Dumitru Popa sau iluzia exorcismului post-comunist al bisericii

Mitologia adventistă îl prezintă pe Dumitru Popa ca pe un pimp care vândut o fecioară curată la bordelul roșu, unde a fost violată repetat în ciuda „rezistenței” eroice. Cu ocazia decesului fostului președinte, puțină demitologizare nu strică.

În primul rând, biserica, orice biserică, nu a fost niciodată fecioară. Este ceea ce descoperă oricine studiază istoria bisericii(lor) independent de preconcepții. Doi: biserica a fost/este de vânzare în orice sistem politic. Trei: spre deosebire de bisericile „mari”, AZȘ se vinde la preț redus. Last but not least: Popa a fost și el vândut de diverși pimpi și diverse prostituate, dintre care mulți au prosperat în religia corporativ-globală după 1990.

Istoria relației între religie și putere în România comunistă este definită de două momente istorice: faza marxismului ortodox și faza ceaușistă. Narațiunea oficială ignoră deosebirea dintre cele două.

În faza marxismului ortodox, originea de clasă a credinciosului era mai importantă decât religia. Lupta de clasă trecea prin mijlocul bisericii. Se considera că credinciosul de origine sănătoasă (de ex. nu este chiabur sau negustor) are instincte politice sănătoase chiar dacă nu a studiat materialismul dialectic. Religia era ceva ce va dispare de la sine, în jargon marxist, o contradicție ne-antagonistă. Însă relația între omul vechi și omul nou era o contradicție antagonistă care traversa toate sferele societății, inclusiv biserica.

Această ideologie a fost instrumentalizată în lupta pentru putere în biserică, după 1950. Notele informative în care colegi sunt acuzați de mentalități „vechi” și se cere înlocuirea lor în structurile de conducere cu „oameni noi” abundă. „Omul nou” putea fi un fost prizonier reeducat în URSS sau cineva care studiază documentele de partid și știe când să le citeze. Ascensiunea lui Dumitru Popa începe în această perioadă. Pentru noua putere, Popa era omul nou

Un aspect care nu trebuie uitat este că Popa nu a fost un lingău. Cunoștea regulile jocului din relația lui cu Casa Scânteii, știa unde să se oprească și mergea la distanțe care i-ar fi îngrozit pe colegii lui mai fricoși. Comuniștii au preferat pe cineva care înțelege jocul mai degrabă decât unul care distruge credibilitatea lui cedând orice punct.

Un aspect foarte important este că în această perioadă are loc revoluția culturală stalinistă. Proletcultismul se manifestă în biserică în primul rând prin bădărănizarea corpului pastoral. Majoritatea pastorilor interbelici nu erau niște intelectuali, dar modelul lor social era intelectualul burghez. Acum este activistul de partid. Cocul imens purtat de soțiile panslaviste ale liderilor comuniști ajunge pe capetele soțiilor de pastor și este canonizat. Predicatorii explică texte biblice citând definiții din Dicționarul Limbii Române. Lupta de clasă se încheie cu victoria clasei muncitoare în alianță cu țărănimea revoluționară și pătura socială (subțire) a intelectualității noi.

Perioada ceușistă începe cu criza de legitimitate a regimului în blocul sovietic. Ceaușescu apelează la protocronism și cultul personalității. Socialismul lui Ceaușescu este național-socialism.

Marxismul este cosmopolit si euro-centric. Ceaușismul este naționalist si anti-occidental. Legitimitatea regimului decurge acum din voința istorică a națiunii, începând de la Burebista dacă nu de la Cucuteni, și culminând cu unitatea de nezdruncinat în jurul conducătorului iubit. Filmele străine dispar împreună cu serialele americane de sâmbătă seară. Viața intelectuală îngheață. Corupția, nepotismul, slugărnicia, cinismul, ating proporții fanariote.

Cel mai fraudelent mit cu privire la epoca Ceaușescu este că ar fi urmărit desființarea religiei. Pentru a menține această unitate precară și legitimitate fictivă, Ceaușescu avea nevoie de religie. România are acum legi pro-life și 8 Martie devine ziua mamei din ziua femeii. Toate cultele fac parte din Frontul Unității Socialiste. Conducătorii bisericilor au stele, deși nu în coroană.

