In Tara Minunilor

Dat fiind ca mi-a fost dat darul si harul de a intra in tara minunilor, va invit si pe dumneavoastra la un sejur. Nu o sa va para rau. Ce o sa vedeti acolo? Multe minuni si nici o minune. Asa cum s-a mai spus uneori pe aici, viata este lipsita de miracole dar in acelasi timp totul este un miracol si sunt de acord cu asta.

Cu riscul de a repeta idei deja spuse, re-spuse si re-re-spuse, as vrea sa fac si eu un exercitiu de gandire, re-gandire si re-re-gandire a credintei mele daca imi permiteti.

Faptul ca nu putem aduce in explicatia lumii supranaturalul, ne face sa spunem ca Dumnezeu a murit si pe buna dreptate daca il intelegem doar prin prisma acestor forte. Dar daca de fapt supranaturalul este natural? Daca il parafrazam pe Pavel, am putea spune ca roadele duhului este inclinatia spre bine si spre rational din noi, adica divinul. Pe cand faptele carnii este cea primitiva.

Mi se pare ca supraomul lui Nietzsche explica foarte bine aceasta tensiune. Binele este in noi si atunci cand cautam sa-l dezvoltam, acesta creste si poate fi definit ca o forta divina. Pentru a ajunge la nivelul de supraom, trebuie mai intai sa fii o camila si sa cari tot felul de ‘’trebuie’’. Va suna cunoscut? Apoi, te poti tranforma intr-un leu daca vrei sa pui stop la ‘’trebuie’’ si sa incepi cu ‘’vreau’’. Interesant este ca apogeul se atinge prin transformarea leului in copil, nivel in care omul traieste in prezent, este spontan, inocent, se reinventeaza, este creativ, se joaca si danseaza cu viata (Amaranthine, imi amintesc de comentariul tau :-). Pana la urma nu asta a spus si Isus?

In aceasta tara vei vedea minuni doar daca te transformi intr-un copil, dar nu in sensul infantilismului dorit de multi ci in imbratisarea vietii in felul ei cel mai autentic.  

Exista ceva mai mult decat atat? Da, multe speculatii. Poate exista supranaturalul fara ca noi sa ne dam seama? Nu stiu. Dar in lumea noastra tangibila, nu. Si daca exista cumva un Dumnezeu real sau fizic pe undeva, acesta nu se va supara ca nu putem sa il cunoastem intr-o realitate in care nu este posibil asa ceva. Asa ca la fel cum spune Edi, ceea ce ne ramane este ’’sa vorbim despre vorbirea despre Dumnezeu’’.

Apoi, asemenea lui Polihronu si probabil multora pe aici, cred si eu ca testul care ramane in picioare este dragostea. Pana la urma atat Isus cat si Pavel pun mai presus de orice dragostea. Dragostea pentru bine si pentru om. Si este cel mai greu lucru de facut sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti pana la capat. Usor de spus, greu de facut. Pentru unii poate chiar imposibil din pacate. Personal, esuez de multe ori la capitolul acesta dar si cand reusesc as putea spune ca este cea mai frumoasa minune din aceasta tara. As putea readuce exemplul concret a lui Cavadas, chirurgul care departe de a se dezumaniza, isi foloseste puterea, banii si timpul sa se identifice cu unii dintre cei mai disperati oameni.

Daca v-am convins sa dati o tura prin aceasta tara sa stiti ca biletul de calatorie este gratuit. Dar daca cumva nu vedeti minuni sa stiti ca problema este la vedere asa ca, cum spunea si Isus, scoateti-va ochiul daca este rau.

Criteriile adevărului

(Parțiale și relative)

(Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs)

Motto:

Th H Huxley

Fundamentul moralității este acela de a… înceta să mai pretinzi că crezi în lucruri pentru care nu există dovezi și de a înceta să mai repeți propoziții inteligibile despre lucruri aflate dincolo de posibilitatea cunoașterii.

Th Paine, The Age of Reason

Necredința nu constă în faptul de a crede sau a nu crede, ci în a pretinde că crezi ceea ceea ce de fapt nu crezi. Este imoposibil de calculat prejudiciul moral, dacă mă pot exprima astfel, pe care minciuna morală a produs-o în societate. Când puritatea propriei minți a fost coruptă și prostituată până acolo încât să subscrie propria credință profesională unor lucruri în care nu crede, omul s-a pregătit astfel pentru comiterea oricărei alte crime.

Analiza critică nu este afectivă, ci cognitivă. Lanțul sau cascada argumentelor va respecta normele logicii, premisa va satisface toate condițiile adevărului și se va regăsi în concluzie.

