Logos 87 – Leviatan
26 septembrie 2012 241 comentarii
2+2=5
22 septembrie 2012 134 comentarii
Ecuatia de mai sus este demonstrabila. AltVasile/Daniel Safciu a(u) folosit-o ca argument in favoarea scepticismului filosofic, acesta din urma fiind folosit la randul sau ca argument ca… 2+2=5 in sens Orwellian. Adica, adevarul trebuie definit de autoritate (biserica, in cazul nostru), pentru ca logica oricum nu poate demonstra nimic.
Rezistand tentatiei de a hrani trolul, ecuatia 2+2=5 este o perfecta ocazie de a continua dialogul serios despre creationism si natura teologiei. Voi porni de la ceea ce Betrand Russel numea greseala grecilor.
Spre deosebire de egipteni si babiloneni, grecii au descoperit ca proprietatile geometrice ale corpurilor pot fi deduse printr-un proces pur logic dintr-o serie de propozitii fundamentale numite axiome. Cuvantul modern ratiune vine de la latinul ratio, care este talmacirea cuvantului grecesc logos. Logic, sau rational, insemneaza la origine o masura care poate fi dedusa logic. De ce corespund insa proprietatile geometrice ale corpurilor cu logica sau ratiunea euclidiana? Raspunsul grecilor a fost acela ca Demiurgul a modelat universul dupa legile lui Euclid. De aici rationalismul filosofic. Tot ce e rational este si real. Ceea ce nu este rational nu exista. Este doar aparenta, umbra realitatii. Va amintiti, mitul cavernei.
Greseala grecilor, spune Russel, a fost aceia de a considera ca matematica (geometria) este o realitate platonica, cand ea este de fapt un limbaj inventat de om. Ca orice limbaj, matematica are ambiguitati. 2+2=5 este doar una din mai multe. Mai exact, matematica nu este altceva decat stiinta logicii ajunsa la maturitate. Albert Einstein a asezat acest principiu la baza Teoriei Relativitatii: geometria nu are ca obiect adevarul ci relatiile logice dintre propozitii geometrice. Aveti tot pasajul aici. Daca geometria euclideana spune ca linia dreapta este distanta cea mai scurta intre doua puncte, nu insemneaza ca universul asculta de Euclid sau de logica noastra.
Matematica nu este altceva decat un sistem de silogisme care se refera la relatii logice intre multimi. Exista nenumarate exemple de silogisme valide logic care nu sunt si adevarate. Logica formala nu garanteaza adevarul. Sa nu credem insa ca si reciproca este adevarata. Un silogism invalid logic este todeauna neadevarat. 2+2=5 este corect din punct de vedere algebric (nu spun matematic, caci as include instrumente mai exacte, cum ar fi calculus), dar nu este adevarat. Sa nu ne facem insa iluzia ca ceea ce este gresit matematic ar putea fi adevarat. De exemplu, ca 4.468×10^9 (timpul de injumatatire al uraniului) = 6000.
Betrand Russel arata ca teologia (o disciplina inventata de Aristotel) are la baza greseala grecilor. Credinta ca structura metafizica a existentei reflecta sintaxa propozitiei sta la baza dogmei trinitatii. Relatia logica intre subiect si predicat este transferata asupra relatiei intre trupul/sangele lui Isus si painea/vinul in eucharistie. Teologia este 2+2=5. O disciplina riguros logica care demonstreaza adevaruri posibile intr-un univers alternativ. Fundamentalismul biblic este 2+2=5 prin credinta naiva ca ceea ce se poate demonstra textual in Biblie trebuie sa fie si real. Problema fundamentalistilor nu este in primul rand inspiratia verbala, ci confuzia intre structura gandirii/limbajului si structura realitatii.
Creationismul este 2+2=5. Argumentul creationistior este ca li se pare ilogic ca Dumnezeu sa se foloseasca de un proces in timp cand putea crea totul instant. Ca nu este logic ca un Dumnezeu iubitor sa rabde cateva sute de milioane de ani de predatie (dar poate sa arda in foc copii nevinovati aceiasi perioada de timp ridicata la puteri astronomice). Sau ca gasesc stiinta evolutiei ne-inteligibila pentru o minte cu IQ < 100. Adevarul este ca realitatea nu se supune legilor logicii, nici atunci cand logica apartine ueni minti cu IQ=220. Este insa la fel de adevarat ca intelegerea realitatii implica reducerea ei la un model logico-matematic consistent in care 2+2=5 nu are ce cauta.
