Ferice de săracii în duh căci Erectus va moșteni pământul

Familie de erectusCând în Africa este descoperit craniul unui hominid necunoscut, și paleontologii fac presupuneri educate cu privirea la locul lui în evoluția lui homo sapiens, evenimentul este primit cu un hohot batjocoritor de credincioșii care se felicită că nu sunt atât de proști să creadă tot ce se publică într-un jurnal științific.

Aceiași credincioși spun amin atunci când li se spune că, tot în Africa, o adolescentă a fost înviată de trei ori în 24 de ore.

Istoria celor trei învieri a fost publicată de General Conference Office of Adventist Mission, deci trebuie să fie adevărată. Se află la rubrica de știri misionare pentru ultimele trei săptămâni (o înviere pe săptămână).

Naratorul este din Nigeria și se numește Olanrewaju Ogungbile. El ne povestește mai întâi cum, adolescent fiind, a auzit-o pe sora lui vorbind despre un mort înviat. Se pare că Olanrewaju avea pe atunci înclinații de liber cugetător (probabil influența apusului) și s-a îndoit. Sora i-a răspuns așa cum răspunzi unui liber cugetător, adică cu argumente logice: trebuie să fie adevărat de vreme ce toată lumea vorbește. Deși dezarmat de argumentul irefutabil, Olanrewaju a continuat să se îndoiască, și a făcut ”rugăciunea lui Toma Necredinciosul”, adică ca Domnul să-i ofere date empirice.

Câțiva ai mai târziu, pe când era misionar cu Global Mission Pioneers în Nigeria, i s-a cerut să oficieze înmormântarea unei adolescente numită One-Ojo. După ce, de la înălțimea autorității pastorale, a declarat-o pe One-Ojo moartă pe bune, Olanrewaju a hotărât că a venit timpul să facă experiența lui Toma. A îngenunchiat în văzul tuturor și s-a rugat pentru învierea lui One-Ojo. Ce a urmat este o colecție de deja vue. Fata strănută, se ridică în capul oaselor, pastorul poruncește să i se dezlege legăturile, și i se dă ceva de mâncare. Biblic beton.

Olanrewaju Ogungbile poruncește familiei să nu pună nu știu ce ierburi vrăjitorești pe One-Ojo și se întoarce acasă epuizat (nu e ușor să înviezi morții) dar recunoscător pentru privilegiul lui Toma.

Dar familia e tare la cerbice și pune ierburile alea vrăjitorești pe biata One-Ojo. Fata dă ochii peste cap a doua oară. Mama aleargă la pastor și îl cheamă să-i mai tragă o înviere. Veni, vidi, vicit. Olanrewaju Ogungbile bate recordul învierilor (sorry Jesus).

Se repetă chestia cu ierburile vrăjitorului și One-Ojo moare din nou (probabil începuse să-i placă jocul). Mama vine disperată la pastor cerând a treia înviere. ”Enough is enough” – răspunde Olanrewaju. Dar femeia îngenunchiază în fața lui și pastorul se lasă înduplecat. Are și omul lui Dumnezeu sensibilitățile lui. În final, Olanrewaju Ogungbile devine campionul absolut, că nici Dumnezeu nu va face treia înviere.

Happy end: One-Ojo se botează, își schimbă numele în Blessing, vestea se lățește, se dă slavă Domnului, au loc convertiri de la șamanismul animist la șamanismul de ziua a șaptea, Olanrewaju raportează 70 de botezuri, este primit la seminarul teologic de la Babcock University, in Nigeria.

Acum, dacă o adolescentă ar muri și ar fi înviată de trei ori în Silver Spring, Maryland, de unde ne sunt oferite astfel de știri, părinții ar lua trei sentințe cumulative, una pentru fiecare moarte și înviere, pastorul s-ar jura că el i-a îndemnat să cheme ambulanța de urgență în loc să se rPastoroage, iar GC s-ar lepăda de ei ca de niște fanatici. Din fericire, povestea se petrece în vestul Africii, unde pastorii sunt prinți și evangheliștii turiști de lux, unde oamenii se botează de câte ori au ocazia, pentru o pungă de chips, o cămașă de botez, și privilegiul
rar de a face baie fără să fie înfulecați de un crocodil.

Mi se pare mie, sau pastori și preoți, cu cranii aidoma hominimilor ăia despre care ne spun că sunt made in China, vor să ne întoarcă pe toți în Africa? Ori poate cei care au înviat sunt chiar fosilele și Erectus va moșteni pământul?

