Re-capitulare

Mai socotim din nesocotite și spunem din nespuse. Avertizez că nu sunt informat teoretic și mă apăr doar cu experiență. Urmează o recapitulare, iar re-capitulare se întâmplă să fie și metafora potrivită pentru tema eseului.

Pentru omul cu frică de Dumnezeu, masturbarea face parte din paradoxurile care sunt mărturisite tocmai atunci când e evitat subiectul. Tăcerea fiind prețul mic relativ costului de a recunoaște că nimic nu funcționează. Nici măcar rugăciunea. Nici măcar cea repetată.
De altfel, putem spune și în dreptul actului de exorcizare a masturbării că toate interpretările.. s-au cam consumat și „[…n]-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu„.
Rămâne să treacă Dumnezeu peste păcatul onaniei pentru că noi, în urma tuturor tratamentelor încercate, culegem în continuare roadele repetate.

Despre răul masturbării, mi-a fost dat să aud din gură de patriarh că dacă oricum e de păcătuit, măcar să se merite. Socotit nesocotit. Clar s-a consultat doar cu Dumnezeu și soția a trebuit să tacă.
Sexul de ocazie e un fel de cuvenit sau măcar ceva de păsuit bărbaților pentru că este tocmeala cu Dumnezeu în schimbul trecerii femeii ca patrimoniu. Îi datorez lui Dumnezeu abstinența în ce privește masturbarea pentru că Dumnezeu, bărbat de gașcă fiind, ne înțelege greutățile și în empatia și înțelepciunea lui, a cuvenit să lase femeia ca posesie. Să ne putem oricând folosi de ea la nevoie. În consecință nu există scuză pentru a nu lăsa masturbarea să fie doar a lui Dumnezeu.

Onania e păcat mare pentru că îl reprezintă pe Satana. E artificialul care de-naturează naturalul lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că biblia sună mai îngăduitoare cu abuzul și violul – sunt mai naturale.
Ceea ce-mi amintește de altă perlă. Cică masturbarea e un act egoist. Păi dacă e egoist, pesemne că plăcerea împărtășită chiar cu forța e un rău mai mic nu? Că doar ce poate fi mai rău decât egoismul?

Apoi între raționamentele împlinirii poruncii avem altă pretinsă victorie: acelora care nu au nevoie de pornografie pentru că le ajunge puterea minții. A imaginației. Aceștia în imaginația lor, satisfac până și porunca.
Stârnește râsul strădania de a menține în scena imaginației doar soțul sau soția. Că doar nu e permis să poftești în afara cuplului.
Această putere a imaginației ar fi un deep fake mintal în care lipești fața partenerului peste orice scenă sexuală ai pusă la păstrare. În plus nu știu, în exercițiul ăsta de a împlini strict porunca, e necesar să menții partenerului fizicul real? Sau gândești că dacă tot ești în tărâmul imaginației, și pentru că ți-a fost îngradită imaginația la o singură persoană, meriți măcar să-ți fie permis să cârtești cu câte un retuș pe ici pe colo? Și dacă ‘persoana’ imaginată e din benzi desenate, realitate virtuală sau nu mai există în prezent, e permis de poftit? Că doar n-ai poftit de fapt pe nimeni în realitate. Sunt doar referințe fără referent, imaginate care nu părăsesc imaginația, zâne în fantezii.
Și altă întrebare: dacă onania e păcat pentru că e artificialul intervenit în naturalul lui Dumnezeu, atunci a avea o experiență din asta pur imaginată nu e tot un artificial intervenit în naturalul lui Dumnezeu? Nu e păcat să-ți imaginezi un act sexual chiar dacă e cu partenerul? Nu când imaginezi deja ‘artificializezi’? De exemplu dacă în imaginație satisfaci mai mult decât în realitate? Nu ai creat un surogat realității / naturalului cu care să te amăgești? Dacă Domnul atât a dat, cine ești tu să-ți imaginezi? Nu cârtești de la planul Domnului imaginând orice?
De exemplu Dumnezeu poate nu îngăduie dominatrix chiar dacă ai fost destul de cuminte încât să așezi biciul numai în mâna soției.
Sau poate Dumnezeu tocmai alege dominatrix pentru că are în plan o lecție din aia pe care noi nu o putem înțelege.
Nu poți ști. Prin urmare de ce să poluezi cu potențialitatea ta, imaginația ta, realitatea pe care oricum numai Dumnezeu are dreptul s-o decidă?
Isus n-a fost radical destul. Păcat poți să faci poftind în gând chiar propria jumătate.