(Haunt)ologie sau umanism radical? Teologia intr-o lume schimbata
17 septembrie 2012 61 comentarii
Relevanta studiului teologiei este aceea ca te duce la „radacinile teologice/metafizice ale modernitatii” (Gillispie). Riscul este acela de a te ingropa impreuna cu ele.
Teologia a fost candva regina stiintelor. Nu din cauza totalitarismului eclesiastic. Cele doua ramuri ale stiintei medievale – fizica si metafizica – erau organic ancorate in doua concepte teologice: agentul imobil si cauza finala. Amandoua au cazut atunci cand Galileo a pus pe hartie ecuatia unei ghiulele in miscare. Mecanica Galileana are la baza alte doua concepte (ne-teologice):
1. miscarea, nu repausul, este starea naturala a lucrurilor, si
2. universul se explica matematic.
Intrucat „sens” si „finalitate” nu intra in ecuatie, „cauza finala” este inutila in explicatia lumii. Newton a incercat sa reintroduca repausul absolut in fizica si, cu acesta, teologia. Dar lama lui Occam cerea abandonarea teologiei in filosofia naturii, asa cum suna afirmatia celebra a lui Laplace: „nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Un secol mai tarziu, Einstein a adus victoria definitiva a relativitatii asupra neo-scolasticismului lui Newton.
Teologia naturala s-a refugiat in stiintele vietii. William Paley este cunoscut pentru metafora ceasului, ca argument pentru reabilitatarea cauzei finale. Tot el a fost primul care a formulat idea cunoscuta astazi drept „complexitate ireductibila” sau „inteligent design”. Argumentand impotriva evolutionismului vitalist- lamarckian a lui Erasmus, Darwin, care sustinea ca organe noi evolueaza de-a lungul multor generatii ca raspuns finalizat al organismului la presiunea mediului, Paley intreaba cum poate epiglota sa raspunda nevoii organismului daca nu este deplin dezvoltata din prima generatie. Argumentul l-a convins pe nepotul lui Erasmus, Charles Darwin, care a plecat in voiajul de pe Beagle convins ca evolutia lamarckiana este imposibila. O decada mai tarziu Darwin va sti ca evolutia este posibila doar cu conditia ca notiunea de finalitate sa fie definitiv abandonata. Epiglota nu este un raspuns finalizat al organismului, ci doar un accident selectat natural.
Biologia a devenit ultima fortareata a cauzei finale. Problema lui Darwin era ca spre deosebire de Galileo nu avea o matematica a evolutiei. Limbajul natural se intoarce prin propriile legi spre conceptul de sens. Lumea nu stia insa ca un calugar din imperiul Austro-Ungar numit Josef Mendel incepuse sa decodeze matematica probabilistica a evolutiei experimentand pe boabe de mazare. Am vazut la o expozitie cartea „Originea Speciilor” din biblioteca personala a lui Mendel, subliniata si adnotata pe margini. Contrar unei prejudecati populare intre crestinii conservatori, atat Mendel cat si Morgan, Dobansky, Creeck & Watson, Collins, etc., mai tarziu, au vazut in genetica instrumentul prin care teoria evolutiei prin selectie naturala poate fi demonstrata statistic si biochimic. Revolutia Galileana – natura redusa la cifre – cu implicatiile ei asupra notiunii de cauza finala a cucerit ultima fortareata.
Ca ne place sau nu, teolgia a devenit irelevanta epistemologic. Atunci ce ramane din ea? Raspunsul l-a dat Erasmus in controversa cu Luther: Dumnezeu a impartasit cauzelor secundare puterea lui creatoare atunci cand a spus „cresteti si inmultiti-va”. Libertatea umana este libertatea naturii, creativitatea umana este creativitatea naturii. Erasmus a pus o temelie pe care au zidit altii mai tarziu. Ideea ca universul s-a creat singur si omul este Imago Dei mai degraba ca parte din natura decat opusul ei, ideea ca harul vine prin natura mai degraba decat ca ceva supranatural, fac ca naturalismul stiintific si umanismul secular sa fie expresia ultima a teologiei crestine.