Clasa de sexscatologie biblică

Iacob Coman

Pastorul Iacob Coman aduce două argumente biblice în favoarea sexului oral. Primul este acela că Dumnezeu ne-a revelat că aprobă fellatio în Cântarea Cântărilor:

Ca un măr între copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.

Al doilea argument este că Dumnezeu, acum 6000 de ani, a modelat cu propriile degete unul și același epithelium pentru ambele cavități ale Evei. Spre deosebire de evoluție, creația în șase zile nu este limitată de principiul parcimoniei. Dumnezeu ar fi putut face două epithelia pentru două intenții diferite. Țesutul identic arată că cele două cavități au un scop comun. Întrucât Eva mânca doar cu gura, înțelegem că intenția divină a fost sărutul franțuzesc biblic.

Având în vedere episodul clasic cu pedeapsa lui Onan, este greu de imaginat că Yahweh ar fi aprobat risipa de gameți sugerată în Cântara Cântărilor. Nu degeaba spunea Augustin că homosexualitatea și masturbația sunt păcate mai grave decâ violul, pentru că violatorul nu risipește sămânța. Din același motiv, incestul serial al lui Tamar este aprobat de autorul Genezei, pentru că Tamar ”a ridicat” sămânța lui David, în timp ce Onan a risipit-o. Cum a ajuns un poem ca Cântarea Cântărilor în canonul iudeo-creștin?

Așerah

Așerah, soția surghiunită a lui Yahweh, prototipul Sunamitei din Cântarea Cântărilor

Explicația probabilă este aceea că un rabin luminat a hotărât să salveze unul din cele mai frumoase poeme din istoria literaturii universale de revoluția patriarhală din perioada celui de-al doilea templu: imnul canaanit al zeiței Așerah.

Așerah a fost soția lui Yahweh și mama lui Israel, fiind adorată ”sub orice copac verde” în toată perioada primului templu. Femeile căutau protecția ei împotriva bolilor sau la naștere, dar și ca reprezentantă a drepturilor femeii în litigii. Cultul zeiței era însoțit de dansuri senzuale și imnuri de dragoste erotică pentru Yahweh, desfășurate în cadrul bucolic pe care îl cunoaștem din Cântare.

Surghiunirea lui Așerah și aderarea la monoteismul patriarhal în fața pericolului militar asiro-babilonian a fost similară cu trecerea de la cultul lui Dionisos la cel al lui Apollo, în Grecia amenințată de invazia Ahemenidă, analizată de Nietzsche în Nașterea Tragediei. Cele două curente paralele au dus la religia filozofilor în Grecia și la religia cărții în Iudea. În secolul I cele două au fuzionat mai întâi în Iudaismul Elenist, apoi în Creștinismul Elenist. Fundamentaliștii de ambele părți ale sintezei iudeo-eleniste ignoră contribuția grecilor.

Agnes Blannbekin

Agnes Blannbekin (1244 – 1315). Așerah trăiește.

Înapoi la Cântarea lui Solomon. Așerah a fost înlocuită cu Sunamita, Yahweh a fost înlocuit cu Solomon, și Solomon fiind Solomon, motivele ne-ortodoxe se explicau de la sine, la fel ca în Eclesiastul. Nu că dubiile au dispărut vreodată în Iudaism.

Mai naivi, creștinii au acceptat imnul ca pe o alegorie a iubirii între Isus și Biserică. Insă se pare că virusul canaanit nu moare ușor. Mistici medievali de ambele sexe au avut fellatio cu Mirele din Cântarea Cântărilor în viziune. Călugărița vieneză Agnes Blannbekin (1244-1315) a declarat că ”fructul” avea gustul pâinii de la împărtășanie.

Ca un bun creaționist, pastorul Coman ignoră succesiunea straturilor geologice în textul biblic. Abordarea pe orizontală îl împiedică să vadă în erotismul viguros al Cântării momentul istoric păgân negat de revoluția iudeo-creștină. Iudeo-creștinismul s-a auto-definit în opoziție cu natura ”căzută” și religiile naturii. Negarea negației va veni prin Renaștere și Revoluția Științifică, care vor redefini locul omului în natură – și, implicit, locul sexualității în natura umană, – în contextul cultural al iudeo-creștinismului. Însă aici este moștenirea grecilor pe care fundamentalismul biblic nu o recunoaște. Dar fundamentalismul pare să nu fie imun la virusul Așerah dormant în versurile imnului canaanit.

