Mă plâng

​E o senzație ciudată când umblu după definiția unui cuvânt și mă arunc imediat către sinonimele lui. Un sentiment că trișez, rămân dator, că mă bântuie încă o fantomă și ard fără voie altă jertfă Originii.​​

‘Descifrarea’ conceptului prin sinonime mă face să aflu în primul rând despre ce au în comun conceptele. Despre familia cuvântului (originea) nu despre cuvânt în sine. Nu despre nuanța particulară a cuvântului în speță.
Am putea spune că facem nedreptate conceptului pentru că-l ignorăm și în schimb îi privilegiem familia/tradiția/istoria din care face parte. De unde inevitabil urmează ‘prejudecăți’ cu privire la concept pentru că îi vom însuși sau confisca atribute care îi aparțin sau nu îi aparțin. Am aproximat, rotunjit conceptul. L-am diluat și redus în înrudirea din care este deja parte. L-am observat și ignorat. L-am adoptat și abandonat.
Posibil cândva să cresc rezoluția conceptului. Să intru în detalii și să cunosc mai mult despre concept în sine. Sau e posibil să nu o fac și să rămân doar cu impresia despre concept. Cu familiaritatea lui. Cu fantoma conceptului.

Postmodernismul ar spune că ne regăsim în această experiență.
Întâlnim o persoană pentru prima dată. Interogăm sau suntem interogați despre familia din care suntem parte, cum și unde am crescut, despre cunoștințele comune, educație, interese și preferințe. Definim și suntem definiți de alte ‘sinonime’, de surogate.
Dar vom ajunge vreodată la persoana în sine? Ajungem să putem articula cum diferă persoana de toate surogatele? Ajungem la individualitate? La originalitatea persoanei?
Poate că nu dar cel puțin ar părea că avem o direcție în care să insistăm.

Până să intervină post-structuralismul și să remarce că diferența e zero. Direcția în care insistăm e fix de unde am pornit. Originea dracului!
Inițiativa de a ajunge la ‘persoană/concept în sine’ e de apreciat, utilă și necesară. E și goană după vânt. Pentru că diferența e și ea o identitate, adică esență, adică platonism.
Diferența, identitatea, individualitatea, originalitatea, definirea (proper name) nu rămân permanente. Individul și conceptul sunt într-o continuă mișcare și schimbare.
A caracteriza individul sau a defini conceptul înseamnă a-i refuza dreptul la schimbare. Etichetarea e prescriptivă, e însoțită de imperativul că obiectul trebuie să rămână așa. Individul sau conceptul nu mai au voie să se schimbe pentru că nu se conformează etichetării. Etichetarea odată ce își manifestă prezența, luptă și ea pentru propria-i supraviețuire. Supraviețuire care dorește afirmare. Afirmare care dorește dominare. Dominare căreia nu-i rămâne ambiție decât Absolutul.
Intenția de a ajunge la individualitatea și originalitatea persoanei e parte din problemă – riscul atribuirii unei identități implică refuzul schimbării pentru că schimbarea amenință identitatea.

Astfel întrebarea: purtăm sau nu purtăm vinovăție când nu ne facem partea să cunoaștem conceptul sau individul cu adevărat?
Postmodernismul ar spune că purtăm. Pentru că urmărește ‘echilibrarea balanței’ în favoarea neprivilegiaților a căror identitate nu e recunoscută.
Post-structuralismul e mai lucid. Confuz de lucid. Răspunde prin a evidenția incertitudinea în problema vinovăției. Spune că și da și nu.
Da, purtăm vinovăție pentru că doar așa faci dreptate individului și conceptului.
Nu, nu purtăm pentru că ne-am îngropa sub o povară insurmontabilă. Neprivilegiații nu sunt imuni la creștere de moț. Conceptul sau individul ar deveni centrul existenței pentru că nici unul nici altul nu pot fi vreodată definiți și satisfăcuți pe deplin. Cunoașterea lor cu adevărat ar implica toată atenția. Identitatea lor ar asimila identitatea mea. ‘Slujirea’ lor e ‘neglijarea’ mea. Satisfacerea pe deplin a unui concept sau individ nu ar permite să existe ‘un următorul’ concept sau individ.

