H(a)ram

Înainte să gat eu de ascuțit penița, încă o etimitologemă. „Haram” există și în românește, din turcă. Dar provine de fapt din limbile semitice. Termenul ocupă un loc de cinste în Tanakh, numind tot ce e închinat Domnului – de la întîi născuți la madianite (doar a dat și „harem”). Sfîntul și anatema. E de altfel ultimul cuvînt al Vechiului Testament în traducerea lui Cornilescu (Maleahi 4:6). Mai interesant însă, are niște omonime suspect de înrudite conceptual. Unul numește mreaja pescarului sau lațul vînătorului, ca în Eclesiastul 7:26 (inima femeii mai amare decît moartea). Celălalt înseamnă „a tăia”, „a împărți”, „a mutila”.

Am plecat în această incursiune pentru că am sesizat, povestind despre comunismul biblic, că unul dintre cuvintele pentru „seceră” din Tanakh este hermeș. Nu, n-are nimic a face cu peibasistul „chermeză”. Vine din haram. Dar nu pot să nu-l irit din nou pe Dan Alexe și să nu mă întreb dacă nu cumva semiții ăștia hermetici (oops!) n-au furat ideea de la națiunile conlocuitoare, printre care și un toptan de arieni. Sau invers, dracu’ știe. Nu de alta, dar una dintre rădăcinile indo-europene ale „tăierii” reconstruite de lingviști este (s)ker-, care ne-a lăsat o pleiadă de moștenitori. Printre care și grecescul kormos – „buștean”. Adică exact ceea ce ne spun lingviștii slavi că întemeiază hramul.

Între templu și genocid e doar o mahramă.

Și da, secera însăși e rudă (ca securea) cu h(a)ramul. Iar celălalt cuvînt ebraic pentru „seceră” (maggal) are și el o relație dubioasă cu o menghină.

Preambul

V-am prevenit acum o lună în legătură cu publicarea rezultatelor unui an de cercetare. Sînt aproape gata să încep să scriu, aici, versiunea românească a micului meu studiu. S-ar cuveni însă să descriu mai întîi rațiunile și limitările lui.

Sînt și nu sînt un specialist în domeniu – domeniul fiind subiectul teologic al antisemitismului. Am fost bună parte din viață un creștin adventist de ziua a șaptea din România. Adică un minoritar într-o minoritate – adventiștii sînt printre cei mai iudaizanți (la biserică sîmbăta și fără porc pe masă) dintre evanghelici („pocăiți”), ei înșiși suspecți în ansamblu într-o țară majoritar ortodoxă. Am un deceniu de studii teologice la activ, dar disprețuiesc ideea de doctorat în științe umane (dintre care cea mai umană e teologia). Dacă pînă și teoria relativității sau mecanica cuantică sînt ficțiuni în căutarea realității, nu vreau să fiu, umanist impenitent, altceva decît romancier. Preferabil fără operă.

Interesul meu în domeniu a fost focalizat, acum două decenii, de cartea lui James Carroll, fost preot catolic. Și de faptul că adventismul era și este încă un cîmp de bătaie între două forme de iudaism: cel al lui Jacques Doukhan și cel al lui Clifford Goldstein (adventiștii vor înțelege unde bat). Evoluțiile occidentale, europene și, în mod special, românești din ultimii ani mi-au amplificat interesul. Anul trecut, pentru că reîncepusem să citesc și să scriu în domeniu, algoritmul Facebook mi-a sugerat să asist la o conferință online susținută de Susannah Heschel (fiica lui Abraham Joshua Heschel). Subiectul era deiudaizarea nazistă a Bibliei. În acest context am pomenit de versiunea lui Coresi a evangheliilor. Prof. Heschel a fost intrigată și a pus în mișcare un lanț de conexiuni care sfîrșește, pentru moment, în paginile care vor veni.

Inteligența artificială din dosul Facebook nu este singura care a făcut din acest an de studiu un proiect de digital humanities. Algoritmii Google au contribuit și ei din plin. Resursele accesate au fost eminamente electronice (noroc că se fac progrese și în România). Singura bibliotecă pe care am vizitat-o, o singură dată, a fost cea a School of Slavonic and Eastern European Studies de la UCL. M-au ajutat însă, cu intermediere virtuală, o seamă de inteligențe în carne și oase. Printre ele Ionuț Biliuță, Emanuel Conțac, Cristinel Sava, Florin Călian, Iskra Hristova-Shomova. Le mulțumesc.