Să trecem acum la celălalt argument: ”același epithelium”. ”În biologie” – spune Dobzhansky – ”nimic nu are sens decât în lumina evoluției”. Pentru un fundamentalist, anatomie comună înseamnă scop comun. Pentru biolog, înseamnă strămoș comun.

Lumea vie este spectacolul unei varietăți de anatomii reproductive, de la organisme simple care manâncă, excretă și secretă gameții prin unul și același orificiu, la reptile și păsări care folosesc cloaca ca organ comun pentru excreție  și reproducere, la mamifere care folosesc canalul urinar pentru transportul gameților, până la femela primată, care posedă un canal diferit pentru reproducere. Drumul de la o formă la alta se face cu pași mărunți, adică cu un număr limitat de substituții moleculare. De aceea mintea educată în contemplarea tabloului larg al vieții nu va fi surprinsă de faptul că aceiași pași de la simplu la complex se pot vedea în succesiunea fosilelor pe verticală în coloana geologică. Evoluția începe cu sexul oral (și excreție orala) și progresează spre reducerea gradată a promiscuității sex- scatologice. Epitheliul comun nu a fost creat după același design la ambele capete, ci a coborât, evoluînd împreună cu glandele sexuale și canalele de excreție/reproducere tot mai specializate.

Este un truism a spune că creierul este organul sexual cel mai important. Întrebarea este, cu ce parte creierului facem sex. Adorabilul dumneavoastră câine, care se oprește și ridică piciorul la fiecar copac, este stimulat sexual de mirosul urinei de femelă și are obiceiul prost de a mirosi și linge ”epithelia” la alți câini. Chiar și atunci când dă din coadă în semn de afecțiune, câinele dumneavoastră împrăștie feromonii excretați prin sfincter, și crede că vă face o favoare. Cimpanzeul supraveghează atent fesele femelelor din hoardă ca să observe semnele perioadei fertile. Vărul lui care se consideră sapiens  a rămas fixat pe același obicei fără să știe de ce.

Cu ce creier facem sex? Aceasta este întrebarea interzisă in clasa lui Dr. Coman unde sola scriptura înseamnă somnul rațiunii. Monștrii se ridică din timpul adânc. ”Ontogeneza repetă filogeneza” susținea Heckel. A uitat să spună că involuția personală repetă filogeneza în sens invers: de la om la cimpanzeu și apoi la câine. Nu e de mirare că acești oameni nu cred în progres.

Dacă vreți să știți cu ce creier face dragoste omul ca om, priviți la dansurile populare, ascultați Patetica, citiți Luceafărul, vizionați Moscova nu crede în lacrimi  (un clasic mai bun decât toate melodramele Hollywood laolaltă), dar, mai ales, amintiți-vă escatologia din finalul poemului Faust de Goethe: ”Etern femininul ne-nalță-n tării” (Tr. Lucian Blaga). Aspectul umanist constă în transfigurarea estetică și sublimarea emoțională a instinctului animal. Aspectul escatologic constă în aspirația spre idealitate, în permanentul efort al omului de a depași condiția lui animală.

Tocmai acesta aspect escatologic este refuzat de fundamentaliști în numele unei escatologii cu foc și pucioasă care denunță orice creație a spiritului uman ca deșertăciune și idolatrie, ca un act de sfidare la adresa lui Yahweh, iar acesta răspunde cu ciumă, lăcuste, sabie, foc, etc. În mod ironic, această atitudine anti-umanistă duce la împlinirea profeției lui Pascal că omul devine mai animal de câte ori încearcă să fie mai sfânt. Cântarea Cântărilor, cel mai frumos poem erotic scris vreodată, este citită ca un text pornografic, în absența interfaței de simboluri pe care cultura o așează între sexul brut și sublimarea estetică. Avea dreptate Zizek: împăratul e îmbrăcat dar proștii nu-i văd hainele. Aici fundamentalistul religios ajunge acolo unde se află deja manelistul și rapperul. Războiul religios împotriva științei și umanismului ajunge la hedonismul de WC-eu.

