Stiinta rade la urma

Revolutia stiintifica a inceput cu un hohot de ras. Intr-o scrisoare catre Kepler din 1610, Galileo povesteste reactia filosofilor din Pisa la descoperirea lunilor lui Jupiter.

Ce ai spune despre cei mai importanti filosofi ai facultății de aici, carora m-am oferit de o mie de ori sa le arat descoperirile mele, dar care, cu încăpățînarea unui șarpe leneș imbuibat, niciodată nu au fost de acord să se uite la planete si la luna prin telescop? Într-adevăr, la fel cum șerpii isi inchid urechile, așa închid acești oameni ochii la lumina adevărului.

Acestea sunt descoperiri majore; totuși pentru ei nu reprezinta o surpriza. Oamenii acestia cred că filosofia (stiinta n.n.) este un fel de carte ca Eneida sau Odisea, și că adevărul trebuie căutat, nu în univers, nu în natură, ci (ca sa folosesc propriile lor cuvinte), prin compararea textelor! Ce am mai râde draga Kepler daca ti-asi povesti ce argumente a adus împotriva mea, în prezența Marelui Duce, primul filosof al facultății de la Pisa, încercand, cand cu argumente logice, cand cu incantantii magice, să darame noile noastre planete (satelitii lui Jupiter n.n.) din ceruri. Galileo catre Kepler, 1610.

Rasul lui Galileo este cel mai bun comentariu la critica stiintei ex-cathedra filosofica/teologica.

Sa lasam la o parte discutia fara sfarsit despre relatia epistemica intre dogma si axioma. „Marxistul” din mine vede ceea ce nu vad urmasii de astazi ai filosofilor din Pisa: lupta pentru putere. Din acest punct de vedere, diferenta intre cele doua consta in faptul ca nici un imparat nu a convocat pe toti matematicienii sa se puna de comun acord asupra axiomelor si postulatelor lui Euclid, nici nu a creat un aparat de represie a dizidentelor ne-euclidiene. Si, ca sa adaug insulta la rana, il voi adauga pe Durkheim la Marx, cu teza ca rolul dogmei este tocmai sa justifice existenta preotului ca si custodian al ei. Caci axiomele si postulatele lui Euclid exista independent de geometru, dar dogma fara preot nu este.

In 1972, cand Pioneer a dus mesajul nostru catre stele, NASA nu a gravat pe placa de aur simbolul din Nicaea, ci pulsatia electronului in atomul de hidrogen si pozitia soarelui fata de 14 pulsari in galaxie la data lansarii, in matematica binara. Axiomele matematice sunt adevarate pentru orice inteligenta din univers. Nimeni la NASA nu a pariat insa pe ideea ca dogma ar reprezenta acelasi lucru.

A avut, fireste, si dogma ceva de spus. Ce cauta cuplul acela fara frunza de smochin pe placa? The churched stiu ca fiintele necazute poarta robe de lumina. Nu avem dreptul sa infectam universul cu virusul concupiscentiei, ca s-ar putea sa ne trezim cu un asteroid in loc raspuns.

Tot Marx ne invata „sa ne despartim de trecut razand”. Rasul lui Galileo este rasul de trecutul care se repeta ca farsa. Este nevoie sa redescoperim rasul lui Galileo. De ce? Pentru ca astazi cei care rad sunt tocmai serpii imbuibati cu sofisme postmoderne si antichitati teologice. Intr-o perfecta manifestare a ceea ce psihanaliza numeste stadiul anal, ne viziteaza cand au diaree sau se incolacesc in scorburi cand sunt constipati. Ei gasesc certitudinile stiintei ridicol de naive, dar nu se indoiesc de intelepciunea care se masoara prin lungimea frazelor si a barbilor.

Domnilor si doamnelor, am ajuns sa intelegem universul. Asta nu mai este revolutie. Este eschatologie. Sa avem deci rasul celui care rade la urma.

