Demonul din viitor

Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.

Există adevăr absolut? Șah-mat. Încolțit în pătrățelul cu există. Victorie idealismului!?
Așa pare dar cumva nu reușim să scăpăm de îndoială. De parcă suntem într-un event horizont al jocului: o fi existând adevăr absolut dar cum îl aflăm? Cum știm că l-am atins?
Absolutului îi scapă ironia: singurul mod pe care-l avem la dispoziție să testăm absolutul e prin a ne îndoi că există. Epuizând argumentele că nu există până când nu avem altă variantă decât să recunoaștem absolutul.
Suntem practic constrânși unui Descartes reformulat: există deci mă îndoiesc. Există adevăr absolut deci e necesar să mă îndoiesc; ca să-l recunosc. Îndoială, scepticism, incertitudine.. calea către adevărul absolut pare pavată cu postmodernism.

Două lucruri remarcabile am învățat la biserică: Dumnezeu este bun și postmodernismul e rău. Învățăturii de pe urmă i-am fost mai credincios. Astfel îmi merit soarta că n-am zgâriat bine scoarța post-structuralismului / postmodernismului și am și reușit o criză existențială și ceva în proximitatea unei psihoze. Scuzele sunt printre rânduri.
E complicat cu interpretarea dar n-a ajutat prea mult când m-a pătruns abisul din limbaj. În contextul infinității de sensuri, ce scop mai rămâne interpretării decât un joc stupid de ping-pong sau sport de sucit minți.

După destul ping-pong de sucit minți ajungi și la acele interpretări greu de băgat sub preș. Printre care rolul involuntar al postmodernismului de ‘gardian al viitorului’. Gardian al viitorului pentru că păzește împotriva sfârșirii istoriei. Împotriva idealizării prezentului încât să considerăm o anumită cunoaștere suficientă și finală. Împotriva unui moment după care nu mai este nimic demn de aflat; nimic să merite riscul schimbării ordinii lucrurilor. Gardian care păzește împotriva la o stare, o înțelegere, ‘rânduire’, care se vrea veșnică și absolută. Împotriva dogmatizării timpului – dogmarizare a unei cunoașteri dintr-un anumit timp – încât istoria să înghețe pentru că viitorul nu mai are de oferit decât mai mult din ceea ce deja este și se știe, dar nimic nou sau diferit. Împotriva interpretării decise finale.

Postmodernismul descrie consecințele fenomenului înaintării în viitor și de ce este nevoie pentru a continua să fim în timp. Descrie cum fiecare moment din viitor amenință starea lucrurilor din prezent. Cum pe măsură ce timpul înaintează și aflăm lucruri noi, aceste noutăți e cel mai probabil să aibă consecințe asupra a ceea ce am stabilit ca judecată de valoare până în prezent.
Ține de noi să interpretăm și să determinăm noile semnificații pentru ce am stabilit până în acel moment ca adevăr, morală, etică, deontologie sau religie.

Asta găsesc ca fiind una din semnificațiile filozofice ale inversării ierarhiei dualităților din deconstrucția lui Derrida. O semnificație filozofică pentru exercițiul de a descoperi interpretări în care neprivilegiatul devine mai important. Când neprivilegiatul devine mai important, ordinea curentă trebuie să se reevalueze. Reevaluarea crește probabilitatea de a fi mai bine adaptați. Avem o șansă mai bună când pășim înainte.
E și unul din motivele pentru care Nietzsche e insistent cu depășirea prejudecăților și cu încumetarea dincolo de bine și de rău. Pentru a preveni sau evada dogmatizării înțelegerii dintr-un anumit timp.
Prejudecată e un cuvânt care probabil nu-i suficient de descriptiv. Nu surprinde destul din aspectul morfic și perpetuu. Mai precis: că în urma unei prejudecăți depășite, modul în care a fost depășită poate deveni la rându-i o prejudecată. Invitația la depășirea prejudecăților e invitația la perpetua reevaluare, fără finalitate; în a identifica dacă nu cumva lipsa de adaptare la noi realități e din considerente dogmatice.
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.

Căutarea de sensuri și interpretări poate fi și un imperativ rațional nu doar exercițiu de antrenat mușchiul imaginației. Există motivații pentru căutarea de sensuri și interpretări dincolo de ‘relativism pentru că nu Dumnezeu’ sau ‘scepticism de dragul lui Gică Contra’.
Multe din sensurile pe care le identificăm sunt de fapt reflexiile a ceea ce cândva a avut sau va avea rol și rost. Într-un anumit context, timp sau configurație o valoare e ‘bună’, în alt context, devine ‘rea’. Acel rost și context încă poate exista. Sau poate doar a fost cândva, deși se poate repeta când orice reprezintă o înțelegere nouă devine provocare pentru ordinea și înțelegerea curentă. Vine în minte noțiunea de trace din deconstrucție. Acel ceva (situație nu metafizic) care nu e prezent dar care influențează concretul.

Necesitatea interpretării inevitabil implică și din ceea ce numim artă, conspirație, politic și ideologic.
De exemplu poți să deduci din inversarea dualităților că reprezintă imperativul politic de a contribui la următoarea inversare a ierarhiei – la revoluție. Mai mult, că e necesar să fim într-o permanentă revoluție (sensurile sunt infinite). Poți interpreta capitalismul ca fiind o inițiativă de sfârșit al istoriei în dimensiunea economică pentru că se dorește a fi sistemul decis optim (bun) și final (refuzăm din principiu posibilitatea altuia). Perspective pertinente cu mențiunea că poți ajunge să impui chiar această critică prin violență, ca sfârșit al istoriei și să ajungi în contradicție.

