefice, profund anacronice și dăunătoare.

Artele, ideologiile, credințele religioase, miturile, fac parte din arsenalul de supraviețuire și adaptare ale umanității. Ca și în cazul individului, nu vom confunda conținutul acestor creații devenite realități, cu rolul, funcția lor. De asemenea, rolul lor adaptativ ține atât de calitate, dar uneori, de cantitate, dozare, intensitate, granița dintre normalitate și patologie socială fiind un continuum.

Artele devin, în mod insidios, decadente și kitsch-oase. Intuițiile devin doctrine, care se transformă în dogme, iar acestea se instituționalizează și pot produce înstrăinare, chin, tortură, durere, transformându-se în opusul lor dătător de speranță, iubire, confort. Miturile, metamorfozate urban, crează monștri horor.

Reținem: conținutul acestor manifestări vorbește despre inițiatorul și creatorul lor – ființa umană – dacă ne păstrăm luciditatea analitică și nu devenim părtași contaminărilor aculturative.

În patologia medicală, inclusiv psihiatrică, se vorbește despre refugiu în boală, este sesizată o relație (in)conștientă de cointeresare între natura și intensitatea suferinței, în coroborare cu beneficiile și interesele legitime și legale ale pacientului. Simularea și disimularea sunt realități, care trebuie semnalate, cel puțin cu titlu de suspiciune. Dincolo de pierderea unor drepturi profesionale induse de o suferință, sau adjudecarea unor drepturi pecuniare, dificultățile existențiale, fatalitatea unor amenințări copleșitoare, sentimentul disperării, dificultatea acceptării unor pierderi afective, relaționale, valorice, determină persoana la atitudini strategice de coping, poziționare pentru a face față, pentru ca existența să fie modelată ca acceptabilă. Când acest lucru devine imposibil, poate fi modificată condiția nucleului personalității, a propriului eu care refuză o realitate inacceptabilă și se detașează psihotic de ea, preferând alta halucinator – delirantă.

S-a constatat că forma și conținutul halucinațiilor, temelor delirante, chiar ale tablourilor bolilor, se modifică cultural, cu epoca istorică, localizarea geografică, trăsăturile etnice și culturale – deși analitic, diferă doar prin conținut – paternul, arhetipurile și funcțiile lor rămân universale.

Prăpastia, contrastul tensionat dintre potențialul, idealul posibil, dar niciodată tangibil, și realizarea unui compromis între contrarii, a frustrărilor angoasante, a platitudinii terne, a rutinei prozaice care pare să se impună ca o pecingine ubicvitară, caută debușee, găsite în formele cele mai vulgare ale comportamentelor escapiste, până la formele cele mai sublimate și sofisticate, trecând prin tradiții, convingeri, modele, forjate de-a lungul mileniilor.

Astfel, ar trebui poate să ne întrebăm, dacă în schimburile sociale, tezaurizarea tradițiilor, acumulările și evoluția culturală, nu se regăsesc – la nivel de colectivitate, în forme sociale – mijloacele și reflexele personale de adaptare și reacție, descrise mai sus.

În acest caz, ar putea producțiile culturale, artele, formele spirituale ale narațiunilor cuprinse în basme și legende folclorice sau culte, literatura de ficțiune, credințe și mituri, să fie mijloace complexe și sublimate de adaptare socială, culturală, spirituală, la condiția umană? Aceasta este confruntată cu limitări multiple, cu drame și tragedii, neputință, suferință și moarte, dar are la dispoziție potențialul atâtor măreții, frumusețea atâtor împliniri, degustarea voluptuoasă a bucuriilor și clipelor de fericire. 

În finalul acestui demers interogativ, voi pune întrebarea fundamentală care mă frământă. Medicii și psihiatrii au un criteriu grosier, dar foarte pragmatic, de a distinge între formele de graniță ale tulburărilor și diagnosticul pozitiv al unei afectiuni psihiatrice grave. Modifică aceasta comportamentul pacientului sau este doar o manifestare abstractă, sporadică? În acest context, prin extensie, și pe bună dreptate, ne-am putea întreba, dacă nu cumva, convingerile literaliste, fundamentalismul radical, fanatismul religios, în măsura în care modifică în mod extrem stilul de viață și comportamentul, devin asociale sau chiar antisociale și criminale, prin promovarea terorii mai mult sau mai puțin subtile sau brutale, nu sunt de fapt, forme de patologie culturală, spirituală – adevărat delir, psihoză culturală.

