Psalmul XIX

Ecleziologia dubioasă a unui tele-evanghelist marxist

Într-un dialog on-line, un cunoscut pastor adventist (cunoscut din fericire doar în mediul oxigenat şi cvasi-oxigenat) îi sugerează unui preopinent că dacă nu-i convin mesajele livrate de la amvon atunci poate să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici. Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?

Ecleziologia prezintă un spectru cu variate opţiuni de la una mistic-sacramentală, la una  de tipul unei activităţi de grup în care unii prestează servicii ”divine” şi alţii le plătesc.

Este clar că în adventism, deşi optica este în general una de tipul asocierii libere a credincioşilor convertiţi – adică o poziţie tipic anabaptistă, această poziţie este în mod scârbos combinată cu accentele eshatologice care identifică acest grup cu o biserica a rămăşiţei, i.e. extra ecclesiam nulla salus. Însă pe ce considerente vizibile se identifică, în termenii marii lupte, biserica vizibilă? Pe unele legate de respectarea legii. Aspect care dacă nu ar fi atât de familiar, ar fi de-a dreptul de râs. Tot în registrul hilar al ecleziologiei adventiste este şi limbajul de obedienţă cazonă faţă de instituţiile adventiste – limbaj de care se face mişto şi în sovietica şi ilustra – Călăuza Ateului.

Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei (deşi conform animus imponentis asta trebuia să creadă, ca unul aflat pe statul de plată al confesiunii sale), deoarece, ca orice bun progresist, el este anti-instituţionalist. Bine, acest anti-institutionalism ţine doar până la a accepta să fii remunerat. Ca şi în cazul lui Edi, biserica sunt doar unii – ăia care, cumlea, îşi vor biserica înapoi.

Well, în cazul omului deranjat de cojile de seminţe lucrurile sunt destul de simple: el nu îl predică pe Hristos, iar în cazul ăsta – cei care vin acolo sunt, chiar şi pentru el ca pastor, doar nişte societari care îl simpatizează personal sau cred că ce dă el pe plisc e al dracului (nu că ar crede în ucigă-l toaca) de adânc.

Şi ca să nu o ardem dilematic – articolul este despre Sorin Petrof.

Sa se dea cate un (dumne)zeu la toata lumea, sa ajunga la fiecare!

Daca n-o fi prea indraznet, eu zic ca intre zeul lui Edi si cel al unui tert (al carui nume nu-l invoc – pentru ca eu, spre deosebire de Edi, recunosc ca nu respect orice opinie), nu e o prea mare diferenta. La modul substantial ambii zei sunt o proiectie si eu intotdeauna, ca o chestiune de gust, prefer zeul celui care se intampla sa fi citit mai mult.

Ne zice gazda noastra:

„Dumnezeu este realitatea deplina atinsa prin auto-determinare, si orsicine este capabil de un grad oarecare de autodeterminare stie ca Dumnezeu exista. Dumnezeu este realitatea noastra in continua crestere si, in acelasi timp, infinita posibilitate.”

De unde stie Edi aceste chestiuni? Din, cum vedem mai jos, „noi”…. Ma indoiesc insa ca exista ceva precum un „noi” si nu vad de ce e zeul dator sa fie analog noua. Zeul tertului e dezgustator taman pentru ca se intampla sa fie prea ca „noi”. Intr-un oarecare loc, K. Barth spunea ca teologie nu inseamna a vorbi despre om pe un ton mai ridicat.

Pai si cu ce sa incepi?

„Singurul motiv pentru care apare că Dumenzeu este numit potrivit cu ce este găsit în creatură, este acela că, în calitate de creaturi, noi trebuie să începem psihologic cu noi înşine în vederea oricărei cunoaşteri. […] În contrast cu aceasta, în tot cazul, trebuie să începem cu Dumnezeu ca punct de pornire absolut al cunoaşterii noastre. ” – C.Van Til

La un moment dat, cand il acuza pe tert de necredinta, Edi isi da si el seama ca daca Dumnezeu nu e punct axiomatic de pornire (adica e dubitabil pascalian), atunci de fapt avem de face cu necredinta. Necredinta lui Edi e camuflata insa acum de un jargon panenteist-hegelian. Iar lupta pare mai degraba a se da intre modaltatile de indicare si definire a zeilor, despre care stim, si metodologic si ex hipotesi, ca sunt fictivi.