Un alt aspect al antagonismului dintre viitor și sfârșitul istoriei e că dogma e cea care hotărăște că trecutul și prezentul sunt bune iar viitorul reprezintă un risc de schimbare, amenințare pentru dogmă, prin consecință, viitorul e rău. Dogma ocupă poziția discriminatorului, de ‘judecător’ – dar nu unul imparțial – din moment ce dogma nu are alte justificări pentru modul în care ‘face împărțeala’ decât ‘propriul interes’, decât pe sine ca și criteriu de discriminare.
S-ar zice că dogma stă în afara dualităților, își manifestă voința de putere și se impune prin violență în centru.
În afara dualităților pentru că dogma în sine nu e capabilă să se testeze pe sine dacă e bună sau rea prin propriile criterii. E nefalsificabilă pentru că prin propriile criterii niciodată nu poate greși. E ca o mare tautologie. Dogma are dreptate pentru că așa spune dogma.
Voință de putere pentru că optimizează doar pentru a-și justifica propria existență.
În centru pentru că e poziția de discriminator, de arbitru între dualitățile ‘bine’ și ‘rău’.
Prin violență pentru că nu are justificări fără conflict de interese pentru a ocupa poziția de centru.

Când dogma devine criteriu pentru a decide sfârșitul istoriei și al cunoașterii, dogma pretinde poziția de centru moral absolut. Sau ce pretinde centrul moral absolut e dogmă.

Din inițiativa de a nu dogmatiza cunoașterea și a nu opri timpul în loc, postmodernismul pune în centru scepticismul și incertitudinea. Ce au diferit scepticismul și incertitudinea față de dogmă?
Capacitatea de a se îndoi de sine și de a permite posibilitatea greșelii. Permite până a fi sceptic față de scepticism și incert cu privire la incertitudine. Sunt falsificabile pentru că prin definiție permit greșeala și corecția. Rămân deschise. Nu se absolutizează.
Referitor la incertitudine: Derrida menționează despre așa-numita ștergere a ‘/’ dintre dualități. Adică de a observa ce e dincolo de conflictul dintre dualități. Dincolo de ‘binele și răul’ dualităților. Despre cum conflictul e poate doar nevoia de schimbare și adaptare la care suntem provocați de viitor.

Un mod prin care ‘/’ dintre dualități este provocat e felul în care negația / opusul depinde de celălalt termen. Dar al doilea mod e în dansul inversării ierarhilor. Inversarea permanentă înseamnă că există probabilitatea ca oricare dintre dualități să apară pe oricare din pozițiile ierarhiei. Cu alte cuvinte să nu ne așteptăm de la viitor, ca orice să se stabilizeze într-o valoare permanentă de bine sau rău. Ci modul în care e mai potrivit să percepem viitorul e că după orice schimbare pe care o aduce, există probabilitatea ca orice să ajungă pe oricare din pozițiile de bine sau rău. Incertitudinea nu intenționează să descrie paralizia deciziei cât natura probabilistică. O decizie, da, fiind posibil dificilă într-un context probabilistic. Uneori paralizantă.
Postmodernismul ne pregătește pentru scenariul în care cunoașterea nu implică vreun act final ci e posibil să constituie doar permanenta căutare de soluții și adaptări la schimbări aduse de timp (care poate nu se vor termina niciodată). Pentru posibilitatea ca universul să nu aibă vreo agendă predefinită ci să se inventeze și reinventeze din mers.

Un exemplu de sfârșit al istoriei (intenționat provocator): reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie.
Dacă dogmatizăm și absolutizăm afirmația pe criteriul că așa e scris în biblie / biologie / evoluție / natură / etică, atunci nu permitem din principiu vreodată curiozitatea și cercetarea reproducerii artificiale. Și nu pentru că tehnic nu ar fi vreodată posibil ci pentru că noi ne interzicem asta prin dogmatizare. Înghețăm timpul în dimensiunea reproducerii omului pentru că am absolutizat / dogmatizat înțelegerea unui anumit timp.
Starea curentă, în care reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie este o constatare descriptivă a lucrurilor. În forma aceasta au ajuns să fie lucrurile pană în prezent.
Dar nu e o constatare normativă. Nu e și strict necesar ca lucrurile să rămână așa în viitor.
Natura nu are vreo referință ‘în afara naturii’ de unde își ia instrucțiunile despre cum să fie și ce trebuie să rămână. Întrebarea despre natură e ‘cum e’ nu ‘cum ar trebui să fie’.

Sigur, contemplării exemplului menționat i se poate reproșa îngrijorarea exagerată cu privire la viitor. Argumentul l-am mai remarcat: nu e legitim să forțezi în prezent măsuri pentru toate posibilitățile viitorului. Cu precădere al unui viitor îndepărtat.
Reproș pertinent dar rămâne valabil că e minim necesar o minte deschisă la posibilitățile viitorului și câte ceva din viitor e necesar să imaginăm.
Practic ambele argumente pot fi făcute: trebuie să fii deschis la posibilitatea că lucrurile nu vor rămâne așa, în același timp deschis la faptul că nu știi cât vor rămâne așa.

Dar decât să ridici critica viitorului îndepărtat de ce să nu ridici critica trecutului îndepărtat?
Până la urmă, ce este astăzi decât viitorul unui trecut îndepărtat?
E legitim să interoghezi prezentul despre prejudecăți și dogme pentru că prezentul e viitorul unui trecut unde e posibil să fi creat dogme care azi luptă împotriva posibilităților ce ne sunt la îndemână în acest moment. Viitorul îndepărtat e și azi.
E prezentul curent complet lipsit de dogmele trecutului și suficient încât să nu mai fie deschis posibilităților viitorului? E acest prezent vreun timp demn de sfârșitul istoriei?
E vreun prezent vreodată demn de sfârșitul istoriei? Foarte improbabil.