Originile dubioase ale gândului

Iluzia Asului improbabil

Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Problema celor trei corpuri

Vulnerabilitatea in fata adictiilor

Se pare ca felul in care functioneaza creierul nostru ne face sa fim vulnerabili la adictie, atat chimica cat si comportamentala. O anumita satisfactie sau recompensa asociata unui comportament este interpretata de creier ca ceva ce merita repetat. In momentul in care se produce aceasta interpretare se activeaza principalele circuite de recompensa care sunt formate din proiectii dopaminergice din ventral tegmental area (VTA) inspre nucleus accumbens (Nac) si alte structuri prozencefalice.

De exemplu, actiunile utile pentru supravietuire cum ar fi mancatul, bautul, interactiunile sociale si sexuale, activeaza circuitele de recompensa. Problema este ca drogurile la fel. In acest fel, se considera ca dificultatea sau uneori impotenta in lupta cu drogurile se datoreaza incapacitatii creierului de a deosebi intre actiunile utile sau distructive care activeza aceste circuite pentru ca orice actiune este vazuta ca ceva ce trebuie repetat.

Mai mult decat atat, activarea acestor zone din creier pe baza de droguri este mult mai puternica si are ca efect schimbari celulare si moleculare adanci (uneori ireversibile) care contribuie la mentinerea adictiei.

La inceput spuneam ca adictia poate fi atat chimica cat si comportamentala. La momentul de fata sunt studii care certifica ca ludopatia (adictie comportamentala) activeaza aceleasi circuite de recompensa ca si drogurile chimice. Pe aceasta baza se face ipoteza ca tehnoadictiile (Internet, calculator, televizor, telefoane mobile, etc.) ar activa aceleasi zone cerebrale, dar este nevoie de investigatie pentru confirmare.

Exista cateva criterii care ajuta la detectarea adictiei comportamentale (care poate fi de multe feluri):

salience: means the behavior becomes the most important activity in a person’s life and tends to dominate his or her thinking, feelings and behavior.

mood modification: refers to the emotional effect the behavior has on the individual which often serves as a coping strategy and is reported as the arousing ’’rush’’ or the numbing or the tranquilizing ’’escape’’ the behavior provides.

tolerance: the process whereby increasing amounts of the behavior are required to achieve the former mood-modifying effects, often meaning greater periods of time are spent engaging in the behavior, and/or there is a desired escalation in the intensity, recklessness, destructiveness, and ego-dystonic nature of the behavior.

withdrawal symptoms: the unpleasant feeling states and/or physical effects (e.g. the shakes, moodiness, irritability) that occur when the person in unable to engage in the behavior.

conflict: references discord between the person and those around him or her (i.e., interpersonal conflict), conflicts with other activities (i.e., social life, work, hobbies, and interests) or from within the individual him- or herself (i.e., intrapsychic conflict and/or subjective feelings of loss of control) that are concerned with spending too much time engaging in the addictive behavior.

relapse: addresses the tendency for repeated reversions to earlier patterns of excessive behavior to recur and for a common return to the most extreme patterns of excessive behavior soon after periods of control.

Ca sa nu-mi pierd obiceiul deja bine intemeiat, mi se pare repugnant felul in care diferite culte religioase demonizeaza unele adictii, pe cand altele nu sunt bagate in seama. Se organizeaza diferite actiuni pentru combaterea tutunului, pe cand dependenta de retele sociale, mobile, etc. este musamalizata. Sau ma gandesc la nuntile adventiste in care lumea se imbuiba cu prajiturele si coca cola, dar nu, droguri dezgustatoare ca alcoolul sau tutunul nu se consuma.

Mi s-a parut interesanta aceasta prezentare a lui Edi in care spune ca atunci cand te preocupa problemele aproapelui si ale lumii scapi de anumite baiuri. Cred ca o viata echilibrata din punct de vedere alimentar, social, sexual reprezinta o anumita aparare in fata adictiilor. La fel cred ca cei care trag liniute sau consuma alte droguri au cu siguranta motivele lor care ii imping spre autodistrugere. Poate ca undeva in dezvoltarea personala comportamentele utile sunt afectate in anumite feluri, ceea ce poate duce la o vulnerabilitate si mai mare in fata adictiilor.

Cred ca ’’veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi’’ se refera la libertatea tot mai mare care provine dintr-o cunoastere tot mai ampla a naturii umane, a corpului uman, a conditiilor care ne fac mai fericiti sau impliniti, etc.

P.S. Imi pare rau ca prezint surse in spaniola, dar cred ca la o cautare serioasa puteti gasi informatia si in alte limbi.