Stiinta ca dogma si dogma ca stiinta

(eu lupt) impotriva dogmei ca Teoria Evolutiei este singura si cea mai buna alternativa.

Fraza de mai sus (autor sonatalunii) exprimă o concepție larg întâlnită în cercurile fundamentalist-creștine: aceea că teoria evoluției este un soi de dogmă sau chiar o religie astfel încât adepții ei n-au făcut decât să schimbe o credință (creștina, creaționistă) cu o alta, asa cum i se tot reproșează lui Edi. Altfel spus, a accepta evoluția este o chestiune de gust, o opțiune estetică sau una de credință. Nimic mai gresit în realitate.

 

Teoria evoluției nu este o dogmă

Conform DEX-ului,  dogma= 1.Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. 

Prima definiție este foarte familiară oamenilor religioși. Dogma Trinitatii, de exemplu, este o învățătură fundamentală a religiei creștine. Ea trebuie acceptată ca atare (nu poate fi însoțită de dovezi), nu poate fi criticată ( criteriul falsificabilitatii lui Popper), are valoare absolută.

A doua definiție este familiara indivizilor care au trăit în regimuri autoritariste, totalitariste sau în oricare altă formă de distopie. Dogmele religioase sunt înlocuite de dogmele partidului, dictatorului, părintelui națiuni, fratelui mai mare sau oricărui alt personaj cu apucături mesianice. În contextul ăsta, dacă interesele liderului suprem o cer, o teorie științifică sau una pseudo-științifică pot servi, în egală măsură, scopului măreț de control al gloatelor.

Teoria evoluției a ajuns să fie privită ca dogmă pentru că publicul religios este educat sistematic să gândească monocrom, în dogme. Gravitația, modelul atomic, sistemul heliocentric, forma de geoid a pământului, toate astea sunt văzute ca niște dogme mai noi ce au înlocuit unele obsolete. Și tuturor descoperirilor viitoare ale științei li s-a rezervat deja un loc în galeria dogmelor. Pentru ca ele picat din cer, tot de acolo pot fi încălcate din când în când: topoarele plutesc pe apă, oamenii merg pe apă, moleculele de mortăciune se transforma în molecule de miere, soarele iese din ritmul natural ca urmare a rugăciunilor unui credincios…

Pentru publicul educat sistematic, evoluția este o teorie științifica pornită de la o ipoteză,  care face niște predicții și poate fi testată și falsificată (și încă o dată, omul religios este confuz pentru ca în lumea lui, teoriile sunt acele opinii născute ex-nihilo și ad-hoc; țața Leana de la Ciorogârla este o sursă ideală și nelimitată de teorii).

O dogma nu pornește de la ipoteze, nu face predicții, nu se poate testa și nici falsifica. La rândul ei, o teorie științifică are neapărat nevoie de dovezi, nu este infailibilă, nu este absolută. Ba încă este perpetuu provizorie, în așteptarea unei versiuni mai bune, aduse de progresul științific.

 

Teoria evoluției nu este o religie

Dogma peste dogmă naște o religie. Cu dogma pe buze, nu e de mirare ca fundamentalistul religios nu poate vedea în jur decât religii (concurente, a lui fiind, de la sine înțeles, cea adevărata). În limbajul lui de lemn, orice obiect se poate transforma în idol, orice idee în erezie, orice gest în inchinare. Sacru și profanul se suprapun.

Dacă teoria evoluției ar fi o religie, ne-am aștepta sa aiba un sistem ierarhic, cu lideri unși din ceruri, cu papi/episcopi care să dicteze dogme ex-cathedra și, de ce nu, cu un sistem de colectat zecimi și daruri de la masele leneșe, toate elementele astea fiind înconjurate de misticism.