O altă implicație care decurge din necesitatea interpretări e că atunci când nu poți încadra pe cineva în stânga sau în dreapta, se poate datora tocmai efortului proactiv de a găsi sensuri noi. Și asta pentru a se păzi de prejudecăți, pentru a nu dogmatiza o anumită înțelegere, pentru a nu opri timpul în loc, pentru a păstra mintea deschisă acelui viitor care înainte de orice e – așa cum se amintește des pe oxigen – probabilistic.

Un risc în dansul interpretărilor e că inevitabil ajungi în contradicții. E de așteptat pentru că asta implică viitorul, trecerea timpului, informația nouă, testarea prejudecăților. E semnalul că ceva e de corectat / adaptat.
Ca în orice alt departament al gândirii, te lovești de contradicții și în postmodernism. Diferența e că postmodernismul admite posibilitatea greșelii spre deosebire de religie care apelează la metamorfoză sub perpetua scuză că greșeala nu e decât adevărul care îmbobocește mai tare. Religia mereu peticește dogma sub pretextul că e absolutul în continuă nevoie de îngrijire pentru că nu face față timpului.

În concluzie, problema pe care postmodernismul o înaintează e că pentru a exista un viitor, idealul trebuie să răspundă la schimbările viitorului. Trebuie să se adapteze. Are nevoie de reevaluare.
Cât timp este timp, nu există ideal absolut. Sau altfel spus, idealul absolut nu poate fi determinat pentru că nu poate fi analizat / surprins fără să oprești timpul, implicit schimbarea și cunoașterea.
Absolutul nu poate fi cunoscut decât la sfârșitul timpului. Dar nimeni nu dorește să oprească timpul și să nu mai existe nimic nou.

Înțeleg postmodernismul ca un moment al introspecției filozofiei. Când a devenit nemulțumită de observația că tinde să se închidă, să găsească un sfârșit, să se dogmatizeze. Filozofia ajunsă în dilema de a se preda ordinii absolutului sau dezordinii infinitului. Să se resemneze absolutizării / condiționării hardware-ului (a fi determinat de natură) sau să evadeze în infinitatea software-ului (a participa la natură).
Absolutul reprezintă ceea ce e închis. Ceea ce caută să cunoască tot, să știe tot. Vrea să fie tot pentru că dorește să fie finit, stabil, să aibă capăt, să fie determinat, să fie complet, să fie predictibil, să nu-i scape nimic. Să nu aibă surprize, necunoscute sau nou. Să nu joace zaruri. Fără excepții. Absolutul e dogmă.
Infinitul e opusul. Nedeterminat, deschis, incomplet, instabil, cu elemente încă necunoscute, cu excepții, are nou, joacă zaruri.
Am dat de dualități, dar cum ștergem ‘/’ dintre absolut și infinit? Ce e dincolo de ‘binele’ și ‘răul’ dintre absolut și infinit?
Cred că avem nevoie de ‘absolut local’ (temporal), certitudine temporară, de ‘nebunia deciziei’ pentru ca să testăm, să organizăm, să construim. Singurul absolut util e de fapt un maxim local – e operarea cu ceea ce e cel mai probabil.
Infinitul global e sursa de unde provin elementele noi, evenimentele surpriză, necunoscutul, e sursa liberului arbitru. În global începe deconstrucția pentru că eventual trebuie să integrăm elementul surpriză din global în local. Reevaluăm continuu localul pentru că probabilitățile sunt mereu schimbate de elementul surpriză. Infinitul global e natura probabilistică a întregului univers.
Dincolo de bine și de rău, deconstrucția e un memo pentru a nu uita cum respiră cunoașterea și cum respirăm ca omenire: prin reevaluare, recalculare, autocorecție.

De ce știința nu e absolută? Pentru că se corectează ca să țină pasul cu infinitul.
De ce religia e absolută? Pentru că îl face pe Dumnezeu absolut nu infinit.

Idea infinitului apare nihilistă din perspectiva lipsei unui capăt. Din cauza copleșirii în fața imensității de posibilități. Dar mai nihilist infinității de posibilități e absolutul fără vreo nouă posibilitate. În cele din urmă găsesc liberare în infinit.

Acum partea incomodă: dacă ești pro-istoria-să-continue, pro-viitor, ești pro-infinit, tehnic postmodernist.
Cu alte cuvinte: cum viitorul depinde de el, postmodernismul e demonul care nu poate fi respins ci doar îmbrățișat.

Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor

​Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.

Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.

1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai imp​​ortant.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.

2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.

3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).

4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.

Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.

Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.

Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.

Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.

În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.

Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.

Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?

În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.

Reflecții:

1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.

2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.

3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.

4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.

5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.

Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.

Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).

6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.

7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.

Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.

Mitul: postmodernismul nearticulat

​​Ca unul între cei frământați de simultaneitatea necesității și disprețului cu limitele și condiționările, încerc să articulez câte ceva din legitimitatea ambelor poziții.

Probabil nu e mod mai potrivit pentru un demers despre de limite și condiționări cum e interogarea postmodernismului.
Care este propunerea postmodernismului în reevaluarea limitelor, fundamentelor, prejudecăților, apriorilor, absoluturilor, evidențelor, axiomelor, valorilor, credințelor, etc. relativ la cunoaștere?

Un răspuns și implicit prezentarea cât mai accesibilă, favorabilă și pe bună dreptate a argumentului postmodernist cred că îi face cinste analogia cu o sesiune de brainstorming.
Rolul deconstrucționismului în scena asta e să încurajeze depășirea pufnitului în râs și prefăcătoria că luăm exercițiul în serios. Deconstrucționismul așterne solemnitate cu introducerea unei dileme suficient de gravă încât exercițiul de brainstorming să merite toată atenția, deschiderea și participarea cu toată ființa.​​

Una din condițiile brainstormingului e lipsa presiunii. E important să se accentueze lipsa constrângerilor și limitelor în general. Nu există idei proaste iar timpul e cât se poate de îngăduitor. Chiar până a-l imagina infinit, de unde implicit, totul devine posibil.
Coregrafia sesiunii de brainstorming e locul unde deconstrucționismul caută să ne aducă. Locul unde ne pierdem până și cuvintele. În ‘spațiul gol, unde din nou poate să se desfășoare gândirea’. Putem reconstrui de la zero, iar dacă nu atingem un optim dorit, oricând este spațiu suficient pentru reinterpretare, deconstrucție și reconstrucție.

