Descartes

Este lumea rascumparabila? II

Gradina lui Gagarin

images Versiune audio

Turnul de fildes al lui Ibrian are fereastra cu gratii

Nemultumirea lui Ibrian imi aduce in minte un dialog dintr-un film romanesc cu actiunea in timpul guvernului Radescu. “Uite, asta nu-mi place mie la voi, comunistii. Nu aveti chestia asta – cum spun englezii – ‘fair play’” – spune Fory Etterle,in rolul unui politician subtire cu arterele ingrosate. (Tragi)-comedia tine de context. Omul avea deja scris pe frunte Canalul Dunarea-Marea Neagra. Absenta manierelor anglo-saxone la comunisti era ultima lui problema.

Ibrian pare la fel de rupt de realitate ca personajul jucat de Fory Etterle. Oameni de stiinta din US se angajeaza in dispute publice impotriva YEC si ID. Constroversa a ajuns in curtea de justitie. Scoala este sub presiune politica sa se intoarca in era procesului maimutelor. In Romania, invatamantul este sub presiune sa se intoarca sub aripa bisericii, si manualul de biologie este deja victima inchizitiei. In Rusia, unde oameni de stiinta ca Vavilov au murit in gulag pentru ca s-au opus Lysencoismului, neo-darwinismlui pentru care au fost persecutati este denuntat ca ideologie comunista si scos din scoli. La cosmodromul din Baikanur, popi barbosi fac slujbe langa rampa de unde a fost lansat Gagarin, atunci cand nu a vazut o gradina acolo unde biserica spunea ca exista una.

Este doat varful icebergului. Sub apa, atentatul impotriva lui Charlie Hebdo si manualul de Creationsim sunt parte din acelasi colos in colizie cu civilizatia apuseana, cea beata de multiculturalism si relativism etico-filosofic.

In acest context periculos, Ibrian ne mustra ca ne ocupam de un subiect aflat in afara preocuparilor crestinismului istoric. Asta imi aminteste iarasi de o nuvela a lui Paul Goma, in care o mama senila il sfatuia pe fiul ei, detinut la Gherla, sa nu neglijeze exercitiul regulat la pian in puscarie. Ma intreb si eu ca Zarathustra: “Cum e posibil ca sfantul acesta, in padurea lui, sa nu fi aflat ca Gott todt ist”. Asta inseamnand, explica luteranul apostat in „La Gaya Scienza“, ca “Dumnezeul crestin a devenit incredibil”. Adica, inteleg subsemnatul, bazele ontologice/metafizice ale crestinismului istoric sunt inacceptabile pentru omul modern.

Este irelevant pentru noi cum defineau Creatia calugarii si doctorii care impartaseau ceea ce Bertrand Russell numeste “greseala grecilor”: confuzia intre sintaxa frazei si ontologie. “Potcoave de la cai morti”, ar spune Creanga.

Mai mult, Ibrian ne trimite inapoi la parintii bisericii, care poarta raspunderea morala pentru linsarea barbara a Hypatiei, la Luther, care l-a condamnat verbal pe Copernic, la Calvin, care l-a prajit pe Servetius la flacara mica in Geneva protestanta, si, last but not least, la Karl Barth, care a rezolvat dilema Creatiei folosind notiunea Orwelliana de adevar dublu. Cu alte cuvinte: WAR IS PEACE, FREEDOM IS SLAVERY, IGNORANCE IS STRENGTH. Sa nu-l uitam aici pe compatriotul Tutea: DOGMA E LIBERTATE. Restul e sectarism nemanierat si nerusinat.

Exista totusi vesti bune pentru Ibrian. Pocaitii incep sa se pocaiasca de pocaiala lor. Unchiul Lucian a re-descoperit recent neo-platonismul parintilor bisericii si empirismul lui Thomas Reid in aceiasi suflare, macar ca cele doua se potrivesc ca nuca-n perete. Organizatia Amicus tocmai si-a imbogatit colectia de potcoave de la cai morti.

Sa ne intoarcem la personajul jucat de Fory Etterle. Mesajul subtil al plangerii din turnul de fildes cu privire la lipsa de maniere a jocului politic post-belic este acela ca cisma sovietica a fost doar o parte din tragedie. Cealalta parte a fost senilitatea partidelor istorice. Daca Ibrian se plange de caracterul sectar al dezbaterii pro/anti – YEC, noi ne plangem de senilitatea crestinismului istoric care nu inceteaza sa recita aceleasi platitudini si dogme milenare in fata dilemelor moderne.

