H(a)ram
30 martie 2022 28 comentarii
Înainte să gat eu de ascuțit penița, încă o etimitologemă. „Haram” există și în românește, din turcă. Dar provine de fapt din limbile semitice. Termenul ocupă un loc de cinste în Tanakh, numind tot ce e închinat Domnului – de la întîi născuți la madianite (doar a dat și „harem”). Sfîntul și anatema. E de altfel ultimul cuvînt al Vechiului Testament în traducerea lui Cornilescu (Maleahi 4:6). Mai interesant însă, are niște omonime suspect de înrudite conceptual. Unul numește mreaja pescarului sau lațul vînătorului, ca în Eclesiastul 7:26 (inima femeii mai amare decît moartea). Celălalt înseamnă „a tăia”, „a împărți”, „a mutila”.
Am plecat în această incursiune pentru că am sesizat, povestind despre comunismul biblic, că unul dintre cuvintele pentru „seceră” din Tanakh este hermeș. Nu, n-are nimic a face cu peibasistul „chermeză”. Vine din haram. Dar nu pot să nu-l irit din nou pe Dan Alexe și să nu mă întreb dacă nu cumva semiții ăștia hermetici (oops!) n-au furat ideea de la națiunile conlocuitoare, printre care și un toptan de arieni. Sau invers, dracu’ știe. Nu de alta, dar una dintre rădăcinile indo-europene ale „tăierii” reconstruite de lingviști este (s)ker-, care ne-a lăsat o pleiadă de moștenitori. Printre care și grecescul kormos – „buștean”. Adică exact ceea ce ne spun lingviștii slavi că întemeiază hramul.
Între templu și genocid e doar o mahramă.
Și da, secera însăși e rudă (ca securea) cu h(a)ramul. Iar celălalt cuvînt ebraic pentru „seceră” (maggal) are și el o relație dubioasă cu o menghină.
Comentarii recente