Fără a insista și mai mult, cred că putem recunoaște deja că asemeni brainstormingului, postmodernismul este o metodă care își are merite și face sens. Cu toate acestea, deducțiile filozofice ale deconstrucționismului își au costul. În abstract postmodernismul ajunge în tot felul de contradicții și paradoxuri. Dacă totuși părăsim domeniul abstractului pentru concret, putem identifica ipostaze nenumărate care pot apărea paradoxale dar sunt de fapt ‘doar o problemă de limbaj’. De exemplu există ipostaze simultan utile și impractice. Sau idei, soluții, algoritmi, filozofii, ideologii care funcționează într-un interval local dar sunt metode nesustenabile global. Paradoxuri aparente.

Un exemplu de ‘util impractic’:
Evidențiez câteva formulări care se regăsesc în brainstorming și postmodernism: reconstrucția/simularea de scenarii noi de la zero, preocuparea pentru prejudecăți/limite (biasuri), sustragerea constrângerilor impuse de timp, căutarea a ceva (răspuns, soluție, optim?). Aceste formulări sunt paradigme întâlnite și în lumea AI și a algoritmilor. Împreună, ca metodă, acești termeni sunt fezabili doar în lumea algoritmilor pentru că doar acolo timpul poate fi fentat prin creșterea capacității de procesare iar identificarea unui răspuns (optim) poate fi efectuată prin simulări excesive (reconstrucții infinite).

Într-o anumită măsură, brainstormingul și postmodernismul ca metode sunt un strigăt de disperare. De last resort (soluție ultimă) în cazul în care altceva nu funcționează. Sunt asemeni algoritmilor de brute force, care apelează la strategii primitive de permutări pentru a identifica o soluție. Pentru cei familiari cu domeniul, e similar rezolvării unei probleme apelând la metoda Monte Carlo.
Disperarea provine din faptul că o problemă din diverse motive devine impractic să o calculezi clasic (deterministic) și te decizi mulțumit cu o aproximație dobândită în urma unui număr excesiv sau suficient de aruncări cu banul (simularea de scenarii).

Metoda postmodernismului, speranța pusă în reconstrucția excesivă, e inițiativa de aproximare a unui răspuns prin apelul la metoda disperată a aruncării cu banul de destule ori.
Metoda este utilă dar impractică pentru orice nu este un algoritm.

Un exemplu de ‘valid local, nesustenabil global’:
Manifestarea filozofiei marxiste în cultură. Potrivită în familie, local, tot mai nepotrivită odată cu lărgirea domeniului social, global.
Ca să nu distrag prea mult de la subiect rămân în abstract și sugerez că cel mai bine idea este surprinsă de zicala „good ideology, wrong species” (ideologie grozavă, specie greșită).
Referința fiind la deducțiile filozofice ale marxismului nu la critica validată pe care o efectuează marxismul. Iar argumentului că nu înțelegi marxismul dacă îndrăznești să-l extrapolezi la cultură nu-i pot răspunde decât că nu este permis să atribui marxismului influențe asupra culturii în aceeași măsură în care nu e permis să atribui religiei influențe asupra culturii. Ori ambele au influență ori niciuna nu are dar nu-ți poți permite inconsistența intelectuală de a le alege după moft.

Ca o concluzie, e de evidențiat că postmodernismul rezultă în idei care sunt aparent paradoxale, adevărate și false în același timp. Rezolvarea acestor paradoxuri e locul unde simultan postmodernismul e validat și își găsește și poetic pierzania. Ce-i dă viață îl și ucide: necesitatea limitelor. Ceva da, poate fi adevărat și fals în același timp dacă implică limite și condiționări. Adevărat în anumite condiții și limite, fals între alte condiții sau limite.

Ce rămâne postmodernismului e că limitele nu sunt absolute, sunt greu de identificat, mereu schimbătoare și trebuie să le găsim manifestarea în timpurile noastre. Limitele există dar capătă detalii noi, unele sunt depășite, altele se impun.
Cu toate acestea, postmodernismul nu e nici singurul nici primul care vorbește despre asta. Din adâncul existenței, miturile spun aceeași poveste și sunt preocupate cu aceleași subiecte.
Mitul e precursorul postmodernismului. Postmodernismul încă nearticulat și în căutare de formalizare.
Mitul e tot despre limite, categorii, patternuri, arhetipuri, teme, observații fundamentale. În același timp despre interpretarea literei și despre căutarea semnificației pentru prezent.
Oarecum surprinzător dar nu întâmplător religia, exegeza și hermeneutica sunt încununarea postmodernismului deși religia îl precede.

În cele din urmă, pe cât mi se pare de legitimă pretenția postmodernismului pentru spațiu de brainstorming mi se pare legitimă și așteptarea ca brainstormingul să se rezolve într-o contribuție la organizarea informației, la sinteză, la cunoaștere nu la distrugerea ei. De altfel deconstrucționismul însuși pretinde că scopul e reconstrucția, chiar infinită dar în orice caz nu pledează pentru abandonul ei, pentru nihilism.
Cu alte cuvinte o aplicare corectă a postmodernismului și deconstrucționismului rezultă cel mult într-un agnosticism util și pertinent. Devine un mare paradox și o contradicție când postmodernismul capătă convingeri la care nu-și permite să renunțe.