Liderii se întorc din vizite „de lucru” (în dublu sens) în Apus cu avertismente despre apostazia bisericii și vaiurile imigrației române. Românii țin credința neîntinată „așa cum ne-au învățat bătrânii noștrii”. Biserica funcționează după un manual românesc. Informatorii (majoritatea pastori) raportează pe cei care vor să plece în Apus în timp ce preoții  trag de limbă la spovedanie femeile care au făcut avort.

Modelul „conducătorului” este copiat la toate nivelele în biserică, de la Uniune la ultimul prezbiter de țară. Corupția financiară este la vârf și este tolerată de putere. De fapt, biserica este o vacă de muls pentru puterea locală, la fel ca și economiile de umbră, care generează șpăgi în afară și zecime colectată în buzunarele șefilor în interior. Puterea face concesii pentru „lucrare” în timp ce biserica devine tot mai intolerantă față de autonomia individuală.

Aceasta este biserica ceaușistă pe care Popa a condus-o în stil ceaușist. A fost omul timpului. La fel ca Ceaușescu, a fost executat (la figurat) de ai lui. La fel ca el, este regretat de mulți. Însă atât cei care îl regretă cât și cei care îl acuză, manifestă punctul orb al oricărei religii: forțele seculare care modelează biserica.

Truman Show-ul de ziua a șaptea

Întâmplarea face că zilele acestea am urmărit online Festivalul Companionilor din biserica AZS Maranatha Brașov unde s-a prezentat seminarul Creaționism versus Evoluționism. Partea cea mai interesantă (dispărută în neant intre timp; în înțelepciunea dată sfinților odată pentru totdeauna, administratorii  au decis să o șteargă atât de pe Facebook cât și din arhiva bisericii) a reprezentat-o momentul de întrebări și răspunsuri.

Comic și grotesc în același timp. Comic pentru că actorii și-au jucat mediocru solemnul rol, grotesc pentru că, în timp ce publicul se prefăcea că pune întrebări serioase, prezentatorii se prefăceau și mai abitir că răspund științifico-duhovnicesc.

În același timp, într-un moment de relaxare, am revăzut filmul The Truman Show (1998) cu Jim Carrey si Ed Harris. Nu m-am putut abține să nu observ o asemănare.

Filmul prezintă viața unui agent de asigurări care îsi trăiește plictisit visul american pe o insulă unde nu se întâmplă aparent nimic. Timp de zeci de ani el nu realizează că totul este un decor uriaș, că insula este plasată într-o cupolă care are un sistem propriu de control al vremii, că totul este dirijat de echipa ascunsă pe luna lipită de marginea de sus a domului și că totul este un uriaș reality show în care toți ceilalți sunt figuranți plătiți iar el își joaca rolul vieții fără să aibă habar de asta.

Miliarde de telespectatori urmăresc spectacolul zi și noapte, în timp ce divizia de marketing monetizează tot ce atinge eroul principal. Spectacolul începuse cu zeci de ani în urma când Truman, bebelușul părăsit la naștere, încape pe mâna Creatorului, un producător ce intuiește potențialul unui reality show de lungă durată.

Între timp, scenariștii cei generoși i-au oferit o familie, o soție, prieteni și colegi. Toți buni actori, pe platou 24 din 24 pentru fericirea lui Truman.

Pe când publicul suspină și trăiește intens micile nimicuri care umplu viața lui Truman, nimeni nu protestează față de situația de sclavie în care trăia acesta. Creatorul se justifică spunând ca Truman e liber sa plece oricând dorește deși nimeni nu îi povestise vreodată despre condiția lui. Ba dimpotrivă, este hrănit cu complexe și fobii astfel încât să rămână mereu prizonier în paradisul artificial. Există totuși o domnișoară ce vizitase insula lui Truman, care îi câștigase simpatia și care încearcă să-l elibereze. Nimic din ce îi spune nu are sens pentru el dar sămânța de scepticism aduce în cele din urmă roade și îl face să înțeleagă hidoșenia jocului. Truman navighează până la marginea domului frumos colorat unde descoperă ușa de ieșire către lume.

