18 Brumar al lui Ted Wilson

Presedintele Conferintei Generale s-a declarat Suveran-Pontif. Miscarea este justificata ca o reintoarcere la etosul restaurationist al secolului XIX, in contextul in care Ramasita, atacata de feminism si alte influente demonice (“Ellen White makes it plain that unilateralism can arise not just from independent-mindedness, but sometimes from the influence of evil forces.”) are nevoie de toiagul presedintelui si nuiaua disciplinei de partid. “GC este cea mai inalta autoritate pe pamant” (Ellen White), iar Ted Wilson este Vicarius Filii Dei. Pentru noi, decizia presedintelui de a-si asuma sceptrul are alt sens: 18 Brumar al lui Ted Wilson.

Lucrarea lui Karl Marx, Der 18te Brumaire des Louis Napoleon (1852), analizeaza lovitura de stat din 1851 care a pus capat experimentului democratic din timpul celei de A Doua Republici Franceze. Adunarea Legislativa a fost dizolvata si presedintele Louis Bonaparte (nepotul lui Napoleon) s-a proclamat pe sine Imparatul Napoleon III.

Sintagma “18 Brumar al lui…” a fost consacrata cu referire la un proces devenit deja familiar prin care un presedinte isi asuma puteri dictatoriale in numele cauzei pentru care a fost ales. Aceasta cauza ar necesita, este justificarea, eliberarea executivului de limitele impuse de separarea puterilor.

Eseul lui Marx este cunoscut mai ales pentru teza memorabila: istoria se repta “intai ca tragedie, apoi ca farsa”. Pentru noi este important din doua motive.

Mai intai, este prima analiza politica in care Marx pune la incercare metoda materialismului istoric. Aceasta implica ideea ca sloganele, ideologia, discursul politic, si batalia cuvintelor in presa, nu dezvaluie ci ascund cauzele reale ale evenimentului istoric (in cazul respectiv lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte). Deconstructia ideologiei face posibila dezvaluirea adevaratelor cauze, adica contradictiile social-economice si conflictele de interese de la baza sistemului politic.

Pentru cei care aveti alergie la Marx (si cine va poate judeca?), poemul lui Eminescu Imparat si Proletar este dramatizarea aceluiasi eveniment. Poemul se desfasoara intr-o cascada aproape cinematografica de imagini care incepe cu discursul utopic al proletarului urmat de contrapunctul procesiunii imperiale a lui Napoleon III. Utopia proletara devine tragedie in episodul Comunei, care este urmat apoi de tabloul imparatului in exil. Fantoma regelui Lear pune in scena teza “intai ca tragedie, apoi ca farsa”, imparatul exilat fiind farsa, si este inspirata din motivele shakespeariene ale eseului lui Marx. Insa, spre deosebire de Marx, Eminescu are o viziune tragica a istoriei. Simpatia lui este pentru Comuna, dar nu crede in ea. Adevarul il intelege imparatul doritor de “putere, avere si marire” care, spre deosebire de proletar (tragedianul), se foloseste in mod cinic de idealuri in care nu crede (farsorul). Ca unii pe care teologia Logosului intrupat in istorie ne-a facut in stare sa depasim atat utopia lui Marx cat si scepticismul lui Schopenhauer, ne vom identifica cu proletarul idealst, nu vom obosi de ”eterna alergare”, si credem ca putem drege ceva in lumea asta.

Punctul orb al oricarei religii este suma fortelor si conflictelor sociale care au determinat aparitia ei si i-au modelat istoria. Aceste forte sunt mistificate in limbajul teologic/ideologic in care biserica vorbeste despre locul ei in istorie (Marea Lupta, fiare apocaliptice, femeia, ramasita, etc.) Nu vom intelege transformarea presedintelui in papa pana nu vom deconstrui aceste imagini si slogane profetice. Ne trebuie materialismul istoric.

In al doilea rand, eseul este important pentru ca Marx a folosit cateva fraze sclipitoare care se aplica la orice situatie in care un presedinte ales confisca aparatul puterii si se reinventeaza ca imparat – chiar daca in scripte continua sa fie doar presedinte. Vom incerca si noi sa le aplicam la cazul nostru.

Lupta de clasă în Franța, a creat circumstanțele și relațiile care au făcut posibil ca o mediocritate groteasca să joace rolul unui erou. (Prefata la editia a doua, 1869).