Erasmus a avut urmasi vrednici in biserica catolica, urmasi care, ca si el, au fost huliti atat de catolici cat si de evanghelici. Ma gandesc la parintele Teillard, la parintele Kung, sau la iezuitii martirizati de dictaturile romano-catolice-fasciste din America de Sud, cu complicitatea cripto-fascismului evanghelic din US. In ce ma priveste, ma consider un protestant care a ales umanismul lui Erasmus vis-a-vis de absolutismul teocentric al lui Luther.
Dincolo de umanismul radical al lui Isus, teologia cade astazi in categoria definita de Derrida ca (haun)tologie – ontologia unei fantome. „O fantoma (inca mai) umbla prin Europa”. O fantoma care la fel ca fantoma din Hamlet are ceva esential de spus. Sa nu uitam insa ca printul danez si-a pierdut mintile.
Dumnezeii unora si altora
16 septembrie 2012 27 comentarii
In comentariile sale recente, Edi contureaza o viziune asupra dumnezeului sau, ezit sa spun ca acesta este Dumnezeu. El nu este cu siguranta dumnezeul crestinismului istoric si Edi nici nu pretinde ca ar fi vorba de acelasi personaj. Dumnezeul scolasticii reformate si al evanghelicalismului contemporan este descris in termeni peiorativi de Edi, ca si cum ar fi o hidoasa constructie conceptuala deviata de la mesajul lui Hristos si provenita dintr-o intelegere denaturata a rolului si continutului scripturii.
In opinia mea, un dumnezeu gnostic (in sensul atribuit de Edi acestui termen) este o creatie speculativa, inutila ca dispozitiv explicativ pentru sfera de preocupari pe care Edi o mai permite inca religiei – vezi distinctia sa ontic-ontologic. Sa vedem de ce afirm aceasta.
Edi deplange inflatia de termeni descriptivi folositi despre dumnezeu in teismul clasic doarece acestia pot conduce in mod lejer la idolatrie. In cohorta de atribute divine exista insa unul care arunca mai multa lumina asupra a ceea ce vreau sa discut aici, este vorba despre “incomprhensibilitatea divina”. Prin aceasta sintagma, teologia reformata – via H.Bavinck- C.Van Til-K.S.Oliphint- nu a vrut sa spuna ca dumnezeu este mistic sau inaprehensibil ci ca: 1. cunoasterea noastra este diferita ca modalitate de cea a lui dumnezeu si 2. ca acesta cunoastere este non-exhaustiva. Posibilitatea cunoasterii in acest context este oferita doar in virtutea distinctiei Creator/creatura. Creatura umana avand ea insasi caracter revelator (ca imago Dei) si cunoasterea de care ea este capabila fiind doar una derivata. Nu putem cunoaste nici un aspect al existentei in felul in care dumnezeu o face, altfel am fi dumnezeu si distinctia Creator/creatura ar disparea.
Tinand cont de aceste precizari teologia reformata a produs un discurs “umil, critic si fericit”. Este adevarat ca evanghelicii contemporani au produs o teologie de fast food pentru mase si ca ei vorbesc despre dumnezeu ca si cum tocmai au fost cu el la bere, neglijand astfel faptul ca orice interpretare a revelatiei (naturala sau scrisa) si a caracterului ei este precara si failibila asemenea oricarui demers uman.
Dumnezeul lui Edi permite insa o serie de predicatii care, cred eu, il transforma intr-o divinitate la fel de idolatra precum cele pe care Edi le condamna – dumnezeul lui Moody, dumnezeul lui Collins etc. Un dumnezeu care geme si se revolta alaturi de creatie impotriva vicisitudinilor limitarii umane este un dumnezeu subcrestin sub raportul comprehensibilitatii si chiar al demnitatii de a merita a fi bagat in seama. Edi ar trebui la acest nivel sa faca niste precizari terminologice pe care era nevoie sa le faca mai demult, asta deoarece:
- Dumnezeul sau este o specie diferita de ceea ce intelege vulgul prin dumnezeu;
- Hristosul sau este un hristos cu un mesaj social pronuntat;
- E un hristos suficient de anistoric pentru ca referintele evanghelice pot fi mereu trunchiate dupa bunul plac si considerate nedemne de incredre datorita unor interferente ale redactorilor evangheliilor.
- Evanghelia sa este o evanghelie seculara a imbunatatirii conditiei umane
Revenind acum la dumnezeul lui Edi, acest dumnezeu pierzand atributele anselmiene (atotperfectiunile) este greu de intrezarit cum ar mai putea sa joace un rol de referential in sfera preocuparilor etice si a celor ultime. In aceste conditii ma intreb la ce bun sa postulam ceva precum “baza oricarei existente”? De unde am ajuns la concluzia ca aceasta postulare este inevitabila: Din inductie empirica? (Nu cred) Din revelatia scrisa? (Nu cred) Din speculatie? (Posibil).