Să ignori e rău dar e bun. Să nu ignori e bun dar e rău.
Echilibrul nu e decât o altă extremă.

Derrida nu poate lucra doar cu ideea de ‘diferență’ pentru că trimite către identitate, definire (definiție), esență, secvență în timp, refuzul schimbării. De unde différance: tot o diferență, dar una explicit mereu amânată. O ‘identitate’ în continuă schimbare. Veșnic neterminată, nedeterminată, instabilă. Un paradox. Identitatea care se identifică cu lipsa identității.
Ca de altfel o ‘identitate’ care descrie bine conceptul, semnul, limbajul. Identifică dar niciodată nu surprinde destul. Nu te poți opri niciodată cu descrierea încât să identifici cu adevărat.
Nu doar că identitatea are o problemă, dar orice concept are o problemă pentru că implică identitatea cu problema ei.

Ne plângem când nu ne este recunoscută identitatea pentru că suntem discriminați. Ne plângem când ne este recunoscută identitatea pentru că ni se refuză dreptul la schimbare.

Dar cel mai mult mă plâng că mă plâng. Pentru că mă plâng, deci exist.

Nesocotințe

Terezie. Ta-ra-si-ja din liniarul B, care pare să descrie economia cretană?

Cică δοῦλος, grecescul pentru sclav, e do-e-ro în Creta. Poate că au dreptate cei care zic că invazia dorică a fost de fapt o revoluție a sclavilor. Seamănă, nu?

Apropo, țepii sînt rezistenți inclusiv la distribuția geografică. „Să iei o sulă şi să-i găureşti urechea, să-ţi fie rob pentru totdeauna.”

Înainte să fie arhanghel, Mihail a fost probabil zeu la Bet-Șean (pe zidurile căruia a fost crucificat iubitul lui David). Acolo unde, cică, s-a născut și Dionis.

Dar de ce să ne mulțumim cu un egiptean din timpul celei de-a XIX-a dinastii? Avem un mileniu mai devreme chiar un faraon cu nume care poate fi etimologizat în tradiția doxologică semitică – a lui e a treia dintre faimoasele piramide.

Legendele creștine ne spun cu gura lor că primele biserici închinate arhangelului sînt, din Asia Mică pînă la Atlantic, continuări ale unor culte păgîne. Creștinismul a fost, înainte de toate, o revoluție celestă.

Ca la orice revoluție, s-a avut grijă să nu se schimbe nimic prin părțile esențiale. Piramidele rămîn. În vîrful lor, t(e)rezia metatronică.

Socoteli

V-am spus cîndva că pasajul meu favorit din suluri e Iov 32 – obrăznicia impetuoasă a misteriosului Elihu. Cum sînt binișor trecut de mijlocul vieții, am burtă și chelie, trebuie să-mi aleg alt model, nu? Am găsit. Noul meu erou biblic e somnorosul din Proverbe 27:14: „Binecuvîntarea aproapelui cu glas tare dis-de-dimineață este privită ca un blestem.” Lăsați-mă dracului cu treziile voastre!

De ce-mi place această apoftegmă? Nu doar că încurajează politețea bunelor intenții. Nu doar că scaldă cele mai calde urări de bine în botezul ambiguității. Dar și pune în chestiune un verb despre care am mai vorbit: חשב, a socoti. „Celui ce binecuvântează pe prietenul său cu glas mare dis-de-dimineaţă i se socoteşte ca un blestem.” De-acasă pînă-n tîrg, socoteala evoluează.

E verbul cheie al creștinismului. „Dar nu numai pentru el este scris că ‘i-a fost socotită ca neprihănire’, ci este scris şi pentru noi.” Socoteala din Genesa 15:6 e extinsă, refăcută, telescopată, metamorfozată, transmigrată, evoluată în socoteala mult mai încăpătoare din teologia paulină. Am fost puși în ecuație. Ne-am trezit în terezie.

