Obscurantism la Semnele Timpului

Mecanica mingii şi mecanica minţii

În luna iunie a anului 1997, într-un meci Fanţa-Brazilia, Roberto Carlos înscria un gol din lovitură liberă. Datele problemei: distanţa faţă de poartă circa 35 metri, un zid în care apărea şi Zidane, dar brazilianul execută după un elan lung, cu exteriorul piciorului, o bombă care atinge 137 Km/h şi care sfârşeşte în plasa lui Barthez, după un efect de „covrig” care evită zidul. (Prezentarea şi explicarea mecanicii loviturii se găsesc, de exemplu,  aici).

Comentatorii internauţi discută mereu care este fizica din spatele reuşitei magistrale. Cunoştea Carlos cinematica şi dinamica execuţiei lui? Puţin probabil. Un lucru este sigur – execuţia este reuşită tocmai pentru că nu sfidează regularităţile prezente în fizică.

Într-un simulacru de răspuns oferit lui Gigi, gazda noastră face câteva afirmaţii remarcabile:

„Nu inveti sa gandesti memorand ca un papagal manualul de logica asa cum nu inveti sa inoti din carte. Amandoua sunt contraintuitive si se invata prin exercitiu si disciplina. Nu-mi spune mie ca mi-am uitat colacul cu cap de ratisoara pe mal. Elevii tai ar avea mai multe sanse sa invete logica din romane politiste decat din manualul pe care nu intentionez sa-l citesc.”

Logica se practică, pentru că orice practică discursivă implică un aranjament sintactic. Dar dacă eşti un pastor cu pretenţii de a ne spune ce fel de aprecieri şi judecăţi sunt meritorii a fi susţinute, atunci nu e suficient să oferi nişte eschive privind felul în care un manual ajută sau nu elucidarea unei probleme. Mecanica gândirii (a se citi logica) desluşeşte felul în care se întâmplă sa aducem în practică inferenţe corecte, în acelaşi fel în care manualul de mecanică arată de ce golul lui Carlos nu e supranatural. Pentru că aviz maestrului Ionică Aurel, la fel ca şi focul, logica e o descoperire, nu o invenţie.

Edi escamotează vădita incapacitate (provenită din lene sau …incompetenţă) de a-şi analiza logic discursul, printr-un apel la rolul practicii în exersarea abilităţilor argumentative. Ceea ce aduce aminte de veşnicile platitudini, din seria: Viaţa e mai largă decât logica…. Iar mai tot timpul când e la anaghie Edi ne aminteşte că el e un baiat trecut prin viaţă (care ştie să înoate) şi nu are timp de verificat manuale şi de aşa-zise fineţuri. Roberto Carlos ştie să „înoate” (ca să ne menţinem la nivelul glumei extrem de adânci evocate de Edi). Care este explicaţia fizică a acestei ocurenţe? Check out the manual, nu întreba şcoala vieţii.

În acest context, tot ceea ce ne-a oferit în acel răspuns gazda noastră a fost un exerciţiu de plasare a exteriorului labei piciorului în mufă. Acţiune care şi în varianta ei asertată nu are logic valoare (de adevăr).

Sa se dea cate un (dumne)zeu la toata lumea, sa ajunga la fiecare!

Daca n-o fi prea indraznet, eu zic ca intre zeul lui Edi si cel al unui tert (al carui nume nu-l invoc – pentru ca eu, spre deosebire de Edi, recunosc ca nu respect orice opinie), nu e o prea mare diferenta. La modul substantial ambii zei sunt o proiectie si eu intotdeauna, ca o chestiune de gust, prefer zeul celui care se intampla sa fi citit mai mult.

Ne zice gazda noastra:

„Dumnezeu este realitatea deplina atinsa prin auto-determinare, si orsicine este capabil de un grad oarecare de autodeterminare stie ca Dumnezeu exista. Dumnezeu este realitatea noastra in continua crestere si, in acelasi timp, infinita posibilitate.”