Si atunci de ce sa cred (da, acesta e cuvantul) ca un astfel de dumnezeu merita atentia mea, doar pentru ca teologia unei denominatii m-a dezamagit? Nota bene, nu e cazul meu personal.
Voi incheia cu un citat vis-a-vis de precizarile terminologice despre care vorbeam la un moment dat si de felul in care ne-am putea eticheta dumnezeii drept crestini:
“Desigur, nici unei conceptii despre lume nu i se confera finalitate. Unele conceptualizari, mai mult decat altele, contin accente asupra carora revelatia iudeo-crestina insista. Dar nicio conceptualizare nu se poate concentra impotriva elementelor de baza ala revelatiei biblice si sa declare totusi ca este ideal sau acceptabil crestina. A elabora o presupusa conceptie crestina pe baza filosofiei seculare prin prezentarea unor puncte de contact inrudite cu teologia biblica, excluzand orice conceptie scripturala care nu este inrudita, constituie o batjocura la adresa revelatiei divine inteligibile” C.F.H. Henry .
Logos 86 – Geneza Intertextual
14 septembrie 2012 24 comentarii
Raspuns la o intrebare legitima – IV
11 septembrie 2012 158 comentarii
Cineva care este familiarizat cu clasicii literaturii anglo-americane nu poate sa evite un simtamant de deja-vu cand vine in contact cu razboiul cultural din America, mai ales atunci cand problema accesului tinerilor la lumea ideilor este in discutie. In Romania comunista am trait cu simtamantul ca materialismul plat si vulgar este agresorul, iar religia si dimensiunea adanca a vietii sunt in primejdie. In acest context, ghettoizarea apare ca un efect secundar. Sentimentele anti-culturale si teama de „stiinta nedrept numita astfel” pot fi explicate ca reactii la indoctrinarea ateista . Obisnuiam sa consider „lumea” vinovata de pacatele bisericii. In acest context, descrierea pe care scriitorii anglo-americani o fac evanghelicilor apare ca o caricatura amuzanta fara vreo relevanta social-politica reala. Abia in America incepi sa intelegi cu adevarat carti sau filme clasice cunoscute din Romania.
Voi cita trei din cei mai mari clasici anglo-mericani despre care am aflat spre surprinderea mea ca sunt interzisi in educatia evenghelica si adventista. Voi incepe cu Aventurile lui Huckleberry Finn:
In cele din urmă mi-am dat seama dintr-o dată că aici era in mod simplu mâna Providenței plesnindu-me peste fata si aratandu-mi ca ticalosia mea a fost urmărita tot timpul de acolo de sus, din cer, în timp ce eu furam cioroiul unei biete batrane care toata viata nu facuse nimanui vreun rău, iar acum mi se arăta că exista Cineva care vegheaza neincetat, și nu va ingadui ca astfel de fapte mizerabile să meargă mai departe de atat, si am simtit ca ma lasa balamalele de frica. Am încercat cat am putut sa o las mai moale fata de mine insumi, spunând-mi ca am avut parte de o educatie rea asa ca nu eram chiar atat de vinovat; dar ceva inlauntrul meu continua sa-mi spuna: „Ai avut școala duminicală , te puteai duce acolo, si daca te duceai ai fi invatat ca cine face ce ai facut tu cu cioroiul asta merge in focul cel veșnic „.
Imi pare rau ca nu pot traduce idiomul lui Huck intr-o romana similara. Geniul lui Mark Twain razbate oricum. Confesiunea lui Huck este o colectie de clisee familiare cu privire la pacatosul a carui constiinta a fost trezita de gandul iadului si al judecatii divine. Dar Huck nu se arunca in bratele lui Isus, ci se hotareste sa mearga in iad, daca acesta este pretul libertatii lui Jim.
Exista suficiente argumente atat in Vechiul cat si in Noul Testament ca Jim trebuie sa se intoarca la blanda lui stapana. Twain este destul de dibaci sa evite stereotipul stapanului rau din Coliba Unchiului Tom. Vaduva este cea mai autentica si buna crestina posibila. In acest context, apologia bisericilor din sud (cu precadere southern-baptist) cu privire la sclavie devine credibila.
