Sentința împotriva creștinismului

Ascultare II

Ascultare

Isus nu a fost Lebensborn

Lebensborn (Izvorul Vieții) a fost o asociație înființată de SS al cărei scop era purificarea și perfecționarea rasei ariene prin relații extramaritale ale unor persoane clasificate ca ”sănătoase și pure rasial”. Lebensborn încuraja nașteri anonime de către femei nemăritate, și mijlocea adoptarea lor de către familii sănătoase și pure după aceleași criterii. (Wikipedia).

Deja vue. Mitul Ubermench-ului născut din păcatul imaculat al femeii care se dăruiește dezinteresat pentru puritatea și perfecțiunea rasei ariene are rădăcini la fel de adânci ca serbarea Crăciunului. Maria este o fecioară logodită (deci măritată de drept) care se dăruiește lui Dumnezeu pentru a naște omul perfect și salvatorul divin din puritatea rasială a familiei lui David și concepția imaculată cu Dumnezeu, iar soțul ei îl va adopta.

Omul modern privește ideea cu scepticism, nu pentru că nașterea unui copil fără tată i se pare imposibilă, ci tocmai pentru că este realizabilă. Admițând, în aceiași parametri, că partea masculină a concepției trebuie să fie un gamet cu cromozon Y fără strămoș comun, avem tehnologia să îl edităm în laborator. Într-un viitor previzibil, vom cunoaște care sunt genele pe care trebuie sau nu trebuie să le posede, și, voila, ecce homo.

Scepticismul modern provine din faptul că ideea a fost deja încercată prin selecție sexuală și, dacă ar fi să credem unele legende urbane despre Dr. Mengele, chiar prin inginerie genetică. Din fericire ne-am maturizat înainte de a avea acces la tehnologii noi. Nu mai așteptăm mântuirea de la Übermensch. Dimpotrivă, ne temem.

Este însă nașterea din fecioară necesară pentru Întruparea Divinității? Marcu, cel mai vechi evanghelist, nu știe nimic despre ea. Ioan, ultimul evanghelist, și primul care se ocupă de teologia Întrupării, o ignoră.

Pavel, autorul celor mai timpurii scrieri ale NT și părintele teologiei Întrupării, nu spune nimic despre nașterea din fecioară. Argumentele lui în favoarea divinității lui Isus sunt învierera și, paradoxal, felul în care a murit.

Matei și Luca introduc episodul nașterii din fecioară într-un context plin de contradicții. Amândoi încearcă să demonstreze, în două rapoarte care se exclud mutual, că Iosif a fost un iudeu pur sânge și membru al dinastiei lui David, iar Isus a fost fiul lui. Pentru ca apoi să susțină că Isus nu a fost de fapt fiul lui Iosif, ci fiul biologic al lui Dumnezeu. Contradicția este ușor de rezolvat dacă luăm în considerare că Matei și Luca scriau în contextul în care ideea că Isus se născuse dintr-un viol al Mariei de către un legionar numit Pantera devenise principalul argument împotriva mesianității lui. Atât genealogia lui Isus din David prin Iosif cât și nașterera miraculoasă din fecioară au scopul comun de a răspunde acuzației că Isus era fiul natural al lui Pantera.

Dacă Isus era fiul nelegitim al unui Roman, Maria trebuia omorâtă cu pietre, chiar dacă fusese victima unui viol. Nu numai că Isus nu avea dreptul să se proclame Mesia, dar nu avea nici măcar dreptul la existență. Numai prezența romanilor îi împiedica pe zeloții iudei să pună mâna pe pietre.

Vă invit pentru o clipă să vă imaginați că Isus a fost cu adevărat fiul lui Pantera. Anticipez pulsul ridicat și reacția indignată: ”cum poți să sugerezi o asemenea blasfemie”. Tocmai ați dovedit că aveți mentalitatea celor care au strigat ”răstignește-l” în piața din Ierusalim.