Este lumea rascumparabila? II

Evanghelistul si Astronomia

images Versiune audio

Ghilotine pentru pastori si preoti

Daca astepti o dezvaluire despre ghilotinele pregatite de atei pentru crestini, (sau, in alta varianta, de ateul Francis pentru “adevaratii crestini”), articolul nu este pentru tine. Totusi, inainte de a iesi, o dezvaluire despre ghilotina: nu a fost intrebuintata pentru a face martiri crestini.

Ateismul Revolutiei Franceze este o caricatura imprumutata de „Marea Lupta” din foclorul bisericesc al timpului. In perioada cea mai radicala – (uciderea “celor doi martori” in „Marea Lupta”) – Revolutia a intronat cultul Fiintei Supreme. Respingerea ateismului a fost justificata de Robespierre: „ateismul este atitudinea aristocratului care crede ca nu are nici o responsabilitate fata de istorie”. “Après nous le déluge”, spunea Madame de Pompadour.

Ce legatura avea Dumnezeu cu Revolutia? Rasturnarea ordinii existente, consacrata de biserica si monarhia de drept divin, este legitimata, (la fel ca in Revolutia Americana), de apelul la ceva ce se afla deasupra istoriei: Dumnezeu si eul transcendental care nu este conditionat istoric. Acesta este Illuminsimul si etica Kantiana.

In limbaj postmodern, Faucault defineste subiectul uman ca pe un “dublet empiric-transcendental”, eul transcendental fiind o iluzie necesara care face posibila cunoasterea si libertatea umana.

Indiferent daca Dumnezeu si eul transcendnetal au realitate ontologica, ca la Kant, Robespierre si Jefferson, sau doar virtuala, ca la Foucault, amandoua sunt operative in istorie. Fara subiect transcendental “nu sunt timpurile sub om ci bietul om sub timpuri”, cum spune cu resemnare Miron Costin.

Pentru Robespierre, ghilotina este soarta bine-meritata a slujitorului public care nu se ridica deasupra eului empiric in momentul Revolutiei. In limbajul Evangheliei, a celui care refuza crucea. Din acest punct de vedere, preotii si pastorii moderni ar trebuii ghilotinati.

Nu am spus martirizati.

Obiectivism de la marginea buzei

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!

Postmodernismul este un shibboleth

Ibrian are doua obiectii cu privire la afirmatia: adevaratul ateu este postmodern.

Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima.

Voi face si eu o declaratie sententioasa: epistemologia constructivista este apostazia modernitatii de la Descartes.

Hegel spune ca Descartes este marinarul care striga pamant. Postmodern(ist)ul crede ca secundul de pe Titanic ar fi o comparatie mai potrivita: “Domnule ofiter, este adevarat ca Titanicul nu se poate scufunda?” “Nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, Doamna”. Restul e istorie.

Sa incepem cu Descartes.

Ceea ce reproseaza postmoderni(sti)i omului de stiinta este dihotomia intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. O alta forma de obiectivizare este cucerirea stiintifica-tehnologica a naturii. Postmodern(ist)ul considera obiectivizarea logico-matematica a naturii o forma de imperialism. Interventia omului in natura este pacatul originar. De unde extremele ecologice, obsesia produselor modificate genetic, etc.

Pe de alta parte, omul altarului vede aici blasfemie. Numai Dumnezeu poate face din Creatie obiectul absolut al cunoasterii si interventiei. Miscarea ID vrea sa proteseze o zona neprofanata de stiinta (dumnezeul gaurilor). Biserica vrea o zona interzisa tehnologiei (controlul nasterilor, clonari, etc.).

In sfarsit, cand subiectul care gandeste face din traditii si institutii un alt obiect al cunoasterii, si le supune legilor ratiunii, conservatorii striga “COMUNISM”, iar postmodernii striga „IMPERIALISM CULTURAL”.

Toate aceste pacate vin de la revolutia stiintifica a secolului ratiunii, al carei profet a fost Descartes. Ma indoiesc deci exist, gandesc deci exist, domeniul eului este ratiunea, eul cucereste lumea facand-o obiectul ratiunii, eul este vointa infinita care cunoaste in parte, ratiunea este universala.

Nu este nevoie sa repet ca aceste postulate implica argumentul ontologic. Existenta lui Dumnezeu ca subiectivitate transcendenta si legiuitor al ratiunii, este triangulata plecand de la: (A). ontologia eului care gandeste, si (B) universalitatea ratiunii.

