Avanpremieră

Se face în curînd anul de cînd lucrez la un studiu care caută răspuns unei întrebări implicite aici: cum se face că evangheliile lui Coresi acceptă, parțial, „creștini” ca traducere pentru „Israel”? N-aveam de gînd să vorbesc despre asta înainte de a pune cap la cap toată povestea, dar timpul nu mai are răbdare. Detaliile vor trebui să aștepte. Iată însă liniile mari.

Tetraevanghelul lui Coresi nu e deloc singura versiune biblică românească în care să găsim această echivalare intens ideologizantă. Cea mai spectaculoasă dovadă a popularității și anduranței acestei opțiuni traductologice ne vine din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Pentru mitropolitul ortodox cu un secol ulterior lui Coresi, psalmii ebraici sînt, evident, texte adresate creștinilor – nu se sfiește, în parafraza lui rimată, să aneantizeze Israelul din original. E în joc combinația toxică dintre doctrina creștină a supersessionism-ului (oricum vreți să-i spuneți, nuanțînd lingvistic sau dogmatic) și precaritatea intelectuală a călugărilor ortodocși de limbă română. Nu-i bai, maeștrii lor slavi nu stăteau cu mult mai bine: Tetraevanghelul slavon tipărit de Coresi conține, în pasaje precum cel din Luca 6, care juxtapune fericiri și blesteme, rubrici care marchează clar destinatarii blestemelor hristice: evreii.

Veți spune: meh, o curiozitate scribală. Niscai deconstrucție creștină. Așa-i. Numai că, tot la Iași, se tipărește în 1803, cu binecuvîntarea altui mitropolit ortodox, Înfruntarea jidovilor. E opera unui călugăr de origine evreiască (am motive să cred autobiografia lui), devenit celebru sub numele de Neofit (deloc același cu colivarul omonim de limbă greacă cu care e frecvent confundat). Această carte – primul bestseller internațional de limbă română – adaugă un ingredient inflamabil poveștii: the blood libel, vechiul delir occidental cu privire la interesul evreilor în sînge de creștin. Primul capitol, care descrie, chiar și pe urmele altor convertiți creativi, fantezistele doctrine talmudice care i-ar obliga pe evrei la crimă, va face carieră în literatura antisemitică de pînă azi. Dar mai interesant e capitolul 3 – un amplu eseu de teologie biblică în care Neofit „demonstrează” (cu precedent în exegeza papei Grigore cel Mare) că paralelismul Iacov/Israel din profeția veterotestamentară se referă la evrei, pe de o parte, și creștini ortodocși, pe de alta.

Miturile au puterea să facă victime. Creștinii nu au deloc mîini nepătate de sînge. Cei care se imaginează Israel au toate șansele să facă din semeni arderi de tot.

Lumea dupa WW III

Nebunia tarului Alexandru – atunci si acum

Na rațiune!

Uităm ușor, dar logos-ul grecesc înseamnă și „narațiune”, „poveste”, „legendă”, „rapsodie”, „literatură” – nu doar „socoteală”, „contabilitate”, „măsură”, „proporție”, „pledoarie”, „cugetare”. Ființa e domeniul evanescent al imaginației. Ne ficționăm întru ființă. Nu degeaba Bertrand Russell îl ura pe tardivul Wittgenstein, cel care făcea din filozofie extensie a lexicografiei sau joc de societate. Care Wittgenstein, homosexual, creștin de origine evreiască, crescuse într-o casă cu șapte piane cu coadă. Nu degeaba marele logician Gottlob (ce nume!) Frege ura geometria non-euclidiană. Care Frege era antimodern, antidemocrat, antisemit. Rațiunea e ciorovăială de narațiuni.

Dumnezeu, ființa supremă, e Babelul de povești în care ne scăldăm și din care ne croim, caleidoscopic, propria poveste. După chipul și asemănarea. Cuvînt cu cuvînt.

Să ții Biblia în mînă și să pretinzi că nu ești postmodern e al dracului de amuzant. Ce este Duhul dacă nu deconstrucția literei? Ce este istoria dogmatică a creștinismelor dacă nu infinita derivă de sens a scripturilor? Ce este Isus dacă nu slava poveștii?

Tot Wittgenstein zicea că Mozart și Beethoven sînt adevărații Fii ai lui Dumnezeu. Muzica e geometrie pură și sărbătoare de ambiguitate narativă. La început a fost muzica. Și muzica s-a făcut trup.

Uităm ușor că țarii creștini au inventat Siberia ca închisoare politică. Că Rusia creștină s-a dedat la genocid. Că nimeni n-a fost mai antimodern decît creștinismul de secol XIX, prelungit în complicitățile sinistre ale secolului XX. Că iluminiștii au fost antisemiți. Că cei mai mari anticomuniști au fost fasciștii. Că la început a fost muzica. Și muzica s-a făcut evreu.

Matolit cu har

„Nu Domnul l-a omorît pe Er, ci Dumnezeu.” Filon comentează textul Septuagintei, care, pentru a evita repetiția, traduce „Yahweh” diferit a doua oară în Genesa 38:7. Trădarea simandicoasă a traducătorului face loc trădării perspicace a hermeneutului: „Nu omoară trupul ca putere absolută, ca suveran al universului, ci ca bunătate desăvîrșită – pentru că Dumnezeu este numele bunătății, cauza tuturor lucrurilor”. Etimologizînd fantezist, Filon explicase deja că Er e carnea, trupul. Spiritul îi vine, evident, de hac. „Înțelegem de aici că Dumnezeu a creat nu din putere, ci din bunătate, cele fără suflare prevestind pe cele însuflețite, mai bune. Sufletul făcut desăvîrșit e iubitor de Dumnezeu, nu de carne. Tamar – palmierul, semn al biruinței – îi va fi soață.” Nimic nu e ce pare. Iuda – Iuda! – e spiritul teofil. „Cînd mintea și-a luat premiul, dă morții trupul de moarte”.