Lupta intre liberali si conservatori in biserica a creat circumstantele si realitatile care au facut posibil ca o mediocritate groteasca să joace rolul unui reformator.

Promovarea mediocritatii este procesul natural intr-o biserica care demonizeaza orice forma de creativitate si gandire independenta. La fel ca in evolutia viermilor paraziti, atrofierea creierului devine formula succesului in cariera eclesiastica.

Hegel remarca undeva ca toate marile fapte si personaje in istoria lumii apar, sa spunem asa, de doua ori. A uitat sa adauge: prima data ca tragedie, a doua data ca farsa.

De ce considera Marx ca Napoleon III este o farsa? Lovitura de stat a folosit sloganurile bonapartiste ca justificare ideologica. Franta s-ar fi intors, chipurile, la zilele de glorie ale unchiului sau. Insa sub masca acelorasi sloganuri se ascundeau acum alt fel de actori. Bonapartismul fusese conditionat de confuntarea Frantei, unita in jurul clasei de mijloc, cu haosul plebean si coalitia monarhiilor europene. In acest context, francezii accepta dictatura pentru a salva Franta si cuceririle Revolutiei. In cazul lui Napoleon III, clasa de mijloc a renuntat la drepturile politice pentru ca o dictatura sa le apere privilegiile sociale si salariile bugetare de o noua revolutie.

Aici paralela vine natural. Orice miscare spontana ajunge la punctul cand trebuie sa se organizeze. Organizarea presupune o negociere dificila intre libertatea individului si unitatea grupului. Pionerii aveau repulsie fata de crezuri si organizatii eclesiastice dar au acceptat Conferinta Generala ca pe un compromis necesar pentru pastrarea unitatii, apararea drepturilor credinciosului impotriva intruziunii statului si atacurilor populist-religioase si navigarea in apele primejdioase ale misiunii mondiale. Orice revolutie are nevoie de o avangarda disciplinata. Nu sunt primul care a observat asemanarea intre Lenin si Ellen White.

Dar CG nu mai are nimic revolutionar in zilele noastre, iar Ellen White este mumia de propaganda sub capacul de sticla, tot ca Lenin. GC este o corporatie religioasa multinationala. Corporatiile nu au de ce sa se teama in timpul nostru. Sunt mai puternice decat multe guverne din lumea a treia si, in US, Curtea Suprema a decis ca au chiar drepturi religioase care pot trece peste drepturile civile ale angajatilor. Presedentia lui TW implica renuntarea la ultimele drepturi individuale pentru a pastra privilegiile corporate ale elitei si angajatilor bugetari, amenintate de spectrul Comunei.

Oamenii isi fac propria istorie, dar nu o fac asa cum vor; nu o fac in circumstante alese de ei, ci in circumstante deja existente, primite si transmise din trecut. Traditiile generatiilor vechi apasa ca un cosmar pe mintile celor vii.

Prea multe cosmaruri paralizeaza gandirea crdinciosului: cosmarul decretului, cosmarul apostaziei, cosmarul conspiratiei papale, cosmarul plagilor, cosmarul judecatii de cercetare, cosmarul tabuurilor culturale din sec XIX, cosmarul GC care leaga si dezleaga in cer si pe pamant, cosmarul UNITATII. Prea multe traditii moarte pe mintea celor vii. Pentru a realiza Comuna, trebuie sa lasam mortii sa-si ingroape mortii.

Anunțuri

Oglinzi

În articolul său privind sfada dintre mine şi Petrof, Edi face oarecum o portretizare şi o oglindire (mai mult sau mai puţin falsificată) a stilului şi ideilor fiecăruia.

Ibrian este conservator şi violent în limbaj. Deşi e stupid să vorbesc, folosind cuvintele mele, despre mine şi despre limbajul meu, voi face câteva precizări. În primul rând, mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, ca citind postările mele de pe O2, anumiţi cunoscuţi să tragă concluzia că sunt ateu. Iar în acest registru, al plasării într-un spectru al gradelor de fundamentalism, mă mulţumesc cu zicerea din popor „ Beţiv e oricine bea mai mult ca mine”.