La fel cum politicienii romani cu papillion declamau lozinci semanatoriste intr-un context istoric definit de intalnirea de la Yalta, cu Stalin la Rasarit, o Europa inclinata spre stanga, in care intelectualii simpatizau deschis cu marxismul, si un comunism confident si machiavelic acasa, Ibrian ne cheama sa inlocuim dezbaterea a ceea ce este real si esential cu o teologie care mai are valoare doar in istoria literaturii.

Ma intorc iarasi la scena din film. Singura strategie realista pentru partidele democrate ar fi fost implicarea in luptele SECTARE din SECTA politica comunista, alianta cu Patrascanu. Cand s-au intalnit in puscarie era deja prea tarziu.

Dezbaterile noastre sectare sunt doar fractale intr-un sistem de fractale care cuprinde toata planeta. Sectarismul nostru este universal. Tine de Zeitgeistul epocii. “S-a intors masina lumii”, cum spune poetul.

Lumea s-a intors spre trecut. Naivii cred ca lumea, obosita de secularism, se intoarce la Dumnezeu. Adevarul simplu si brutal este ca mai-marii-acestui-veac au redescoperit religia ca opium pentru popor. „Religia, o fraza de dansii inventata, / Ca cu a ei putere sa va apese-n jug”. (Seara asta sunt nostalgic dupa filmul si cartea de acasa). Dumnezeu nu are nici o legatura.

Turnul de fildes al teologului este zona de confort care-i permite sa priveasca conflictul de sus si sa nu se implice. Este Ibrian constient ca priveste printre zabrele?

Papa nu intelege sensul injuraturii de mama

Papa ar putea invata ceva de la romani: sensul injuraturii de mama. “Daca injuri pe cineva de mama, asteapta-te sa fi luat la pumni”. Intrebarea este: de ce ar injura cineva de mama.

Aici romanii pot sa dea lectii. Impresionantul noastru lexicon de injuraturi terminate in “ma-ti” insereaza de regula un simbol religios dupa predicat. Obiectul blasfemiei nu este mama pur si simplu, ci dumnezeii, hristosii, sfintii, crucea, anafura, coliva, lumanarea, icoana, s.a.ma.d. asociata cu ea. Ciudat este faptul ca o etnie care se mandreste cu ramanerea intru dreapta credinta este atat de prolifica in a folosii simbolurile credintei in declaratii obscene. Ca si cum crucea ma-ti nu este si crucea mamei mele. Sau poate nu este?

Adevarul este ca injuraturile sunt meme mai vechi decat crestinismul. Vocabularul crestin reprezinta doar mutatii si adaptari la conditii noi. La fel ca genele, memele au scrisa in ele istoria originilor. Ceea ce intrevedem in subtextul injuraturii de mama este prezenta unui totem matriarhal de care sunt legate geneza si identitatea unui inamic.

A in-jura este opusul la a con-jura. Cel care con-jura zeii sau spiritele stramosilor, o face de obicei impotriva unui alt trib, cu care se afla in conflict. Cel care in-jura aceiasi zei sau spirite, o face pentru a-i neutraliza. Obscenul desacralizeaza. Cele mai vechi imagini obscene apar in picturile rupestre. Nu este nici o indoiala ca aceste picturi apartin unor ritualuri magice. Obscenitatea rituala este magie indreptata impotriva altei magii.

Refuz sa cumpar delirul intelectual despre homo religiosus si antropologia sacrului. Sacrul este o institutie politica. Sacre sunt regele, patria, biserica, drapelul, razboiul “sfant”. Sacrul cere libertatea si sangele individului. Prostul crede si li se inchina.

Nici o putere nu poate rezista daca este in totalitate cinica. Cei de sus trebuie sa creada si ei intr-un fel pentru a fi crezuti de prostime, dar nu se pot cobori la nivelul ei. Aici este rolul intelectualului. El va elabora teorii despre nevoia de ritual si mit, sustinand ca fara acestea ordinea sociala s-ar prabusii.