În realitate, oamenii de știința sunt într-o competiție acerba unii cu alții (ca orice alta ființă vie de pe planeta), ideile lor se impun greu, după ce au fost testate și verificate public, o idee greșită este taxata și ridiculizată imediat. Mai mult, scopul declarat al științei este să elimine misticismul (lumea ‘de dincolo’ este o ipoteza nenecesară) și sa promoveze gândirea critica.

 

Creaționismul (cu variațiile lui) nu poate fi o alternativă la teoria evoluției

Cu o doza mare de îngăduință, creaționismul poate fi promovat de la concepție religioasă/credință/superstiție la pseudo-știință. La punctul acesta, creaționismul nu poate fi tratat ca o știință alternativă, exact în același sens în care homeopatia (tot pseudo-știință) nu poate fi văzută ca medicină alternativă.

(‘alternativ’, conform DEX-ului, poate fi înțeles fie cu sensul de ‘când unul, când altul; rând pe rând’, fie cu sensul de ‘două soluții care se exclud; două judecați în care, dacă una e adevărata, cealaltă este falsă’. În niciunul din sensurile enumerate, creaționismul nu poate fi considerat o alternativă pentru că, la modul real, nu poate alterna cu teoria evoluției și nici nu poate oferi o soluție/explicație în locul ei)

Observ cu tristețe ca oamenii religioși, după ani și ani de exerciții cu dogme, nu pot percepe știința decât într-un sistem distopic. Pentru ei totul este religie de sus până jos și nu pot concepe altceva în afara dogmelor (mai în gluma, mai în serios, umanitatea poate transforma orice atinge în religie, ca într-o legenda pe invers a lui Midas). Abordarea aceasta este infantilă și păguboasă iar așteptările lor de viitor sunt la fel de distopice (apocalipse, răpiri, anulari ale legilor fizicii, etc). Si nu e de mirare ca pretențiile lor de la știința sunt … divine; iar eșecurile acesteia, imprevizibil…satanice!

Când Isus spunea „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” probabil că avea în minte exact genul de credincios împovărat de sechelele dogmei și care trebuia să învețe să gândească pe cont propriu, fără să simtă nevoia de a defila în (eu/dis)utopia cuiva, fie el venit din ceruri.

Liber in Axioma sau sclav in Dogma?

Sonata ma intreaba daca nu cumva am schimbat o dogma cu alta dogma. Raspunsul meu este ca face o confuzie fundamentala intre dogma si axioma. In sens largit, este confuzia intre metafizica si stiinta, intre cunoastera ca contemplatie si cunoasterea ca putere, intre abdicarea in fata kosmosului si cucerirea lui.

Diferenta intre Dogma si Axioma este diferenta intre lantul prizionierului si ciocanul care il sparge. Ca sa fiu eliberat de Dogma trebuie sa cred in Axioma. De aceea scepticismul postmodern si fundamentalismul religios sunt aliati in axa tiranilor.

Dogma este reconcilierea marturiei bisericii cu logica si metafizica grecilor. Contradictia logica cu care se confruntau parintii bisericii era: cum poti impaca notiunea ca dumnezeu este unul singur cu afirmatia ca Isus este dumnezeu.

Raspunsul parintilor satisface relatia intre subiect si predicat in propozitie. Substanta – ceea ce sta dedesubt – “este ceea ce este todeauna subiect intr-o propozitie” (Leibniz). Pentru ca prin definitie subiectul Dumnezeu este egal cu sine, manifestarile particulare ale dumnezeirii nu pot fi simple predicate ale subiectului ci ipostaze ale lui. QED. Pentru cine nu poate sa inteleaga subtilitatile limbajului, avem exemple cu lumanarea si trifoiul. Pentru cine nu vrea sa inteleaga, avem excomunicarea.

Care este problema cu aceasta demonstratie? Bertrand Russel o numeste “greseala grecilor”. Analiza sintactica a unei propozitii despre ceva nu adauga nimic la cunoasterea acelui ceva, asa cum analiza tehnica a unei picturi nu este analiza obiectului pictat. Dogma este reconcilierea logica a unei contradictii intr-o marturisire de credinta, dar nu ne spune nimic despre natura realitatii.