De unde stie Edi aceste chestiuni? Din, cum vedem mai jos, „noi”…. Ma indoiesc insa ca exista ceva precum un „noi” si nu vad de ce e zeul dator sa fie analog noua. Zeul tertului e dezgustator taman pentru ca se intampla sa fie prea ca „noi”. Intr-un oarecare loc, K. Barth spunea ca teologie nu inseamna a vorbi despre om pe un ton mai ridicat.

Pai si cu ce sa incepi?

„Singurul motiv pentru care apare că Dumenzeu este numit potrivit cu ce este găsit în creatură, este acela că, în calitate de creaturi, noi trebuie să începem psihologic cu noi înşine în vederea oricărei cunoaşteri. […] În contrast cu aceasta, în tot cazul, trebuie să începem cu Dumnezeu ca punct de pornire absolut al cunoaşterii noastre. ” – C.Van Til

La un moment dat, cand il acuza pe tert de necredinta, Edi isi da si el seama ca daca Dumnezeu nu e punct axiomatic de pornire (adica e dubitabil pascalian), atunci de fapt avem de face cu necredinta. Necredinta lui Edi e camuflata insa acum de un jargon panenteist-hegelian. Iar lupta pare mai degraba a se da intre modaltatile de indicare si definire a zeilor, despre care stim, si metodologic si ex hipotesi, ca sunt fictivi.

Despre lucrurile care este

Referirea recenta la productiile intelectuale de „mare calibru” ale lui Y.N. Harari ne aduce in atentie un exemplar, specific postmodernitatii, care enunta platitudini si falsitati cu viteza similara celor care sparg seminte in spatele blocului. Platitudinile sunt insa partea interesanta si chipurile originala, daca ma pot exprima asa, deoarece restul rambleului poate fi gasit lejer intr-o forma mai structrata in multe alte lucrari.

Ma voi rezuma aici la felul in care Harari ne spune ca numite lucruri/entitati nu exista. Cu un aer foarte socant Harari ne informeaza ca:

„Nu exista Dumnezeu în univers.

Nu exista natiuni.

Nu exista corporatii.

Nu exista bani.

Nu exista drepturile omului.

Nu exista legi.

Nu exista dreptate nicaieri in afara imaginatiei comune a lui sapiens.”

Medievalii si-au dat devreme seama ca existenta nu e tocmai un predicat logic. A spune despre „ceva” ca exista nu descrie acel ceva si nici nu indica un contrast cu „altceva” care nu exista, pentru ca despre ceva care nu exista nu se poate enunta nimic. De la medievali la W.v.O. Quine (On What There Is) problema lucrurilor care „exista” nu s-a clarificat prea mult. In anumite momente Quine pare sa lase sa se intelega ca entitatile (precum cercurile patrate) care implica paradoxuri logice nu exista. Bineinteles ca acestea nu exista, dar aici e prezenta presupunerea foarte discutabila ca „imaginabilitatea” (concievability) unui lucru este cumva un suport epsitemic pentru posibilitatea existentei lui.

Harari face si el presupunerile lui, care se vad la tot pasul, precum aceea ca granita dintre natura si cultura (aka fictiune) este neta. Folosind o imagine heideggeriana intreaga lume este o lume la indemana omului si este, pe cale de consecinta, supusa lecturii si interpretarii omului la orice contact. Nu exista fapte pure, tot asa cum nu exista teorii pure si in domeniul asta Harari ne arata ca e doar ignorant. In acest sens nu doar „chestiile” numite de Harari nu exista nicaieri in afara imaginatiei comune a lui sapiens, ci nimic altceva.