Imaginați-vă ca Isus s-a născut într-un WC public unde doi refugiați numiți Iosif și Maria au plătit câțiva cenți femeii de servici ca să-i lase să petreacă noaptea înlăuntru. ”Cum îți permiți? Fiul lui Dumnezeu s-a născut în lumina cerească a ieslei”. De ce ne temem să spunem grajd? De ce avem nevoie de imaginea kitch a ieslei cu beculețe de la supermarket sau din holul bisericii, într-o lume în care oameni disperați dorm în WC-uri. De ce avem nevoie de imaginea arhetipală a fecioarei într-o lume în care o femeie dă naștere într-un lagăr african copilului rezultat dintr-un viol soldățesc de gang? De ce cîntați Stille Nacht cand e teroare noaptea?

Nu vreau să susțin că Isus este fiul lui Pantera, dar dacă nu înțelegem că Omul-Dumnezeu se poate naște din tragedia banală a unei țărănci violate de o armată de ocupație, se poate naște în WC-ul unui aeroport internațional sau intr-un lagăr african, înseamnă că nu există speranță pentru om.

Și-astăzi dup-aceleași legi,
Te-ntrupezi fără s-alegi

Fraza de mai sus a fost ștearsă dintr-o carte de imnuri ciopârțită pentru ca biserica să poată pune copy-right pe ce nu-i aparține. Motivul invocat a fost acela că imnurile trebuie aduse în prezent. Mesajul pentru timpul prezent se află în cele două versuri șterse. Suspectez însă că aici este vorba despre un reflex freudian. Ciopârțitorii cred în Lebensborn. Nu cred că legea Întrupării este ”fară s-alegi”. Ei cred că salvarea vine doar de sus în jos. Cu alte cuvinte, ei nu cred că noi ne putem salva fără ei.

Imaginea unui cuplu flămând, disperat, și obosit, care se adăposteste într-un grajd să nască, într-o lume în care reproducerea este un blestem fiziologc ca la muște sau buruieni, nu pare imaginea potrivită pentru o felicitare de Crăciun. Așa cum imaginea unei femei desperate cu un copil slab a cărui supraviețuire este improbabilă, nu se potrivește cu muzica și decorul de la supermarket și de la biserică. Dar scopul unei asemenea imagini nu este să provoace milă ci să provoace speranță. Acum două milenii, copilul a supraviețuit, impotriva oricărei șanse. Mai mult, a învins. Omul va supraviețui și, mai mult, va învinge.

dsc_8409

Crăciun fericit.

Noul Ateism de Ziua a Saptea

Indefinibilitatea religiei nu face bine

De ceva vreme pe O2 se foloseste termenul „religie”, iar încărcătura acestui termen este mai mereu negativă. Cum pe unii dintre noi nu ne mulţumesc definiţiile din DEX (a se vedea (in)utilitatea felului în care „licenţiatul în teologie” Ianis oferă definiţia din DEX a „dogmei”) să explorăm puţin cam ce ar putea însemna „religia”.

„Religie” poate fi la fel de bine un termen vid, dacă procedeul definirii vizează identificarea unui gen care să cuprindă obiecte ce au caracteristici comune. După cum vom vedea, goana după elementul comun al religiosului, constituie o problema în sine.

Dinte gânditorii români, Lucian Blaga a fost unul foarte preocupat de aceasta chestiune. Definiţia oferită de Blaga este următoarea:

„Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa, dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere, pe care omul şi le revelează sau şi le socoteşte revelate prin plăsmuiri de natură stilistică.”

Caracteristic acestei definiţii îi este faptul că nu trimite nici la vreo constantă anume a fenomenului religios, nici la un conţinut specific al vieţii religioase. Blaga arată că a urmărit explicit obţinerea acestei caracteristici (vom reveni asupra acestui punct):

„Definiţia religiei, adnotată şi comentată în cele de mai inainte, are şi vrea să aibă întrucîtva o înfăţişare algebrică. Algebrică, întrucît în formularea ei intervin o seamă de termeni care exprimă valori abstracte, care de fiecare dată ar putea fi înlocuite cu alte mărimi.”