Sînt, cel puțin de cînd scriu aici, pe Oxigen2, ateu. Cred că, mai ales cînd vine vorba de istoria noastră teologică, situarea asta e de invidiat. Scriu nu pentru a-mi însuși vreun ultim cuvînt în chestiune, ci pentru a provoca și încuraja studiu și dialog. Iar dacă unele dintre concluziile mele se vor infirma, voi fi fericit.

Isus nefelofilul

Înainte să fie bîntuită de vlahi, Tesalia i-a găzduit pe lapiți. Regele paradigmatic al lapiților a fost Ixion, sodomitul – cel care încalcă voios, de ambele părți ale mesei, protocoalele ospitalității. Nu doar că și-a mînjit mîinile cu sîngele socrului său, dar, iertat de mărinimosul Zeus, se dă la Hera. Ca să-i confirme netrebnicia, Zeus îi trimite un simulacru de soață – un nor care-o închipuie pe Hera – cu care Ixion, încă turmentat după banchetul olimpic, se acuplează. Va fi străfulgerat și crucificat pe o roată înflăcărată care se învîrte și azi în tartar.

Din joncțiunea preaumanului cu Nefele (fertilă ca orice nor) se naște centaurul – neamul hibrid, hipersensibil și hiperdotat. După uniunea cu Ixion, Nefele devine soața unui rege de mai la sud, Athamas. Acesta va încerca, avraamic, să-l jertfească pe Phrixos, fiul dăruit de Nefele. Aceasta își va salva progenitura de sub cuțitul tatălui prin intermediul berbecului cu lînă de aur. Și așa, dintr-un alt sacrificiu ratat se va naște odiseea. Un sodomit irepresibil care face ochi dulci unei zeițe aduce pe lume și centaurii, și argonauții. Născuți din nor (1 Corinteni 10:1-2).

Din Exod 13 pînă în Matei 17, norul este mantia lui Yahweh. De la Muntele Legii la Muntele Transfigurării, Yahweh vorbește din nor. Isus e cel care se vede pe sine în nor. Ba chiar îl călărește, împreunînd secera omului (Apocalipsa 14:14) cu ciocanul zeului (Ieremia 23:29).

În Vechiul Legămînt, sîngele nevinovat spurca țara (Numeri 35). Sîngele vărsat în condițiile legii (sîngele ritual) curăța. Nu exista altă ispășire pentru crimă decît pedeapsa capitală. Goel-ul, răscumpărătorul sîngelui (ca în Iov 19:25), făcea ispășire. Protecția rituală a cetăților de scăpare se extindea doar asupra omorului din culpă. Doar moartea marelui preot – sigiliul, unsul legămîntului – ispășea sîngele accidental. Isus vine și critică însă acest contract social. El este Marele Preot al cărui sfîrșit stinge orice datorie de sînge. Moartea lui Dumnezeu desființează mînia flăcării lui Yahweh, prost camuflată de nor, și curăță întregul Pămînt. Isus varsă singurul sînge care trebuie vărsat – sîngele lui Dumnezeu.

Ne înconjoară un nor mare de cloudfuckers.

Ei, drăcie!

Pentru că sînt genul de ateu care se joacă cu cuvintele (nu doar cu Cuvîntul) și ar prefera să nu plătească impozit la niciun munte sfînt (fuck Dan Alexe), vă mai spun o poveste.

Darshan este în scripturile hinduse theoria – vederea (preferabil de dumnezeu). E, în unele lecturi (ele însele darshan), un fenomen reciproc – așa cum e în Iov (care se tot plînge că Yahweh îl trece cu vederea) sau în evanghelia ateului. E deschidere polifonică – nu doar yoga e școală de vizionarism hindus, ci și, la limită, budismul, taoismul sau jainismul.