Cum era de asteptat, crestinii nu au ras. Desi sclavia era deja istorie, cartea a fost denuntata ca nepotrivita pentru copii si tineret si a fost interzisa in bibliotecile scolare. Existe astazi versiuni modificate pentru copii si filme in care dilema iadului este inlocuit cu scena in care Huck alege sa-l salveze pe Jim tocmai ca sa nu ajunga in iad ci sa ajunga in cer. Decizia se face pe fondul unui cantec de scoala duminicala.
Sa trecem la alt clasic american, Sinclair Lewis. Mai jos este o scena din Elmer Gantry:
„Ti-am spus să pleci din oraș. Ti-am dat o șansa, ateu blestemat, si probabil socialist si sindicalist international, blestemat de Dumnezeu ce esti, o sa-ti dam o lectie” – continua cel care parea sa fie barmanul. „Vezi arma asta?” Teava pistolului apasa dureros in obrazul lui Frank. „Poate te lasam in viata, dacă-ți ții gura și faci tot ce-ti spunem, sau poate nu. O sa faci o plimbare cu noi. Gandestet-te ce o sa ne mai distram cand ajungem pe camp unde este frumos, întuneric și liniște”!
Pentru cei care nu a-ti citit „Elmer Gantry”, Frank este un pastor baptist care a acceptat teoria evolutiei. Un idealist, Frank militeaza pentru educatie libera in scoala, si denunta agenda politica a fundamentalismului evanghelic. Activitatea lui declanseaza paranoia infiltrarii ateist/socialist/international-sindicaliste. Fratii decid ca a sosit timpul sa apeleze la metodele devenite clasice in apararea culturii crestine din sud-vest. Rezultatul „plimbarii” fratesti este mutilarea pe viata a lui Frank si, bineinteles, ruinarea carierei lui de pastor baptist. Lewis aseaza in antiteza distrugerea lui Frank, un pastor sincer, cultivat, devotat oamenilor si un excelent educator al tineretului, cu ascensiunea meteorica a lui Elmer Gantry, evanghelistul conservator teologic si politic, adictiv sexual, ignorant si demagog.
Tragedia lui Frank este regizata in contextul istoric al luptei politice pentru programa de educatie in scolile publice de la inceputul secolului XX. Agenda fundamentalistilor era: „State University education should be confined to algebra, agriculture, and Bible study”. In timp ce pozitia apolitica a adventistilor in contextul respectiv este de apreciat, nu putem trece cu vederea ca agenda evanghelic-fundamentalista era implementarea perfecta a acelui „divine blueprint in education” din scrierile sorei White. Din pragmatism, scolile adventiste s-au indeparatat subtil de acest „plan divin”, lasand o nisa bogata in zecime pentru faimoasele scoli super-adventiste, operate de „independent ministries”, unde cineva isi pierde mintile sau devine ateu.
Al treilea autor este profetul fara Dumnezeu, George Orwell. Nu voi cita din 1984 ci dintr-o carte mai putin cunoscuta, numita A Clergy Daughter. Cine citeste toata cartea ( de fapt neterminata) remarca o nota subtila care va fi dezvoltata in 1984. Pe scurt, Orwell arata ca educatia evanghelic-conservatoare este esential… orwelliana.
Mai jos avem descrierea unei sedinte cu parintii la o scoala crestina. Dorothy, fiica unui preot anglican si profesoara la scoala, a stimulat mintea elevelor cu lectii de geografie, colaje, cerc de poezie si alte lucruri inutile. Nemultumirea atinge masa critica atunci cand fetele invata Shakespeare. Parintii nu fac desosebire intre teatrul clasic si romanul foileton, filmul prost sau chiar pornografie. Mi se pare mie, sau am mai intalnit pe undeva idea asta?