והאמן ביהוה ויחשבה לו צדקה – a crezut în tetragramă și i-a socotit-o faptă bună. Wait, what?! Vrei să spui că Genesa 15:6 e ambiguu? Că e perfect posibil ca cel ce crede și cel ce socotește să fie unul și același? Că traducătorii sulurilor, începînd de la cei mai vechi, și apostolii duhnind a Duh au tras de text cum le-a căzut mai bine? Absolut.

Vi se pare ciudată ideea că Avram e cel care socotește meritele lui Yahweh? N-ar trebui. Zeul tocmai ce-i arătase cerul înstelat și-i promisese sămînță fără număr, fără număr. Cum să nu i se pară bărbatului fără plod o idee bună – credibilă și lăudabilă! Nu e Yahweh cel care se ocupă și de realizarea promisiunii? Nu e meritul Lui că Avram devine Avraam? Nu face fapta bună a Zeului măcar cît un prepuț?

Recitiți psalmii. Sînt plini ochi de neprihănirea lui Yahweh, care nu e deloc o stare de drept, ci o ghirlandă de fapte făcute în favoarea seminței lui Avraam în fața lumii. עשה צדקות יהוה – Yahweh este înfăptuitorul de neprihăniri (Ps. 103:6). Singurul om căruia i se atribuie vreo neprihănire e Fineas, cel care face ispășire cu sulița (Numeri 25:13) – ותחשב לו לצדקה לדר ודר עד־עולם (Ps. 106:31). „Lucrul acesta i-a fost socotit ca o neprihănire din neam în neam, pe vecie.” Nu o „stare de neprihănire”, ci o faptă bună. Războinic ca Yahweh.

Să ne mirăm că niște creștini mai la est socotesc ciuperca atomică un merit al zeului lor? Că se împărtășesc din meritele Mielului bălăurind prin Ucraina? Scuze, denazificînd. „Credința fără fapte este moartă.” Contabilitatea divină poate oricînd trece orice crimă în coloana faptelor credinței. Pînă și sîngele e ambiguu. Pînă și Dumnezeu știe să se mintă pe Sine.

Evolutia lui Dumnezeu?

Aufhebung

Minciuna mare e o specie a sublimului. Trump e încă viabil politic pentru că minte măreț, cu o dezinvoltură monstruoasă. Precum Dumnezeu.

Unul dintre textele pivotale ale antichității este cel Despre sublim atribuit lui Longinus. Autorul, dacă nu e evreu, e sigur la curent cu Tora, din care citează. Anticii știau și ei să mintă fabulos.

Implauzibilul e seducător. Realismul e adevărat cînd e magic. Limbile sînt toate de foc – niciunele mai hot decît cele nemistuitoare ale îngerilor.

Credeți că doar în Vechiul Testament lui Dumnezeu îi pute gura? Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Halena lui Isus – epifania pîrjolitoare a parusiei.

Și Pavel, apostolul, știe artificiile sublimului. Să puteţi pricepe care sînt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea. Nimeni nu știe ce dimensionează autorul aici. Dar fix asta-i șmecheria. Contează doar enormitatea. Înălțimea paulină e fix sublimul din tratatul pseudo-longinian. Să cunoașteți ceea ce e dincolo de cunoaștere, ajungînd plini de plinătatea lui Dumnezeu. Pentru că abia postmodernii au inventat pleroma contradicției.

E sublim pentru că lipsește cu desăvîrșire.

Litolalie

Înainte să se laude creștinii că Isus iubește atît de mult homosexualii că-i trans-formă-n hetero-, deci ortosexuali, naziștii raportau sute de tratamente de succes. Asta cînd nu decupau răsturnate triunghiuri roz.

Acum trei luni, principala biserică adventistă din Hamburg (cea de la sediul conferinței locale) a primit cu bucurie vestea că unul dintre pastorii lor e bisexual. N-ajungea oare că celălalt pastor e femeie? Evident că unii adventiști au început să audă pietrele vorbind – chemînd-i să le facă să zboare.

Acum aproape un secol, adventiștii germani au sărbătorit venirea la putere a unui conducător vegetarian și abstinent. Aveau mai apoi să omoare oameni în sabat pentru el. Noroc cu creștinii și comuniștii care au cîștigat războiul – ei știau cine erau adevărații homosexuali.