Limbajul meu e intimidant. Dacă aş fi de rea credinţă, aş spune şi că a vorbi unor oameni neangajaţi în filosofia continentală contempoarană despre „homo sacer” (ups, asta era în latină), despre „deconstrucţie” sau „ontic”, e tot un exerciţiu de intimidare, la fel cum pentru gazda noastră a folosi o expresie latină (de dragul abrevierii) e un exerciţiu de intimidare. Eu mă mulţumesc să spun că Edi e nefamiliar cu anumite expresii şi are o aversiune puternică faţă de orice manifestare credală a convingerilor creştine (care or fi fiind alea). Referirile la Luther sunt anistorice, cât de deschis a fost în realitate Luther faţă de alte convingeri şi cum îşi impunea retorica – ne-o spune istoria, chiar şi la o privire sumară.

Se pare că toţi sunt deranjaţi de „flegmele” mele şi poate e oportună precizarea că Sorin folosise „scuipat”, ceea ce, scuzaţi-mi îndrăzneala, nu e la mare distanţă semantică. Acum e drept şi că nu poţi cita din ceva şters de către autor în semn de mare virtute.

Mă întreabă Edi: „De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian?”

Asta a fost chiar o întrebare amuzantă. Pai n-am aflat de la Sorin ce e biserica, aşa că orice contrastare e inutilă. Lasând la o parte ironia că vorbim aici despre cineva care e preocupat de felul în care, la o adică, media trimite la sacru. Să facem concesia, pe care nu ar trebui să o fac, şi să răspund: manifestările publice ale unui pastor sunt irelevante pentru ecleziologia lui, dacă, şi numai dacă, acesta îşi priveşte pastoraţia strict ca sursă de venit sau ca pe o specializare în muncă. Altfel, orice comportament social al unui pastor e o trimitere la „lumea” sa, iar Sorin ştie şi poate mai bine ca mine să arate de ce lucrurile stau taman aşa. Faptul că Poli pretinde că nu vede cum ajungi lejer de la FB la biserică, e pentru mine doar o manieră de a fi simpatic gazdei şi nu ar fi prima dată când colţii analitici ai lui Poli sunt ascunşi din smpatie, nu din acceptare intelectuală.

Dacă eu i-am aplicat lui Sorin eticheta de marxist, acesta a fost considerat un gest necuvenit. Atunci când Edi spune, făcând anumite calificări, că Sorin e marxist, lucrurile pare să fie situate corect. Prima precizare ar fi că nu ştiu de unde vine la Edi ideea că oricine contestă un status-quo este, prin natura cazului, în mijlocul unei contestări marxiste? De unde această echivalare a interogării unui aranjament social cu idea că această interogare se face dintr-un orizont marxist?

Edi face două afirmaţii despre marxismul lui Petrof:

„Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt.”

Că să fiu consecvent cu maniera de punere a problemei voi începe şi eu de la capătul celălalt al afirmaţiei. A începe de la un „capăt” în analiza uni fenomen arată deja unde te poziţionezi atât din punct de vedere al demersului, cât şi al metodei.Îi lasăm lui Edi ocazia să ne spună dacă acest capăt este o bază sau suprastructură.

Edi spune cu propriile cuvinte („Un alt aspect….”) că Sorin e marxist în privinţa acceptării teoriei alienării în muncă şi a felului în care doctrina creştină este o manieră mediată de raţionalizare, în sens weberian, a producţiei de masă. Ori tocmai aici îl consider şi eu pe Sorin marxist.

La ce (şi mai ales cui) foloseşte această „hermeneutica demistificatoare” este evident în paragraful următor:

„Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.”

Da, domnule – dacă o perspectivă marxist-demistificatoare slujeşte bine cauzei spălării pionierilor adventişti, atunci, pe cale de consecinţă, este bună. Dacă ăsta nu-i un discurs ideologic, atunci nu ştiu ce e.

Edi spune: „Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin.”

Dar, în cele din urmă, trebuie ca cineva să fie de acord cu altcineva? Nu este oare adesea un discurs pronunţat expozitiv mai de folos decât unul care încercă diverse stratageme persuasive?

Este Francis I Marxist?