Într-o ultimă tentativă de a-l opri, Creatorul apelează la orgoliul acestuia, explicându-i că este un superstar adulat de miliarde și că insula a fost creată pentru binele și fericirea lui și că lumea exterioara este rea și de nedorit. Jucându-și rolul până la capăt (într-un moment când mă așteptam să le ureze furios un fuck you all), Truman salută grațios și părăsește paradisul.

Ultima scenă se termina cinic: doi redneci plictisiți, rămași fără reality show-ul favorit, caută în programul tv o altă distracție. Truman fără show e un nimeni.

Paralela este vizibilă de la o poștă. Biserica este un loc în care Truman sau “true man”-ii se nasc din nou, după scenariul Creatorului, primesc frați, surori, mame și tați care știu ce e mai bine pentru ei și care se luptă din răsputeri sa îi țină departe de influențele din afara bulei ideologice. Ei sunt liberi să plece oricând dar “înauntru” sunt protejați și trăiesc o viață fericită. Li se pune în scenă o poveste despre bine si rău, despre cât de dificilă e lumea de afară și cât de privilegiați sunt ei, jucând pe marea scenă a universului, pe când îngerii, spectatori cerești, suspina de emoție și jinduiesc să fie în locul lor. Între timp, în culise băieții deștepți calculează targetul de vânzări pentru următorii 30 de ani.

Câteva gânduri în timp ce Whitney și Mariah îmi predica pe VH1 cum că There can be miracles, When you believe:

  1. Niciun Truman nu poate fi forțat să iasă din bula în care trăiește ca prizonier. E un proces pe care trebuie să-l parcurgă singur. Scepticismul pare a fi cel mai bun catalizator.
  2. În marele spectacol, Truman este o marfă și o victimă iar producătorii spectacolului sunt imorali, în ciuda intențiilor bune. A golden cage is still a cage.
  3. Când descoperă înșelăciunea, Truman mai joacă totuși o ultimă scenă înainte de a părăsi paradisul mincinos. Nu e ușor să-ți vezi de drum după ce afli că ai fost manipulat, exploatat, mințit și că viața ți-a fost furată. Întrebați-i pe cei care au părăsit adunarea.

Iată de ce spectacolul oferit de festivalul de la Brașov este grotesc. E doar un Truman Show de proasta calitate (dacă s-ar putea vorbi despre cinism de proastă calitate).

P.S. Încerc să-mi imaginez seminarul Creaționism versus Evoluționism moderat de Andrei Gheorghe. RIP.

 

Somnul ratiunii naste monstri

Intre soft apocalipsa si post apocalipsa

Cu vreo sapte luni in urma, Flavius Pana (un ex-pastor adventist freelancer) proorocea intr-o postare pe Facebook distrugerea papalitatii: „I-a venit ceasul si anul acesta, cel mai tarziu pe 30 august, Francisc va fi doar istorie. O ultima pagina a unei bestii care 1260 de ani a macelarit pe sfintii care doreau sa traiasca linistiti”. Foto aici.
Ei si ce? De mai bine de un mileniu si jumatate papalitatea a tot avut parte de asemenea urari; din partea unui adventist, nicio surpriza pentru galaxie.

30 august a trecut de mult, postarea cu pricina zace deja in Valhalla (slava Domnului ca adeptii au memorie scurta de la Duhul), papa Francisc nu e chiar istorie, ba inca isi scarpina in fiecare dimineata acele parti inutile primite de la mama natura (alea chiar sunt istorie, la 80 de ani e greu sa le mai reactivezi). Ce e o mica gafa profetica pe langa adevarul-adevarat ca pe 15/16 octombrie 2016 va veni sfarsitul lumii si doar Flavius Pana si cativa alesi il asteapta? Un mizilic ar zice conu’ Caragiale.