Pastorul bi- din Hamburg are susținerea conferinței locale – n-a fost deloc dat afară. Ba chiar și pe cea a uniunii – care a recunoscut existența homosexualilor în biserică și a invitat la dialog. Rămîne de văzut ce au pietrele de hotar de spus.

Să trans-plantezi testicule hetero- în scroturi homo- – da, da, s-a încercat. Tratamente hormonale (trans pentru Domnul, nu?), electroșocuri, lobotomie, viol, ba chiar și rugăciune – totul s-a încercat. N-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu.

Cine are urechi de auzit să audă ce zic bisericilor pietrele.

Mă rog

​Sau mă rog, când mă rog te rog. Te rog dar mă rog… facă-se voia ta, nu voia mea.

Recent, din nou, am auzit cum ‘s-a rugat și el așa cum a știut și a ajutat Domnul să-i trăiască copilul’.
Traducere: slăvit fie Domnul că nu-i neglijent față de copiii cu rugăciune cum e față de cei lipsiți de rugăciune.

Rugăciunea e un act care pentru orice om cu minimă introspecție ​​lasă în urmă o stânjeneală.
Pentru că orice rugăciune ascunde dorința de a înclina balanța către sine peste restul de care sinele e înconjurat. Ajută-mă să reușesc X în ciuda inevitabilului detriment produs în afara lui X. Detrimentul nu e recunoscut explicit, dar miroase pentru că rămâne agățat într-un cui de minte.

Rugăciunea știu că e o contradicție dar trebuie să neg contradicția pentru că rugăciunea nu poate fi decât bună.
E amestecată cu rușine pentru că sunt conștient de egoismul și necredința pe care încerc să le ascund.
Eu cel care susțin că nu trebuie să intervin în planurile lui Dumnezeu, sper totuși să-l cumpăr cu sinceritate și căință pentru a închide ochii la niște mărunțișuri d’ale mele în planurile sale.

Apogeul e-n final. Acoperirea goliciunii cu ‘…dar facă-se voia ta nu voia mea’.
După îmbuibarea din fructul oprit pe toată durata rugăciunii, la final bag cotorul sub ‘facă-se voia ta nu voia mea’. Toată putreziciunea din mijlocul rugăciunii, tuflită sub căință.

Facă-se voia ta, dar zic și eu așa… să fie cu amin la voia mea.
O flegmă umilă la rădăcină și ridicatul de pe genunchi e cu speranță de roade bune.

Rugăciunea: întâlnirea cu Dumnezeu. Dar mai sigur întâlnești altă prezență absentă: fantoma neglijaților. De fapt rugăciunea e în primul rând despre aceștia. Despre fuga de neglijați. Despre cum să nu mă număr printre neglijați. Rugăciunea liniștește. Pentru că nu mai sunt neglijat.

Numele cu rezonanță pentru prezența absentă e conceptul de hauntology. E întâlnit în cel puțin trei teme derridene: relația dintre Self și The Other, originea transcendentală, fantoma lui Marx. Ideea generală fiind că orice concept e bântuit de negațiile sale. Iar negațiile oricărui concept sunt toate celelalte concepte pentru că orice concept e într-o relație de cum diferă de restul.
Definițiile sunt bântuite de alte definiții, ideologiile de alte ideologii, ideile de alte idei, indivizii de alți indivizi. Orice e bântuit de restul.
Când privilegiezi un concept, discriminezi celelalte. Când dai dreptate unei ideologii, neglijezi dreptatea la restul. Când favorizezi o idee, defavorizezi altele. Când prioritizezi orice, deprioritizezi altceva. Când mă rog pentru mine, îi costă pe ceilalți.
În limbajul consacrat, s-ar spune că privilegierea mea se întâmplă prin violența față de celălalt.

Povestea oprită aici ar arăta ca autoflagelarea logic-teologică unde individul nu-și poate păstra mințile pentru că Isus i-a poruncit să trăiască pentru alții iar de alții în suferință lumea nu duce vreodată lipsă. Individul trebuie să audă din porunca lui Isus și ceea ce Isus spune când nu spune. Anume că individul e la rându-i un altul (The Other) pentru alții (The Other). Cu alte cuvinte dăruirea necondiționată funcționează numai dacă o practică toți. Adică dăruirea necondiționată e totuși.. condiționată.
N-am ajuns la aprofundare, dar știu că Derrida explorează această temă în jurul noțiunii de ‘the gift’ (impossibility of the gift, the gift of the other).