Imi pare rau pentru Harari, dar, conform distinctiei lui, eu ma indoiesc ca lucrarile sale chiar exista. Hai sa imi asum si eu riscul unei definitii: Ceea ce este inevitabil in practica pe calea unei decizii subiective unilaterale poate purta atributul existentei. (Chiar si un triunghi, cat se poate de imaginar, o data imaginat are proprietatea bizara de a nu mai putea fi imaginat altfel – ca o figura cu suma unghiurilor avand 188 de grade, sa zicem…). Banii sunt o conventie, well da, dar lui Harari nu-i trece prin cap (pentru ca mintea e doar o fictiune), ca exista obiectivitate in toate institutiile si instituirile umane. Si aceasta obiectivitate se referea la caracterul transgenerational si intersubiectiv (lecturi pentru ignorant de la J.P. Dupuy la J.M.Keynes si I. Markova). Corporatiile nu exista – aici vedem doar ca intelectualul de fata nu stie cum se definesc corporatiile si ca nu-si da seama ca studiul societatii umane nu se refera doar la a demantela concepte, ci si la a arata cum fenomene specifice rationalitatii colective conduc in mod necesar la anumite forme de organizare sociala.

Fiecare cu fictiunile lui, spre nenorocul lui Harari, Dumnezeu o are pe-a lui – care se intampla sa fie intreaga noastra lume. Iar singurul interpret avizat al acestei puneri in scena este chiar el. Ce il indreptateste pe Dumnezeu sa vina cu interpretarea legitima este autoritatea auctoriala, macar el, atotputernic fiind, sa scape din hatisul postmodern.

Pretentii din bezna

„… n-am recunoaște Rațiunea Care a venit la noi, pentru noi, ca noi, prin trup, și S-a îngropat prin silabe și litere pentru simțirea care întoarce spre sine toată puterea minții din noi.” (Maxim Marturisitorul – Ambigua, II, 27)

In cele mai recente incursiuni ale sale prin catacombe, Edi prezinta falimentul demersului de a prinde in cuvinte fluxul adevarului. Doua lucruri fac propriul demers al lui Edi demn de deriziune: nu ne-a definit niciunde „adevarul” (si ar fi fost autoreferential sa o faca) si in emisiunea sa a folosit, cum le spune alora,…..”cuvinte”. Dar am aflat de asemenea ca adevarul spuselor lui se va proba in „viitor”, care, in tot cazul, nu este „viitor” propriu denotat si pana la care se vor petrece tot felul de „vedenii”.

Pozitia lui Edi nu este surprinzatoare: el este nemultumit de caracterul precar (in opinia sa) al discursului teologic. In cazul scientismului mut al lui Edi, nu doar ca mintea nu poate exercita o supervenienta asupra cortexului pentru a genera ceva precum un limbaj care excede statutul de epifenomen fizic, dar nici macar Dumnezeu nu poate controla felul in care sunt folosite cuvintele – astfel incat acestea sa dobandeasca o eficienta comunicativa trans-generationala. Ca limbajul este un instrument cat de cat adecvat in a ridica pretentii legate de adevar o arata chiar faptul ca Edi respinge crezurile sau declaratiile confesionale. De ce le respinge? Nu pentru ca ar crede ca nu le intelege sau pentru ca le considera perfect opace (ceea ce ar fi de asteptat, daca ar fi consecvent), ci pentru ca le intelege si le considera false. Oamenii din diverse culturi si generatii reusesc sa comunice si sa pastreze in forma verbala castigurile cognitive – lucrul asta e aproape de natura evidentei.

Pe de alta parte, Edi nu e logocentric pentru ca nu e Logos-centric. Il informam pe crestinul autentic Edi ca Eshatonul a avut deja loc in Hristos (nu avem nevoie de „viitor” pentru a valida aceasta afirmatie) si ca posibilitatea exprimarii verbale a unei teo-logii este un act de condescendenta divina, inseparabil de Intrupare.

La un moment dat, se pare ca necazul lui Edi este de ordin metodologic: adica adevarul (whatever that means) curge si litera il ucide. Acum, ce o fi fiind acela „adevar”, daca il separam de „faptul”de a fi un atribut propozitional?