Testarea adevărului:*

. Confirmare independentă a faptelor

. Dovezile vor fi analizate de experți ai tuturor perspectivelor

. Argumentele bazate pe autoritate n-au valoare

. Acceptă toate ipotezele explicative, respinge sistematic alternativele, păstrează varianta care rezistă

. Nu te atașa subiectiv, afectiv, rămâi intransigent, lucid

. Discriminarea cantitativă primează preferințelor calitative

. Fiecare etapă din lanțul sau cascada argumentelor, inclusiv premisa, trebuie să fie impecabile logic

. Biciul lui Occham – empiric, alegem întotdeauna ipoteza plauzibilă cea mai simplă

. Testare, verificare, falsificare. Orice afirmație cu pretenție de adevăr aparține realității.

Fr Bacon: „Argumentația singură nu este suficientă, întrucât subtilitatea naturii este, de multe ori, mai mare decât subtilitatea argumentației.” Experiment, observație, rezultate replicate identice.

Testarea erorii

. Atacul la persoană – ad hominem

. Argumentul autorității

. Apelul la consecințe – justificare utilitaristă, contaminatoare. Ex religia ține oamenii în frâu.

. Apelul la ignoranță – ceea ce n-a fost demonstrat ca fiind fals, trebuie să fie adevărat

. Pledoarie specială – confruntat cu evidențe, inadvertențe, consecințe, parează cu black-boxuri eufemistice sau lozinci pompoase dar găunoase: liberul arbitru, taine, etc.

. Argumentul circular – petitio principii. Sursa susținută cu argumentele ei proprii.

. Observația selectivă – enumerarea succeselor, omiterea eșecurilor. Argumentul anecdotic.

. Generalizarea pripită, negarea surselor statistice prin observații anecdotice, subiective.

. Incoerența – supraestimarea unor date în detrimentul altora.

. Concluzia neargumentată – non sequitur– nu decurge. Părțile beligerante contează pe același Dumnezeu.

. Asocierea unor factori întâmplători, noncauzali, post hoc, ergo proper hoc.

. Problematizarea nonsensului – imposibilității – forțe irezistibile și obiect nestrămutabil

. Terțul exclus, falsa dihotomie sau absolutizarea extremelor unui interval continuu

. Opoziția falsă dintre termenul lung și termenul scurt.

. Panta lunecoasă – repingerea alternativei rezonabile prin exagerarea consecințelor extreme

. Confuzia dintre corelație și cauzalitate

. Omul de paie – atac prin caricaturizare, o tehnică a ceței sau prafului, pentru a nu sesiza adevărul. Ex: invocarea teoriei generației spontanee cu scopul ignorării intuiției fundamentale că natura conservă ceea ce funcționează și elimină ce nu funcționează.

. Jumătăți de adevăr sau dovezi suprimate – f frecvent în media.

. Exprimare ambiguă, exces de eufemisme. Ex pt război – protejarea intereselor, pacificare, reacție de apărare, etc.

________

*Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark, 1996, LLC, trd Al Anghel, ed Herald, 2015, p 242 și mai departe.

Ce-i place lui Dumnezeu?

Apocalipsa după Matt Groening

Marele Psiholog face terapie

Un comentariu al lui Geoana la subsolul ultimului articol ridică problema pastorului psiholog.

În limitele teologice ale discuţiei noastre, răspunsul trebuie căutat în hristologia Marelui Medic. Galileanul care făcea vindecări miraculoase si acte de exorcism în Palestina primului secol este reinventat ca director al sanatoriului de la Battle-Creek şi coordonator al programului de reformă sanitară. Fenomenul semnalat de Geoana reprezintă doar extinderea domeniului Marelui Medic în psihologie. Isus nu mai scoate demoni. Face terapie.

Conceptul de reformă sanitară a apărut în America în contextul intersecţiei între biologie şi politică în lumea modernă. Fenomenul este descris sub numele de biopolitics . Biopolitica reprezintă politica de control a vieţii biologice de către Putere, prin Putere înţelegând orice formă de control a individului, seculară sau religioasă.

Când spun Putere, nu fac diferenţa între o putere benignă şi una rea. Orice putere urmăreşte un singur lucru: mai multă putere. Limitele sunt puse doar de rezistenţa individului sau a comunităţii.

Cele două ramuri ale ştiinţei medicale în care Puterea are un interes special sunt medicina sexuală-reproductivă şi psihiatria/psihologia.