Fenomenul de hauntology trimite către alte concepte unde similar, ceva trebuie să lase ca altceva să dea: conservarea energiei în univers, legea randamentului redus, ‘will to power’ al lui Nietzsche, ‘momentul deciziei e nebunie’ al lui Derrida, ‘unde dai și unde crapă’ din folclor. Toate într-o formă sau alta povestesc despre cum influențând ceea ce intenționăm, influențăm și ce nu intenționăm.

Crucea lui Derrida e că trebuie să continuăm în lume vinovați de nebunia deciziei. De păcatul prioritizării a ceva în detrimentul restului.
Vestea bună a lui Derrida e că etalonul altora nu e neapărat mai bun decât al tău. Și restul are nevoie de aceeași permanentă schimbare și adaptare. Ne deconstruim unii pe alții ca favor reciproc.
Evoluția e o deconstrucție. Existăm pentru că suntem o continuă deconstrucție. Creștinismul mai e printre noi pentru că nu rezistă deconstrucției. Cuvântul lui Dumnezeu e cartea cărților pentru că e cel mai deconstruit. Logosul mai scrie o filă de istorie pentru că mereu se deconstruiește. Hula, păcatul împotriva duhului sfânt e să te împotrivești schimbării; deconstrucției. Unde e schimbare, alterare, transformare, e și deconstrucție pentru că ceea ce a fost poate fi și altfel. Cotorul din urma Evei afirmă că se poate și nu măr.

Fiecare concept are dreptatea lui pentru că face sens în contextul potrivit. Orice concept, în contextul favorabil, e deconstrucția tuturor. Orice concept, în contextul favorabil, e centru. Centrul, deconstruiește pentru sine. Toți suntem centre și toți deconstruim.
Decizia pentru supremația unei idei peste orice context e plătită cu refuzul legitimității oricărei alte idei.
Scepticismul, pluralismul, multiperspectivismul, nuanța, deconstrucția sunt de fapt echivalentul ‘necesității permisivității’ în principiul ‘nevinovat până la proba contrarie’. Dacă nu ai dovezi solide, nu condamni, ești constrâns să ‘permiți din necesitate’.
Dacă nu ai dovezi solide pentru impunerea de limite și norme, atunci nu impui. Constrâns ‘pluralismului din necesitate’.
Atitudinea post-structuralistă nu e neapărat un moft între altele. O fi pentru unii dar ce te faci dacă e și constrângerea unei necesități? Ce te faci dacă deși nu-ți place neapărat, ești totuși constrâns să permiți pentru că nu poți legitima normele?
Norme pentru că empiricul? Ce e mai empiric decât contextul nenumăratelor ‘soluții’ devenite tragedii ale istoriei? Post-structuralismul începe să sune mai puțin nebun decât nebunia de a pretinde o nouă soluție. Dacă definiția nebuniei e să încerci același lucru așteptând un rezultat diferit atunci în lumina empiricismului istoriei oare nu e nebun tocmai cel care încă speră la soluție?

Ce te faci dacă realizezi că cea mai pertinentă și potentă critică împotriva deconstrucției e tocmai deconstrucția?
Alt centru și deconstrucția? Ce caracterizează centrul e că face regulile dar nu i se aplică. Ceea ce e surprins de Derrida prin ‘centrul nu e centrul (the center is not the center)’. Dacă centrul ar fi în interior, ar fi subiectul propriilor reguli. Dar centrul la care ne referim, cel dogmatic, se află în exterior, ‘în afara textului’ pentru că face regulile dar nu i se aplică. Deconstrucția dacă e un centru, e unul care stă unde trebuie. În interior unde nu se sustrage propriilor reguli. Este un centru care se include în propria critică.
Și propria critică răsplătește: când deconstrucția se invalidează (se deconstruiește), se validează pentru că tocmai o folosești. Deconstruind deconstrucția negi și totodată afirmi deconstrucția. De aici și motivul pentru care rezistă tensiunii definirii. E ceva care se desființează dar se înființează când se desființează. Dacă o definești, produci materialul pe care îl va deconstrui. Deconstruind, reușește să existe ‘desdefinițindu-se’. Supraviețuiește definirii pentru că este ceea ce consumă definițiile.