Postmodernismul e și el validat. Toți suntem de acord în cele din urmă cu el. Diferența e că unii aud și partea cu reconstrucția, alții rămân mulțumiți cu golul care le oferă și lor portița mult dorită spre subiectivism. Prețiosul ‘prin credință’.

Învățătura: postmodernismul spune ceva și spune bine dar ține de noi să nu interpretăm ca Bulă la școală.

Narcisismul singularității

Zeitgeist-ul zilelor noastre face cârdășie strânsă cu imediatul și imperativul: ‘acum!’.
Curând nu-i mai zice arătător ci e degetul click, online-ul e nesfârșit clocot de dopamina iar livrarea amazon câștigă în cursa cu instantaneul.
Spiritul generației are așteptarea ca totul să se manifeste imediat.

Complăcuții știu o singură lege: dorește-ți și ți se va da, acum! Confortabili unde li s-a decis locul, zac abandonați dezmierdărilor șoptite că sunt importanți ca Dumnezeu iar nefericiții părinți au luat ca încurajată închinarea la copii: customer is our God.

Răsfățați cu atenție, pretind viitorul în vecinătatea iminentului și sfidează realitățile prezentului. Limitele prezentului sunt încăpățânări conservatoare. Viitorul e progresivist iar fascinația nu e atât de mult în potențialul viitorului cât în ‘fluiditatea’ lui.

Invitând prospectul unui viitor îndepărtat, explicăm extincția sexelor și explozia genurilor odată cu mutarea domiciliului omenirii în cloud.
E realitate sustenabilă binecuvântarea socialismului în lumea în care energia este din abundență, Dumnezeu vasăzică există pentru că AI e omniprezent, atotcunoscător și atotputernic iar individualitatea este în sfârșit depășită pentru că suntem una în singularity.
Mai mult de atât, spre toate ne îndreptăm în marș exponențial.

În acest context nici nu ai nevoie de conspirațiile elitelor ca să-ți pună lumea la cale ci e suficient destui adulți cu tantrum thunberg și fetiș submisiv pentru bla, bla, bla.
Adulții copii sunt naivi utopii unui viitor posibil și bat isteric din picioare că-l vor neapărat prezent. Acum!

Devine inacceptabil ca prezentul să fie supus lucrurilor ce iau timp. Radicalism politic? Acum! Resetarea economiei? Acum! Disciplinare si reeducare în lagărele corporațiilor? Acum! Toleranță absolută? Acum! Rezolvarea climei globale? Acum! Apocalipsa? Acum!

Zeitgeist-ul nutrește narcisismul singularității: totul să se cunoască, să întâmple și să se consume, acum!

Partea pesimistă e că mutația socială s-ar putea să nu știe de ‘acum!’ și din nou la risc e integritatea conștientului pe fila de istorie.
Partea optimistă e ca cei care trăiesc într-un viitor prea îndepărtat de obicei nu fac copii.. acum!
Timpul se va ocupa de sinteză și redresare spre mediană care în ultimă instanță e progresul calibrat corect. Genele prosperă în obiectivitatea lentă a prezentului decât în subiectivismul radical al viitorului.

Observ ca dezbaterea timpului la fundamente e între cei care sunt dispuși să ierte tot celor care sunt pentru progres cu orice preț și cei care insistă că scopul nu scuză mijloacele chiar sub amenințarea apocalipsei.
Ca unul care pricepe câte ceva din nuanțele ambelor poziții, aleg riscul să încline de partea inconștientului naturii decât spre intenția conștientului uman. E ceva diabolic în închisul ochilor celui care te înțelege.
E similară cu respectul pentru coerența rece a Dumnezeului impersonal și respingerea cinismul incoerent al unuia personal.
Sau parafrazez vorba lui Aurel Ionică: ferește-mă doamne de deștepți (conștienți) că de proști (inconștienți) mă feresc singur.
În lumea inconștienților mai driblezi dar pe a deștepților riști să nu o mai evadezi.

Cu mici excepții irelevante, aduc aminte că în cele din urmă toți suntem pentru progres. Am reușit ca societate să progresăm prin principiul ‘celui mai mare numitor comun’: rezumarea autorității și legislativului la ceea ce este evident și inteligibil majorității.
De ceva vreme participăm la un experiment de înlocuire al algoritmului societății.
Algoritmul simplu și elegant al modernismului, principiul celui mai mare numitor comun este înlocuit de un spaghetti complex postmodernist (intersectionality) care scrie cod pentru excepții și nu realizează că este deja victima unui ciclu infinit.

Stiința l-ar corecta dar surorii ce și-a impus întâietate, ‘The Science’ îi place să se afișeze fără cusur.. în hainele noi ale împăratului.

Știința mai puțin exactă confirmă eficiența iadului

În virtutea noii hermeneutici progresiste în care 2+2 e un subiect complicat iar black and white nu mai e așa negru pe alb ci e ‘Black and white’, prozeliții noii religii, așa numiții tehnocrați accelerază ritmul cunoașterii prin tranziția(sic) de la descoperirea științei, la producerea ei.
Cu umilință și consecvență, știința insistă nestingherită pe cărarea îngustă a autocorecției ca singură unealtă legitimă a cunoașterii, în schimb ce nerăbdătoare și tentată de potențialul adevărui absolut, versiunea coruptă din capul locului își proclamă dreptul la autoritate: ‘The Science’.

‘The Science’ e în acord cu science doar în principiu. În practică autocorecția necesită răbdarea sfinților și e birocrație exclusiv rezervată timpurilor bune; dar timpurile bune sunt un lux ce nu ni se mai permite. Argumentul nu este nou: vine sfârșitul, cei aleși au soluția iar tu ești prea limitat să înțelegi.