Adventismul are o lunga experienta intr-ale vestitului de apocalipse dezumflate: de la acel 1844 memorabil (rebranduit in newspeak-ul advent drept Marea Dezamagire) la tot felul de laici si clerici carora le ticaie ceasul profetic in cap mai ceva ca la muzeul omonim din Ploiesti. In menajeria asta, Flavius nu e vreo exceptie memorabila. Poate doar prin hormonii adolescentini cu care a abordat problema. Dupa principiul irefutabil „bigger is better”, ceasornicul in calduri al lui Pana, ticaie atat de tare in urechi incat i-a blocat facultatile mintale.

Traditional, apocalipticismul adventist, trecut prin rusinea toamnei lui 1844, volens-nolens a devenit ceva mai precaut, evitand sa mai stabileasca date, insa fara sa stinga fervoarea: Isus vine curand, candva in viitor dar nu stim cand, intre timp mai fa-ti o vila, mai testeaza un iaht, da lui Dumnezeu si bisericii ceea ce le datorezi ca sa nu te prinda ca esti necredincios.
Stay hot and chill out – o apocalipsa soft. Din cand in cand, eventual iarna spre primavara, cand incep „campaniile evanghelistice”, se da liber la excese temporare de apocalipsa.
Se vede cu ochiul liber ca modelul asta este imposibil. E ca in desene animate: imaginea cu calul care alearga sa prinda morcovul pe care carutasul i-l flutura cu undita pe dinaintea nasului. Ghici ciuperca ce-i  🙂
Realitatea este ca adventismul este moartea pasiunii in timp ce unii isi fac speranta ca vor primi ceva.

Si aici intervine maestrul Pana, nu naistul ci ceasornicarul. Apocalipsa visata de el este hard, asa cum e normal sa se intample unui barbat in floarea varstei. Dupa calcule alambicate, pornind de la „rezultat” si apoi inventand „demonstratia”, el a descoperit ca tot intr-o fatidica zi de octombrie (cu o saptamana mai devreme, se subintelege,  7 este cifra divinitatii/perfectiunii) va veni sfarsitul lumii. Dar nu dintr-acela care se falfaie in fata nasului, precum morcovul din poveste, il puteai mirosi dar n-aveai voie sa-l atingi. Acel sfarsit al lumii pe care sa-l pipai si sa urli: ESTEE!

Nu, nu vorbesc de vreo noua productie holly/bolly/woodiana („woody”-ana i s-ar cam potrivi). Desi niciun animal n-a fost ranit in timpul transmisiunilor pe youtube, personajele sunt reale. Baietii astia (care, in mod normal, par a avea toate tiglele pe casa) cred ca, in mai putin de 10 zile, viata de pe pamant se va sfarsi in mod brutal, dupa un scenariul apocaliptic adventist de prost gust. Dupa ce, bineinteles, au avertizat intreaga lume, conform evangheliei. Daca ar fi platit o reclama la Pokemon Go, probabil ar fi avut mult mai mult succes. E prea tarziu sa le mai dam sfaturi de PR.

Sper ca dupa 16 octombrie, smecherasii nostri loviti in amor sa vina cu o explicatie despre un experiment gen camera ascunsa: am ras de niste tonti carora li s-a facut o poanta. Sau macar sa recunoasca barbateste ca au cam gresit, desi barbatia e greu de gasit intr-o biserica crescuta de femei.

Hai sa lasam aberatiile. Evident ca vor „descoperi” ca Domnul intarzie si de data asta. 🙂 Biserica lor  ar trebui sa se numeasca: Intarziatii de Ziua a Saptea (nu traduceti in alta limba decat pe riscul vostru)

Post apocalipsa este post orgasmica. Iti tragi chilotii pe tine, iti aprinzi tigara (daca iti da voie religia) si te intorci la normalitate. Succes, Flavius.
P.S. Cei care sunteti amatori de studii de caz, descarcati clipurile lor de pe canalul de youtube, banuiesc ca dupa „marea dezamagire”,  cand vor disparea subit, se vor vinde pe sub mana.

Noul Ateism de Ziua a Saptea

Scurte impresii cu sau fara oxigen

Eddie: s-a inhamat la o dialectica hegeliana intre adventismul progresist-umanist si cel radical-evanghelic. Sa speram ca sinteza va apuca sa vada lumina zilei inainte ca adventismul dinastic sa trimita armatele lui Irod, cele iubitoare de prunci si de status quo.