Exemplul cel mai recent, în domeniul sexual-reproductiv, este efortul lui Trump, în alianţă cu regimuri autoritare/corupte din lumea a treia, islamice sau creştine, de a sucii mâinile Naţiunilor Unite pentru a elimina noţiunea de drepturi reproductive ale femeii sau dreptul la educaţie sexuală, independent de supraveghere patriarhal-clericală, a fetelor. Un alt aspect, răstălmăcit ca islamofobie de stupiditatea liberală, sunt restricţiile asupra refugiaţilor din ţări fundamentaliste. The ban nu este îndreptat împotriva islamiştilor  ci împotriva apostaţilor care fug de pedeapsa capitală şi a femeilor car fug de căsătorii forţate şi sclavie sexuală.

Reforma sanitară, ca concept bisericesc, este un caz particular de biopolitică, adică un instrument de control. Începând de la Un Apel Solemn, controlul sexualităţii a fost central în reforma sanitară. Pâinea Graham şi evitarea stimulentelor au fost propuse ca mijloc de control al patimilor animalice. Cine controlează sexul controlează mintea.

Este un drum cu două sensuri. America datorează lui Kellog circumcizia quasi mandatorie a băieţilor şi mutilarea genitală a fetelor suspecte de practicarea viciului ascuns. Îi datorează, de asemenea, epidemia de obezitate a americanilor îndopaţi cu kellogs si suc de portocale.

Domeniul cheie îl reprezintă ştiinţele minţii. Dilema clasică era dacă cineva trebuie să fie internat sau deţinut politic. Mai nou, este dacă o celebritate trebuie distrusă pentru o indiscreţie incorectă politic sau să meargă la terapie. Însă, sub apă, pândesc monştrii mult mai mari.

Ideea este să iei mintea omului şi să-i dai altă minte care să facă din el cetăţeanul ideal. Prima parte este mai uşor de realizat decât a doua. Fenomenul spargerii şi reinventării de sine a fost descris în literatura seculară şi religioasă dar ce se poate controla din afară este doar spargerea. Poţi să-l spargi pe om dar nu poţi să-l faci din nou. Cazul lui Ted Kaczynski este relevant. Un matematician de geniu, supus la experimente psihologice de complexul militar-industrial, Kaczynski a fost spart dar s-a reinventat independent şi a ieşit altceva decât ar fi vrut autorii experimentului. Din celula în care îşi va petrece restul vieţii, Kaczynski continuă să publice cărţi subversive dar în nici un caz stupide. Unde dai şi unde crapă.

Soluţia este, se pare, să spargi mintea pe jumătate şi să o laşi să funcţioneze cu cealaltă jumătate. Un fel de lobotomie.

Marele Medic a aflat numai recent de psihologie, dar, când a aflat, a îmbrăţişat-o cu entuziasm. Metanoia simulată şi controlată în evanghelizări şi redeșteptări publice a fost practicată cu succes în America, dar nu mai funcționează. Mintea devine imună la stimulul repetat.  Biserica are nevoie să apeleze la ingineria științifica a minții. Marele Medic devine Marele Psiholog.

Sexit

Cultura credinței, științei, ca formă de adaptare, coping

În aspectele mundane, cunoașterea empirică și pragmatică este aplicată în mod necesar. Dar în aspectele subiective, culturale, metafizice?

Oamenii gândesc succesiunea evenimentelor din viață, au memorie și transformă creativ aceste relatări în istorie, narațiuni sau mituri. Este specific lor.

Care este raportul dintre epic, liric, spiritual? Poate că nu sunt decât o oglindă a ființelor umane cu voință și comportament, motivate afectiv și în care ființa umană gânditoare, pune sens, semnificații.

Și atunci, care este deosebirea dintre știință și credință în acest domeniu al culturii și subiectivității?

Credința ia de bune, ad literam, propriile creații, conținutul lor, le proiectează asupra unui tărâm imaginar și extrage semnificații și sens, investite cu autoritate divină absolută.

Știința face efortul de a-și păstra luciditatea cu care se ancorează în obiectivitate. Totuși, nu putem ignora faptul că propria viață interioară este o realitate, așa cum oamenii sunt cât se poate de reali. Mai mult, interioritatea noastră are aspecte conștiente și altele, manifestate intermitent, dar cu prezență permanentă, de care nu suntem conștienți.

Visele, imageria, reveriile, iluziile, halucinațiile, delirul, par să izvorască din acest depozit; mai mult, ele par să joace un rol fundamental în reglare, adecvarea, adaptarea individului, eului, la existență, lumea exterioară, naturală sau socială. Specialiștii consideră că mare parte din aceste manifestări au caracter compensator, iar atunci când echilibrul este depășit, devin manifestări numite patologice, fiindcă relația cu realitatea este pierdută. Par a fi un refuz adresat unei realități devenită insuportabilă, pentru supraviețuire biologică. 

Acesta ar fi modelul individual de reacție.

