Agamiță Dandanache – 2020
30 iulie 2019 2 comentarii
ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*
20 iulie 2019 2 comentarii
Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …
Motto
‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată, concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este viață organizată.’
Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.
Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…
Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”
Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.”
O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.
Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…
Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.
Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…
O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei.
Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…
Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…
Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!
…
Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.
_______
*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.
Nu, domnule profesor, Abel nu este un erou
19 iulie 2019 16 comentarii
Întorcând spatele kibbutzului post-edenic, unde Cain administra munca comună după criteriul ”from each according to his ability, to each according to his needs”, Abel devine primul capitalist. Apoi, face un pas mai departe, descoperă capitalismul religios, și devine pastor de mega-stână.
Cain hotărește să jertfească Domnului o parte din produsele muncii lui. Abel jupoaie câteva oi. Domnul, sau mâna invizibilă, cum vreți să-i spuneți, primește cu plăcere jertfa din sângele altora, dar se uită cu dezgust la jerfa din propria sudoare, căci Domnului nu-i plac looserii. Looserul este cuprins de invidie, devine marxist, post-modern, Incel, NEET, broscoiul Pepe. În loc să-și pună camera în ordine, Cain vrea să schimbe lumea. După ce își ucide fratele, Cain devine drifter, unemployed, immigrant, agentul haosului.
Abel, explică Jordan Peterson, este arhetipul eroului Jungian care pleacă de acasă să confrunte haosul lumii și crează civilizația prin jertfire de sine. Cain este arhetipul umbrei, omul care în loc să învingă partea întunecată a naturii umane o proiectează asupra fratelui său.
Toate bune și frumoase, domnule profesor, numai că am citit și noi Biblia și ne amintim că cel care a plecat de acasă și a creat civilizația a fost Cain. De fapt, acceptând de-mitologizarea istorică îmbrățișată de Peterson, conform căreia Cain și Abel reprezintă conflictul între agricultori și păstori în Epoca Bronzului, înțelegem clar că Geneza este de partea păstorului nomad, care răspândea haosul ecologic în Semiluna Roditoare și era văzut ca purtător de boli de egiptenii care se spălau zilnic, și împotriva civilizației urban-agrare, care ne-a lăsat moștenire geometria, scrisul, arhitectura, roata, și sistemul de irigații.
Aici profesorul își amintește însă că e catolic și ne trimite la Augustin. Cain a construit într-adevăr o cetate dar este Cetatea Pământească. Abel a construit Cetatea lui Dumnezeu.
Spune Augustin:
Vedem deci că cele două cetăți au fost create din două feluri de iubire: cetatea pământească a fost creat de dragostea de sine care a ajunge la punctul disprețului față de Dumnezeu, orașul ceresc din dragostea de Dumnezeu dusă până la disprețul de sine.
Întrebarea care se ridică acum este: cum se împacă disprețul de sine cu arhetipul jungian al eroului din inconștientul purtător de viitoruri care, conform psihiatrului german, îl face pe tânărul plecat de acasă să creadă că în el dorm puteri ascunse, care pot cucerii universul?
Peterson ar face bine să își amintească întrebarea retorică adresată de Jung lui Freud: nu ai înțeles nimic din național-socialism? Teza lui Jung este că metoda lui Freud nu se poate aplica la arieni pentru că inconștientul arian este romantic. Copilul visează să ucidă dragonul și să salveze prințesa, nu să doarmă cu maică-sa.
Nu este cazul să pierdem timpul discutând teza lui Jung. Nu există nici o dovadă că ADN-ul uman codează mituri, și, dacă ar face-o, acestea ar fi universale. Există însă un punct în care Freud și Jung sunt de acord: incompatibilitatea între monoteismul mozaic și cultul politeist al eroului. Biblia nu este despre eroi ci despre sfinți. Eroul apare în Biblie doar pentru a fi condamnat, sau, eventual, să se pocăiască de infatuarea lui.
Freud observă că eroul mitologic de obicei își ucide tatăl. Isaac reprezintă evlavia celui care se lasă legat de altar sub cuțitul tatălui. Păgânii credeau că eroii s-au născut din relația între zei și femei și le-au așezat legendele în constelații. Geneza îi condamnă ca urmași ai relațiilor ilicite între îngeri și femei și așează constelațiile sub puterea lui Elohim.
Peterson susține că Geneza și mitul sumerian al creației sunt versiuni ale monomitului. Marduk învinge haosul în persoana lui Tiamat. Elohim învinge haosul primordial în Geneza.
Diferența este că creația din Geneza nu este agonistă, deci nu poate fi eroică. Marduk este un erou pentru că Tiamat îl poate învinge. Marduk se confruntă cu universul așa cum este și îl transformă. Elohim zice și se face. Este atotputernic, deci nu este erou.