Toti corifeii modernitatii au postulat subiectul uman ca pe un absolut, si ratiunea ca universalitate. Diferenta intre ei este cu privire la natura unghiului (C): este Dumnezeu o subiectivitatea transcendenta, sau doar o proiectie a subiectvitatii umane? Cu alte cuvinte: intrebarea nu este daca Dumnezeu exista, ci daca Dumnezeu este o divinitate mai mult sau mai putin barboasa in afara lumii, sau omul este singurul Dumnezeu adevarat?

Voi lasa la o parte cei trei R: Reactiune, Romantism, Restauratie. Acestea ne-au dat extrema dreapta si integrismul religios. Posmodernismul este progresist. Inceputul este despartirea lui Marx de stanga hegeliana. Hegelianismul poate opera la fel de bine cu notiunea ca Dumnezeu se cunoaste pe sine in om (dreapta), ca si cu aceea ca omul se imagineaza pe sine in Dumnezeu (stanga). Amandoua implica ontologia subiectului care creaza istoria si re-creaza natura dupa chipul sau. Marx a fost primul care sa declare ca eul este o iluzie. Nu exista subiect in istorie. Exista doar baza si suprastructura, intr-un cuvant, doar structuri.

Ironia este ca Marx insusi dispare ca subiect. Asta a inteles-o foarte bine Derrida in “Fantomele lui Marx”. Marx nu a existat. A fost doar o fantoma care bantuia prin Europa si care s-a sculat iarasi din mormant. O sa fac inca o afirmatie sententioasa: adevaratul marxist este post-modern. Si inca una: adevaratul postmodern este un marxist cultural.

Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”.

In cuvintele (atribuite) lui Dostoevsky: „daca Dumnezeu nu exista totul (orice naratiune) este permis”. Reciproca: daca totul este permis, inseamna ca nu exista Dumnezeu. Si asta e bine (pentru religie). Exista doar o naratiune crestina, care, se stie, este construita de cineva care este tot o naratiune intr-o alta naratiune, s.a.m.d., in regresie infinita. Intreaba-l pe Aurel.

Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.

Teistii acestia l-au rastignit pe Domnul si s-au facut dusmani ai tuturor oamenilor. S-o spun mai pe sleau: au spus “iata omul” si l-au dat sa fie rastignit. Si mai pe sleau: nu poti desfiinta omul ca subiect absolut, si universalitatea ratiunii, decat ca fundamentalist sau ca ateu.

Ibrian continua intrebant:

Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios?

Nu am spus „adevaratul postmodern este ne-religios”. Dimpotriva, gasesc ca omul religios este prin definitie anti-fundationalist si non-reprezentationalist, chiar daca nu anti-metafizic.

Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Asta era si argumentul meu: moderrnismul reprezinta o mutatie in teologia crestina.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Apropos de Pulien, in biserica din care face parte ca si mine, postmodernismul este singura sansa de a spune ceva inteligent fara sa-ti pierzi jobul. Eu l-am pierdut pe al meu. Jon este pe cai mari.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Sau iconoclasm cu lama lui Occam.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Il recunosti dupa shibboleth. Adica: nu din ceea ce spune, ci din felul cum spune ceea ce spune. Modernul are un discurs. Postmodernul are o naratiune. De aici, definitia postmoderna a postmodernismului: o alta naratiune.

Specii de atei si ere intelectuale aferente

“Adevaratul ateu este post-modern.”

In contra domunului Polihronu, ma simt dator sa opinez – how untrue that is. Cat de ironic este sa folosesti calificativul „adevarat” intr-o asertiune unde apare si numele „post-modern”…

Si asta din mai multe considerente. Si acum vorbesc ca un modern(ist): Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima. Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”. Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.  Din nou, ca modern(ist) spun:  esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios? Ah, te impiedica sa fii literalist sau creationist, da -pentru ca te impiedica sa fii literalist in orice privinta. Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Ca modernitatea este  idolatria pozitivista a omului si nu ateism  ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam-  dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul  ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Papa nu intelege sensul injuraturii de mama

Papa ar putea invata ceva de la romani: sensul injuraturii de mama. “Daca injuri pe cineva de mama, asteapta-te sa fi luat la pumni”. Intrebarea este: de ce ar injura cineva de mama.