Dar colectivitățile, națiile, societatea, cum se autoreglează, adaptează. Desigur, o fac prin membrii lor individuali, dar prin acceptare, instituționalizare, tezaurizare sub formă tradițională, culturală, devin bunuri universale. Unele sunt reacții normale, creative, cu efect benefic și indispensabil. Altele pot fi malefice, profund anacronice și dăunătoare.

Artele, ideologiile, credințele religioase, miturile, fac parte din arsenalul de supraviețuire și adaptare ale umanității. Ca și în cazul individului, nu vom confunda conținutul acestor creații devenite realități, cu rolul, funcția lor. De asemenea, rolul lor adaptativ ține atât de calitate, dar uneori, de cantitate, dozare, intensitate, granița dintre normalitate și patologie socială fiind un continuum.

Artele devin, în mod insidios, decadente și kitsch-oase. Intuițiile devin doctrine, care se transformă în dogme, iar acestea se instituționalizează și pot produce înstrăinare, chin, tortură, durere, transformându-se în opusul lor dătător de speranță, iubire, confort. Miturile, metamorfozate urban, crează monștri horor.

Reținem: conținutul acestor manifestări vorbește despre inițiatorul și creatorul lor – ființa umană – dacă ne păstrăm luciditatea analitică și nu devenim părtași contaminărilor aculturative.

În patologia medicală, inclusiv psihiatrică, se vorbește despre refugiu în boală, este sesizată o relație (in)conștientă de cointeresare între natura și intensitatea suferinței, în coroborare cu beneficiile și interesele legitime și legale ale pacientului. Simularea și disimularea sunt realități, care trebuie semnalate, cel puțin cu titlu de suspiciune. Dincolo de pierderea unor drepturi profesionale induse de o suferință, sau adjudecarea unor drepturi pecuniare, dificultățile existențiale, fatalitatea unor amenințări copleșitoare, sentimentul disperării, dificultatea acceptării unor pierderi afective, relaționale, valorice, determină persoana la atitudini strategice de coping, poziționare pentru a face față, pentru ca existența să fie modelată ca acceptabilă. Când acest lucru devine imposibil, poate fi modificată condiția nucleului personalității, a propriului eu care refuză o realitate inacceptabilă și se detașează psihotic de ea, preferând alta halucinator – delirantă.

S-a constatat că forma și conținutul halucinațiilor, temelor delirante, chiar ale tablourilor bolilor, se modifică cultural, cu epoca istorică, localizarea geografică, trăsăturile etnice și culturale – deși analitic, diferă doar prin conținut – paternul, arhetipurile și funcțiile lor rămân universale.

Prăpastia, contrastul tensionat dintre potențialul, idealul posibil, dar niciodată tangibil, și realizarea unui compromis între contrarii, a frustrărilor angoasante, a platitudinii terne, a rutinei prozaice care pare să se impună ca o pecingine ubicvitară, caută debușee, găsite în formele cele mai vulgare ale comportamentelor escapiste, până la formele cele mai sublimate și sofisticate, trecând prin tradiții, convingeri, modele, forjate de-a lungul mileniilor.

Astfel, ar trebui poate să ne întrebăm, dacă în schimburile sociale, tezaurizarea tradițiilor, acumulările și evoluția culturală, nu se regăsesc – la nivel de colectivitate, în forme sociale – mijloacele și reflexele personale de adaptare și reacție, descrise mai sus.

În acest caz, ar putea producțiile culturale, artele, formele spirituale ale narațiunilor cuprinse în basme și legende folclorice sau culte, literatura de ficțiune, credințe și mituri, să fie mijloace complexe și sublimate de adaptare socială, culturală, spirituală, la condiția umană? Aceasta este confruntată cu limitări multiple, cu drame și tragedii, neputință, suferință și moarte, dar are la dispoziție potențialul atâtor măreții, frumusețea atâtor împliniri, degustarea voluptuoasă a bucuriilor și clipelor de fericire. 

În finalul acestui demers interogativ, voi pune întrebarea fundamentală care mă frământă. Medicii și psihiatrii au un criteriu grosier, dar foarte pragmatic, de a distinge între formele de graniță ale tulburărilor și diagnosticul pozitiv al unei afectiuni psihiatrice grave. Modifică aceasta comportamentul pacientului sau este doar o manifestare abstractă, sporadică? În acest context, prin extensie, și pe bună dreptate, ne-am putea întreba, dacă nu cumva, convingerile literaliste, fundamentalismul radical, fanatismul religios, în măsura în care modifică în mod extrem stilul de viață și comportamentul, devin asociale sau chiar antisociale și criminale, prin promovarea terorii mai mult sau mai puțin subtile sau brutale, nu sunt de fapt, forme de patologie culturală, spirituală – adevărat delir, psihoză culturală.