Trăim vremuri apocaliptice. Se ezită de la hazardarea unei date exacte, dar cu ceva timp în urmă mai aveam 12 ani, iar acum consensul e la fel de neschimbat și precis, negreșit 12 ani.
Ce e important e că suntem sub iminența focului ce va să cadă. Din cauză că am supărat Clima, care știm din vechiul testament, este capricioasă, are crize de isterie și poate fi copleșitor de răzbunătoare. Clima, pentru cei neinițiați: e de la Mama Natură, pentru ca tatăl de sus a fost dovedit patriarh toxic și pus sub cenzură, cancelled.
Și spun profeții de la amvonul cu diagonală: vor arde cu precădere cei care consumă carne. Ceva legătură cu gazele, metanul.
Dar de ei, mâncătorii de carne știam deja pentru ca au fost stabiliți încă de la măsuța cu nisip.

Nou e că nevaccinații vor avea un loc special în iad. Ni s-a descoperit de la cel cu porțile. Nu că ar fi cumpărat inclusiv terenul cu hotarul împărăției ci acel Gates doar cu numele, de care trebuie doar să ascultăm nu să-i și urmăm exemplul. Pentru că el este important, demn de research-ul în viața veșnică iar noi abia avem steluțe de carbon footprint-ul redus. Noi suntem doar vrednici de firmituri de gândaci și condamnați la mersul pe jos pentru că ne place prea mult cu jucăria în nisip și ne înmulțim de rămâne pământul vlăguit.
Îndrăznesc să concep că Gates e un fel de Isus, dar sigur cineva e nemulțumit de comparație pentru că Isus a ajutat semnificativ mai puțini oameni decât Microsoft, ong-urile și binefacerile lui Gates.

Tot nouă e nefericirea de a ți se opri norocul la intersecția greșită de identități: ești pe keto, nevaccinat, patriarh toxic și poate luminezi prea white atunci ai merita o intervenție personală: tot cu flacăra, dar de lumânare.

Desigur, dacă nu face sens ceva din cele spuse, e tot vina ta. Lipsa de empatie și judecată mai multă cu inima. Că doar simțind vine iluminarea și ajunge mintea limitată să cuprindă toate genurile și diversitatea recunoscută de The Science. Doar așa și dacă petreci destul timp cu playstation-ul încât e frustrant că nu ești deja uploadat în cloud pentru dezlegare totală la customizare.

Totuși există speranță. Cei care vor să ajungă în utopia seculară unde nu deții nimic și vei fi fericit, sau mai pe înțelesul celor old school: sunt străzi de aur iar pentru nematerialisti: virginele ard de nerăbdare, nu ia decât să bifezi câteva checkbox-uri.
Pasați tot ce aveți, nu vă răzvrătiți în lockdown, nu contraziceți pastorul de la amvonul cu diagonală, aveți grija de aproapele vostru (grijă să poarte corect masca) și mai presus de toate: fă-ți partea și vaccinează-te, că doar nu ești conspiraționist și poate (de)curge altceva decât duh sfânt.
Vaccinul e marea cernere; grâul de neghină, oile de capre, curați de necurați sau mai puțin figurat cum place istoriei: umani de inumani.

Morala 1: știi ce vremuri trăiești când lipsa coerenței intelectuale e de nepătruns decât de comic și poezie.

Morala 2: onorabilă e introspecția când ‘The Science’ devine sursă abundentă de ipocrizie, comic și sarcasm, loc de obicei ferm bătătorit de analele religiei. Comicul e un indicator bun de datorii excesive neachitate autocorecției.

Morala 3: ‘The Science’ are raiul pavat cu bune intenții.
Cu riscul punerii în pericol a ‘safe space-ului’ cititorului, îndrăznesc să speculez că deși e lungă lista cu reproșuri ce se poate aduce creștinismului, totuși deține un anumit mecanism de autocorecție care tinde să-l redreseze de-a lungul timpului: acceptă imperfecțiunea și respinge că utopia e posibilă ‘pe acest pământ’.
De cealaltă parte, ‘The Science’ e pe traiectoria convingerii sporite că atingerea perfecțiunii, eliminarea incertitudinilor și posibilitatea ‘prevenirii răului’ sunt ‘demonstrabile științific’, posibile și în cele din urmă imperativ necesare.

Morala 4: referitor la multiplele dificultăți pe care omenirea trebuie să le înfrunte: poate filozofia lui Musk de a porni cu axioma de maximizare a autonomiei individuale iar soluțiile care rezultă să nu fie dependente de tiranie, e superioară filozofiei tehnocraților de a porni de la axioma controlului individului pentru ca soluțiile rezultate să fie simple și multiple.
Prima are măcar un potențial de reușită, cealaltă este repetarea aceleiași vechi idei în așteptarea unui rezultat diferit.

Concluzie: interpretarea mai abstractă a ideii ca poți argumenta orice cu biblia e ca omul își face religie din orice.
Dacă dumnezeul potrivit nu există, trebuie inventat.

Teocratie postmoderna – 2

Notre-Dame: Ce a voit acel Apus?

Nietzschedenkmal auf dem Holzmarkt in Naumburg, By Eandré, CC BY-SA 3.0 de, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=34054646

Notre-Dame nu reprezintă pietatea medievală ci prima încercare a Europei de a se elibera de sub tirania ei. Într-o Europă în care călugări cu pupilele dilatate predicau Apocalipsa, iar ciuma bubonică era tratată cu procesiuni religioase și omorârea pisicilor negre (cei mai eficienți predatori împotriva șobolanilor care mișunau noaptea pe străzi), proiectul catedralei construite în decurs de generații reprezintă credința în istorie, adică secularismul. O credința pe care Biserica nu a avut-o niciodată și postmodernitatea a pierdut-o.

