Psalmul XIX

Ecleziologia dubioasă a unui tele-evanghelist marxist

Într-un dialog on-line, un cunoscut pastor adventist (cunoscut din fericire doar în mediul oxigenat şi cvasi-oxigenat) îi sugerează unui preopinent că dacă nu-i convin mesajele livrate de la amvon atunci poate să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici. Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?

Ecleziologia prezintă un spectru cu variate opţiuni de la una mistic-sacramentală, la una  de tipul unei activităţi de grup în care unii prestează servicii ”divine” şi alţii le plătesc.

Este clar că în adventism, deşi optica este în general una de tipul asocierii libere a credincioşilor convertiţi – adică o poziţie tipic anabaptistă, această poziţie este în mod scârbos combinată cu accentele eshatologice care identifică acest grup cu o biserica a rămăşiţei, i.e. extra ecclesiam nulla salus. Însă pe ce considerente vizibile se identifică, în termenii marii lupte, biserica vizibilă? Pe unele legate de respectarea legii. Aspect care dacă nu ar fi atât de familiar, ar fi de-a dreptul de râs. Tot în registrul hilar al ecleziologiei adventiste este şi limbajul de obedienţă cazonă faţă de instituţiile adventiste – limbaj de care se face mişto şi în sovietica şi ilustra – Călăuza Ateului.

Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei (deşi conform animus imponentis asta trebuia să creadă, ca unul aflat pe statul de plată al confesiunii sale), deoarece, ca orice bun progresist, el este anti-instituţionalist. Bine, acest anti-institutionalism ţine doar până la a accepta să fii remunerat. Ca şi în cazul lui Edi, biserica sunt doar unii – ăia care, cumlea, îşi vor biserica înapoi.

Well, în cazul omului deranjat de cojile de seminţe lucrurile sunt destul de simple: el nu îl predică pe Hristos, iar în cazul ăsta – cei care vin acolo sunt, chiar şi pentru el ca pastor, doar nişte societari care îl simpatizează personal sau cred că ce dă el pe plisc e al dracului (nu că ar crede în ucigă-l toaca) de adânc.

Şi ca să nu o ardem dilematic – articolul este despre Sorin Petrof.

Sa se dea cate un (dumne)zeu la toata lumea, sa ajunga la fiecare!

Daca n-o fi prea indraznet, eu zic ca intre zeul lui Edi si cel al unui tert (al carui nume nu-l invoc – pentru ca eu, spre deosebire de Edi, recunosc ca nu respect orice opinie), nu e o prea mare diferenta. La modul substantial ambii zei sunt o proiectie si eu intotdeauna, ca o chestiune de gust, prefer zeul celui care se intampla sa fi citit mai mult.

Ne zice gazda noastra:

„Dumnezeu este realitatea deplina atinsa prin auto-determinare, si orsicine este capabil de un grad oarecare de autodeterminare stie ca Dumnezeu exista. Dumnezeu este realitatea noastra in continua crestere si, in acelasi timp, infinita posibilitate.”

De unde stie Edi aceste chestiuni? Din, cum vedem mai jos, „noi”…. Ma indoiesc insa ca exista ceva precum un „noi” si nu vad de ce e zeul dator sa fie analog noua. Zeul tertului e dezgustator taman pentru ca se intampla sa fie prea ca „noi”. Intr-un oarecare loc, K. Barth spunea ca teologie nu inseamna a vorbi despre om pe un ton mai ridicat.

Pai si cu ce sa incepi?

„Singurul motiv pentru care apare că Dumenzeu este numit potrivit cu ce este găsit în creatură, este acela că, în calitate de creaturi, noi trebuie să începem psihologic cu noi înşine în vederea oricărei cunoaşteri. […] În contrast cu aceasta, în tot cazul, trebuie să începem cu Dumnezeu ca punct de pornire absolut al cunoaşterii noastre. ” – C.Van Til

La un moment dat, cand il acuza pe tert de necredinta, Edi isi da si el seama ca daca Dumnezeu nu e punct axiomatic de pornire (adica e dubitabil pascalian), atunci de fapt avem de face cu necredinta. Necredinta lui Edi e camuflata insa acum de un jargon panenteist-hegelian. Iar lupta pare mai degraba a se da intre modaltatile de indicare si definire a zeilor, despre care stim, si metodologic si ex hipotesi, ca sunt fictivi.

Este lumea rascumparabila? II

Evanghelistul si Astronomia

images Versiune audio

Ghilotine pentru pastori si preoti

Daca astepti o dezvaluire despre ghilotinele pregatite de atei pentru crestini, (sau, in alta varianta, de ateul Francis pentru “adevaratii crestini”), articolul nu este pentru tine. Totusi, inainte de a iesi, o dezvaluire despre ghilotina: nu a fost intrebuintata pentru a face martiri crestini.

Ateismul Revolutiei Franceze este o caricatura imprumutata de „Marea Lupta” din foclorul bisericesc al timpului. In perioada cea mai radicala – (uciderea “celor doi martori” in „Marea Lupta”) – Revolutia a intronat cultul Fiintei Supreme. Respingerea ateismului a fost justificata de Robespierre: „ateismul este atitudinea aristocratului care crede ca nu are nici o responsabilitate fata de istorie”. “Après nous le déluge”, spunea Madame de Pompadour.

Ce legatura avea Dumnezeu cu Revolutia? Rasturnarea ordinii existente, consacrata de biserica si monarhia de drept divin, este legitimata, (la fel ca in Revolutia Americana), de apelul la ceva ce se afla deasupra istoriei: Dumnezeu si eul transcendental care nu este conditionat istoric. Acesta este Illuminsimul si etica Kantiana.

In limbaj postmodern, Faucault defineste subiectul uman ca pe un “dublet empiric-transcendental”, eul transcendental fiind o iluzie necesara care face posibila cunoasterea si libertatea umana.

Indiferent daca Dumnezeu si eul transcendnetal au realitate ontologica, ca la Kant, Robespierre si Jefferson, sau doar virtuala, ca la Foucault, amandoua sunt operative in istorie. Fara subiect transcendental “nu sunt timpurile sub om ci bietul om sub timpuri”, cum spune cu resemnare Miron Costin.

Pentru Robespierre, ghilotina este soarta bine-meritata a slujitorului public care nu se ridica deasupra eului empiric in momentul Revolutiei. In limbajul Evangheliei, a celui care refuza crucea. Din acest punct de vedere, preotii si pastorii moderni ar trebuii ghilotinati.

Nu am spus martirizati.

Obiectivism de la marginea buzei

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!