Captivitatea identitatii profesionale

Ati observat, probabil, ca atunci cand vine vorba de a se prezenta publicului, mai mult sau mai putin larg, oamenii incep adesea prin a se pozitiona intr-un anumit orizont profesional. Si asta se intampla incepand de la intrebarea pitioponteasca – What do you do for living? – pana la anunturile funerare, din care aflam ca defunctul este (sic!) – ec.dr.ing. etc… Citește mai mult din acest articol

Despre lucrurile care nu sunt

A fost dat profetului evreu, fie ca se cheama Ieremia, Marx, sau Yuval Noah Harari, sa spuna ca idolii neamurilor sunt nimic. Asta se aplica si la idolii grecilor, adica lucrurile care sunt doar in capul nostru si cheama Ta meta-ta-physica.

Asa se face ca breasla argintarilor s-a adunat iarasi in piata cetatii si striga: „Mare este Diana efesenilor.”

Cat despre calugarii aceia care au sfintit idolii lui Dimitrie in evul mediu, au Ibrian nu stie de cearta universaliilor?

Si acum o intrebare pentru dom’ Gigi: crede dom Gigi – hai sa formulam intrebarea delicat – chiar crede ca e treaba domniilor sale sa apere Dasainul de post-marxisti?

Dar adevar va spun voua ca dintre cei nascuti din femeie nici unul nu a fost mai mare ca Marx care a proorocit ca banii, corporatiile si drepturile omului nu sunt altceva decat o fetisizare a relatiilor umane. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie care trebuia sa vina.

Acuma Yuval spune si el ca omul e singurul animal capabil de relatii la scara mare, si ca aceasta relatie care este se mediaza prin lucurile care nu sunt. Vorba lui Derrida: Hauntology, ontologia fantomelor care bantuie Empire.

Ce am invatat de la spiritul profetic si de la marxisti

Pentru a vedea ca aceasta optica asupra intruparii nu este singulara (si nici in cazul meu asta nu dovedeste mare branza – cu exceptia unei posibile filiatii de idei) e suficient sa se consulte unii precum Warfield, sau dintre contemporani Gaffin Jr. si Lane Tipton. Dar, ma scuzati, am uitat ca nu citim la greu decat marxisti si spirit profetic.

Asa grait-a Ibrian.

Teologia mea nu este o extensie a spiritului profetic ci efectul deconstructiei spiritului profetic. La fel ca mormonismul sau turnul de veghe, adventismul este o religie a propriei carti. Noi recunoastem in procesul de inscripturare, canonizare, ortodoxie si sacerdotiu adventist o recapitulare a iudeo-islamo-crestinismului istoric.

Marxismul a trecut prin acelasi proces de inscripturare, canonizare, ortodoxie, sacerdotiu, inchizitie si razboaie religioase ca toate religiile cartii. Marxistii secolului xxi sunt deconstructionisti ai lui Marx. Cartea lui Derrida, The Spectres of Marx, ne ofera deconstructia acestei deconstructii.

Am invatat ceva de la Derrida: fantoma care bantuia prin Europa in secolul XIX a fost exorcizata de marxismul canonic. Cand canonul marxist si preotia marxista s-au prabusit in 1990, fantoma a iesit din mormant si a inceput sa bantuie iarasi.

Anticipam cu bucurie falimentul bisericii si demisia canonului. O fantoma uitata se va intoarce din mormant.

Postmodernismul este un shibboleth

Ibrian are doua obiectii cu privire la afirmatia: adevaratul ateu este postmodern.

Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima.

Voi face si eu o declaratie sententioasa: epistemologia constructivista este apostazia modernitatii de la Descartes.

Hegel spune ca Descartes este marinarul care striga pamant. Postmodern(ist)ul crede ca secundul de pe Titanic ar fi o comparatie mai potrivita: “Domnule ofiter, este adevarat ca Titanicul nu se poate scufunda?” “Nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, Doamna”. Restul e istorie.

Sa incepem cu Descartes.

Ceea ce reproseaza postmoderni(sti)i omului de stiinta este dihotomia intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. O alta forma de obiectivizare este cucerirea stiintifica-tehnologica a naturii. Postmodern(ist)ul considera obiectivizarea logico-matematica a naturii o forma de imperialism. Interventia omului in natura este pacatul originar. De unde extremele ecologice, obsesia produselor modificate genetic, etc.

Pe de alta parte, omul altarului vede aici blasfemie. Numai Dumnezeu poate face din Creatie obiectul absolut al cunoasterii si interventiei. Miscarea ID vrea sa proteseze o zona neprofanata de stiinta (dumnezeul gaurilor). Biserica vrea o zona interzisa tehnologiei (controlul nasterilor, clonari, etc.).