Cuvintelor lui Edi si cuvintelor lui despre „cuvinte” nu le mai ramane, se pare, decat statutul de vibratii mecanice – lucru care nu ar trebui sa deranjeze pe cineva pentru care ele nu pareau utile, decat, poate, in asteptarea ad infinitum a unui viitor iluzoriu.

Supunere

images Versiune audio

Specii de atei si ere intelectuale aferente

“Adevaratul ateu este post-modern.”

In contra domunului Polihronu, ma simt dator sa opinez – how untrue that is. Cat de ironic este sa folosesti calificativul „adevarat” intr-o asertiune unde apare si numele „post-modern”…

Si asta din mai multe considerente. Si acum vorbesc ca un modern(ist): Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima. Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”. Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.  Din nou, ca modern(ist) spun:  esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios? Ah, te impiedica sa fii literalist sau creationist, da -pentru ca te impiedica sa fii literalist in orice privinta. Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Ca modernitatea este  idolatria pozitivista a omului si nu ateism  ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam-  dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul  ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Intrebari legate de doctrina…pardon, de metoda

Tezele lui Edi ridica, cel putin pentru mine, o serie de probleme de metoda- in ceea ce priveste practica vorbirii despre Dumnezeu. Sa vedem…

1. ….Creatia este obiectul contemplatiei mistice, poeziei, sau speculatiei ontologice….

Ok, atunci care loc teologic (a la Melchanton) nu e obiectul adecvat al contemplatiei mistice, poeziei…? De ce crucea ar fi o exceptie? Cum poate fi relevant un delir liric pentru contemporaneitate?

Plasarea lui Dumnezeu intr-o vecinatate mereu absenta, despre care nu se poate vorbi, nu reprezinta teologie, deoarece inceteaza a mai fi orice fel de „logie”…

Edi il citeaza pe Wittgenstein ca si cum ar fi vorba de o descriere a „ceva”, ori intr-un anume sens tocmai asta nemultumeste la  Tarctatus-ul sau, ca vrea sa fie (sau pare a fi) descriptiv si esueaza in acest demers.

2. Geneza 1-3 este o interfata narativa a Creatiei ….

Toate textele sunt interfete narative pentru ceva, ceea ce nu insemna ca discursurile nu pot avea pretentia ca se refera univoc (si neparadoxal) la ceva. Intrebarea este mai degraba daca un text are astfel de pretentii.

4. Teoria evolutiei a legitimizat intelectual notiunea ca viata poate fi un accident cosmic. Este legitim ca biserica sa conteste aceasta notiune, dar este nelegitim sa corecteze stiinta pe baza teologica/filosofica.

Ce inseamna ca o teorie legitimeaza intelectual o convingere? Ca ofera suport epistemic (in sens de entitlement)? Ce insemna sa corecteze? E aceasta o afirmatie despre “continutul” stiintei?

5. Teologia nu poate pune limite stiintei (Galileo contra Inchizitiei), dar stiinta are tot dreptul sa puna limite speculatiilor teologice.

Acesata pare a fi o varianta de NOMA care, contrar pozitiei exprimate alteori de Edi (vezi referintele lui la Against Method),  nu observa ca progresul stiintei permite si un anahism al legitimitatii intrebarilor (limitelor), afirmatia asta (5.) e asa de dogmatica  incat Edi se dovedeste a fi un adept al God of the gaps…  deoarece pana la urma teologia nu va mai ramane cu nicio intrebare de pus.

6. Biblia nu este ineranta, iar Geneza este o doar parte din Biblie.

Asa si? Crede cineva (cu exeptia unor adventisti hardcore) ca asta trebuie probat pe seama citatelor din EGW, nu vede nimeni nicio ironie aici?

7. VT nu poate fi considerat o revelatie in sine, ci doar contextul revelatiei NT (Ioan 1:17; 5:39; Mat 19:8; 2 Cor 3: 6-16; Gal 3:23-25). Ca autoritate independenta, VT contrazice teologia NT, asa cum orice rabin poate demonstra. …

“Revelatie in sine”, ca si cum ar fi convenit cineva ce este aceea “revelatie”. Mai ales ca Edi pare sa aiba o problema cu orice teologie exprimata propozitional si necontradictoriu, atunci nu vad cum un text poate sa reveleze ceva care este in afara discursului logic.