„Pentru mintea mea este o rușine că manualele școlare pot fi imprimate cu astfel de cuvinte în ele. Sunt sigur că în cazul în care oricare dintre noi ar fi cunoscut vreodată că Shakespeare a scris astfel de lucruri, am fi pus piciorul in prag de la început. Numai dimineața cealaltă am citit în ziar ca Shakespeare ar fi tatăl literaturaturii engleze. Ei bine, dacă asta este literatura, atunci sa avem cat mai putina literatura, spun eu! Nu trimitem copiii noștri la școală pentru a li se baga idei în cap. Vorbesc pentru toți părinții cand spun acest lucru. Suntem cu toții persoane decente oameni tematori de Dumnezeu, unii dintre noi sunt baptiști, altii sunt metodiști și avem chiar și unul sau doi din Biserica Anglicana; dar putem trece peste diferențele noastre atunci când vine vorba de un caz ca acesta.”După ce a terminat cu subiectul Shakespeare, domnul Poynder a adăugat unele observații cu privire la noile metode ultramoderne de predare ale lui Dorothy, care oferira domnului Briggs posibilitatea de a exclama din când în când, „Asta e! Lucrări practice – asta e ceea ce ne dorim – lucrări practice! Nu toate aceste lucruri murdare ca poezia, facerea de hărți, lipirea de resturi de hârtie și alte lucruri similare. Dă-le un pic de aritmetica și caligrafie și nu-i mai deranja cu restul. Lucrări practice! Ai spus-o! „
Contrar unei prejudecati raspandite intre noi, lucrarile de fictiune buna deschid mintea, imbogatesc imaginatia si dezvolta gandirea critica. Omul e facut sa invete din naratiuni. Pe multi dintre noi, povestirile de mai sus ne-au invatat sa gandim independent. Ellen White avea dreptate (in felul ei) cand a spus (ca un ecoul al lui Mister Poynder) ca ar fi fost mai bine ca astfel de carti sa nu fie niciodata parte din educatie. Asemenea radiografii ale conservatorismului evanghelic anglo-saxon fac ca inima noastra sa alunece inapoi spre partea secular-umanista in razboiul cultural din America. Implicit, aceasta insemneaza o indoiala fata de un sistem de educatie care respinge umanismul-secular si stiinta.
Raspuns la o intrebare legitima – III
7 septembrie 2012 137 comentarii
In timpul faimosului proces al maimutelor din Dayton (1925), William Jennings Bryan l-a mentionat frecvent pe George McCready Price ca autoritate stiintifica impotriva evolutiei. Avocatul apararii, Clarence Darrow, a replicat ca orice geolog il considera pe Price un vanzator de gogosi. Darrow exagera. Geologii americani l-au considerat pe Price mai degraba prizionerul propriei imaginatii. David Starr Jordan, fondatorul universitatii Standford, l-a invitat sa faca lucrare de teren si laborator in paleontologie, convins fiind ca Price este victima unei educatii de autodidact.
Problema lui Price era insa de alta natura. Profesorul Adventist credea ca afirmatiile lui Ellen White despre efectele geologice ale potopului sunt inspirate factual. Idea lui era sa foloseasca aceste afirmatii ca ipoteza de lucru, si sa construiasca o teorie stiintifica pe baza lor. Price se credea un adevarat logico-pozitivist, dar unul care poseda in viziunile Ellenei White un material de studiu inaccesibil celorlalti geologi.
Exista un risc ascuns intr-o astfel de atitudine. O teorie stiintifica vine intodeauna sub prezumtia ca este posibil sa nu fie adevarata. Price insusi a recunoscut aceasta implicit atunci cand a anuntat public ca ofera 1000 de dolari celui care poate dovedi ca o fosila este mai veche decat alta. Pariurile implica prrobabilitati, nu certitudini. Modelele stiintifice sunt probabile. Teologia si filosofia propun modele nefalsificabile, pentru ca sunt in cautarea unor raspunsuri definitive.
Steven Jay Gould face o afirmatie relevanta in Rock of Ages, cu privire la un model geologic care se afla la baza teoriei lui Price. Este vorba despre Istoria sacra a Terrei scrisa de teologul anglican Thomas Burnett. Burnett incearca sa explice istoria biblica a planetei asa cum apare in Geneza si Apocalips, prin legile mecanicii. Mai exact, urmeaza sugestia lui Descartes ca Dumnezeu a lasat lumea sa se faca singura prin legeile naturii. Cartea a fost foarte apreciata de Newton care era prieten cu autorul, dar a fost condamnata pentru erezie de doua ori: odata de Biserica Anglicana si a doua oara de geologia moderna.
Gould se ocupa de a doua acuzatie, aratand ca Burnett a avut un rol decisiv in dezvoltarea geologiei. Istoria stiintei nu a urmat un script metodologic scris de filosofi academici. Burnett a incercat sa explice stiintific istoria biblica a planetei. Incercarea lui a declansat o dezbatere de peste un secol care a condus la ideile geologice moderne.