„Șarpele, blestematul, e plăcerea. Ca el, fără drept de apel, Er, carnea, e sfîșiată. Dumnezeu urăște inexplicabil plăcerea. La fel de misterios iubește virtutea – fără să aibă nevoie de justificare. Noe nu făcuse nimic bun pentru ca să capete milă înaintea Domnului. Noe e odihna – tihna de rău.” Filon nimerește de data asta etimologia, dar spiritualizează. E clar însă că dezvoltă deja o doctrină a harului. Nu faptele contează, ci natura, esența. „Cine caută să înțeleagă natura lucrurilor pricepe că totul există prin harul lui Dumnezeu. Creatura nu are nimic de dat. Creatorul dă din bunătatea lui. Toate lucrurile de pe lume și lumea însăși sînt darul bun și plin de har al lui Dumnezeu.” Sîntem în plin Derrida – cel care descoperea, precum apostolul, că și moartea e un dar.

„Mai mult, Dumnezeu l-a făcut pe Melhisedec, regele păcii, mare preot – fără ca acesta să fi avut vreun merit, ci pentru că l-a înzestrat cu împărăție, preoție și iubire de pace. Rege drept, nu tiran. Înfăptuitor al legii, nu al fărădelegii.” E momentul să vă amintesc că Filon e și el, în bună tradiție elenistă, trihotomist – taie omul în trup, psihie și intelect. „Mintea-tiran violentează spiritul și trupul prin viciu și patimă. Mintea-despot-luminat persuadează, face recomandări, deschide drum rațional spre fericire. Prima e război. A doua e pace. Rațiunea, fără să fie ea însăși cauza lor, aduce darurile lui Dumnezeu – pîine și vin.” Traduc liber, esențializez și, aici, chiar omit o etapă din argumentație. Filon multiplică simbolurile și conexiunile, pentru că știe de un pasaj din Deuteronom în care moabiții și amoniții nu ies cu pîine și apă în întîmpinarea fiilor lui Avraam.

„Melhisedec nu vine cu apă, ci cu vin – vin tare, nediluat, pentru ca sufletele voastre să se abțiguiască dumnezeiește, beate de-o fericire mai trează decît trezvia”. Da, Filon folosește termenul favorit al isihaștilor. „Căci rațiunea e preot al cărui sorț e ființa”. Am tradus literal aici. Filon e fantastic. Rațiunea, evident, e logos-ul. „Tinde spre sublim – e preot al celui preaînalt. Pune în mișcare aspirația absolutului. Ce fapte bune făcuse Avram cînd și-a primit chemarea, cînd i s-a promis darul? Fusese doar făcut tată. Rațiunea însăși ne învață părintește să ne ridicăm ochii spre lume și dincolo de ea. Contemplînd, cu nespusă poftă de cunoaștere, pînă și natura divinului, nu poate rămîne la învățături începătoare, ci tînjește să emigreze într-o patrie mai bună”. Vă sună cunoscut? Și da, dragostea epistemică e eros.

Ininterminabili

În chiar prima frază a celebrului său eseu din 1937, Freud oferă o definiție a psihanalizei: „eliberarea ființei umane de simptome nevrotice, inhibiții și anomalii caracteriale”. Las la o parte istoria tulbure a nevrozei, utilitatea biologică și politică (vezi recrudescența catehontică) a inhibiției, evoluția inevitabilă a normalului, ba chiar eșecul răsunător al ontologiei (încercarea de a defini „ființa”), și observ că Freud așază demersul lui ambiguu sub steagul contradictoriu al libertății. Textul se încheie dezvăluind izvorul adînc al rezistenței (eroice, nu?) la schimbarea terapeutică – „repudierea feminității”. Analizandul refuză vindecarea pentru că detestă privirea penetrantă a analistului. Își păstrează libertatea refuzînd-o. Toți sîntem antivacciniști.

Inhibiționiștii și-au făcut între timp partid și s-au ales în parlament. Răbdăreții nu mai au răbdare. Amînarea nu mai suportă amînare. Inhibiționiștii se exhibă fără rușine.

Primele cărți arse de studenții naziști au fost cele din biblioteca primului institut de sexologie din lume.

Albert Einstein și Martin Buber printre semnatarii unei petiții pentru dezincriminarea homosexualității.

Singurul partid care a votat împotriva instaurării dictaturii naziste a fost socialist. Comuniștilor nici măcar nu li s-a permis să voteze.

Piața berlineză în care au ars zeci de mii de cărți poartă astăzi numele unuia dintre întemeietorii socialismului german.

După război, americanii au ținut să intre în posesia științei obținute prin experimente umane de către germani și japonezi. Mengele s-a născut catolic. Shirō Ishii a murit catolic.

Apărătorii libertății de exprimare împotriva corectitudinii politice umblă cu canonul în buzunar.

Denunțătorii revoluției uită că și capitalismul e o revoluție în istoria umanității. Ba chiar una în care a triumfat tot ceea ce creștinii puseseră în cîrca evreului. Ne-o spun chiar evreii Marx sau Hess.

Naționalismul a fost o mișcare de eliberare, nu? Israelul a început ca stat socialist, nu?

Învățămîntul comunist a fost sigur mai bun decît cel capitalist. Și totuși nu regret că nu am fost sîmbăta la școală.

Orice facultate de teologie e o școală ideologică. Și totuși nu regret că am educația unui ofițer de propagandă.

Cosmin Ciotloș poate să claseze cît vrea dosarul Blaga. Dosarul Ciotloș e încă deschis.

Convoaiele libertatii negative

Era Jojo Rabbit