8. Biserica nu are dreptul sa ceara de la membrii individuali sa inteleaga Biblia intr-un singur fel, sau sa faca un test de credinta din respingerea dovezilor stiintifice.

Biserica nu are dreptul….mi se pare ca notiunea de drept e una foarte nepotrivita aici. Cineva are sau nu are drepturi in functie de cum sunt definite si derivate acestea. Ideea ca drepturile apartin indivizilor si nu comunitatilor e una moderna sadea si nu are nicio relevanta ce drepturi (in sens iluminist) cred unii sau altii ca au intr-o adunare ecleziala.  E la fel de amuzant ca atunci cand pastorii cred ca trebuie sa se adreseze dreptului muncii in chestiuni doctrinare.

9 & 10.

Nu ma intereseaza prea mult ce se petrece in adventism. Simptomatic este insa faptul ca Edi ia urma unor insi pe care mai de mult ii considera irationali (si care si-au trait traiul, dar acest lucru pare sa-i scape lui Edi) si se plaseaza nu in contra adventismului, ci in contra oricarui fel de crestinism (cu exceptia cazului in care va produce un self-styled brand – in acest cadru hermeneutic iluzoriu propus de teze).

Selectia naturala pazeste principiul non-contradictiei

Voi incepe prin a-l cita pe cem mai influent logico-pozitivist al secolului XX: „Sensul lumii trebuie sa se afle inafara lumii”. Asta insemneaza doua lucruri. Mai intai, nu putem evita teologia (cel putin implicit) atunci cand vorbim despre sens si valoare. In al doilea rand, intrucat principiul non-contradictiei tine de articularea limbajului la suma faptelor care este lumea, teologia nu are sens. Wittgenstein insusi gaseste solutia in tacerea mistica. Hegel in dialectica. Luther in credinta. Kierkegaard in „intelegerea periculoasa” dincolo de principiul non-contradictiei. Etc, etc. Numitorul comun la toti acestia este ca au impins gandirea pana la 0. Asta trebuie sa facem si noi, „pocaitii”, daca vrem ca lumea civilizata sa asculte ce avem de spus.

Si acum intrebarea: pazeste Dumnezeu principiul noncontradictiei?

Asta s-a intrebat insusi Descartes. Ipoteza farsei cosmice: si daca Dumnezeu vrea sa credem ca 1+1=2, cand de fapt nu este asa? Raspunsul sau a fost ca trebuie sa credem ca Dumnezeu garanteaza adevarul logic, pentru ca altfel stiinta nu ar fi posibila. Este o ironie nesesizata in ateismul de youtube faptul ca increderea in adevarul stiitific este conditionata in ultima instanta de acceptarea argumentului ontologic.

De aici, Descartes purcede cu optimism spre noi forntiere: geometrie analitica, mecanica carteziana, omul masina. Ce te faci insa atunci cand ajungand la capatul acestor frontiere, descoperi ca pisica lui Shroddinger nu asculta de principiul non-contradictiei? Zizek spunea cu umorul balcanilor ca Dumnezeu ne-a crezut prea prosti pentru fizica quantica, si ca atare nu si-a batut capul sa simuleze universul dincolo de legile newtoniene.

Adevarul este ca nu Dumnezeu, ci selectia naturala, pazeste principiul non-contradictiei. Creierul a evoluat in acea zona ontica care este descrisa de legile mecanicii clasice. Daca exista un procent de nebunie ereditara in orice societate umana, este pentru ca omul a suspendat selectia naturala, avand grija ca cei care nu pot sa treaga strada singuri sa nu fie calcati de masini. Uneori ma intreb daca victoria lui Homo Sapiens asupra verilor sai mai dotati nu s-a datorat tolerantei fata de schizofren si epileptic, care a insemnat implicit toleranta fata de geniu, si asa s-a nascut shamanul, primul om de stiinta.