Notre-Dame a fost produsul micilor renașteri europene inițiate de Carol cel Mare și Otto, care au precedat Renașterea. În contextul dezbaterilor între via antiqua și via moderna, arhitectura gotică o reprezintă pe ultima. Pe plan filozofic, nominalismul preferă știința celor observabile și trecătoare științei celor nevăzute și eterne a realiștilor. Trubadurii nu cântă viețile sfinților ci frumusețea damelor și faptele cavalerilor. Constructorii liberi sunt mai interesați de traducerile arabe din Euclid și Arhimede decât de textele sacre, și introduc simboluri faustiene subtile în programul iconografic al catedralelor pe care le construiesc.

Și, ca să așezăm puțină sare pe rană, modernitatea medievală începe cu victoria lui Carol Martel împotriva Califatului și este susținută în continuare de experiența cruciadelor.  

Întrebarea pe care o ridică titanismul simbolic al catedralei gotice este: Ce a voit acel Apus?

Emil Cioran este de acord cu poetul că Apusul a voit puterea. Spre deosebire de el, nu vede superioritatea spirituală a celui care apără sărăcia și nevoile neamului. Catedrala medievală – spune Cioran – reprezintă voința de putere. Noi nu am construit catedrale (medievale) pentru că baciul mioritic, în mod evident, nu are voință de putere și viață. Catedrala modernă a salvării neamului reprezintă de fapt același simptom.

Incendiul de la Notre-Dame este simbolul auto-imolării Europei, nu pentru că Europa a renunțat la sacru, adică la eternitate, ci pentru că Europa a obosit de istorie. Europa nu mai are voința de putere. Corectitudinea politica si hedonismul mandatoriu au reușit acolo unde nu a reușit ciuma bubonică. A distrus voința de supraviețuire și credința în viitor.

În altă ordine, incendiul de la Notre-Dame a oferit Bisericii o excelentă ocazie să abată atenția de la scandalul preoților pedofili la pericolul care îl reprezintă pentru civilizația apuseană lipsa de respect față de institutiile ei. Poate  din cauza că respectul câștigat prin frică se pierde o dată cu ea? Ultima dată Biserica a fost „respectată” în Franța sub guvernul din Vichy când Parisul era ocupat de naziști și Franța lui Petain era disprețuită de axă și aliați în mod egal.

Însă nimic nu dovedește irelevanța Biserici (și a mediei) mai bine decât celebrarea pioasă a salvării relicvelor din incendiu. Acele relicve plimbate de călugări pe străzi insalubre pentru a salva Europa de ciuma bubonică. A fost salvată coroana de spini. Perfect. Biserica va putea continua circul încoronării lui Isus început în camera de tortură a lui Pilat din Pont și continuat de monarhiile europene de drept divin și dictaturile fasciste ale secolului XX.

Apocalipsa post-moderna

Hainele cele noi ale disciplinelor umaniste – (spoiler: sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire) – au fost scoase în strada de ultima farsa Sokal in US. Trei academici au prezentat 20 de articole scrise in jargon feminist/intersectionist, pentru publicare la mai multe jurnale peer-reviewed, specializate studii de gen. Șapte fuseseră deja publicate atunci când farsa a fost descoperita – nu va grăbiți, nu în lumea academica ci pe twitter.

Ofer cateva exemple sumare mai jos.

Parcurile urbane de căini reprezinta o cultura de viol si opresie canina a catelelor MeToo. Mai grav: stăpânii se uita cu indiferenta atunci cand cainele obiectivizeaza cățeaua, dar urla isteric la căinii gay. Si mai grav: stăpânii examinează organele genitale ale câinilor pentru a asigura cis-normativitatea relațiilor canine. Autoarea – sub nume și PhD fictiv – sugerează ca bărbații trebuie ținuti în zgarda.

Un plagiat de 3000 cuvinte din Mein Kempf substituie jargonul hitlerist cu cel feminist. Bărbatul alb-hetero este denunțat în limbajul folosit de Hitler pentru evrei.

Studenții albi trebuie legați în lanțuri și nu au voie sa pună intrebari in timpul orei. Profesorul are datoria sa discrimineze ca reparație pentru minorități.

Astronomia este dominata de matematica, adica de barbati albi morti sau vii. A sosit timpul ca femeile sa își spună cuvântul in astronomie cu astrologie feminista și dansuri stelare. Astronomia etnocentrica trebuie îmbogățita cu una post-colonialista, în care mituri aborigene și intuiții religioase sunt așezate deasupra ideologiei newtonian-einsteinene.

NA: Se pare ca adevăratul inchizitor este Galileo cu dogma lui pe nedrept numita știința. Bănuiesc ca Hawking ar lua totuși nota de trecere datorita handicapului.

Cultura de fitness și politica de sănătate dominanta discriminează împotriva minorității (?!) obeze. Trebuie încurajata imaginea publica a obezului ca ideal al corpului uman.

Bărbații albi hetero se tem de inteligenta artificiala pentru ca știu din experienta ca logica si raționalismul sunt instrumente de opresie culturala. Soluția este o singularitate feminina în care mașina AI irațional-inclusivista si mistic-feminista operează pe baza de algoritmi emoționali/hormonali.

Recepția – cu o puține excepții – a oscilat intre aprobare și entuziasm din partea comitetelor de examinare.

Trebuie totuși amintit ca jurnalele de sociologie și psihologie – adică acele jurnale în care știința contează – au aruncat articolele la coșul de gunoi.

Puteți citi întreaga istorie aici. Nu râdeți. Sunt semnele celei de a doua veniri a asteroidului care a pus punct la istoria dinozaurilor. De data asta vine pentru noi.

Ce se întâmpla? Noțiunea adevărului obiectiv, definit pe baza rațional-empirica, noțiunea adevărului de la Socrate la Iluminism, a fost abandonata în favoarea celei post-moderne ca adevărul este un construct politic. Logica și știința nu sunt instrumente pentru aflarea adevărului obiectiv- care nu exista – ci ideologii ale puterii colonial-patriarhale.