L-am mentionat pe Burnett din cauza ca oricine citeste cartea lui nu poate sa nu recunoasca influenta pe care a avut-o asupra geologiei potopului sustinuta de Ellen White si dezvoltata de Price. O sa repet afirmatia lui Gould, ca aspectul stiintific al geologiei potopului, mai exact, incercarea de a apela la legile naturii in explicarea textului biblic, poate conduce de la erezie stiintifica la stiinta adevarata.
O sa ma intorc la pariul lui Price. Pentru a demonstra ca fosilele au vechime egala, Price a apelat la acele locuri unde unul sau mai multe straturi geologice au fost erodate, asa ca sedimente din straturi geologice diferite sunt alaturate. Acesta este dealtfel motivul pentru care „unconformity” a devenit mantra creationistilor. In fiecare vara, pastori si studenti de seminar fac „geological field-trips” sa vada asemenea pietre de la potop, asa cum musulmanii fac haj la Meca sa vada o piatra din Paradis.
In 1957, Geoscience Research Institute a fost format cu scopul de a proba stiintific varsta fosilelor independent de teorii evolutioniste. Geologia de fotoliu a lui Price a fost inlocuita cu cercetarea riguroasa. Price a pierdut pariul.
In consecinta, Robert Pearson s-a facut ecoul lui Urban VIII, rastignindu-l pe Galileo a doua oara:
In our controversy with proponents of the evolution theory, we must keep in clear perspective — the Bible and the Spirit of Prophecy are not on trial.
Intrebarea este: daca Biblia si SP nu sunt „on trial” in controversa cu evolutionistii, de ce ar fi teoria evolutieie? Daca controversa este stiintifica, ambele parti sun supuse testului falsificabilitatii. Daca Biblia si SP nu sunt falsificabile, nu contin stiinta, si ca atare nu pot intra in controversa cu teorii stiintifice. Sunt adeptul ultimei afirmatii. Dar citind declaratia lui Pearson imi amintesc dilema lui Farfuridi: ori sa se revizuiasca dar sa nu se schimbe, or sa nu se revizuiasca dar sa se schimbe.
In ce ma priveste, in pasiunea cu care am aparat creationismul stiintific, ma recunosc mai degraba in don-quixotismul lui Price, decat in dogmatismul si lipsa de onestitate intelectuala a celor care revendica mantaua lui, fie ei adventisti sau evanghelici-penticostali. Dar vine un moment in care morile de vant nu mai sunt uriasi.
Indrasnesc insa sa afirm ca acest spirit pe care l-am numit don-quixotic, al teologului de tip „self-made” care rastoarna „izvodirile mintii”, si profeseaza in acelasi timp o credinta, poate naiva, intr-o religie stiintifica asa cum au visat candva Descartes, Locke si Newton, este mostenirea pierduta a Adventismului.
Raspuns la o intrebare legitima – II
2 septembrie 2012 95 comentarii
Punctul orb al oricarui credincios este dimensiunea sociologica a credintei pe care o profeseaza.
In Romania, shiboletul Ortodoxieie este Iisus cu doi de i. Iisus este citirea Reuchliana a numelui Mantuitorului in greaca Noului Testament. Ca atare, indica spre originea bizantina a credintei stramosesti. Pastorul baptist Iosif Ton a aratat ca in spatele mitului scaunului apostolic al Sfantului Andrei se ascunde politica bizantina a voevozilor dunareni. Ton ramane insa orb la modul in care Isus (cu accentul pe prima silaba) cel predicat de baptisti este la randul sau un shibolet al lui Unchiul Sam.
Este un adevar pe care l-am inteles numai dupa ce am venit in America. Ceea ce incepusem sa intrevad langa gaura spre iad din Tennessee era sociologia complexa a creationismului.
Motivul pentru care credinciosul este orb la fortele social-politice care modeleaza credinta lui este acela ca aceste forte sunt percepute printr-o interfata mitologica. S-a afirmat in repetate randuri ca mitul antic este o interfata prin care omul primitiv percepe fortele neintelese ale naturii. Ei bine, mitul modern este o interfata prin care omul modern percepe fortele sociale neintelese care influenteaza viata lui.
Pentru a intelege mitul american, va invit sa revizitam gemanul lui european: nationalismul romantic.