Ce facem cu teologia? Grecii aveau motive solide sa considere crucea o nebunie. Sa nu uitam ca teologia vine de unde vine si principiul non-contradictiei, de la Aristotel. Conform principiului amintit, spune filosoful in Metatfizica (V), Dumnezeu nu este constient de existenta noastra. Mintea perfcecta a Agentului Imobil nu poate fi miscata de violul banal, urmat de uciderea cu pietre pentru impuritate sexuala, a unei fetite de 13 ani in Somalia (unde s-a trecut cu succes de la dialectica de stanga la mistica de dreapta, dar asta e pentru alt articol).

„La inceput a fost Logosul (asta spune si Platon)… si Logosul s-a facut trup (contradictie logica intre universal si particular), si noi am vazut slava lui (nu Idea, ci Galileanul descult, alta contradicite logica), intocmai ca slava singurului nascut din Tatal (nascut din cineee?). Basca ca i s-au mai si relaxat sfincterele pe cruce. Hei, Paulus, prea multa invatatura te-a facut sa uiti sa-ti iei pastilele.

Teologia crestna s-a nascut din contradictia intre universalitatea logicii si universalitatea logosului intrupat, care are doar trei rezolvari posibile: paradoxul, mistica si dialectica.

Impartasesc lipsa de entuziasm a lui Ibrian pentru Kierkegaard (mai ales considerand reduntanta referintelor la el), dar recunosc ca omul si-a castigat cinstit dreptul de a nu fi trecut cu vederea. Am tot atatea gene de mistic ca dom’ Cioran, admistratorul strandului de la Valea Aurie (langa Rasinari), care ne injura de toti sfintii cand saream gardul.

Cat despre dialectica, vorba lui Francisc I „Nu sunt Marxist, dar nici nu ma supar daca sunt numit astfel”.

Un Dumnezeu care pazeste legea non-contradictiei

„noi nu intelegem de ce paradoxul si contradictia dialectica sunt esentiale in gandirea teologica” Edi

Say what?

Cu riscul de a fi etichetat filistin de veac XIX, voi spune cateva lucruri despre importanta cautarii de noduri in papura (via non-contradictie) in testaura doctrinara a orcarui esafodaj teologic (ca adeventismul e doar un exemplu, si unul nefericit…).

Sa punem o intrebare scolastica: Does God obey the law of non-contradiction?

Nu stiu daca o face sau nu, dar cel putin atunci cand vreau sa aflu ceva cu sens despre Dumnezeu o cerinta minima fata de discursul depre el -este aceea de a nu fi contradictoriu. Cultivarea paradoxului (a la Kierkegaard sau otherwise) este fie: 1. un non-sens  in lipsa unui discurs univoc necontradictoriu, fie 2. apelul la experienta subiectiva care valideaza orice fel de contradictii sistematice.

Utilizatorii de dialectica hegeliana versiunea 2.0 de stanga, nu impresioneaza pe prea multa lume, pentru ca si Hegel s-a exprimat intr-un mod consistent logic (altfel n-am fi inteles nimic….stiu, mi se va spune ca eu nu am inteles nimic din Hegel samd.).  Daca gandirea critica se aplica la ceva, ea se aplica si discursului religios. Pentru orice model teoretic din lumea stiintei “contradictia e miezul falsitatii”, maniera prin care Edi poate scapa de acest ciur al non-contradictiei este sa spuna, cum a mai facut-o, ca discursul religios nu este despre “ceva”, adica nu e de tip ontic. Atunci eu imi permit sa spun ca acest discurs nu se refera la nimic, sau se refera la ceva, dar facand asta in mod paradoxal  (i.e contradictoriu), devine de neinteles.

Sunt tare curios cum se pot evalua doua discursuri religioase contradictorii intern, pe seama carui tip de merite epistemice….?