Sceptic cu privire la deconstrucție?
Devine tautologic pentru că scepticismul în sine ajunge să deconstruiască deconstrucția cu deconstrucția.

Aici e potrivit de introdus conceptul de ‘sublate‘. Care surprinde cum dualitățile ajung în crepusculul morții care ființează, distrugerii care păstrează, self-ului care e un other.

Revin la fantoma neglijaților, la problema lui ‘The Other’.
Problema lui The Other e problema Self-ului, e că sunt într-o relație de ‘sublate’. Partea (self-ul) și întregul (the other) se desființează și ființează reciproc. ‘Suferă’ de auto-referință, implicit de negație, implicit de recursivitate, implicit de infinit, implicit de imposibilitatea rezolvării.
Self-ul e bântuit de The Other dar Self-ul e The Other pentru The Other. Adică toți suntem fantome.

Înțeleg că ajungem la Hegel: tot ce nu are identitate intrinsecă (prin sine, care nu depinde de nimic, tautologică) e contradictoriu pentru că e într-o situație de dependență de întreg.
Ajungem și la fantoma care-l bântuie pe Hegel: dependența de întregul pe care îl formează.
Practic ceea ce nu are identitate intrinsecă (partea) simultan e determinată de întreg și determină întregul.
Relația dintre Self și The Other e problema relației dintre parte și întreg.

Care e problema cu partea și întregul?

Una este problema creației. Cine ‘creează’ pe cine?
Dacă partea creează întregul, atunci când inițial există doar partea, partea nu e parte, e întregul. Deci la creație există numai partea și nu face sens să o numești parte pentru că ‘partea’ e tot ce există. E întregul. Dacă partea creează întregul, de fapt întregul creează partea.
Dacă întregul creează partea, atunci întregul n-a fost de fapt întregul. A fost doar o parte pentru că abia după creație avem ‘adevăratul întreg’. Deci dacă întregul creează partea, atunci de fapt partea creează întregul.

Alta e problema negației (menționată și în articolul anterior).
Dacă luăm grupul obiectelor care nu fac parte din nici un grup. Este acest grup un grup? Dacă da atunci obiectele noastre nu sunt cele care nu fac parte din nici un grup.
Dacă nu, atunci ce este?

Problema limitei și absolutului.
Există vreo limită/condiție pentru care vreodată un întreg să nu mai poată deveni parte la rândul său? Există un întreg absolut?
De unde dilemele despre semnificația timpului și cunoașterii.
Trecutul ca ‘vechiul întreg’, ca dogmă. Viitorul ca perpetua schimbare în care întregul devine parte pentru că a apărut o altă parte (noul) și împreună formează un ‘nou întreg’ (prezentul din viitor care devine trecut). Și tot așa la nesfârșit. Iar dacă e la nesfârșit atunci nu există o limită/condiție de oprire, deci nu există un întreg absolut. Nu există un capăt al întregului. De aici derivă dilema ‘sfârșitului istoriei’: dacă ne permitem vreodată să dogmatizăm ceva, să considerăm că am ajuns la un capăt unde întregul rămâne valabil pentru totdeauna, în orice context, în mod absolut.
De unde și numeroase dileme în jurul lui Dumnezeu: dacă Dumnezeu e întregul, adică tot ce există, Dumnezeu totdeauna crește odată cu orice apare nou. Deci Dumnezeu nu e niciodată absolut.
Dacă Dumnezeu nu crește pentru că e deja absolut atunci există ceva (differance, schimbarea în univers, universul, noi) care deține ceva în plus față de Dumnezeu. Deci există un întreg, un absolut mai mare decât Dumnezeu în care Dumnezeu este doar parte. Deci Dumnezeu iarăși nu e absolut.
Schimbarea e o mare problemă nu doar pentru noi ci și pentru Dumnezeu. Dar cum se impune respect: în primul rând pentru Dumnezeu.