Midrash-ul e și el un soi de vedere. E lectura nesățioasă a scripturilor care face textul inepuizabil. Și nu e deloc monopol iudaic. Și musulmanii au madrase. Așa cum indienii au Madras (poveștile sînt, înainte de toate, țesături, mreje, dreamcathers). Și da, Dan Alexe o să zică „ce-are Ierusalimul cu Atena?” Iar eu știți ce-o să zic.

Toate vedeniile astea, toate însăilările astea de ochiuri au în comun (fuck you, Dan Alexe) un etimon care a dat în greacă, și apoi în limbile moderne, Dracul. Pentru că ochiul e drăcia. Ambiguitatea vederii e temeiul ființei. Ochiul rău, ochiul bun.

Să-l dezghețăm, despietrim pe Dumnezeu. Locul geometric al sinelui e ochiul celuilalt. Și da, poate că terafimii și terapia descind din același pîntec. Pămîntec.

Idele lui Marte 2022

Gott mit uns

V-am mai amintit că și Germania nazistă a luptat sub steagul lui Emanuel.

Doar vestul iudeo-creștin a găsit pînă acum justificarea morală pentru folosirea armelor nucleare (la trei luni după sinuciderea lui Hitler).

Poate o să pricepem într-o zi că noi sîntem arma nucleară. Că în noi e zeul care poate da viață sau poate distruge.

Orice text este un idol – poți jertfi pe altarul din fața lui sau îl poți adăposti într-un muzeu.

Și iconoclaștii, și iconodulii suferă de același păcat. Isus, spre deosebire de primii creștini, n-a ars cărți. Nici n-a scris cărți. Ne-a învățat însă cum să trăim cu textele pe care, inevitabil, le scriem.

Litera este moartă. Duhul a ucis-o.

Rămînem doar noi, întrebîndu-ne mereu ce fel de zei vrem să fim.

Mania Solzhenitsyn

Pașol na turbinca!

Într-o celebră coproducție româno-ucraineană, soldatul rus ajuns la vîrsta înțelepciunii bezmeticește, „din întîmplare, pe-o cărare lăuntrică”, peste blagoslovitorul de păpușoi și aghiotantul lui. „De drumețul care cîntă să nu te temi”, spuse Dumnezeu sfîntului speriat. Pentru că, într-adevăr, soldatul rus „o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui”. Lui Dumnezeu îi place de soldatul rus, așa că îi face cadou o anti-cutie a Pandorei – poate pică ceva.

Ce află soldatul rus în drumul său? Că boierul tinde să te muncească și-n somn – afară de cazul că știi să faci rost de „un somn de cele popești”. Că Dracul își iubește supușii și-i caută, ca un bun păstor, cînd se rătăcesc. Că-i mai bine să fii popă de draci decît de sfinți. Că singurele întrebări care merită puse sînt cele ciudate. Că în rai e „sărăcie lucie”. Că iadul e doar după colț de rai. Că și iadul se-ngrozește de soldatul rus.

Că sfînta cruce nu-i cel mai de temut lucru de pe lume. Că horodinca e un fel de horă. Că și în iad sînt tărăbi de răsturnat. Că mesia bate toba a război și-nchide ușa harului. Că moartea îi raportează lui Dumnezeu. Că nemurirea e o virtute a răstălmăcirii. Că lumea-i dulce și amară, ca o cărticică îngerească. Că se poate merge la rai ca și cum ai merge la spînzurătoare. Că e loc și de Dumnezeu în turbinca lui Ivan.

Că Ivan e catehonul. Că un popă tuns dă cele mai bune petreceri. Că Dumnezeu e pro eutanasie. Că Dumnezeu își ia darurile înapoi. Că Ivan e tîmplar. Că știe cu moartea pe moarte să calce. Că moartea e cel mai bun profesor în viață.

Că pe apa sîmbetei sfîrșesc nemuritoarele povești.

Că moartea învie. Că răzbunarea morții e viața veșnică.

Materialism dialectic

Trupuri. Sînge. Saltele de dormit. Benzină. Poduri. Bombe. Lacrimi. Mîini întinse. Telefoane. Lapte pentru bebeluși. Bani. Avioane. Granițe. Pămînt.

Azi, spiritul se revelează, de orice parte a baricadei, ca carne. Catapeteasma se rupe și vedem sîngele lui Dumnezeu curgînd.