Nevoia de justiție sociala cere detronarea rațiunii in favoarea adevărului post-colonialist, post-rasist, post-masculin, post-hetero, post-cis, in ultima instanta, post-uman. Pentru ca penitenta în regresie infinita duce in cele din urma la închinarea în fata unui copac, ca in Avatar, sau la la un Caesar sub-hominid ca în Planeta Maimutelor.

Creaționismul măcar nu se învață în scoală, dar non-sensul ca evoluția s-a oprit cu H sapiens este dogma. Nu degeaba creaționiștii se alimentează din scepticismul post-modern cu privire la știința.

De fapt, ridicarea extremei drepte este condiționata de postmodernism.

In US, încă nu s-a răcit disputa cu privire la nominalizarea unui nou judecător in Curtea Suprema. Pseudo-stânga, în loc sa pună în discuție imparțialitatea ideologica a judecătorului Kavanaugh, a sucombat la retorica MeToo. Dezbaterea cu privire la constituție a fost înlocuita cu mediatizarea lui Christine Blasey Ford. Investigarea de către cea mai puternica agenție domestica de informații din lume a unei drame de liceu, consumata acum o jumătate de secol, a devenit centrala in validarea unei poziții cheie pentru viitorul democrației. Kavanaugh măcar a știut sa nu puna pe masa cartea anti-avort. Te miri ca idioții astia au pierdut alegerile.

In același timp, in România, referendumul pentru schimbarea constituției a scos la lumina pericolul pe care noua putere demagogica a hoardelor mănate la vot de pastori îl constituie pentru viitorul democrației. La fel ca în America, adevărata problema a devenit periferica fata de politica de victimizare. A câștigat la urma apatia politica, celebrata ca o dovada ca romanii au devenit în sfârșit europeni.

Ce avem in ambele cazuri, ca sa nu mai amintesc problema Islamului, este o situație în care golul intelectual lăsat de trădarea modernității a fost umplut de ideologii pre-moderne. Delirul post-modern nu este un argument valid împotriva unei extreme drepte care conjură spiritele “barbatilor albi morti” impotriva intersectionismului post-colonialist și apelează la Darwin împotriva noilor discipline umaniste cu termenul studies la coada.

Nu este un accident ca aceste discipline celebrează sacrul și intuițiile mistice deasupra științei. Nu este accidental nici faptul ca astfel de studies sunt bine primite ln universitati ca SAU și în reviste ca Spectrum.

In loc de concluzie. Dupa ce ne-a vizitat asteroidul la sfârșitul Jurasicului, din toată clada arheosauria  au rămas doar crocodilii si pasarile. Specia H sapiens va fi inlocuita de predatori pe fundul apelor tulburi și pasări pe cer. Unora le cresc fălcile si pielea groasa, altora le cresc aripi. Prefer aripile.

În căutarea eului pierdut

Abolirea eternului feminin

O fantoma bantuie America: fantoma eternului feminin. Oprah si Zukerberg, activisti trans si politicieni, Me Too si avocati rechini, s-au unit sa o exorcizeze.

Biblia ne spune ca Dumnezeu a facut femeia dintr-o coasta a barbatului. Nietzsche crede ca, dimpotriva: “Barbatul a facut femeia dintr-o coasta a lui  Dumnezeu – adica a Idealului sau”. Ion Barbu repeta ideea in alte cuvinte: “… din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum”.

Etern femininul este o fantezie a barbatului. Adica este un construct sexist. A devenit incorect politic. Trebuie abolit.

Iin Specters of Marx, Jacques Derrida combina cuvintele haunting – a bantuii – si ontologie, intr-un singur termen: hauntologie. Derrida pleaca de la prima propozitie din Manifestul lui Marx: “O fantoma bantuie prin Europa”. Hauntologia se refera la „figura fantomei ca ceva care nu este nici prezent nici absent, nici mort nici viu” care exprima nostalgia trecutului mort si a “viitorurilor pierdute”.

Metafora centrala a lui Derrida este fantoma din Hamlet, care se intoarce din mormant sa denunta prezentul: “time is out of joints”. Francezul atinge un nerv atunci cand aplica metafora la obsesia cu Marx intr-o epoca cand Comunismul este doar o fantoma venita din trecutul mort sau, mai ales, nostalgia unui viitor devenit imposibil.

Etern femininul a devenit ultimul exemplu de hauntologie in America. Adica de viitor pierdut.

Pentru Goethe, etern femininul este sublimarea instinctului faustic: „Etern-femininul / Ne trage în sus”. Pentru noi, care am denuntat pactul faustic ca pe o ratacire a Apusului, Gretchen merge in iad inaintea lui Faust.

Nietzsche defineste Nihilismul ca fiind momentul in care Europa devine constienta de faptul ca nu exista un lucru in sine transcendental, o realitate metafizica, care sa reprezinte suportul ontologic al idealurilor ei. Nu mai exista acel dincolo care da valoare la aici si acum. Insa Europa este inca crestina in secret si crede ca daca nu exista un dincolo care sa o justifice, viata trebuie condamnata.

Insa, spune Nietzsche, idealurile noastre nu au coborat din cer. Sunt expresia vointei de putere, a acelei vitalitati care creaza ceva din nimic. In spatele atitudinii pe care o putem numii astazi “postmoderna” de devaluare a lumii el vede ura ascetic-religioasa impotriva exuberantei naturale a vietii.

Daca l-am citit bine pe Nietzsche, inteleg ca in spatele corectitudinii politice se ascunde adevarul inconfortabil ca omul a pierdut energia vitala si puterea de creatie.

Fantomele se intorc in mormant. The rest is silence.