Mai degrabă, putem spune că interpretarea feministă, unde Marduk este condamnat ca reprezentant al patriarhatului, care identifică femeia cu haosul și o ucide pa mama primordială, este mai aproape de Geneza, pentru că condamnă mitologia în numele unei ordini morale anti-romantice. Am mai spus-o, mișcarea woke este noul iudeo-creștinism. Este ultimul om , cum bine a înțeles Peterson. Ceea ce ignoră el este dezgustul filozofului german față de amestecul de eroism păgân nordic și pietate catolică din opera lui Wagner, Parsifal, sau, am spune noi astăzi, Lord of the Rings. Un astfel de amestec apare și în Geneza după Peterson.
De asemenea, într-o eră în care nativii din Hawaii protestează împotriva construirii unui observator care ne-ar oferii o privire unică în spațiul adânc și originea universului, pentru că ar profana muntele pe care strămoșii lor s-au născut din relația între tatăl cer și mama pământ, și protestul lor este susținut de fanatici ecologiști și ai multiculturalismului sau feministe new-age, Peterson ar face bine să își re-examineze teza despre mitul care corectează excesele rațiunii și salvează civilizația de excesele postmodernismului.
În sfârșit, în favoarea lui Peterson, aș adăuga că el nu este Abel ci Cain. Domnul a primit cu plăcere oițele jertfite de colegii săi pe altarul academic. Ca dovadă, mulți dinte ei se vor pensiona ca multi-milionari. Profesorul post-modern este un model al succesului în capitalism. Vinde ce se cumpără. Indignarea lui Peterson se îndreaptă, în ultimă instanță, la fel ca a marxistului Cain, împotriva mâinii invizibile.
Spune Manifestul pe care Peterson l-a citit nu de mult:
Toate relațiile fixe, înghețate, cu trenul lor de prejudecăți și opinii vechi și venerabile, sunt măturate, toate cele nou formate devin vechi, înainte de a se putea osifica. Tot ceea ce este solid se topeste în aer, tot ceea ce este sfânt este profanat și omul este în cele din urmă obligat să confrunte cu simțurile treze condițiile sale reale de viață și relațiile sale cu semenii.
Sexul se topește, genul se topește, adevărul se topește, arhetipurile se topesc, pentru că banul e lichid și totul se reduce la bani. Nu e de mirare că lui Cain i se întunecă fața, devine Incel, sau NEET, are fața broscoiului Pepe, și își ventilează furia vizionând Peterson. Cain a îmbrățișat arhetipul umbrei.
Peterson ar face bine să își conducă urmașii la Cetatea Pământească.
În căutarea adevărului pierdut… Adevăr procentual?
14 iulie 2019 2 comentarii
Aparținem unei realități extrem de complexe și pentru confortul nostru, trebuie, ba chiar o facem – ne mulțumim cu ecosisteme culturale, valorice și spirituale proprii, fiindcă suntem depășiți.
Sunt tulburat, poate surescitat, dar mai ales stimulat de această constatare.
Într-o singură dimineață sunt asaltat de ‘câteva’ informații: prin email – veche, dar bună – primesc de la prietenul și colegul meu bun MA – un pastor hotărăște să-și facă intrarea în biserica mamut la care tocmai a fost repartizat, sub înfățișarea unui homeless.
http://www.snopes.com/glurge/homelesspastor.asp.
Frunzărind revista Adv Today, constat că cele mai iraționale și smintite ieșiri criminale, teroriste, pot fi opera unor tineri dezaxați față de care societatea – noi toți – comite erori de atitudine.
https://atoday.org/at din 3 iulie
Struggling Boys, Broken Men by Debbie Hooper Cosier
… Looking from the outside it’s easy see how irrational incel dogma is. But what significance should we give it? Washington Post opinion columnist Christine Emba wrote in June this year: “… we should still be paying attention to what this level of desperation is telling us—incels are the bleeding edge of a generation of struggling men.”
Sau că, în cea mai bogată, măreață și mare țară de pe glob, serviciile helper se confruntă cu probleme aparent insolubile:
Adventist Health Portland is part of a list of medical facilities in Portland, Oregon, accused of calling the police to remove mentally ill and homeless people on their property. The Lund Report states that those removed from the hospitals are often jailed by law enforcement.The medical facilities concerned call police when the mentally ill or homeless refuse to leave an emergency room after staff determine they are not suffering from a medical emergency.Disability Rights Oregon spoke to jail officials and described a “frustration with the lack of a health care and social services safety net to prevent vulnerable people from ending up in jail on low-level charges.”