Un altfel de baptist

Invazia teocratica

Nu intenționam ca articolul precedent să fie răspândit; era doar un răspuns la o serie de replici pe care dl. Lăiu le-a publicat zilele trecute ca reacție la o discuție foarte veche. Teologul m-a acuzat de umanism și de ură împotriva Bibliei, în timp ce prietenii de pe blogul dlui. deja se așteaptă să pornesc o persecuție împotriva lor:

Olivian: Însă, aceşti Crassuşi şi Pompei moderni, mânaţi de nevoia disonant cognitivă de a se autoconvinge că himerele lor sunt Adevăr, aleargă cu îndârjire pentru a-i atrage şi pe alţii în vârtejul haosului lor spiritual. Şi când numărul va fi majoritar, aceşti Crassuşi şi Pompei, ca şi tizii lor originali, vor găsi noi metode, din ce în ce mai perfide, de a-i încolţi şi captura pe toţi Spartacuşii care nu vor dori să moară ca sclavi ai concepţiilor lor înrobitoare.

Deși dl. Lăiu justifică teocrația și ura religioasă cu Biblia în mână, nu-l cred capabil să facă rău cuiva nici dacă ar avea putere politică. Din păcate, s-a întâmplat ca lumea de care s-a atașat din tot sufletul să fie universul Vechiului Testament. Așa se face că datoria supremă a teologului este Citește mai mult din acest articol

Ce este rau cu Religia?

Unitate în Diversitate?

Ceea ce se întâmplă la GC („Conferinţa Generală” AZŞ), sau la oricare alte concilii şi sinoade bisericeşti, nu este o probă de „unitate in diversitate” ci suprimarea diversităţii, în tentativa unei unităţi forţate, induse şi întreţinute artificial. Hotărârea unor Diviziuni sau Conferinţe de a acţiona unilateral (de capul lor), în SUA şi în Europa,  o demonstrează o dată în plus, la nivel macro. Oricât s-ar voi, instituţionalizarea şi globalizarea religiei nu va funcţiona niciodată altfel decât prin mijloace politice (ca să nu spunem machiavelice).

Sacrificarea ideologiilor individuale sau minoritare în numele şi din voinţa unei majorităţi (care nici aceasta nu este pe deplin unitară în opiniile ei, dacă s-ar intra în detalii) reprezintă o formă morbidă de comunism. Sau o „dictatură a majorităţii”. Thomas Jefferson spunea: „Democraţia nu este altceva decât puterea mulţimii prin care 51% din populaţie poate lua dreptul celorlalţi 49%.” Ca să nu mai pomenim că, de prea multe ori, această „majoritate” este tocmai aceea care se dovedeşte a fi mai susceptibilă de a se lăsa manipulată şi guvernată, după principiul instinctului de turmă, de către o oligarhie cu interese mai mult sau mai puţin meschine.

In realitate, miza originară a Creştinismului a fost crearea şi recunoaşterea unei dimensiuni (inclusiv spaţiu/timp) în care individul să fie liber, în toata splendoarea unicităţii sale. „Veritas liberabit vos”. Discursul lui Isus este incărcat de exemple şi apeluri la atitudini şi acţiuni singulare, la afirmarea individualităţii, uneori chiar cu preţul vieţii sau al stigmatizării.

În ceea ce priveşte sfera colectivă, socială, idealurile creştine se definesc prin (şi se rezumă la) empatie şi altruism pro-activ (vezi „Regula de Aur”). Ele presupun capacitatea (prin „civilizare”) şi efortul diferiţilor indivizi care compun grupul, de a se manifesta şi acţiona pentru salvgardarea şi dezvoltarea „bună-stării”, a drepturilor şi oportunităţilor individuale, aplicând mecanisme de echilibrare, compensare a inegalităţilor.

Cât despre „misiunea civilizatoare” a acestor idealuri sau, altfel spus, progresul organic al mentalităţii unei societăţi, acesta are loc prin educaţie şi cooperare. O educaţie care sa aibă la bază un dialog necoercitiv, de pe poziţii diferite, dar egale. Orice impunere a unei ideologii de către unii asupra altora (indiferent de metoda folosita – vot, decret sau terorism) reprezintă o violare a principiului diversităţii şi deci a libertăţii individului de a gândi şi a se exprima într-un mod în care să fie coerent cu sine.

„În ceea ce priveşte credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu, orice creştin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca şi papa, chiar dacă este susţinut de milioane de concilii”. „Eu şi cu Dumnezeu formăm majoritatea” – de la Martin Luther citire.

 

Statul Deuteronomic

images Versiune audio