Problema măsurători (opririi măsurătorii).
Considerând întregul a tot ce există, cum poți termina măsurarea întregului dacă măsurătoarea în sine produce noi părți în întreg (expandează întregul) pe care măsurătoarea acum trebuie să le considere?

Exemple mai sunt.

Toată această poveste ar putea fi considerată (sau desconsiderată) ca un șiretlic filozofic până să ne tot lovim de nenumărate paradoxuri într-o multitudine de discipline care se tot învârt în jurul auto-referinței. Rezum (excesiv): când auto-referința este implicată, ce se poate lămuri e că nu se poate lămuri.

În timp ce unii văd în asta gaura pe unde iese Dumnezeu, alții se bucură de vestea că proliferarea sensului (nelămurirea) nu va înceta să servească împotriva oricărui Dumnezeu.

De adevăr absolut în cele din urmă nu știm cât și dacă depindem. De deconstrucție (autocorecție) știm că depindem.
Cu contradicții știm că putem trăi. Complet fără contradicții nu știm.
Cu impredictibilul știm că se poate exista. Doar cu predictibil, nu știm.

Cum se leagă lucrurile? Ce au în comun utopia, atingerea perfecțiunii, încercarea de a păși dincolo de legea randamentului redus, încercarea de a transcende conservarea energiei în univers, idea de a maximiza o singură dimensiune fără a cauza efecte adverse, dogmatismul, impunerea unui singur sens interpretării, intolerarea excepțiilor?
În comun au atrocitatea. Pentru că optimizează pentru o singură dimensiune, alienând toate celelalte dimensiuni. Are dreptate Marx. Dar refuză să-și aplice propria dreptate. Centrul lui Marx nu e centru pentru că e în exterior: soluția lui e la rându-i maximizarea unei dimensiuni care alienează alte dimensiuni. Critica e valabilă, soluția e doar cu altă pălărie.
Are dreptate și capitalismul. Dar din capul locului capitalismul e doar despre optimizarea unei singure dimensiuni.
Derrida articulează calea îngustă: problema e soluția, soluția e fără soluții.

Delimitarea între structuralism și post-structuralism e că structuralismul pretinde că universalul e realizabil. Că există o dimensiune care le conduce pe toate și pentru care putem maximiza ca totul să fie bine. Că rezolvarea este posibilă, că Soluția există.
Post-structuralismul respinge idea de universal, de soluție totalizatoare. Respinge că e posibilă maximizarea unei dimensiuni fără să diminuezi/anulezi celelalte.
Susține că orice ‘nouă soluție’ inevitabil produce noi colaterale. Locul de căutat victimele e în negația ‘noii soluții’ (în ce bântuie soluția, în ceea ce soluția neglijează). Iar modul în care aduni argumente e prin deconstrucție.

Reiau. Deconstrucția afirmă: ‘problema e soluția, soluția e: fără soluții’. E propoziția asta în sine soluție sau nu e soluție? E problemă sau nu e problemă?
Nici una, nici alta sau ambele?
Nu știm. E ceva.. ‘sublated’, în crepuscul. Nici parte, nici întreg, și parte și întreg. O altă fantomă.

Absolutul e unul și nu are referință ca să-l putem compara pentru a-l identifica. Dacă la un moment dat am fi în posesia absolutului, incertitudinea tot va trebui să existe pentru că incertitudinea e singurul mod de a proba și identifica absolutul.
Prin urmare filozofia, critica, deconstrucția, scepticismul, postmodernismul, post-structuralismul, pluralismul alături de toate celelalte negații și antitezele ale absolutului, servesc absolutul: sunt calea îngustă către absolut.

Derrida a redat sensul filozofiei. Filozofia nu e în slujba definirii adevărului ci în slujba probării lui prin negare, critică și contradicție. Filozofia e negarea absolutului și calea către absolut. E negarea adevărului și calea către adevăr. E calea, adevărul și viața.

Mă rog… facă-se și voia ta (cititorule), nu doar voia mea.