În discuţia sa despre sacru, Blaga porneşte ca şi Eliade de la constatările lui R. Otto. Blaga observă că: „[Otto] a dezvoltat ideea [de sacru] prefăcînd-o în fundamentală categorie religioasă şi chiar în nucleu al oricărei religiozităţi.”, pentru ca mai apoi să se întrebe: „Cum a ajuns Otto la această mirabilă filozofie a religiei?”

Răspunsul găsit de Blaga este dat de căutarea lui Otto după un element comun oricărei experienţe religioase. Blaga nu consideră însă că acest element comun poate fi identificat. În acest punct se constată şi diferenţa de metodă dintre Blaga şi Eliade, la Eliade tentativa este de a căuta ceea ce este comun fenomenelor religoase (prin medierea unor morfologii ale sacrului).Eliade:

 „Totuşi, ceea ce ne interesează nu este varietatea infinită a experienţelor religioase ale spaţiului, ci, dimpotrivă, elementele lor comune, de unitate.”

Sacrul este pentru Blaga doar un element al religiosului, o plăsmuire umană adiţională.

 „Sacrul, astfel încorporat de religie, dobîndeşte o nouă demnitate; el e înălţat, modificat, captat, canalizat, intrînd ca factor component într-un complex de plăsmuiri spirituale, care aspiră să fie o măreaţă revelare a misterului cosmic. Cu alte cuvinte, sacrul, oricît de constant ca factor, îşi face loc în orice religie numai ca element în subordine, integrat unui stil, unei viziuni, îndurind prin aceasta importante modificări de semnificaţie.”

Blaga revine astfel, în această chestiune, la „valenţele algebrice” ale definiţiei oferite de el:

„În adevăr, noi am arătat că fiinţa religiei nu constă într-unul din elementele ei, bănuit a fi constant printre variabile, ci într-un raport constant între diferite elemente, care toate fără de excepţie pot să fie variabile. Acest raport constant de elemente foarte variabile l-am fixat în definiţia pe care în capitolul precedent ne-am hotărît s-o dăm religiei.

Se impune aici o precizare importantă, este evident că Blaga vrea să imite în acest caz definiţiile mărimilor din ştiinţele naturale, context în care o mărime poate fi definită ca raport (sau orice alt operator matematic) între două sau mai multe variabile. Ceea ce îi scapă din vedere lui Blaga (confundând variabila ca mărime sau proprietate, cu variabilitatea acesteia) este că într-o definiţie unde se exprimă un raport între variabile, ceea ce se schimbă e valoarea variabilei, nu semnificaţia acesteia. Altfel spus, o definiţie în care variază inclusiv semnificaţia variabilelor, nu doar că e o definiţie eşuată, este de-a dreptul un non-sens.

Remarcabil este faptul că, deşi chestiunea definirii religiei nu pare să fi trecut în literatura de după Schleiermacher de stadiul iraţionalismului sentimental – oamenii continuă să folosescă „religia” în diferite alcătuiri propoziţionale ca şi cum cu toţii am şti la ce se referă. Spre exemplu, în ultima emisiune Edi şi invitatul său au făcut mai tot timpul referire la creştinism. Ceea ce implică a şti ce este o religie şi a presupune că creştinismul este aparţinător acestui gen.

Preocupările „religioase” sunt însă strict condiţionate de climatul filosofic din Germania postkantiana. Ciudat este că „religiosul” a devenit peiorativ nu doar în gura sovieticilor, ci şi a sectarilor „raţionali” ( ca de ex. „Judecătorul” Rutherford). La fel cum „hemoroizii nu face bine”, a te prezenta cu religia în gură, într-un mod în care ambiguitatea e la ea acasa, nu face cinste nimănui.

 

Pilat