Aurel Ionica: invidios cronic pe orice a facut, face sau va face Eddie, paraziteaza spatiul public cat de mult poate, in speranta ca va primi ceva atentie. Textele infantil-rautacioase sunt in concordanta cu asteptarile de la o relicva comunista+adventista pe cale de disparitie. Priviti-l cat inca puteti, in viitor s-ar putea sa platiti pentru accesul la muzeul ororilor azs care il va gazdui.

Paul, supranumit caporalul: Se arunca in orice transee il trimite Aurel Ionica, el nu gandeste, el executa. Si incaseaza. Ucenic perfect al scolii lui Aurel Ionica. Unicul. Dar valoreaza cat o academie (dupa unitatea de masura a lui AI).

Mariusandy: face invariabil echipa proasta cu oricine i se pare un bun aliat de moment, inclusiv Aurel Ionica cel cu scurta la mana de la prea mult dat cu subsemnatul. Nu se poate desprinde de clisee verbale imprumutate de la AI ( „eu versus voi”, „oxigenatii”), i-a mostenit pana si mania persecutiei. In limbaj de lemn se numeste laodicean.

Sonata: desi absent, se roaga pe margine pentru marea lovitura cand va modera inca un videoclip de youtube si va sparge recordul de 100 de vizualizari.Dupa ce a facut niste inregistrari cu Aurel Ionica, avand o pisica pe post de element de atractie, viseaza la o cariera de jurnalist-camionagiu. Antena 3 e cu noi.

Polihronu: sub aparentele unei lupte inutile contra imposturii si prostiei, face experimente „psihotronice” cu materialul brut oferit pe tava de baietii anteriori. Freud ar fi invidios pe asa vremuri de belsug. Bata-te logosul sa te bata!

Nimeni: duhul Maicii Tereza e cu el. Din pacate n-are resursele ei financiare si nici suficienti „vagabonzi” de salvat. Cel de la Chicago e pe lista neagra a Gestapo-ului din Silver Spring; daca se atinge de el, va deveni necurat pana seara sau pana se va scalda si va adormi cu pestii intr-o apa curgatoare din BibleBelt. Ingerii pazitori cu ochii albastri il imortalizeaza in cartile de aducere aminte. Cu pixul rosu.

 Alexa: I-ar placea sa invite adventismul pe canapea, de preferat intr-o camasa de forta. Din motive logistice, ramane doar cu tehnica lui Charlie Hebdo. Sa speram ca nu va fi vizitata de vreun drept credincios, purtator de Kalashnikov, versiunea pe note, cu coperti de piele.

(a ramas cineva neservit? va rog sa ma iertati)

monkey

Invazia teocratica

Nu intenționam ca articolul precedent să fie răspândit; era doar un răspuns la o serie de replici pe care dl. Lăiu le-a publicat zilele trecute ca reacție la o discuție foarte veche. Teologul m-a acuzat de umanism și de ură împotriva Bibliei, în timp ce prietenii de pe blogul dlui. deja se așteaptă să pornesc o persecuție împotriva lor:

Olivian: Însă, aceşti Crassuşi şi Pompei moderni, mânaţi de nevoia disonant cognitivă de a se autoconvinge că himerele lor sunt Adevăr, aleargă cu îndârjire pentru a-i atrage şi pe alţii în vârtejul haosului lor spiritual. Şi când numărul va fi majoritar, aceşti Crassuşi şi Pompei, ca şi tizii lor originali, vor găsi noi metode, din ce în ce mai perfide, de a-i încolţi şi captura pe toţi Spartacuşii care nu vor dori să moară ca sclavi ai concepţiilor lor înrobitoare.

Deși dl. Lăiu justifică teocrația și ura religioasă cu Biblia în mână, nu-l cred capabil să facă rău cuiva nici dacă ar avea putere politică. Din păcate, s-a întâmplat ca lumea de care s-a atașat din tot sufletul să fie universul Vechiului Testament. Așa se face că datoria supremă a teologului este Citește mai mult din acest articol