Dar nu numai trecutul, prezentul, dar și viitorul ne confruntă cu un spectru sumbru:
Why I Reject American Exceptionalism by Lindsey Abston Painter, 3 July 2019.
Tocmai citisem o postare a Sarei Stroici, pe care o admir și o stimez, fiind onorat să fiu unul dintre apropiații familiei. Articolul este sensibil, artistic, educativ, încărcat de semnificații moral-spirituale. Este însă complet?
Dar ceea ce mi-a pus capac, a fost un ‘discurs’ încasat în plin, la… zoo.
Zi superbă de vară. O ducem pe Mathilde, nepoata de 5 ani la distracție. O grădină zoologică jalnică – presupun că din cauza fondurilor alocate – ca cea din București, are darul să-ți exacerbeze simțământul de vinovăție și compasiune față de bietele animale.
Instituția mai are câteva exemplare superbe, între care eroul nostru – un tigru siberian imens. Acesta era într-una din zilele sale foarte vocale: gemetele sale străbăteau crângurile, văzduhul, sfâșiind atmosfera de pace și seninătate a naturii.
Aparent, refuza să părăsească cușca îngrădită de fier sau nu avea acces la spațiul generos al reședinței sale, cu grădină, plante, hrube răcoroase din piatră. Mugetele grave, profunde, exprimau durere, o tristețe nesfârșită, disperare, grevă afectivă totală. Expresivitatea sa provenea din contrastul între statura și frumusețea sa desăvârșită care însă, își striga durerea celei mai mari mizerii, nedreptăți și lipse de perspectivă.
Apoi am văzut cum sunt hrănite aceste animale periculoase. Totul este securizat în mod ingenios, fiindcă în anii trecuți, s-a întâmplat uneori, ca un îngrijitor să fie scheletat parțial, într-o clipă de neatenție. Asta nu împiedică animalul să schimbe amabilități din priviri, colți, mimică amenințătoare, chiar dacă tocmai a primit o jumătate de coapsă de ierbivor mare, cu femurul aferent.
Natură și cultură. Ne compartimentalizăm cu grijă. Cultivăm cultura pentru valorile sale, fiindcă ne dau sens, ne încarcă cu semnificații. Dar izgonim natura incomodă pentru mesajele sale brute, cu instinctualitatea sa primară, chiar pentru neurtralitatea și indiferența ei. Și totuși, dacă existăm azi, datorăm foarte mult acestei naturi și instinctelor noastre.
Valorile – da, valorile sunt foare importante pentru conviețuire, dar instinctele ne asigură supraviețuirea!
Și apoi, dacă valorile ar fi atât de cuminți și armonioase, dar sunt grevate de contradicții și controverse tulburătoare.
Să ne oprim doar o clipă la pastorul mega curch Jeremiah Stepeek. Rămânem muți de uimire! Ce tun de imagine! Ce șoc misionar! Ăsta da, pastor! Ce le-a făcut! Oamenii, impresionați, au plâns. Catharsis. Spectacol desăvârșit!
Dar stai puțin! Oare e corect să faci așa ceva unor oameni care au venit să sărbătorească, să se odihnească, să se închine, să împărtășescă, să-și umple bateriile, să-și lingă rănile? Și apoi, acest spectacol a fost urmat de un program susținut? Care este porția care aparține persoanei, societății civile, serviciilor medicale, bisericii sau serviciilor sociale de stat, din plăcinta celor eșuați? Tratează cineva cauzele specifice fiecărui caz în parte, ale acestui eșec? Nu suntem perfecți! Dar avem idealuri, tindem către absolut! Nu-l vom atinge niciodată! Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm!
Parafrazându-l pe Pilat: „Ce este adevărul?, Unde este adevărul?, Care este adevărul?”
Veți exclama: Ce iz postmodernist înnecăcios!
Nu-i invidiez de loc pe cei care cred că au tot adevărul, care cred în adevăruri absolute, definitive, imuabile. Nu există! Adevărurile, morala, valorile sunt fluide, se modifică continuu. Și lucrul acesta se vede cel mai bine în istoria omenirii, în general, ca și în istoria religiilor – în special, a științei, descoperirilor, civilizației.
Universul pare indiferent, natura are legile ei necruțătoare, darwinismul social își adjudecă hălci întregi din aceste probleme, chiar dacă rămâne indezirabil și nu poate face parte din valorile și idealurile noastre.
Nu vrem să acceptăm că realitatea și legile sale perene este una, iar modul cum noi reflectăm această realitate, este doar o oglindă.
Este amuzant să vezi un pisoi, un cățel sau chiar o primată, confundând oglinda cu realitatea! Chiar asta facem noi oamenii, deseori.
Intuitiv și contraintuitiv – o lecție dulce-amară.
…
oxigen2 
Comentarii recente