Diferenta intre dogma si axioma nu este aceea ca axioma este de la sine inteleasa. Asta este o alta greseala a grecilor. Pentru matematicianul modern, axioma este o propozitie matematica fara de care toate celelalte propozitii matematice isi pierd valoarea de adevar. Principul 2+2=4 este o axioma. Trebuie sa credem ca 2+2=4 in toate circumstantele posibile ca sa credem in inteligibilitatea matematica a lumii.

Aici este si relatia intre Descartes si Popper. Cand Sonata incearca sa gaseasca o contradictie intre deductie matematica si falsificare experimentala se joaca iarasi cu vorbele. Falsificarea poppereana implica stabilirea unei masuri exacte (carteziene) care, la randul ei, nu poate fi observata prin simturi, ci prin instrumente a caror credibilitate este legata tot de axioma 2=2=4. Filosofii din timpul lui Galileo se indoiau de ce vedeau prin telescop pentru ca refuzau sa inteleaga legile opticii. Cine se indoieste de deductiile lui Einstein se va indoii si de tehnologia care ne permite sa masuram unde gravitationale. Ambele cer credinta in axioma 2+2=4.

Libertatea carteziana – libertatea de a spune ca 2 + 2 =4 – este libertatea de a intelege lumea independent de autoritate. Partidul lui Orwell vrea sa credem ca 2+ 2=5. Biserica vrea sa credem ca 1=3. Autoritatea va apela la “greseala grecilor” pentru a crea un simulacru de legitimitate logica. Orice lupta pentru adevar este lupta pentru putere. Axioma este instrumentul adevarului in contextul unei cunoasteri limitate a lumii. Axioma ne face slobozi.

Avertizarea lui Timotei

Ibrian, catacombele nu au vitralii

Maxim numeste ratiune ceea ce Bertrand Russell numeste greseala grecilor: notiunea ca sintaxa gandirii si a limbajului este reflectarea logosului transcendental in sufletul rational. Metafora clasica a acestei prejudecati ramane mitul pesterii.

“Scientismul mut”, pe care mi-l imputa Ibrian, ar fi, in contextul acestui mit, conversatia despre umbre a celor legati cu spatele la lumina. Reprosul implica idea ca ar exista un limbaj pentru a vorbi despre formele ale caror umbre sunt proiectate pe peretele pesterii de lumina care vine prin gura ei.

Ca un astfel limbaj ne eludeaza o arata insusi Plato, atunci cand il lasa pe Socrate sa-si conduca interlocutorii intr-o regresie infinita de definitii si definitii ale definitiilor la aporia. De unde si respingerea cuvantului scris ca falsa filosofie. Adevarata filosofie este dialectica, si adevarata dialectica este orala. Este interesant ca Socrate reuseste sa ajunga la un singur absolut, si acesta este geometria. Scientismul mut?

Plato l-a tradat pe Socrate asa cum cum crestinii l-au tradat pe Isus: prin metafizica logosului. Si pentru ca prejudecata grecilor nu este deplina fara prejudecata iudeilor, care este prejudecata scrisului, Maxim si ai lui l-au bagat pe Plato in cristelnita si au scos afara mostruozitatea logosului intrupat in litera.

Asa ajunge Socrate sa bea a doua oara otrava grecilor si Isus sa fie rastignit a doua oara de litera iudeilor. Biserica este pestera lui Plato cu vitraliile proiectand iluzia formelor eterne.

Oamenii au inventat cunoasterea in pesteri atunci cand au inceput sa picteze viata reala la lumina facliilor aprinse de ei. Catacomba este intoarcerea de la iluziile pesterii lui Plato la adevarata lumina din pestera, cea a focului facut de oameni. Caci afara din pestera nu putem oricum privi.

Argumentul pentru Isus

Anno Domini 16 – Originea Dogmei