Aici romanii pot sa dea lectii. Impresionantul noastru lexicon de injuraturi terminate in “ma-ti” insereaza de regula un simbol religios dupa predicat. Obiectul blasfemiei nu este mama pur si simplu, ci dumnezeii, hristosii, sfintii, crucea, anafura, coliva, lumanarea, icoana, s.a.ma.d. asociata cu ea. Ciudat este faptul ca o etnie care se mandreste cu ramanerea intru dreapta credinta este atat de prolifica in a folosii simbolurile credintei in declaratii obscene. Ca si cum crucea ma-ti nu este si crucea mamei mele. Sau poate nu este?

Adevarul este ca injuraturile sunt meme mai vechi decat crestinismul. Vocabularul crestin reprezinta doar mutatii si adaptari la conditii noi. La fel ca genele, memele au scrisa in ele istoria originilor. Ceea ce intrevedem in subtextul injuraturii de mama este prezenta unui totem matriarhal de care sunt legate geneza si identitatea unui inamic.

A in-jura este opusul la a con-jura. Cel care con-jura zeii sau spiritele stramosilor, o face de obicei impotriva unui alt trib, cu care se afla in conflict. Cel care in-jura aceiasi zei sau spirite, o face pentru a-i neutraliza. Obscenul desacralizeaza. Cele mai vechi imagini obscene apar in picturile rupestre. Nu este nici o indoiala ca aceste picturi apartin unor ritualuri magice. Obscenitatea rituala este magie indreptata impotriva altei magii.

Refuz sa cumpar delirul intelectual despre homo religiosus si antropologia sacrului. Sacrul este o institutie politica. Sacre sunt regele, patria, biserica, drapelul, razboiul “sfant”. Sacrul cere libertatea si sangele individului. Prostul crede si li se inchina.

Nici o putere nu poate rezista daca este in totalitate cinica. Cei de sus trebuie sa creada si ei intr-un fel pentru a fi crezuti de prostime, dar nu se pot cobori la nivelul ei. Aici este rolul intelectualului. El va elabora teorii despre nevoia de ritual si mit, sustinand ca fara acestea ordinea sociala s-ar prabusii.

Rezistenta nu poseda instrumentele intelectual-culturale ale puterii. Arma ei este cinismul. Rebelul rade de lucrurile sacre si le injura. Injuratura este o desacralizare a institutiilor care cer sangele, sudoarea si mintea lui. Este magia omului de rand impotriva totemurilor politico-religioase care incearca sa-l hipnotizeze.

Islamul se afla in varful unui vector politico-religios care incearca sa restaureze puterea politica a religiei. Aceasta restauratie nu are nimic religios in sine. Adevaratul conflict este intre Descartes si Marea Minciuna. Atunci cand societatea este polarizata intre o elita care a confiscat totul si restul lumii, puterea are nevoie de opiumul maselor. Democratia de spectacol te vrea prost. Este nevoie ca oamenilor sa li se ia armele intelectuale care pot legitima rezistenta.

Establismentul este multiculturalist si denunta universalismul ratiunii ca islamofobie, rasism, si imperialism cultural. Idea este sa ramana universalismul produselor Cola si a jucariilor electronice, dar tribalismul este un bun aliat. Intelectualii romani construiesc discursuri dadaiste despre nevoia de transcendent si redescoperirea sacrului. Omului de rand ii ramane injuratura, cinismul care dizolva sacrul in hohote de ras.

Batalia pentru libertate si adevar universal nu mai este purtata de elitele culturale. Scolile, media, cultura sunt vandute. Rezistenta este contra-culturala. Este Family Guy, South Park, filmul independent, pop-ateismul (noul ateism), satira groasa, incorectitudinea politica, intr-un cuvant, iconoclasmul. Impotriva acestora s-au unit establismentul politic si multiculturalismul, papa si capitalul, ortodoxia si omul de cultura, intr-un cuvant, toata breasla argintarilor lui Dimitrie.

Cred ca papa ne-a oferit un sfat pe jumatate. Cealalta jumatate ar fi: si cand veti fi luati la pumni, nu uitati sa intoarceti obrazul celalalt. Adevarul este ca atunci cand Isus a fost acuzat de blasfemie, nu le-a spus ucenicilor sa se pregateasca pentru pumni, si nici nu a repetat predica de pe munte. Sfatul lui a fost: vinde haina si cumpara sabie. Renunta la confort si pregateste-te de razboi.