Și dacă tot veni vorba de Isus care ridică standardul la cenzura gândului, o știți pe aia cu adolescența și gaura cheii?
Cum se poate mai catolic decât papa, se poate ridica standardul peste Isus. Păcat e deja dacă ți-a făcut cu ochiul gaura cheii. Păcat e să-ți imaginezi orice pentru că și soția poți să ți-o desfrânezi în gând.

O mică tangentă: conflictul imaginar / real, artificial / natural este prezent și în dualitatea știință / artă. Știința semnifică naturalul lui Dumnezeu. Mersul lucrurilor. Realul. Arta e imaginarul Amăgitorului. E abaterea de la mersul lucrurilor. De la real. Arta păcătuiește cu gândul. Desfrânează cu imaginația. Cu altfel decât este. Sinteticul, artificialul.

Revenind la onaniile noastre, masturbarea în adolescență e o problemă particular de serioasă pentru biserică. O știm pentru că singura ‘soluție’ o reprezintă ‘căsătoria grabnică’. Aceasta fiind de fapt recunoașterea faptului că da, nimic altceva nu funcționează. Riscul căsătoriei grabnice e deci răul mai mic.

Altă perlă de patriarh e răspunsul la întrebarea indiscretă cu privire la ce faci când soția n-are chef câteva zile pe varii motive. ‘Pofta vine mâncând’ e răspunsul deloc surprinzător.
Adică îndemnul bibliei că soțul/soția ‘are obligația să-și facă datoria’. Ba mai mult, cel cu datoria are parte și de bucuria în plus că purtatul crucii îi este acum mai însemnat. Pentru că e făcut în silă.
Dacă răbdarea cu celălalt e virtutea în general, când vine vorba de sex, biblia îndeamnă răbdarea să mai aștepte.

Nu sunt păcate și păcațele. Până când partenerul e plecat vreo două, trei luni de acasă. Atunci să dea Domnul ca prezența onaniei și numai a onaniei să rămână cu fiecare. De onanie depinde acum însăși integritatea cuplului. Aproape de partener, masturbarea e infidelitate. La distanță, e fidelitate. Distanța dă valoare masturbării.

Alt argument pretins solid împotriva masturbării e că te obișnuiești cu sinteticul și nu-ți mai place naturalul. Celor care spun asta le recomand o dezbatere cu cei care susțin că, pardon expresia, ‘nicio gaură nu-i la fel’. Pentru că dacă nicio gaură nu-i la fel, chiar o fi masturbarea gaura specială din care nu se mai iese? Dar știu eu.. poate doar îmi imaginez că în realitate nu se poate și mai ager de mână.

De spus ar mai fi. De aia tăcerea. Știm toți că știm cu toții de absurd. Dar ne amăgim că inspirația nu poate da pe lângă. Vorba lui Peterson: totdeauna ne imaginăm un standard mai înalt. Poftim altă amăgire și păcat cu gândul.

Purgatoriul ontologic: neîntâlnirea cu Dumnezeu

Te abții de la a judeca un om în urma unei traume. Uneori spunem că nu mai e același om, iar în unele cazuri e dificil de estimat dacă omul pur și simplu e traumatizat sau doar mai înțelept.

Încă nu mi s-a arătat Dumnezeu, dar i-am pregătit din timp întrebarea ca să-mi fiți martori că a avut ocazia să stea de vorbă și cu mine. Nu doar cu intimidatul pe care gurile spun că știe cum să-l scoată la iveală.

De altfel, Isus arată că în traumă până și Dumnezeu strigă după Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic e modul în care nu avansezi cu nimic chiar dacă accepți argumentul necesității existenței lui Dumnezeu. Dincolo de argumentul ontologic persistă incertitudinea cu privire la ‘ultimul Dumnezeu’, ‘cel mai mare Dumnezeu’. Pentru că prea bine, o fi necesar ca Dumnezeu să existe dincolo de imaginar, în realitate, pentru a fi cea mai potentă entitate posibilă. Dar rămâne întrebarea: ‘de unde știu că ești cel din urmă Dumnezeu și nu e altul peste tine?’.
Întrebare deloc aiurea dacă ținem cont de contextele în care lamentăm că dumnezei se tot arată și idoli tot distrugem.