Rezistenta nu poseda instrumentele intelectual-culturale ale puterii. Arma ei este cinismul. Rebelul rade de lucrurile sacre si le injura. Injuratura este o desacralizare a institutiilor care cer sangele, sudoarea si mintea lui. Este magia omului de rand impotriva totemurilor politico-religioase care incearca sa-l hipnotizeze.

Islamul se afla in varful unui vector politico-religios care incearca sa restaureze puterea politica a religiei. Aceasta restauratie nu are nimic religios in sine. Adevaratul conflict este intre Descartes si Marea Minciuna. Atunci cand societatea este polarizata intre o elita care a confiscat totul si restul lumii, puterea are nevoie de opiumul maselor. Democratia de spectacol te vrea prost. Este nevoie ca oamenilor sa li se ia armele intelectuale care pot legitima rezistenta.

Establismentul este multiculturalist si denunta universalismul ratiunii ca islamofobie, rasism, si imperialism cultural. Idea este sa ramana universalismul produselor Cola si a jucariilor electronice, dar tribalismul este un bun aliat. Intelectualii romani construiesc discursuri dadaiste despre nevoia de transcendent si redescoperirea sacrului. Omului de rand ii ramane injuratura, cinismul care dizolva sacrul in hohote de ras.

Batalia pentru libertate si adevar universal nu mai este purtata de elitele culturale. Scolile, media, cultura sunt vandute. Rezistenta este contra-culturala. Este Family Guy, South Park, filmul independent, pop-ateismul (noul ateism), satira groasa, incorectitudinea politica, intr-un cuvant, iconoclasmul. Impotriva acestora s-au unit establismentul politic si multiculturalismul, papa si capitalul, ortodoxia si omul de cultura, intr-un cuvant, toata breasla argintarilor lui Dimitrie.

Cred ca papa ne-a oferit un sfat pe jumatate. Cealalta jumatate ar fi: si cand veti fi luati la pumni, nu uitati sa intoarceti obrazul celalalt. Adevarul este ca atunci cand Isus a fost acuzat de blasfemie, nu le-a spus ucenicilor sa se pregateasca pentru pumni, si nici nu a repetat predica de pe munte. Sfatul lui a fost: vinde haina si cumpara sabie. Renunta la confort si pregateste-te de razboi.

In Cautarea Certitudinii Pierdute

De la ultimul papă la ultimul om

Cardinalul Ratzinger a comis păcatul care duce la moarte (sau sinucidere profesională): INCORECTITUDINE POLITICĂ. Mai precis, a atacat Islamul și postmodernismul în numele raționalismului apusean. Un alt păcat care poate duce la moarte, în sens mult mai prozaic, este acela de a refuza (spre deosebire de predecesorii săi Pius XII și Ioan-Pul II) să fie agentul unor puteri care se consideră dincolo de bine și rău. Cine are urechi, să înțeleagă.

Din punctul meu de vedere, singurul lui păcat real este acela de a se fi întors împotriva la Vatican II după ce a fost unul din suporterii cei mai articulați ai Connclavei. Un păcat care i se poate ierta în vederea formidabilei competențe intelectuale cu care a făcut-o.

Omul modern a fost învățat să meargă în prima copilărie de către călugări medievali ca Petrarca, Occamus sau Dun Scott. Pentru a duce blasfemia mea până la capăt, voi recunoaște încă odată că Erasmus a avut dreptate și Luther a geșit. Am încheiat comentariul la Marea Luptă.

Gestul ultimului papă nu a fost înțeles de idiocrați. Benedict XVI a caracterizat pontificatul său ca pe un timp în care ”Dumnezeu pare să doarmă”. Este un eufemism. Un mod de a-ți scoate pălăria și a declara cu eleganță clasică ”Sie haben das Spiel gewonnen, meinem Herrn: Gott ist tod.” Cu alte cuvinte, a sosit timpul pentru ultimul om. Spune Zarathustra:

”Nici un păstor, și o turma! Toată lumea vrea același lucru, toată lumea este același om: cine se simte diferit merge de bună voie la casa de nebuni”.

 Sau la mânăstire.

Pentru a fi mai articulat, Benedict XVI și-a întrerupt mandatul pentru a transmite un mesaj: ”Eu sunt ultimul papă”. Ceea ce urmează este repetarea marxist-hegeliană a tragediei ca farsă.

Vale, Magister Petrus Romanus.