Dupa dezamagirile Revolutiei Franceze, natiunea este vazuta ca un rezervor de instincte sanatoase, capabile sa ofere raspunsurile pe care secolul ratiunii si iluminismul nu le-au gasit. Mitul national este construit de romantici (Eminescu vine in minte) ca un trecut utopic in contrast cu pacatele modernitatii. Fascismul a fost implementarea acestui proiect in secolul xx.
In lumea noua, mitul national se loveste de superficialitatea timpului. Este imposibil sa proiectezi o utopie intr-un secol de istorie. Aceasta este dealtfel secretul exceptionalismului american. O natiune fara trecut se orienteaza cu toata forta spre viitor. Dar viitorul este plin de umbre si prezentul este controlat de forte neintelese. Frustrarea prezentului si teama de viitor conduc la nevoia de trecut utopic. Utopia cea mai usor accesibila si populara este vechiul Israel.
Mitul acesta exista in forme multiple. Anglo-saxonii sunt cele zece semintii pierdute. Mormonii considera ca indienii sunt evrei imigrati in lumea noua, ca Isus este fondatorul Americii, si biserica sfintilor este reprezentantul modern al acestei teocratii. Diferite confesiuni fundamentaliste nu se sfiesc sa-si dea pe fata proiectele teocratice. America este tara cu cei mai multi caucazieni circumcisi din lume.
Creationismul este forma extrema a acestei utopii. Mormonii cred ca Gradina Edenului s-a aflat (si va reveni) in statul Missouri. Mici edenuri cu viata comuna si economie naturala sunt experimentate din cand in cand. Scoli independente Adventiste incearca sa implementeze utopia educatiei Eden-Scoala Profetilor dupa indicatiile sorei White. Imaginile care decoreaza biblii si carti pentru copii (inainte de miscarea drepturilor civile) nu lasa nici un dubiu cu privire la faptul ca Adam si Eva au fost anglo-germanici. La fel si Isus, iar cerul este populat de ingeri si sfinti blonzi cu och albastri. Rasele inferioare sunt mantuite in doua sensuri. Politica rasiala fata de indieni si negri este bazata pe astfel de sentimente. Dreptul Americii de a conduce lumea vine direct de la Adam si Isus.
Daca 6000 de ani sunt timpul potrivit pentru istoria perfecta, timpul adanc face utopia imposibila. Deaceea dusmanul cel mai puternic al mitului american este educatia. In fata ecestei primejdii, exista doua raspunsuri. Unul este reteaua de scoli si universitati religios-conservatoare. unde sub protectia primului amendament studentii pot fi frustrati de expunerea la informatie stiintifica. Misiunea secreta a scolilor denominationale onservatoare este interzicerea accesului la teorii stiintifice despre origini si idei secular-umaniste. Pentru ca marii scriitori si filosofi americani au fost si seculari-umanisti, aceasta duce la situatia paradoxala ca un student din Romania cunoaste mai multa literatura americana decat un student american la o scoala denominationala.
Un alt raspuns este controlul educatiei publice prin mijloace politice. Lobby-uri fundamentaliste au dus in secolul xx la interzicerea predarii biologiei si expunerii la idei moderne in numeroase districte. Se creiaza doua Americi: una este America stiintei si tehnologiei de varf, America marilor experimente social-culturale si artistice, alta este America tele-evanghelistilor si a manuitorilor de serpi. Cele doua se separa una de alta sub protectia primului amendament. Privind dinafara, ai impresia ca Moody Institute si Fermi Lab se afla in acelasi oras. In realitate, cele doua se afla in universuri paralele.
Creationismul stiintific este un ecran de fum peste aceasta ruptura. In 1957 americanii au fost treziti la realitate de programul spatial sovietic. Dezavantajul a fost recuperat in cativa ani, dar oamenii informati nu si-au facut iluzii: inginerii care au pus un American pe luna erau de fapt creatorii V-urilor naziste. Fundamentalistii si-au justificat pana atunci agenda anti-moderna prin retorica anti-comunista. Iesea acum la suprafata ca educatia anti-stiintifica si anti-moderna este un sabotaj in razboiul rece. Creationismul stiintific incearca sa corecteze aceasta imagine creind impresia ca fundamentalismul se impaca bine cu stiinta.
Problema era ca fundamentalismul evanghelic nu avea o traditie a interesului pentru stiinta. Singurii fundamentalisti care dezvoltasera creationismul in forma stiintifica erau ne-popularii Adventisti.
(Va urma)
oxigen2 
Comentarii recente