Dacă răspunsul la o astfel de întrebare e cazul lui Iov, în care trebuie să nu cârtesc arătarea care mă poate distruge, atunci de ce aș mai ajunge până la Dumnezeu și nu m-aș lăsa supus primului tiran capabil să mă distrugă?

Dacă Dumnezeu are un răspuns la întrebarea mea (pentru că așa și așa…), atunci recunoaște că există o lege căreia însuși trebuie să se supună. Din acest motiv, găsește de cuviință să răspundă întrebării și nu doar să se impună fără justificare. Admite deci o regulă, lege, morală căreia până și el i se supune. Admite că e supus unui Dumnezeu mai mare.

Dar bine, poate își face singur această lege și o respectă. Dumnezeu manifestându-și astfel subiectivitatea absolută.
Insistă totuși întrebarea: de unde știm că răspunsul lui, oricare ar fi, nu e doar un șiretlic, o minciună? Nu-i putem permite lipsa de suspiciune doar pe motiv de intimidare și supranatural.
Poate e o arătare potentă capabilă de supranatural care vorbește înțelept dar totuși minte. Cel puțin una astfel de arătare, spunem că există.
Dacă un Dumnezeu există peste acest Dumnezeu pe care îl întâlnești, închinarea-i a’celuia mai mare și ar fi idolatrie să te închini acestui prim-descoperit-îndoielnic-ultim Dumnezeu.

Dar poate Dumnezeul care mi se descoperă refuză întrebarea. Caz în care mă abțin de la închinare. Îmi rezerv să cred că nu e cel de pe urmă Dumnezeu. O întrebare n-ar trebui să-l coboare la pământ.

Iar dacă-mi spuneți că răspunsul e dincolo de înțelegerea noastră, atunci n-am nicio vină pentru neînțelegerea mea.
Tihnească-i borșul din astă găină.

Pariul lui Pascal susține că n-am nimic de pierdut dacă afirm credința în Dumnezeu. Dar iată cum pot pierde totul, inclusiv mântuirea fiind generos cu credința în Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic, problema argumentului ontologic, descoperă limitele raționalismului. Da, formal, teoretic, logic, rațional există o origine, primă cauză. O cea mai potentă entitate, Dumnezeu, care necesar face parte din realitate. Dar față în față, confruntat cu această origine, cauză, Dumnezeu, pe ce bază poți asigura că nu există origine, cauză, Dumnezeu mai mare? De unde știi vreodată că originea sau Dumnezeul care ți se arată nu e tot ceva de mijloc? Tot creatură nu capătul fără capăt care există prin sine. Preocuparea cu această întrebare, epistemul, conduce către necesitatea experienței, simțurilor, empiricului. Nu poți să te încrezi în pur raționalism pentru că nu poți detecta când ești în teritoriul pur imaginarului. E nevoie să-ți probezi ideile, ipotezele, cu experiența, experimentul, simțurile adică empiricul. Care este un pas înainte, o metodă mai bună, superioară, dar nu scoate din gaură de șarpe.

Epistemul rămâne orb fără reflecție. Fără reflecție adică fără conflict, critică, căutarea contradicției, falsificabilitate, negativitate. Adică fără nihilism. Pentru că tocmai îndoiala de sine, pasul înapoi de la afirmare, nihilismul, e ceea ce menține epistemul ancorat în ceea ce numim realitate. Scriem ca să păstrăm, să cunoaștem. Reflectăm, interpretăm ca să ne salvăm de la ce-i scris.

De exemplu: oare gestul de a ține cont de empiric nu e tocmai un act rațional?

În căutare

Și eu sunt căutător. Atât de căutător încât caut înainte de căutare. Ai zice că atunci când cauți ești în lipsă. Dar când cauți, ai deja mult. Înseamnă că ai găsit ceea ce trebuie să cauți.

Când cauți, deja într-o căutare nu mai ești.