In sfarsit, cand subiectul care gandeste face din traditii si institutii un alt obiect al cunoasterii, si le supune legilor ratiunii, conservatorii striga “COMUNISM”, iar postmodernii striga „IMPERIALISM CULTURAL”.

Toate aceste pacate vin de la revolutia stiintifica a secolului ratiunii, al carei profet a fost Descartes. Ma indoiesc deci exist, gandesc deci exist, domeniul eului este ratiunea, eul cucereste lumea facand-o obiectul ratiunii, eul este vointa infinita care cunoaste in parte, ratiunea este universala.

Nu este nevoie sa repet ca aceste postulate implica argumentul ontologic. Existenta lui Dumnezeu ca subiectivitate transcendenta si legiuitor al ratiunii, este triangulata plecand de la: (A). ontologia eului care gandeste, si (B) universalitatea ratiunii.

Toti corifeii modernitatii au postulat subiectul uman ca pe un absolut, si ratiunea ca universalitate. Diferenta intre ei este cu privire la natura unghiului (C): este Dumnezeu o subiectivitatea transcendenta, sau doar o proiectie a subiectvitatii umane? Cu alte cuvinte: intrebarea nu este daca Dumnezeu exista, ci daca Dumnezeu este o divinitate mai mult sau mai putin barboasa in afara lumii, sau omul este singurul Dumnezeu adevarat?

Voi lasa la o parte cei trei R: Reactiune, Romantism, Restauratie. Acestea ne-au dat extrema dreapta si integrismul religios. Posmodernismul este progresist. Inceputul este despartirea lui Marx de stanga hegeliana. Hegelianismul poate opera la fel de bine cu notiunea ca Dumnezeu se cunoaste pe sine in om (dreapta), ca si cu aceea ca omul se imagineaza pe sine in Dumnezeu (stanga). Amandoua implica ontologia subiectului care creaza istoria si re-creaza natura dupa chipul sau. Marx a fost primul care sa declare ca eul este o iluzie. Nu exista subiect in istorie. Exista doar baza si suprastructura, intr-un cuvant, doar structuri.

Ironia este ca Marx insusi dispare ca subiect. Asta a inteles-o foarte bine Derrida in “Fantomele lui Marx”. Marx nu a existat. A fost doar o fantoma care bantuia prin Europa si care s-a sculat iarasi din mormant. O sa fac inca o afirmatie sententioasa: adevaratul marxist este post-modern. Si inca una: adevaratul postmodern este un marxist cultural.

Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”.

In cuvintele (atribuite) lui Dostoevsky: „daca Dumnezeu nu exista totul (orice naratiune) este permis”. Reciproca: daca totul este permis, inseamna ca nu exista Dumnezeu. Si asta e bine (pentru religie). Exista doar o naratiune crestina, care, se stie, este construita de cineva care este tot o naratiune intr-o alta naratiune, s.a.m.d., in regresie infinita. Intreaba-l pe Aurel.

Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.

Teistii acestia l-au rastignit pe Domnul si s-au facut dusmani ai tuturor oamenilor. S-o spun mai pe sleau: au spus “iata omul” si l-au dat sa fie rastignit. Si mai pe sleau: nu poti desfiinta omul ca subiect absolut, si universalitatea ratiunii, decat ca fundamentalist sau ca ateu.

Ibrian continua intrebant:

Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios?

Nu am spus „adevaratul postmodern este ne-religios”. Dimpotriva, gasesc ca omul religios este prin definitie anti-fundationalist si non-reprezentationalist, chiar daca nu anti-metafizic.

Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Asta era si argumentul meu: moderrnismul reprezinta o mutatie in teologia crestina.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Apropos de Pulien, in biserica din care face parte ca si mine, postmodernismul este singura sansa de a spune ceva inteligent fara sa-ti pierzi jobul. Eu l-am pierdut pe al meu. Jon este pe cai mari.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Sau iconoclasm cu lama lui Occam.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Il recunosti dupa shibboleth. Adica: nu din ceea ce spune, ci din felul cum spune ceea ce spune. Modernul are un discurs. Postmodernul are o naratiune. De aici, definitia postmoderna a postmodernismului: o alta naratiune.